TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR SCANATA

2

PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTULUI

§ 1. Enunţarea principiului forţei obligatorii a contractului. Fundament şi consecinţe

3. Principiul fortei obligatorii a contractului. Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat într-o formulare celebră în art.969 din C.civ. care, lapidar şi cu deosebită forţă, dispune: "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Acest text este o traducere a art.1134 din Codul civil francez. Prin cuvintele "legal făcute" se înţelege că textul vizează contractele încheiate în conformitate cu legea, nefiind lovite de nulitate. De asemenea, expresia "au putere de lege" îşi are originea într-o formulare energică "tiennent lieu de loi", împrumutată de redactorii Codului civil francez de la marele jurisconsult Domat, prin care se înţelege faptul că fiecare este obligat,prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligaţia i-ar fi impusă prin lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, fiind ţinute să-1 respecte întocmai, potrivit adagiului latin "pacta sunt servanda".

4. Fundamentul si consecintele principiului fortei obligatorii a contractului. In doctrina clasica a dreptului civil, principiul consacrat in art.969 alin. 1 C.civ. a fost fundamentat pe teoria autonomiei de voinţă. Confom acestei teorii, orice limitare sau îngrădire a libertăţii omului este şi poate fi numai opera voinţei sale. De aici rezultă următoarele consecinţe:

- contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante;- forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, care au sarcina de

a asigura executarea lui.In prezent, doctrina juridică fundamentează acest principiu, la fel ca alte reguli juridice, pe nevoia

asigurării şi garantării păcii sociale. în acest scop, toţi oamenii trebuie să fie obligaţi a-şi respecta cuvântul dat. Aşa se explică faptul că forţa obligatorie a contractului se impune atât părţilor contractante, cât şi judecătorului.§ 2. Forţa obligatorie a contractului între părţi5.In ce constă principiul forţei obligatorii a contractului pentru părţile contractante? Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante constă în următoarele consecinţe:a) Părtile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat;b) contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia din părţile contractante ;

c) obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună credinţă.6. Obligatia partilor de a executa intocmai contractul.Principala semnificaţie a principiului forţei

obligatorii a contractului este aceea că părţile sunt obligate să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract. Executarea trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite . Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru"a obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se datorează de către debitor.Când executarea în natură este nerealizabilă, obligaţia debitorului se transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea lui contractuală.

7. Irevocabilitatea contractului prin voinţa uneia djn părţjle contractante.Simetria in contracte. art.969 alin. 2 C.civ . prevede"Ele (contractele - s.n.) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege". Prin acest text legal se consacră regula simetriei în contracte,ceea ce înseamnă că orice contract, fiind rezultatul acordului de voinţe al părţilor, mutuus consensus, el poate fi desfacut sau revocat, în principiu, numai în acelaşi fel, adicăprin mutuus dissensus. înseamnă că revocarea contractului nu este posibilă prin voinţa exclusivă a uneia din părţile contractante, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege. Ori de câte ori este posibilă această revocare ne găsim în prezenţa unor asimetrii care sunt tot atâtea excepţii de la regula simetriei.

3

Revocarea contractului prin consimţământul mutual. Posibilitatea revocării contractului prin voinţa comună a părţilor este o aplicare pură şi simplă a principiului consacrat în art.969 alin.l C.civ. In realitate este vorba de un nou contract prin care se desface contractul anterior incheiat între aceleaşi părţi.In principiu, revocarea_contractului produce efecte numai pentru viitor ; ea operează ca o reziliere amiabila, expresie preferabila celei folosoita în art.969 alin.2 C.civ.Ea nu afectează efectele contractului care s-au produs până la momentul rezilierii.

Neretroactivitatea efectelor rezilierii mutuale este uşor de explicat în cazul contractelor cu executare succesivă. Părţile se înţeleg să devanseze data împlinirii termenului extinctiv, procedând la scurtarea duratei contractului. Aceasta deoarece revocarea cu efecte retroactive nu este posibilă datorita caracterului, uneori, ireversibil al prestaţiilor executate cel puţin de una din părţile contractante. Aşa de pildă, este cazul contractului de închiriere şi contractului de comodat.

In ce priveşte contractele cu executare instantanee, cum este contractul de vânzare-cumpărare, prin reziliere, părţile doresc să restabilească situaţia juridica existentă înainte de încheierea lor. Astfel, în cazul contractelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra unui bun, revocarea mutuală nu are efecl retroactiv. în realitate este vorba de un nou contract de înstrăinare a bunului In sens contrar, adică de la dobânditor la înstrăinător. De aici decurg următoarele consecinţe:

- toate drepturile consimţite de dobânditorul bunului în intervalul dinin-încheierea şi rezilierea mutuală a contractului se menţin; ele nu pot fi desfiinţate convenţia de reziliere având efecte numai pentru viitor;

- părţile sunt obligate sa plătească taxele de contract, în situaţia în care o asemenea obligaţie este prevăzută de legislaţia fiscală;

- în ipoteza când contractul supus rezilierii are ca obiect înstrăinarea unui bun imobil, convenţia de reziliere va fi urmată de îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Ba mai mult, în sistem de carte funciară, fostul înstrăinător, devenit dobânditor, este necesar sa-şi intabuleze dreptul de proprietate; efectul translativ al contractului se produce numai din momeniul înscrierii în cartea funciară.IMS DAT B. Revocarea unilaterală a contractului. Art.969 alin.2 C.civ., part finală, prevede că revocarea contractelor poate avea loc "sau din cauze autorizaţi de lege". Aceasta înseamnă că în situaţii de excepţie, prevăzute expres de legi anumite contracte pot fi revocate pe cale unilaterală, prin voinţa uneia din părţlli contractante. Astfel, pot fi reziliate unilateral: contractul de închiriere fara termen (art.1436 alin.2 C.civ.); contractul de mandat (art.1552 şi 1556 C.civ contractul de societate încheiat pe durata nedeterminată (art.1527 C.civ) contractul de depozit; contractul de asigurări; contractul de transport de persoane.

Dreptul de a rezilia unilateral contractul poate fi stipulat expres în contract , în favoarea oricăreia din părţile contractante, cu condiţia ca acea clauză sa nu fie în realitate o condiţie pur protestativă din partea celui care se obligă.

Partea contractantă, care are dreptul de, reziliere unilaterală a contractului, nu-l poate exercita discreţionar, fără un motiv just, deoarece, în caz contrar, ar săvârşi un abuz de drept.

Aceste cazuri alcătuiesc categoria aşa-ziselor asimetrii în contracte, fiind tot atatea excepţii de la regula simetriei.C. Rezilierea forţată a contractelor.Incetarea contractelor pentru viitor poate avea loc şi forţat,

adică împotriva voinţei părţilor contractante. Este cazul contractelor intuitu pesonae, care se încheie având ca motiv determinant identitatea sau calităţile speciale ale celeilalte părţi. Dacă partea respectivă decedează sau devine incapabilă, contractul în cauză încetează forţat, neputând fi continuat cu moştenitorii sau, după caz, cu reprezentanţii săi legali.

4

8. Executarea cu bună-credinţă a contractului. Art.970 alin.l C.civ. cvede: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă". Executarea cu bună-credinta presupune două obligaţii ce revin părţilor contractante: obligaţia de loialitate şi obligaţia de cooperare.

Obligaţia de loialitate constă, în principal, în îndatorirea părţilor de a se informa reciproc, pe toată durata executării contractului. Astfel, obligaţia de informare există, cu titlu de exemple, în următoarele cazuri concrete: locatarul este obligat să-l informeze pe locator despre degradările şi defecţiunile lucrului închiriat; fabricantul pe cumpărător despre modul de funcţionare şi pericolele ce pul rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul pe pacient despre riscurile ce pot interveni după tratament sau intervenţia chirurgicală etc.

Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor. Fiecare parte in îndatorirea de a se comporta în aşa fel încât să nu impună celeilalte părţi efectuarea unor cheltuieli inutile. Astfel, transportatorul trebuie să aleagă itinerariul cel mai puţin oneros pentru clientul său; instalatorul de electricitate să faca branşamentul cel mai scurt; avocatul şi clientul său să aprecieze împreună oportunitatea de a introduce recurs.

§ 3. Forţa obligatorie a contractului in raport cu instanţa de judeca Interpretarea contractului

9.Obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul.

Daca debitorul nu execută voluntar obligaţiile, creditorul se va adresa instanţelor judecată. Judecătorul competent să soluţtioneze cauza va fi chemat să dea hotărâre care să oblige pe debitor la executare. El nu poate modifica, principiu, contractul respectiv fiind ţinut să-l respecte. Dar toate legislaţiile civil admit că judecătorii pot hotărî suspendarea măsurilor de executare silită debitorului, în cazul în care acesta este victima unor circumstanţe, prin acorda unuia sau mai multor termene de graţie. Această posibilitate este prevăzută şi in dreptul nostru civil. Art.1021 C.civ prevede că atunci când se cere rezoluţionarea contractului, judecătorul poate acorda părţii obligate - dupa circumstanţe - un termen de executare. In acelaşi sens, art.1101 C.civ. dispune că judecătorii, luând în considerare situaţia debitorului, pot să-i acorde mici termene pentru plata şi să oprească executarea urmăririlor. Procedând astfel, conform art.262 C.pr.civ., ei sunt obligaţi să arate motivele pentru care au încuviinţat asemenea termene.

In concluzie, orice contract valabil încheiat are forţa obligatorie şi in raport cu instanţele de judecată. Aceasta înseamnă că, în caz de litigiu între părţi, judecătorul, nu numai că poate, dar este obligat să dispună executarea lui. In acest scop, adeseori, va fi necesar să procedeze la stabilirea conţinutului contractului, adică să-l interpreteze.

10. Interpretarea contractului. Prin interpretarea contractului înţelegem operaţia de determinare şi clarificare a conţinutului contractului, a clauzelor sale,în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta, privitor la caro există un litigiu între părţile contractante.

Stabilirea conţinutului contractului este o operaţie mai mult sau mai putin complicată, în funcţie de gradul de precizie şi claritate în care părţile şi-au exprimat voinţa. Dacă voinţa părţilor este clar exprimată, problema interpretarii nu se pune. Interpretarea este absolut necesară atunci când există discrepante între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, cand clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori când contractul este incomplet.

In asemenea ipoteze, judecătorul este necesar, înainte de a trece operaţia de interpretare, să constate existenţa acelui contract. Dovada existenţei contractului revine părţilor contractante. In lipsa contractului, operaţia interpretării este lipsită de obiect.

Prima problemă care trebuie rezolvată în procesul interpretării este calificarea contractului. Aceasta are o deosebită importanţă, deoarece calificarea contractului, încadrarea lui într-o anumită categorie determină un anumit regim juridic, prin care se deosebeşte de alt contract, din altă categorie.

5

De multe ori calificarea contractului este insuficientă. Neclaritatea, echivocul şi obscuritatea clauzelor sale pot persista. De aceea, interpretarea trebuie să se desfăşoare în continuare.

Interpretarea contractelor este reglementată prin câteva reguli sau prevederi cu caracter supletiv sau de recomandare înscrise în art.970 alin.2 şi art.977-985 C.civ. Aceste reguli se pot grupa în următoarele categorii: reguli după care se permite judecătorului să stabilească voinţa reală a părţilor; reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii; reguli de stabilire şi interpretare a clauzelor tacite, de natură a completa contractul.

A. Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante. Principala regulă este cuprinsă în art.977 C.civ. care consacră prioritatea voinţei reale a părţilor: "Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, dar nu după sensul literal al termenilor". Deci interpretarea contractului presupune stabilirea voinţei reale a părţilor, chiar dacă cuvintele în care a fost exprimată sunt nepotrivite. Aceasta nu înseamnă că prioritatea voinţei reale înlătură, de plano, valoarea declaraţiei de voinţă. Voinţa reală trebuie dovedita. Până Ia proba contrară, declaraţia de voinţă se presupune ca exprimă vointa reală a părţilor. Sarcina de a dovedi că voinţa reală este alta şi nu corespunde cu voinţa declarată revine părţii interesate.

Art.977 C.civ. se completează cu prevederea art.982 C.civ. care dispune: "Toate clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg". Aşadar, clauzele contractului trebuie interpretate coordonat. Ele alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse din contextul contractului. Numai aşa este posibilă decelarea voinţei reale a părţilor.

B. Reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii. Aceste reunii sunt: a) când o clauză este primitoare de două înţelesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un

efect şi nu în acela care ar duce la înlăturarea ei (art.978 iv.);b) termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul care rezulta din natura

contractului (art.979 C.civ.);c) clauzele îndoielnice se interpretează după obiceiul locului încheieri contractului (art.980 C.civ.);d) atunci când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea cel care se obligă, adică a debitorului

(art.983 C.civ.);e) oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai prestaţiile la care părţile s-au

obligat (art.984 C.civ.); f) atunci când în contract se dă un exemplu pentru explicarea obligatiilor nu se restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat (art.985 C.civ.).

C. Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul . In unele cazuri, părţile stabilesc toate clauzele contractului în mod expres fără a trece cu vederea nici un aspect, chiar dacă voinţa lor ar putea fi suplinita prin normele supletive ale legii civile. .Sunt însă şi situaţii frecvente când părtile stabilesc, prin clauze exprese, numai elementele principale ale contractului.Aşadar, contractul este incomplet. Pentru completarea lui, judecătorul chemat să determine, pe cale de interpretare, voinţa tacită a părţilor. în a scop, legiuitorul a consacrat două reguli:

a) clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt stabilite expres de părţile contractante (art.981 C.civ.);

b) contractele obligă părţile contractante "nu numai la ceea ce este expres intr-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa" (art.970 al in. 2 C.civ.).

Din cele două reguli rezultă că instanţa de judecată poate completa contractul cu acele elemente sau clauze pe care obiceiul, echitatea şi legea includ în anumite contracte, după natura lor, pe care părţile se prezumă a Ie fi acceptat tacit, din moment ce nu le-au exclus în mod expres.

§ 4. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii. Inteeventia legiuitorului în contracte.

6

Teoria impreviziunii

11. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii. Asa cum am văzut, ait.969 C.civ. prevede: "Convenţiile legal făcute au put ege între părţile contractante". Aşadar, contractul este legea părţilor, astfel de putere o au numai contractele valabil încheiate. Cu alte cuvinte încheierea contractului, părţile sunt obligate să respecte dispoziţiile imperative ale legii. In caz contrar, contractul este nul, fiind lipsii de efecte ş i , implicit de forţa obligatorie. Aşadar, deşi forţa contractului este comparata cu legea, contractul nu poate deroga de la legea imperativa. Aceasta inscamna ca legiuitorul poate interveni în contracte şi prin norme imperative le poate modifica sau Ie poate lipsi de eficacitate.

12. Intervenţia legiuitorului în contracte. De regulă, legiuitorul nu intervine pentru a modifica contractele. Se ştie că legea nouă nu se aplică, în principiu, efectelor în curs ale contractului. Aceasta în toate situaţiile când legea nouă cuprinde reglementări cu caracter dispozitiv sau supletiv. Legea nouă este de imediată aplicare în contractele pendente numai atunci când normele sale sunt de natura imperativă.

In cele mai frecvente cazuri legea nouă cuprinde norme dispozitive, care nu modifică efectele contractelor în curs. Legiuitorul manifestă astfel respect faţă de contractul încheiat între părţi, ceea ce este de natură a duce la întărirea încrederii oamenilor în lege şi la certitudinea drepturilor şi obligaţiilor, condiţie absolut necesară pentru stabilitatea şi securitatea circuitului civil.

Neintervenţia legiuitorului în contracte nu este o regulă absolută. El poate, pentru considerente de interes public, să modifice contractele în curs, prin norme imperative cuprinse într-o lege nouă.

Formele principale de intervenţie a legiuitorului în contracte cu intenţia de a le modifica sunt de două feluri: unele care se referă la durata contractului şi altele la executarea prestaţiilor.

Intervenţia legiuitorului român pentru modificarea duratei contractului s-a concretizat, până în prezent, în procedeul prorogării legale.

P R O R O G A R E A L E G A L Ă a contractului constă în prelungirea forţată a existenţei sale după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părţi. Acest procedeu a fost folosit şi va fi folosit în continuare pentru prorogarea, din cinci în cinci ani sau la alte intervale de timp, a unor contracte de închiriere.

Procedeul de modificare de către legiuitor a modalităţii de executare a contractului îl reprezintă moratoriul legal.

M O R A T O R I U L este un termen acordat de legiuitor tuturor debitorilor sau unei categorii de debitori, având ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale. Această măsură are intotodeauna caracter temporar, fiind motivată de anumite împrejurări obiective: război, inundaţii, crize economice. Astfel, prin Legea conversiunii datoriilor agricole şi urbane din anul 1933, legiuitorul român a prevăzut un moratoriu legal de 15 ani pentru debitorii care, ameninţaţi fiind cu ruina din cauza crizei economice din anii 1929-1933, nu şi-au putut plăti datoriile. A fost vorba în ipecial de rambursarea creditelor contractate de la diferite unităţi bancare.

I n practica legislativă pot fi întâlnite şi alte intervenţii ale legiuitorului, constând i n modificarea contractului, cum sunt: stabilirea prin norme imperative a duratei contractului, inferioară celei stipulată de părţi; încetarea contractelor;revizuirea întinderii prestaţiilor (chiria) etc.

13. Teoria impreviziunii. Toate contractele cu executare succesivă sunt expuse, pe durata existenţei lor, unor împrejurări aleatorii ale căror origini se găsesc în conjunctura economică. Atunci când părţile contractante stabilesc clauzele contractului pe care îl incheie, ele se obligă în considerarea circumstanţelor economice existente în acel moment. Dar, în cazul în care, după incheierea contractului, intervin anumite evenimente neprevăzute - război, crize, flaţie, revoluţie - cu consecinţe cum sunt: penuria de mărfuri, creşterea exagerată a preţurilor şi salariilor, între prestaţiile părţilor, pot apare grave dezechilibre, susceptibile a fi cauza de ruină pentru o parte contractantă şi de imbogăţire pentru cealaltă. Aşadar, impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una din părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare ce apare între prestaţiile lor, în cursul executării contractului determinat de creşterea

7

considerabila si imprevizibilă a preţurilor. Aşadar, pentru înţelegerea noţiunii de impreviziune sunt de reţinut două precizări:

- impreviziunea este o problemă de ordin economic si financiar; ea este legatâ de fluctuaţiile preţurilor. Atunci când cauza dezechilibrului dintre prestatiile celor două părţi este de alta natură, problema impreviziunii nu se pune;

- paguba rezultată din dezechilibrul prestaţiilor intervine după încheierea contractului.

Cu alte cuvinte, suntem în prezenţa unei leziuni a posteriori. Astfel, previziunea se deosebeşte de leziunea - viciu de consimţământ. Leziunea viciu de consimţământ - constă în paguba suferită de una din părţile contractante, urmare a dezechilibrului de valoare dintre cele două prestaţii, existent în momentul încheierii contractului; aşa, de pildă, preţul convenit este mult inferior sau superior valorii bunului vândut.

In asemenea situaţii se pune întrebarea dacă autorităţile statale pot sau baie să intervină pentru a pune capăt contractului ori pentru readaptarea lui in condiţiile şi circumstanţele momentului. în caz afirmativ, care este autoritatea competentă ?

Aşa cum am arătat, legiuitorul poate interveni în contracte, modificând forţa lor obligatorie între părţile contractante. Au fost enunţate şi modalităţile prin care se realizează această intervenţie. Prin urmare, legiuitorul are posibilitatea de a dispune încetarea sau readaptarea contractelor civile prin norme imperative, inclusiv în caz de impreviziune.

Aşa fiind, se pune problema dacă instanţele de judecată au sau nu dreptul de a modifica un anumit contract, pentru motiv de impreviziune, procedând la revizuirea lui şi adaptându-l condiţiilor economice ale momentului.

In susţinerea unui răspuns afirmativ au fost invocate următoarele argumente:- argumentul principal ar rezulta din interpretarea voinţei prezumate sau probabile a părţilor

contractante, care s-au obligat sub condiţia subînţeleasă ca situaţia economică existentă la momentul încheierii contractului se va menţine aceeaşi pe toată durata executării lui, clauza "rebus sic stantibus". Altfel spus, preţurile s-au stabilit în funcţie de situaţia economică existentă. Dacă aceasta situaţie s-a schimbat radical, preţurile nu mai pot fi menţinute, ele trebuie să fie revizuite;

- art.970 C.civ. prevede că toate contractele trebuie executate cu bună-credinţă şi în conformitate cu echitatea. Or, a plăti un preţ cu mult mai mare sau mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestaţiilor este contrar principiilor bunei-credinţe si echităţii;

- partea contractantă care solicită executarea unei prestaţii ce duce la ruina economică a celeilalte părţi ar putea fi considerată că săvârşeşte un abuz de drept;

- obligarea debitorului lâ executarea unei prestaţii care a devenit exagerat de oneroasă ar avea ca efect îmbogăţirea fără cauză justă a creditorului, prin urmare, revizuirea contractului, prin reechilibrarea prestaţiilor, se justifică pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză;

- împrejurările care determină dezechilibrul grav dintre prestaţiile părţilor, fiind obiective, imprevizibile şi inevitabile şi avându-şi originea în afara voinţei şi puterii lor, pot fi considerate cazuri de forţă majoră, cu efect liberator pentru debitor. Cauza de forţă majoră duce la încetarea contractului, pentru imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilor uneia din părţi.

Practica- judiciară şi marea majoritate a doctrinarilor resping teza revizuirii contractelor de către instanţele de judecată pe teoria impreviziunii .Astfel, argumentele invocate de susţinătorii teoriei impreviziunii au fost aspru criticate;

8

- clauza tacită "rebus sic stantibus" este neconformă cu realitatea. Cel care contractează în vederea obţinerii, într-o anumită perioadă de timp, de bunuri ervicii, înţelege să-şi asigure o situaţie stabilă; nimic nu poate dovedi că a consimţit, chiar tacit, la încheierea contractului şi că a fost de acord cu readaptarea ulterioară a acestuia. Clauza rebus sic stantibus ar putea fi prezumată numai în intenţia uneia din părţi, adică a debitorului de produse sau servicii; dimpotrivă, nu se poate susţine că o asemenea clauză ar exista şi în intenţia creditorului. Or, pentru interpretarea unui contract, nu este suficient să ne referim numai la intenţia uneia din părţi. Art. 977 C.civ. dispune că interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor;- buna-credinţă şi echitatea sunt reguli sau principii de interpretare a clauzelor îndoielnice sau de completare a lacunelor contractului; judecătorul nu poate recurge la aceste principii în prezenţa clauzelor exprese, clare si precise;- cererea uneia din părţi pentru executarea contractului, valabil încheiat, este un abuz de drept, deoarece "convenţiile au putere de lege între părţi";- dezechilibrul survenit între prestaţiile celor două părţi nu poate fi o imbogatire fără justă cauză. îmbogăţirea uneia din părţi îşi are cauza sa justă în insasi contractul respectiv;- teoria impreviziunii nu poate fi justificată pe conceptul de forţă majoră; forta majoră are ca efect o imposibilitate absolută de executare a contractului. O mare dificultate nu poate fi asimilată forţei majore.

Menţionăm că practica judiciară, atât din Franţa, cât şi din ţara noastră, inge teoria impreviziunii. Judecătorul poate modifica şi readapta contractul ai în cazurile de excepţie prevăzute expres prin normele imperative ale legii.In toate celelalte cazuri, asa cum arătam, judecătorul este obligat să respecte contractul valabil încheiat şi să dispună, la cererea uneia din părţi, executarea sa intocmai. In schimb, readaptarea contractelor poate fi făcută prin acordul de voinţe liber exprimat al părţilor contractante. De asemenea, părţile pot stabili în contract aşa-numitele clauze de impreviziune, care permit judecătorilor, la cererea uneia dintre ele, să procedeze la readaptarea şi echilibrarea obligaţiilor.

A C E S T E clauze trebuie să fie în conformitate cu ordinea publică monetară şi economică. Clauzele de indexare abuzive sunt lovite de nulitate.

Această concepţie aplicată în practica instanţelor de judecată are Ja bază principiul nominalismului monetar conform căruia, în obligaţiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a schimbat până la scadenţa datoriei; debitorul este obligat, aşadar, sa plătească numai suma nominalizată în contract. Nominalismul monetar este consacrat în art. 1578 C.civ., care dispune: "Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Intâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii". Deşi este prevăzut numai în materia contractului de împrumut de bani, se consideră că nominalismul monetar are valoare de principiu şi, prin urmare, se aplică la toate obligaţiile pecuniare.

Având în vedere că principiul nominalismului monetar este prevăzut într-o normă cu caracter dispozitiv sau supletiv, nefiind de ordine publică, în literatura de specialitate se susţine că este admisibilă totuşi reevaluarea judiciară a unor creanţe pecuniare depreciate, născute din unele contracte, cum sunt: contractul de rentă viageră şi contractul de întreţinere, în cazul în care intreţinerea este stabilită în bani. In asemenea contracte, reevaluarea creanţelor poate şi trebuie să fie admisibilă deoarece credirentierul sau întreţinutul are dreptul de a primi o sumă de bani care să aibă aceeaşi putere de cumpărare pe care a avut-o suma iniţială stabilită cu titlu de rentă sau întreţinere. Scopul acestor creanţe este acela ca, creditorul să-şi poată procura mijloacele de trai avute în vedere la încheierea contractului.

Secţiunea I l I -a EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

9

1. Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor in contractele sinalagmatice.

Enunţarea consecinţelor sale

14. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor in contractele sinalagmatice. Importanţa noţiunii de cauză imediată în aceasta categorie de contracte. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă in caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante. Aşadar, fiecare parte are, în acelaşi timp, faţă de cealaltă parte dubla calitate de debitor si creditor. Obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică imediată în obligaţia corelativă a celeilalte părţi. De aceea, în contractele sinalagmatice, obligaţiile celor două părţi, nu pot fi concepute una făra cealaltă. Ele sunt interdependente.

Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele alagmatice nu este prevăzut expres şi direct de Codul civil. în schimb, art.1020 C.civ. face aplicarea lui şi prevede posibilitatea de a cere rezoluţiunea contractului în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din pârti .Intr-o astfel de ipoteză, cealaltă parte nu poate fi ţinută să execute obligaţia sa corelativă, fiindcă în contractele sinalagmatice obligaţiile părţilor suni interdependente.

15.Enunţarea efectelor speciale ale contractelor sinalagmatice.Aând în vedere că, în contractele sinalagmatice, obligaţiile fiecărei părţi contractante constituie cauza

imediată a obligaţiilor celeilalte părţi, neexecutarea prestaţiei promise, din orice motive - culpa debitorului ori cazuri de forţă majora produce următoarele efecte sau consecinţe speciale:

a) obligaţi i le reciproce ale părţi lor trebuie să f ie executate simultan . De ceasta regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datoriţ i voinţei părţ i lor se execută altfel . Aşa f i ind, oricare parte contractantă are dreptul refuze executarea obl igaţiei propri i , atâta t imp cât cealaltă parte , care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Aceasta posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului "excepţia non adimpleti contractus ";

b) dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară in justiţie rezoluţiunea contractului;

c) dacă un eveniment independent de voinţa sa impiedică pe o parte să execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune şi problema suportării riscurilor contractuale.

2. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)16. Noţiune. Temei juridic. Aplicaţii practice. In principiu, prestaţiile promise reciproc de părţile

contractante trebuie să fie executate simultan: cumpărătorul este obligat să plătească preţul în momentul când i se predă bunul; f i e care copermutant trebuie să predea bunul în momentul în care i se predă bunul promis în schimb. Aşa se explica faptul că o parte are dreptul să refuze executarea obligaţiilor sale până în momentul în care cealaltă parte işi execută propriile obligaţii. Această posibilitate se numeşte excepţie de neexecutare a c o n t r a c t u l u i .

Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind un mijloc de aparare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic (pe care i l exercită - s.n. LP.) în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i Incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Astfel, dacă vânzătorul nu execută obligaţia de predare a bunului vandut, cumpărătorul poate refuza plata preţului şi invers.

10

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului constă în principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice.

Codul civil nu cuprinde un text care să consacre expres şi cu valoare de regulă generală posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului.Existenta ei este dedusă din prevederea art. 1020 C.civ. unde este reglementată rezoluţiunea contractului pentru caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor uneia din părţi. Or, în drept există un principiu, "cine poate mai mult, poate şi mai puţin". Deci, din moment ce rezoluţiunea, pronunţată la cererea uneia din părţi, d u c e la desfiinţarea contractului, pentru acelaşi motiv, partea interesată poate efuza executarea propriei sale obligaţii, consecinţă mult mai puţin gravă decat rezoluţiunea.De asemenea, Codul civil reglementează expres câteva aplicaţii practice ale excepţiei de neexecutare a contractului în cazul contractelor de: vânzare cumpărare, schimb şi depozit oneros.

17.Condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului. Pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) obligaţiile reciproce ale părţilor sa aibă temeiul în acelaşi contract. Nu ste suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi debitor, una faţa de cealaltă. Aceasta situaţie trebuie să rezulte din aceeaşi relaţie juridică. Astfel cumpăratorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv ca vânzătorul datorează o suma de bani pe care i-a imprumutat-o;

b) sa existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt contractant. Cauza neexecutării nu interesează. Poate fi culpa debitorului sau forţa majoră care îl împiedică pentru moment sa execute obligaţia. Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este definitiva am fi în prezenţa încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare;

c) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, fapta care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;

d) raportul contractual prin natura sa trebuie să presupună regula executârii simultane a obligaţiilor celor două părţi. Astfel, sunt cazuri când anumite uzanţe pot impune unui contractant îndatorirea de a-şi executa primulobligaţiile, când nu va putea invoca excepţia de neexecutare; la restaurant, plata se face numai după consumaţie; hotelierul prezintă nota de plată Ia plecarea turistului sau după un timp de la începutul sejurului. De asemenea, părţile să nu fi convenit că una din ele îşi va executa obligaţia imediat iar cealaltă va beneficia un termen de executare, renunţând la regula execulării simultane.

18. Excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus excepţia de neexecutare se invocă, între părţile contractante, de către parteacontractantă îndreptăţită, în puterea sa, fără intervenţia judecătorului. Operând ca o MODALITATE de realizare a justiţiei private, ea nu trebuie cerutâ instanţei de Judecata şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi.Este suficient să fie opusă părţii care cere executarea. Astfel, excepţia de neexecutare se deosebeşte de rezoluţiunea contractului care, de regulă, se pronunţă de instanţa de judecată. Faptul se explică prin aceea ca excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv iar rezoluţiunea un mijloc reparator.

Excepţia de neexecutare a contractului poate fi însă invocată şi în faţa Instanţei de judecată, ca mijloc de apărare a pârâtului. într-o astfel de ipoteză Instanţa de judecată, Ia cererea pârâtului, fie va respinge acţiunea în executare introdusă de reclamant, fie va dispune, dupa caz, obligarea lui însuşi la executarea obligaţiei proprii, stabilind un termen în acest scop.

19. Efectele excepţiei de neexecutare. Excepţia de neexecutare suspendă executarea prestaţiei celui care o invocă, asemănător cu situaţia când el ar fi beneficiat de un termen. Deci, contractul rămâne temporar, adică provizoriu neexecutat. Cu alte cuvinte, efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea forţei obligatorii a contractului.Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocata şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicita obligarea la

11

executare pe calea acţiunii oblice. în schimb, nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv.

Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea îndrituită să refuze executarea obligaţiilor sale, nu poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv ca ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi. Aşadar, contractul şi forţa sa obligatorie nu încetează,fiind doar suspendate.20. Calificarea juridică a excepţiei de neexecutare a contractului şi scopurile sale. După ce am analizat efectele excepţiei de neexecutare a contractului, putem ajunge la constatarea ca ea poate fi considerată, în acelaşi timp, un mijloc de apărare a părţii care o invocă şi un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi.

Excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin care se realizează protecţia acelei părţi contractante. Având dreptul să refuze executarea prestaţiilor sale, debitorul, care în acelaşi timp este şi creditor, poate evita concursul eventual al celorlalţi creditori ai contractantului. Aşa de pildă, dacă vânzătorul ar putea fi obligat să predea lucrul vândut, deşi nu i s-a plătit preţul, pentru a-şi realiza dreptul său de creanţă, el ar trebui să suporte concursul celorlalţi creditori ai cumpărătorului. De asemenea, excepţia de neexecutare are caracter cominator foarte eficace, fiind un mijloc important de presiune i celuilalt contractant. In măsura în care acesta din urmă are nevoie de prestaţia corelativă a celuilalt, pentru a o putea obţine, el va fi silit să procedeze la executarea prestaţiei sau prestaţiilor la care este îndatorat.

Rezoluţiunea contractului

21.Noţiune. în conformitate cu art. 1021-C.civ., dacă una din părţile contractului sinalagmatic nu execută prestaţiile la care s-a îndatorat, cealaltă parte este îdrituită să ceară instanţei de judecată obligarea la executare, în temeiul 9 C.civ., sau rezoluţiunea contractului.

Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu titlu de sanctiune, la cererea uneia din părţi, pentru motivul ca cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţiile sale. Rezoluţiunea este de două feluri: judiciară şi conventională.

22.Rezoluţiunea judiciară. Rezoluţiunea judiciară este reglementată .1020 şi 1021 C.civ. Art. 1020 prevede: "Condiţia rezolutorie este subinteleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu indeplineşte angajamentul său", iar art. 1021 dispune: "într-acest caz contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau sa-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justitiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate". texte sunt o reproducere exactă a dispoziţiilor art. 1184 C.civ. francez.

Din analiza textelor de mai sus rezultă că, în principiu, rezoluţiunea este judiciară, adică trebuie să fie pronunţată de instanţa de judecată. Ba mai mult, la prima vedere, s-ar părea că rezoluţiunea nu poate fi decât judiciară. Dar, aşa cum s- spus, normele care reglementează rezoluţiunea nu au caracter imperativ,astfel că, potrivit art.969 C.civ., părţile pot stipula clauze exprese de rezoluţiune contractuală sau pacte comisorii exprese. Rezoluţiunea judiciară constituie regula. Excepţia este rezoluţiunea convenţională. în absenţa unei asemenea clauze, operează întotdeauna rezoluţiunea judiciară.

A. Temeiul juridic al rezoluţiunii. în legătură cu temeiul rezoluţiunii contractelor sinalagmatice au fost formulate mai multe opinii, dintre care enunţăm următoarele:

In ce ne priveşte, apreciem, la fel ca alţi autori, că temeiul juridic al rezolutiţiunii îl constituie caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor in contractetele sinalagmatice, de unde rezultă că obligaţiile fiecărei părţi constituie cauza juridică imediată a obligaţiilor celeilalte părţi. Neindeplinirea obligaţiilor uneia din părţi lipseşte de temei juridic obligaţiile celeilalte. Intr-o asemenea situatie, de cele mai multe ori, se impune desfiinţrea contractului, adică rezoluţiunea lui. Ori de câte ori neexecutarea obligaţiilor se datorează culpei din părţile contractante, în ce priveşte pe aceasta, rezoluţiunea are caracter sancţiune.

12

B. Domeniul de aplicare a rezolutiunii. Rezoluţiunea priveşte toate contractele sinalagmatice, cu titlu oneros şi comutative. Acţiunea in rezoluţiune poate fi introdusă numai de partea care a executat obligaţiile contractuale sau este gata sa le execute. Cealaltă parte, care nu-şi execută obligaţiile, nu are acest drept.

Practica judiciară a fost chemată să se pronunţe referitor la faptul dacă rezoluţiunea este sau nu aplicabilă contractelor aleatorii. Astfel, conform 47 C.civ., în contractul de rentă viageră, rezoluţiunea poate fi cerută numai catre debirentier; credirentierul are totuşi posibilitatea de a invoca rezoluţiunea atunci când în contract s-a stipulat un pact comisoriu expres sau debirentierul refuză să prezinte garanţiile necesare asigurării plăţii rentei (art.1646 C.civ.). Contractului de întreţinere fiind un contract nenumit, îi sunt aplicabile normele comune privitoare Ia rezoluţiune.

C. Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune. Rezoluţiunea va putea fi pronunţată de instanţa de judecată dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a)una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale. Codul civil nu face distincţie între neexecutarea totală şi parţială .Literatura de specialitate susţine teza admisibilităţii acţiunii în rezoluţiune si în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei, precizându-se că "partea din obligaţie neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului". Judecătorul este liber, într-o asemenea ipoteză, să aprecieze în ce măsură se justifică pronunţarea desfiinţării contractului. De asemenea, rezoluţiunea este admisibilă şi în cazul executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor. Neexecutarea poate să aibă ca obiect chiar şi o obligaţie accesorie. De aceea, fosta instanţă supremă a statuat că, în soluţionarea acţiunilor în rezoluţiune, judecătorii au obligaţia "să verifice si să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligaţiei este importantă şi gravă", să cerceteze cauzele neexecutării contractului şi apoi să concluzioneze dacă obligaţiile contractuale pot fi sau nu executate;

b)neexecutarea trebuie să fie, în principiu, imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. In ce ne priveşte, considerăm ca rezoluţiunea contractului poate fi pronunţată numai dacă este dovedită culpa

părţii contractante care nu şi-a indeplinit obligaţia asumată. Rezoluţiunea nu este obligatorie pentru creditor. El are posibilitatea de a opta pentru obligarea debitorului la executare, instanţa putând să-i acorde debitorului şi un termen de graţie. Dimpotrivă, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi, contractul incetează de plin drept şi deci creditorul nu poate obiectiv opta între menţinerea contractului şi desfiinţarea lui iar instanţa nu are nici un drept de apreciere.Incetarea fortuită a contractului se constată şi nu se pronunţă de către instanţa de judecată.

C ) D E B I T O R U L O B L I G A Ţ I E I N E E X E C U T A T E S Ă F I F O S T P U S Î N Î N T Â R Z I E R E , Î N C O N D I Ţ I I L E P R E V Ă Z U T E D E L E G E . Punerea în intâziere este foarte importantă pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţilor de căre cealaltă parte contractantă.

In cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa de judecată, la cererea reclamantului, poate să pronunţe rezoluţiunea contractului. Dar, aşa cum am arătat, rezoluţiunea este facultativă atât pentru partea care are dreptul să o ceară, cât şi pentru judecător. Pnn urmare, judecătorul este liber să aprecieze daca este sau nu necesară pronunţarea rezoluţiunii contractului. Pentru aceasta el va avea în vedere diferite considerente desprinse din starea de fapt: neexecutarea contractului este totală sau parţială; neexecutarea se referă la o obligaţie principală sau accesorie; cauzele întârzierii pârâtului în executarea contractului; imprejurările care stau la baza neexecutării sunt sau nu imputabile pârâtului şi în ce măsură; dacă neexecutarea face imposibilă realizarea scopului contractului . De asemenea, conform art. 1021 C.civ., judecătorul poate acorda pârâtului un termen de graţie pentru executarea obligaţiei. El va proceda la desfiinţarea contractului, pronunţând rezoluţiunea, atunci când menţinerea lui şi obligarea debitorului la executare nu mai sunt justificate.

23. Rezoluţiunea convenţională a contractului. Pactele comisorii exprese. Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiune contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc P A C T E C O M I S O R I I . Prin astfel de clauze, părţile urmăresc să diminueze sau să înlăture rolul instanţei de judecată în pronunţarea rezoluţiunii. Se poate spune că părţile, prin voinţa lor expresă, înlocuiesc acţiunea în rezoluţiune judiciară cu o clauză rezolutorie convenţională, stipulată pentru faptul neexecutării contractului. Asemenea clauze pot fi mai mult sau mai puţin energice.

13

Aceste clauze sau pactele comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. In cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, strain de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.

In funcţie de intensitatea efectului pe care îl produc, pactele comisorii exprese sunt de patru feluri sau grade:

a) P A C T U L C O M I S O R I U E X P R E S D E G R A D U L I , este clauza

contractuală prin care partile prevăd ca, în cazul în care una din părţi nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul

se desfiinţează. O asemenea clauză nu face altceva decât să reproducă prevederea art. 1020 C.civ. De aceea, este

inutilă în contractele sinalagmatice. Rezoluţiunea rămâne a fi judiciară, fiind necesară aprecierea şi pronunţarea ei

de instanţa de judecată. Clauza poate însă avea valoare şi eficienţă in contractele în care rezoluţiunea nu este

prevăzuta de lege, precum şi în contractele unilaterale.b)Pactul comisoriu expres de gradul II este clauza prin care părţile convin ca în cazul în care o parte

nu-si execută obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze contractul pe cale unilaterala. Aşa cum s-

a spus: "O asemenea clauză este interpretată în sensul rezoluţiunea va opera pe baza declaraţiei

unilaterale de rezoluţiune a părţii indreptaţite".In cazul pactului comisoriu de gradul I I , debitorul se poate libera de datorie prin executare, până în

momentul punerii sale în întârziere.Ce va putea însă face instanţa de judecată ? Precizăm că nu poate acorda termen de graţie debitorului. In schimb, instanţa este îndrituită să constate la sesizarea părţii care nu şi-a executat obligaţia că, deşi obligaţia n-a fost executată in termen, totuşi a fost executata înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. De asemenea, instanţa este competentă să constate, la sesizare, că rezoluţiunea nu a avut loc.c)Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede in cazul în care una din părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se considera rezolvit de drept. Aşadar,rezoluţiunea operează de plin drept. Aceasta inseamna că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi sa se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.

Cu toate acestea, se consideră, pe drept cuvânt, ca pentru a opera rezoluţiunea de plin drept este absolut necesar ca în prealabil "partea care nu şi-a indeplinit obligaţia să fi fost pusă în întârziere, in formele prevăzute de lege”. Solutia se degajă din faptul că în dreptul nostru civil simpla ajungere la termen a unei obligaţii nu are ca efect, de regulă, punerea în întârziere a debitorului. Din cele arătate, rezultă că atunci când debitorul execută obligaţia după ajungerea ei la termen, dar înainte de a fi fost pus în întârziere, rezoluţiunea convenţionala nu mai poate opera.

Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care partile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se desfiinţează de plin drept, fără somaţie sau punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. Suntem în prezenţa celui mai energic pact comisoriu expres. In acest caz prin simpla ajungere la termen a obligaţiei, contractul se desfiinţează de plin drept. Instanţa de judecata sesizata de una din părţi nu va avea alta posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept. Cu toate acestea, creditorul poate opta între rezoluţiunea de plin drept a contractului şi executarea obligaţiei. Explicaţia constă in aceea că rezoluţiunea convenţională este stipulată exclusiv în favoarea creditorului.

Aşa cum am mai arătat, în cazul pactului comisoriu expres de gradul I, rezoluţiunea contractului este şi rămâne judiciară, deci trebuie cerută instanţei de ludecata în condiţiile art. 1020-1021 C.civ.

14

In legătură cu celelalte pacte comisorii exprese, datorită consecinţelor pe care le produc asupra fiinţei contractului, singurul în drept să invoce rezoluţiunea este întotdeauna şi în exclusivitate creditorul. El are facultatea de a aprecia daca este cazul să invoce rezoluţiunea sau să ceară obligarea la executare a debitorului.

Debitorul nu are dreptul de a se prevala de pactul comisoriu expres. Aceasta pentru faptul că neexecutarea de către el a obligaţiilor contractuale este cauza desfiinţării sau rezoluţiunii contractului.

24. Efectele rezoluţiunii. Rezoluţiunea produce efect între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atat pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).

INTRE PĂRŢI, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia interioară (restitutio in integrum). Deci părţile sunt ţinute să-şi restituie una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului rezolvit. In caz de insolvabilitate a debitorului, rezoluţiunea este o cale deosebit de eficientă, deoarece permite creditorului să-şi redobândească prestaţia fără a intra în conncurs cu alţi creditori, situaţie de neînlăturat în ipoteza când ar opta pentru executarea contractului.

Atunci cand creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligatiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune-interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. In caz c ontrar întinderea daunelor interese va ti stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 C.civ. Debitorul poate fi obligat şi la plata unor despăgubiri, in conditiile răspunderii civile delictuale, pentru alte prejudicii suferite de creditor.

FAŢA DE TERŢI, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consimţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis". Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea "nemo is juris ad alium transferre potest, quam ipso habet". Cu toate acestea, terţii dobanditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţa, în cazul bunurilor mobile, şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile. De asemenea, conform art. 1368 C.civ., rezoluţiunea nu va produce efecte faţă de terţul care a dobândit imobilul în cadrul procedurii executării silite, urmare a adjudecării definitive. Tot astfel, statul nu va putea fi obligat să restituie imobilul dobândit prin expropriere sau rechiziţie definitivă.

Efectele rezoluţiunii sunt identice, indiferent că rezoluţiunea este judiciară sau convenţională.

25.Rezilierea contractelor sinalagmatice. Desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare

succesivă pentru motivul că una din părţi nu-şi execută obligaţiile se numeşte reziliere. Rezilierea are ca

efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauza de neexecutare, numai pentru viitor.Prestaţiile

executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân bine şi definitiv executate. Aşa de pildă, este cazul

contractului de închiriere sau a contractului de asigurare etc.In concluzie, putem spune ca rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se numeşte reziliere.

De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplica toate regulile analizate atunci cand am abordat rezoluţiunea.

26.Asemănări şi deosebiri între rezoluţiune şi nulitate. Rezoluţiunea si nulitatea se aseamănă prin faptul că desfiinţează actul juridic pentru trecut şi pentru viitor. Aceleaşi principii guvernează efectele ambelor cauze de ineficacitate, atât între părţile actului juridic, cât şi faţă de terţi.

Intre rezoluţiune şi nulitate însă, există deosebiri foarte importante,astfel:a)rezoluţiunea este o cauză de ineficacitate, în principiu, numai a actelor sinalagmatice; nulitatea se aplică tuturor actelor juridice civile;

15

b)cauza rezoluţiunii constă întotdeauna în neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţile contractante; nulitatea se datorează nerespectării condiţiilor de validitate a unui act juridic, prevăzute de normele legale în vigoare; c)cauzele rezoluţiunii sunt, prin natura lor, ulterioare încheierii valabile a contractului; cauzele nulităţii sunt întotdeuna originare, ele fiind anterioare sau concomitente încheierii actului juridic; d)răspunderea părţii contractante culpabile, în caz de rezoluţiune, este o răspundere contractuală; dimpotrivă, în cazul nulităţii suntem în prezenţa răspunderii civile delictuale.

§ 4. Riscurile contractului

27. Punerea problemei. Această problemă este în strânsă legătură cu una din cauzele de stingere a obligaţiilor: imposibilitatea fortuită de executare. Astfel, atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţa majoră, în principiu, se stinge. Debitorul se află liberat de obligaţie pentru imposibilitate de executare.

Dacă obligaţia respectivă este născuta dintr-un contract unilateral, situaţia se prezintă relativ simplă; obligaţia se stinge în mod necesar când survine un caz de forţă majoră. Aşa, de pildă, depozitarul este liberat în cazul pieirii fortuite a lucrului ce i-a fost dat în depozit.

Situaţia este însă mai complicată dacă obligaţia a cărei executare a devenit imposibilă pentru forţa majoră s-a născut dintr-un contract sinalagmatic: se pune problema de a şti dacă celalalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa, din moment ce el nu mai poate obţine contraprestaţia în considerarea căreia şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, său dacă, dimpotrivă, şi el este liberat de obligaţia sau obligaţiile sale. Să presupunem că un imobil pe care proprietarul său l-a închiriat a fost distrus de un caz de forţă majoră; inchirietorul este liberat de obligaţia sa de a procura locatarului folosinţa imobilului respeciv. Rezultă oare de aici că şi locatarul va fi liberat de obligaţia de a plăti chiria sau, din contră, liberarea locatorului este fără nici o influenţă asupra obligaţiei locatarului care rămâne ţinut să plătească chiria pe întreaga perioadă de timp cât trebuia sâ dureze închirierea?

Cu alte cuvinte, cine suportă riscurile sau consecinţele dăunătoare ale imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia din părţi? Astfel, dacă o P A R T E , in exemplul nostru chiriaşul, deşi nu poate primi contraprestaţia celeilalte P Ă R Ţ I - fiind imposibil de executat-, este totuşi ţinută să execute obligaţia sa, ar inseamna că partea respectivă suportă riscul, deci res perit creditori. Dacă, dimpotrivă, urmare a faptului că executarea obligaţiei uneia dintre părţi a devenit imposibilâ, cealaltă parte este şi ea liberată de obligaţiile sale, atunci partea a carei obligaţie este imposibil de executat va trebui să suporte riscurile, adică res perit debitori.28. Principiul res perit debitori. Generalizând dispoziţiile fragmentare ale Codului civil, jurisprudenţa admite fără discuţie regula: res perit debitori, dar, riscul neexecutarii este suportat de către partea a cărei obligaţie, datorită fortei majore, nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligaţiei şi, în general, toate daunele pe care le antrenează imposibilitatea fortuită de executare.

Temeiul sau fundamentul regulii "res perit debitori" constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor ce revin părţilor contractante. In contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Aşadar, contractul inceteaza fortuit şi creditorul este liber de obligaţiile sale. Cu alte cuvinte, nexecutarea obligaţiei uneia din părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Codul civil prevede câteva cazuri de aplicaţie practică a regulii potrivit careia riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat. Acestea sunt:

16

a) în materie de locaţiune, art. 1423 C.civ, prevede că dacă, în timpul locatiunii, lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră desfăcut de plin drept. Deci, locatorul nu are drepul de a pretinde chiria de la locatar. De asemenea, locatorul, fiind debitor al obligaţiei imposibil de executat, suportă şi riscul contractului;b) în materia contractului de antrepriză, conform art. 1481 C.civ., dacă lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit înainte de a fi predat, anteprenorul este debitorul obligaţiei imposibil de executat şi suportă riscul contractului;c) în materia contractului de societate, art. 1515 C.civ. dispune că, atunci unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea unui lucru, dacă lucrul respectiv a pierit înainte de a fi fost adus efectiv în societate, societatea inceteaza în privinţa tuturor asociaţilor. Proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul obligaţiei imposibil de executat, va suporta riscul neexecutarii actului de societate.

Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil ce executat, sunt posibile, după caz, două soluţii:- reducerea sau diminuarea corespunzătoare şi proporţională a contra-prestaţiei celeilalte părţi; debitorul va suporta riscul contractului numai în măsura în care propria obligaţie a devenit imposibil de executat;- încetarea în întregime a contractului atunci când ceea ce ar putea fi executat din obligaţia debitorului nu este de natură a asigura nici măcar parţial scopul contractului; riscul contractului va fi suportat în întregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

29. Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate. In cazul acestor contracte se pune, în cele mai frecvente situaţii, atât problema riscului pieirii fortuite a lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului. De aceea, este necesar să observăm cine suportă, în principiu, cele două riscuri. In ce priveşte suportarea riscului neexecutarii contractului am arătat deja, mai sus, se aplică regula "res perit debitori".

Riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat, de regulă, de către acea parte contractantă care are calitatea de proprietar al acestuia în momentul când a pierit, aplicându-se principiul "res perit debitori". Aşadar, rezolvarea problemei suportării riscului pieirii fortuite a bunului este legată de momentul transmiterii proprietăţii de la înstrainâtor la dobânditor.

Pe cale de consecinţă, analiza suportării riscurilor în contractele translative de proprietate face necesară distincţia între diferite situaţii sau ipoteze.

A. Ipoteza contractelor consesuale pure şi simple prin care se tranamite dreptul de proprietate asupra unui bun cert. Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art.971 C.civ. dispune: "In contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pcricolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului".

Codul civil face aplicaţia practică a acestei reguli în materia contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, art. 1295 alin.1 dispune: "Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat".

Analiza dispoziţiilor de mai sus ne permite să constatam că în contractele consensuale, pure şi simple, translative de proprietate, având ca obiect un lucru cert , dreptul de proprietate se transmite de la înstrâinâtor ia dobânditor în momentul încheierii contractului.

Dacă bunul piere după momentul încheierii contractului dar inainte de a-l lua dobânditorului, cine va suporta riscul pieirii sale? Conform principiului „res perit domino", riscul pieirii fortuite a lucrului va fi suportat de acela care este proprietarul său în momentul dispariţiei. In ipoteza de faţă, proprietarul lucrului este dobânditorul, chiar dacă încă nu i-a fost predat.

17

Deoarece dobânditorul a devenit proprietarul lucrului, el va trebui să achite preţul sau să execute prestaţia la care s-a obligat în schimbul transmiterii proprietâţii. Aşadar, dobânditorul va fi ţinut să suporte şi riscul neexecutării fortuite a contractului. De aceasta dată" suntem în prezenţa unei excepţii de la regula "res perit debitori". Aşadar, riscul neexecutării contractului este suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat "res perit creditori". Consecinţa rezuItă logic din aplicarea principiului "res perit domino".

De la regula "res perit domino", legea prevede o singură excepţie: conform art. 1074 alin.2 C.civ, şi art. 1156 alin.2 C.civ., riscul pieirii fortuite a lucrului va fi suportat totuşi de înstrâinâtor atunci când, înainte de acest eveniment, el a fost pus în întârziere de către dobânditor pentru motivul că nu şi-a executat, în termen, obligaţia de predare.

B. Ipoteza contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului. Este cazul contractelor prin care se instraineazâ lucruri de gen şi bunuri imobile în sistem de carte funciară. De asemenea, intră în aceasta categorie şi contractele de înstrăinare a bunurilor , atunci când părţile se înţeleg că transmiterea dreptului de proprietate va loc la un moment ulterior încheierii contractului.

In toate aceste situaţii, riscul pieirii fortuite a lucrului, între momentul incheierii contractului şi acela al transmiterii proprietăţii, îl va suporta instrainatorul, conform principiului "res perit domino".

Riscul neexecutării contractului va fi suportat de debitorul ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat, conform celuilalt principiu "res perit debitori". Debitorul obligaţiei imposibil de executat este înstrâinătorul care, neputând transmite dreptul de proprietate, nu poate cere plata preţului de la cealalta parte.

Menţionăm că pieirea fortuită a bunurilor de gen nu duce Ia încetarea contractului. Deci, obligaţia înstrăinătorului de a-şi executa în natură prestaţia nu dispare. El nu este liberat de datorie. Dimpotrivă, el este obligat să procure alte bunuri de gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, pentru a Ie preda celeilalte părţi contractante. Aceasta deoarece "genera non pereunt"; cu alte cuvinte, "bunurile de gen nu pier". în caz contrar, debitorul poate fi obligat la plata de daune-interese.

C. Ipoteza contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. Se pune întrebarea, cine va suporta riscurile contractuale dacă lucrul -obiect al contractului - piere fortuit între data încheierii contractului şi momentul realizării condiţiei - pendente conditione. Trebuie să avem în vedere două situaţii distincte, după cum transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie.

In situaţia când transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, riscul pieirii fortuite a bunului se suportă de către înstrăinător, el fiind proprietarul său.

Riscul neexecutării contractului nu se pune deoarece contractul a cărui fiinţă a fost suspendată nu se mai poate perfecta. Imposibilitatea perfectării contractului este determinată de faptul că în momentul eventualei realizări a condiţiei, după pieirea lucrului, contractul nu mai are obiect. Aşadar, între părţile contractante nu s-a putut naşte un raport de obligaţii.

Dacă în cazul unui asemenea contract, bunul a pierit parţial, fără vina debitorului, art. 1018 alin.3 C.civ. prevede că dobânditorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea cere reducerea proporţionala a preţului. Urmează că, de această dată, prin excepţie, riscul pieirii parţiale a lucrului este suportat de căre creditorul-dobânditor, adică "res perit creditori".

In situaţia când transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie rezolutorie, dacă lucrul piere fortuit înainte de realizarea condiţiei, riscurile contractuale se vor suporta de către dobânditor, care este proprietarul său. Din aceasta cauză, realizarea condiţiei nu-şi va putea produce efectul rezolutoriu. Explicaţia este simplă: dobânditorul neputând să restituie bunul înstrăinătorului, nu va avea dreptul să pretindă restituirea preţului sau echivalentului pe care l-a dat în schimb.

In concluzie, se poate constata că în toate situaţiile când transferul proprietăţii unui bun este afectat de o condiţie, dacă lucrul piere fortuit, riscurile contractului vor fi suportate, în principiu, de către

18

partea contractantă care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie. Aceasta chiar şi atunci când transferul proprietăţii depinde de o condiţie suspensivă care, în ce-l priveşte pe înstrâinâtor, este o condiţie rezolutorie; înstrâinătorul este proprietar sub condiţie rezolutorie iar dobânditorul sub condiţie suspensivă.

EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

CAPITOLUL IV EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

Secţiunea I-aRELATIVITATEA EFECTELOR CONTRACTULUI. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

Principiul relativităţi i efectelor contractului

1.Formularea principiului. După cum se cunoaşte, orice contract este un acord intervenit între voinţele individuale a două sau mai multe persoane.

Neindoios că el va produce efecte între acele persoane. Se pune însă problema de a sti dacă un contract produce sau poate produce ori nu efecte şi faţă de alte persoane decât acelea care şi-au dat consimţământul la încheierea lui.

In rezolvarea acestei probleme, vom avea în vedere dispoziţiile legale în ire. Astfel, art.973 C.civ. prevede: "Convenţiile n-au efect decât între partile contractante". Textul consacră aşa-numitul principiu al relativităţii efectelor contractului. El rezultă indirect, pe cale de interpretare, şi din principiul forţei obligatorii a contractului consacrat în art.969 C.civ.: Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante ".

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract valabil incheiat produce efecte numai între părţile contractante, în sensul că el nu poate da naştere la obligaţii şi la drepturi în sarcina şi, respectiv, în favoarea altor persoane. Aşadar, nimeni nu poate deveni creditor sau debitor printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat consimţământul. Astfel, principiul dă expresie unui vechi adagiu roman, potrivit căruia "res inter alios acta, aliis neque nocere, NEQUEprodesse potest", ceea ce înseamnă că actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze şi nici să profite altor persoane.

2.Justif icarea principiului relativităţi i . Acest principiu îşi găseşte justificarea în însăşi natura contractului - izvor de obligaţii civile - care este un act voliţional. Intr-adevăr, contractul este acordul de voinţe al unor persoane realizat în scopul producerii de efecte juridice între ele. De aceea, dacă este firesc ca cineva să devină debitor ori creditor prin manifestarea lui de voinţă, tot atât de f iresc este ca nimeni să nu poată deveni debitor ş i , în principiu, creditor printr-un contract, făra voinţa sa.Putem constata că principiul de mai sus este pe depl in motivat. O soluţie contrară ar fi de natură să atragă încălcarea l ibertăţi i subiectelor de drept.

§ 2. Domeniul de aplicare a principiului relativităţi i efectelor contractului

3. Determinarea noţiunilor de părţi , terţi s i succesori in drepturi ai părţi lor (avânzi cauză). Pentru a putea determina domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor contractului este necesar să explicăm conţinutul noţiunilor de: părţi contractante, terţi propriu-zişi şi succesori în drepturi ai părţilor sau avânzi cauză. Circumscrierea exactă a acestor noţiuni este indispensabilă şi pentru înţelegerea problemei excepţiilor de la principiul relativităţii efectelor contractului, a opozabilităţii şi inopozabilităţii acestuia faţă de terţi.

19

A.Părţile contractante. Sunt persoanele fizice şi juridice care şi-au dat consimţământul, personal şi direct sau prin reprezentant, la încheierea contractului. Faţă de ele se produc efectele contractului, conform clauzelor stabilite prin acordul lor de voinţă.

B.Terţii propiu-zişi sau penitus extranei. In sensul cel mai larg al cuvântului, prin terţi se înţeleg toate persoanele care nu au participat, direct sau prin reprezentant, la încheierea contractului şi, deci, nu au calitatea de părţi contractante. Cu toate acestea, înăuntrul noţiunii de terţi trebuie să facern distincţie între două categorii de persoane: terţii propriu-zişi şi succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii cauză.

Terţii propriu-zişi sunt persoane complet străine de contract şi care nu au nici o legătură cu părţile contractante. Faţă de ei contractul nu produce nici un efect.

C. Succesorii în drepturi ai părţilor sau avanzii cauza. Intră în aceasta categorie acei terţi faţă de care se produc totuşi efectele contractului, deşi nu şi-au dat consimţământul la încheierea lui, datorită legăturii sau raportului în care se află cu părţile. Noţiunea de succesor al părţilor are, în acest caz, un înţeles propriu şi nu se confundă cu aceea utilizaţi în dreptul succesoral.

Succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane deoarece se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele contractului se produc şi faţă de ele, şi se aseamănă şi cu terţii intrucât nu au participat la încheierea contractului.

Succesorii părţilor se mai numesc şi avânzi cauză. Aceasta denumire vine din limba franceză şi îşi are originea etimologică în sintagma "ayants cause", care la rândul său vine de la expresia latină "habentes causam", având eaşi semnificaţie în vocabularul juridic.

Clarificând cele trei noţiuni, putem să stabilim şi domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor contractului. Astfel, contractul produce efecte intre părţile contractante şi faţă de succesorii în drepturi şi obligaţii ai părţilor.

4. Efectele contractului faţă de succesorii părţilor. Categoria avânzilor cauza este alcătuită din: succesorii universali şi cu titlu universal; succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.

A. Succesorii universali şi cu titlu universal. Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc în întregime şi nefracţionat patrimoniul

autorului adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale persoanei respective. Intră în aceasta categorie: succesorul legal unic, legatarul universal si persoana juridică dobânditoare a întregului patrimoniu al altei persoane juridice.

Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o cota-parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor. Sunt succesori cu titlu universal: succesorii legali şi legatarii care moştenesc o fracţiune din patrimoniul decujus şi persoana juridica ce dobândeşte o cotă-parte din patrimoniul altei persoane juridice supuse reorganizării prin divizare.

Succesorii universali şi cu titlu universal alcătuiesc aceeaşi subcategorie de avânzi cauză. Deosebirea între ei este exclusiv de ordin cantitativ. Dobândind intregul patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu, succesorul universal ori cu titlu universal este continuatorul personalităţii autorului său, devenind astfel creditor şi debitor. Urmează că drepturile şi obligaţiile născute din contractele incheiate de autorul lor se transmit succesorilor universali şi cu titlu universal. Asadar, efectele contractului se produc şi faţă de aceste persoane, in măsura în care ele subzistă în momentul dobândirii patrimoniului sau fracţiunii din patrimoniu care a aparţinut părţilor sau uneia din părţile contractante. Regula comportă şi unele excepţii, astfel:

a) părţile pot prevedea expres că efectele contractului nu se vor produce in beneficiul şi, respectiv în sarcina succesorilor universali şi cu titlu universal. De pildă, într-un contract de locaţiune, părţile stipulează că în cazul în care locatarul va deceda locaţiunea nu va continua în persoana succesorilor săi;

b) contractele intuitu personae încetează, de regulă, la moartea părţii contractante, in considerarea identităţii sau calităţilor căreia s-au încheiat.

20

Efectele lor nu se vor produce faţă de succesorii universali sau cu titlu universal. Dimpotrivă, ele se sting. Fac parte din aceasta categorie contractele: de rentă viagerageră, de întreţinere, de mandat, de prestare a unor servicii etc.B. Succesorii cu titlu particular. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc de la altă persoană unul sau mai multe drepturi determinate, privite în individualitatea lor şi nicidecum ca element sau elemente componente ale unui patrimoniu. Aşa sunt: cumpărătorul unui bun, donatarul, legatarul cu titlu particular, copermutantul, cesionarul unei creanţe, pesoana juridică dobânditoare a bunurilor rămase după lichidarea altei persoane juridice dizolvate etc.

Succesorul cu titlu particular se deosebeşte radical de succesorii universali şi cu titlu universal. El nu continua pesonalitatea autorului său şi, deci, nu i succede în drepturi şi obligaţii. Efectele contractelor încheiate de către autorul său faţă de el trebuie analizate numai în raport cu acele contracte din care s-au născut drepturi şi obligaţii în legătura cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis cu titlu particular . Aceste drepturi şi obligaţii pot fi de două feluri: reale şi personale.

Succesorul cu titlu particular profită de drepturile reale şi este ţinut să respecte obligaţiile sau sarcinile reale născute din contractele încheiate de autorul sau în legătură cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis. Deci, în raport cu aceste contracte, succesorul cu titlu particular are calitatea de având cauză. Precizăm însă că pentru aceasta trebuie să fie întrunite următoarele trei condiţii:

a) să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul dobândit de succesorul cu titlu particular;

b) contractele care au dat naştere acelor drepturi şi obligaţii să aibă o data certă anterioară momentului încheierii actului între succesorul cu titlu particular şi cel de la care a dobândit bunul;

c) să fi fost îndeplinite formele de publicitate, atunci când asemenea cerinţe sunt prevăzute de lege.

In cazul în care aceste condiţii nu sunt întrunite, succesorul cu titlu particular este un simplu tert propriu-zis, fără a fi considerat având-cauză.

In raport cu drepturile şi obligaţiile personale născute din contractele încheiate de autorul său, succesorul cu titlu particular are calitatea, în principiu, de terţ propriu-zis. Aşadar, asemenea contracte nu produc nici un efect faţă de succesorul cu titlu particular. Aşa, de pildă, contractul încheiat anterior de către vânzătorul unui imobil cu antreprenorul acestuia nu produce nici un efect faţă de cumpărător.

Doctrina juridică, legea sau jurisprudenţa admit totuşi şi existenţa un excepţii când, şi în cazul unor drepturi şi obligaţii personale, succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză. Asemenea excepţii sunt:

a) în cazul în care părţile prevăd expres în contractul respectiv ca dreturile şi obligaţiile personale ale autorului se transmit la succesorii cu titlu particular;

b) atunci când transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor personale la succesorul cu titlu particular rezultă implicit din contract sau din caracterul accesoriu al acestora în raport cu bunul sau dreptul dobândit. Aşa, de pilda, cesionarul unei creanţe succesor cu titlu particular - va beneficia, în lipsa unei clauze contrare, de garanţiile ce însoţesc, ca accesoriu, dreptul la creanţă, şi care născut dintr-un contract încheiat anterior de cedent cu o altă persoană;

c) în situaţiile" când legea prevede - pentru motive de interes public transmiterea obligaţiilor personale ale autorului către succesorii cu titlu particular. Astfel: art. 1441 C.civ. dispune că dobânditorul unui imobil trebuie sa respecte contractul de închiriere sau de arendă a acestuia încheiat de către autor inainte de vânzare, dacă a fost făcut în forma autentică sau în forma înscrisului semnătură privată cu dată certă; contractul de asigurare încheiat de instrainator cu privire la bunul transmis continuă de plin drept în favoarea şi respectiv, sarcina dobânditorului.

In raport cu toate celelalte drepturi şi obligaţii născute din contractele incheiate de autorul lor, fără nici o legătură cu bunul sau dreptul transmis, succesorii cu titlu particular au calitatea de simpli terţi propriu-zişi.

21

C. Creditorii chirografi. Creditorii chirografari sunt acei creditori care au ca singură garanţie comună şi proporţională a realizării drepturilor lor de creanţă întregul patrimoniu al debitorului, ceea ce constituie gajul lor general Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este consacrat în art. 1718 C.civ; acest drept le conferă posibilitatea de a urmări toate elementele activului patrimonial al debitorului lor.

Ei se deosebesc de succesorii universali sau cu titlu universal, precum şi accesorii cu titlu particular, deoarece nu devin creditori sau debitori prin efecul contractelor încheiate de debitorul lor. Creditorii chirografari sunt insa consideraţi avânzi-cauză pentru motivul că suporta indirect fluctuaţiile patrimoniale care se produc, urmare a contractelor pe care le încheie debitorul cu alte persoane. Gajul lor general, sub aspect valoric, se măreşte sau. după caz, se micsorează.

Se poate observa că, în realitate, creditorii chirografari se apropie, până la identificare totală, de categoria terţilor propriu-zişi. Singura împrejurare care deosebeşte de terţii propriu-zişi este aceea că între creditorii părţilor şi partea contractantă, care este debitorul lor, există anumite raporturi întemeiate pe ideea de gaj general. Aşa se explică de ce creditorii chirografari pot să exercite anumite drepturi şi acţiuni, cum sunt dreptul de a cere separaţia de patrimonii, la moartea debitorului; posibilitatea de a interveni într-un proces de ieşire din indiviziune în care debitorul este parte. De asemenea, creditorii pot exercita drepturile şi acţiunile debitorului lor, pe temeiul calităţii lor de avânzi-cauză şi în virtutea dreptului de gaj general (art.974 C.civ.).

5. Corelaţia dintre categoria avânzilor-cauză şi categoria terţilor propriu-zişi. Literatura de specialitate subliniază faptul ca noţiunea de "avanzi-cauza" si cea de "terţi" sunt noţiuni generice, care desemnează categorii de persoane a căror sferă este fluctuantă. Altfel spus, cele două noţiuni au conţinut variabil, în funcţie de poziţia concretă a acestor persoane în raport cu diferitele acte juridice încheiate fără participarea lor. Aşa se explică faptul că, în anumite cazuri şi condiţii, aceeaşi persoană poate face parte din categoria avanzilor-cauza, iar alteori din categoria terţilor propriu-zişi. Pentru ilustrare,avem în vedere câteva exemple:

a)succesorii universali şi cu titlu universal sunt, de regulă, avânzi cauză ai autorului lor; ei succed în toate drepturile şi obligaţiile acestuia. Cu toate acestea, moştenitorul legal rezervatar devine terţ propriu-zis faţă de actele de liberalitate încheiate de decujus prin care s-a adus atingere rezervei sale succesorale. De aceea, el va putea ataca asemenea acte-donaţii şi legate – prin ACTIUNEA în reducţiune;

b) succesorii cu titlu particular devin terţi propriu-zişi faţă de actele încheiate de autorul lor atunci când nu sunt îndeplinite cele trei condiţii arătate mai sus, precum şi faţă simulaţia făcută în dauna intereselor lor;

c) creditorii chirografari fiind, în principiu, avânzi cauză faţă de actele încheiate de debitor cu alte persoane, intră în categoria terţilor propriu-zişi în caz de simulaţie, în raport cu actul secret, şi atunci când, prin asemenea acte, le-au fost fraudate interesele.

In concluzie, calitatea de terţ sau având-cauză a unei persoane trebuie analizată de la caz la caz, în raport cu fiecare act juridic încheiat de părţile cu care se află în legătura juridica. Acesta pentru motivul că, în raport cu două acte juridice încheiate de unul şi acelaşi autor, este posibil ca aceeaşi persoană să aibă faţă de unul calitatea de având-cauza şi faţă de altul calitatea de terţ propriu-zis.

3. Opozabilitatea contractului faţă de terţi. Corelaţia dintre relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea lui.

6. Necesitatea distincţiei între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea lui faţă de terţi.

Aşa cum am putut constata, principiul relativităţii efectelor contractului înseamnă că un contract poate da naştere la drepturi şi obligaţii numai în favoarea şi, respectiv, sarcina părţilor contractante, , în anumite cazuri şi condiţii, a avânzilor cauză. Cu toate acestea, ar fi absurd sa se creadă că un contract ar fi lipsit de valoare în raport cu terţele persoane.Contractul şi situaţiile juridice la care dă naştere sunt realităţi sociale care, într-o ordine de drept, impun tuturor o atitudine de respect. Cu alte cuvinte, toţi sunt obligaţi să le respecte. în acest sens, afirmăm ca un contract este opozabil tuturor, inclusiv terţilor.

22

Decelarea conţinutului celor două noţiuni - relativitate şi opozabilitate -stabilirea corelaţiei dintre ele sunt posibile numai făcând distincţie între contract şi situaţia juridică născută din acel contract.

Contractul, fiind un acord de voinţe al părţilor, în raporturile dintre părţi si, în măsura şi condiţiile deja arătate, în raporturile dintre o parte şi avânzii cauză ai celeilalte părţi, precum şi dintre avânzii-cauză ai părţilor are valoare de act juridic. Aşa se explica de ce contractul crează între şi numai între aceste persoane o legătură juridică obligatorie, în conţinutul căreia se află drepturi şi obligaţii;

In raporturile dintre părţi şi terţi, dintre avânzii-cauză ai părţilor si terţi, precum şi dintre terţi, contractul are valoarea unui fapt juridic în sensul restrâns al cuvantului şi nu de act juridic. Aşa fiind, contractul, privit ca un fapt social cu semnificaţie juridică, este opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de acele persoane nu au calitatea de părţi sau avânzi-cauză ai părţilor.

In concluzie, putem spune că orice contract, fie ca act juridic, fie ca fapt juridic, trebuie să fie respectat. Aceasta este opozabilitatea contractului. Ea nu se în contradicţie cu principiul relativităţii efectelor contractului. Relativitatea efectelor contractului poate fi înglobată în conţinutul noţiunii de opozabilitate, în sensul cel mai larg al cuvântului.

7. Noţiunea de opozabilitate a contractului în sensul larg al cuvântului. Prin opozabilitatea contractului, în sens larg, înţelegem că el produce efecte între părţile contractante şi avânzii-cauză ai părţilor, precum şi topul că situaţia juridică născută din contractul respectiv trebuie respectată de catre toţi, inclusiv de terţii propriu-zişi.

După cum se poate observa, noţiunea de opozabilitate a contractului, în sensul cel mai larg al cuvântului, este alcătuită din: opozabilitatea contractului faţă de părţi şi avânzii lor cauza şi opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Opozabilitatea contractului în raporturile dintre părţi şi avânzii lor cauză se confundă cu relativitatea efectelor contractului. A spune ca un contract este opozabil părţilor şi avânzilor cauză ai părţilor este egal cu a spune că el produce efecte juridice, şi invers, a afirma ca el produce efecte juridice este egal cu a spune că el este opozabil. Cu alte cuvinte, în aceasta ipoteză, expresiile "produce efecte" şi "este opozabil" au acelaşi înţeles. Aşadar, opozabilitatea nu contravine relativităţii efectelor contractului, ci se confundă cu aceasta. în aceasta constă corelaţia între cele două noţiuni privite din punctul de vedere al părţilor contractante şi a avânzilor cauză ai părţilor.

In final, putem afirma că opozabilitatea contractului, în această ipoteză, constă în dreptul părţilor contractante şi al avânzilor cauză ai părţilor de a cere executarea unei prestaţii sau, după caz, în obligaţia de a o executa, invocând respectivul contract, care a dat naştere acelui drept sau acelei obligaţii.

8. Opozabiltatea contractului faţa de terţii propriu-zişi. Opozabilitatea contractului faţă de terţi este cea de-a doua componentă a noţiunii de opozabilitate în sensul larg al cuvântului. De această dată, opozabilitatea are o altă semnificaţie; ea nu se confunda cu relativitatea efectelor contractului.

Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată printr-un contract. Aşadar, nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situaţiile juridice create de ele trebuie să fie respectate şi de către alte persoane decât părţile; este respectul datorat, în general, într-o ordine de drept, de către fiecare persoană, drepturilor dobândite de ceilalţi.

Dintre multiplele cazuri de opozabilitate a contractului faţă de terţi,amintim: ,a) invocarea contractului de către o parte faţă de un terţ, ca probă sau titlu de dobândire a unui

drept real sau de creanţă. Astfel, într-un proces în revendicare, pârâtul poate opune reclamantului un contract încheiat cu o altă perosanâ prin care pretinde ca i-a fost transmis dreptul de proprietate;

b) invocarea contractului ca just titlu, pentru a face dovada dobândirii titlului de proprietate printr-o uzucapiune de 10 până la 20 ani;

c) contractul poate fi invocat de pârât pentru a dovedi îmbogăţirea sa impotriva unui terţ care a introdus o actio de in rem verso (pe temeiul imbogaţirii fără justă cauză).

23

Aşadar, contractul constituie un mijloc de probă a dreptului de proprietate sau a existenţei oricărui drept subiectiv, împotriva tuturor, inclusiv a tertilor propriu-zişi.

9. Importanţa distincţiei dintre relativitatea efectelor contractului şl opozabilitatea contractului faţă de terţi. Sesizarea deosebirii dintre relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea lui faţă de terţele persoane prezintă o mare importanţă practică. Reamintim că, în raporturile dintre părţi, contractul are valoare de act juridic, constând în acordul lor de voinţe. Dimpotrivă, faţă de terti,contractul este un simplu fapt juridic în sensul restrâns al cuvântului.

Aceasta importantă deosebire produce consecinţe juridice în ce priveşte raspunderea civilă şi sub aspectul probaţiunii judiciare.

In materia răspunderii civile: atunci când una dintre părţile contractante cauzeazâ un prejudiciu celeilalte părţi, prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor se va angaja răspunderea sa contractuală; dimpotrivă, în situaţia cand o terţă persoană aduce atingere unui drept dobândit prin contract de către una din părţi, cauzandu-i astfel un prejudiciu , suntem în prezenţa angajării răspunderii civile delictuale.

In ce priveşte probaţiunea judiciară, în caz de litigiu între părţi, proba actului se face potrivit normelor care se referă la dovada actelor juridice, respectiv art. 1191 şi urm. C.civ. Dimpotrivă, terţii pot dovedi existenţa si continutul contractului prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori; pentru terti, contractul este un fapt juridic a cărui dovadă nu este îngrădită de lege.

EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI

Noţiunea de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Clasificarea excepţiilor

10. Noţiune. Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt acele situaţii juridice în care efectele contractului se produc faţă de alte persoane care nu au calitatea de părţ i contractante sau de succesori în drepturi ai părţilor. Cu alte cuvinte şi mai precis formulat, suntem în prezenţa unei excepţii de acest fel numai atunci când un contract dă naştere la drepturi sau la obligaţii în favoarea şi respectiv în sarcina altor persoane decât părţile contractante şi succesorii în drepturi ai acestora.

Dar se pune întrebarea, oare este admisibil ca prin contracte, chiar în situaţii de excepţie, să existe unele abateri de la principiul relativităţii efectelor contractului? Răspunsul este diferit, după cum ne referim la naşterea de drepturi in favoarea terţilor propriu-zişi sau, dimpotrivă, la naşterea de obligaţii în sarcina acestora. In ce priveşte naşterea de drepturi, excepţiile sunt admisibile. Aşa fiind, dintr-un contract încheiat între anumite persoane, nimic nu se opune sa se nască drepturi subiective direct în patrimoniul unei a treia persoane, străină dc contract.

In cea de-a doua situaţie, adică referitor la posibilitatea ca dintr-un contract să se nască obligaţii direct în sarcina unei terţe persoane, răspunsul este categoric negativ. Nimeni nu poate fi obligat împotriva voinţei sale printr-un contract la încheierea căruia nu şi-a dat consimţământul. In caz contrar, s-ar produce o gravă încălcare a libertăţii persoanelor. Cu toate acestea, în literatura dc specialitate s-a arătat că răspunsul este numai în principiu negativ, întrucât există anumite situaţii în care am putea vorbi de excepţii de la principiul relativităţii chiar şi în privinţa obligaţiilor, cum sunt: contractul colectiv de muncă, acţiunile directe şi stipulaţia pentru altul. Dar, aşa cum vom vedea, în relealitate, obligaţiile la care sunt ţinute unele terţe persoane, în toate aceste cazuri, nu izvorasc din contract, ci direct din lege.

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului nu trebuie confundate cu opozabilitatea contractului faţă de terţi. Din contract, în sarcina terţilor, nu se nasc obligaţii concrete; obligaţia terţilor de a respecta situaţia juridică născută din contract, sau opozabilitatea faţă de ei a contraclului rezultă din regula potrivit căreia nimănui nu-i este permis să aducă atingere drepturilor subiective aparţinând altora. Opozabilitatea contractului faţă de părţi, care este sinonimă cu relativitatea efectelor sale, aşa cum am mai subliniat, se deosebeşte cu claritate de opozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice născută din acel contract.

24

11. Excepţii aparente şi excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor contractului. In literatura de specialitate se susţine că excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt de două feluri: aparente şi reale sau veritabile.

Exemplul clasic de excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contracului este promisiunea pentru altul sau convenţia de porte-fort.

Din categoria excepţiilor reale sau veritabile se consideră a face parte: contractul colectiv de muncă, acţiunile directe şi contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul.

In opinia noastră, singura excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului este contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul. Numai în acest caz, o terţă persoană, străina de contract, devine creditor în exclusivitate prin acordul de voinţe al părţilor contractante. In celelalte două cazuri, ne referim la contractul colectiv de muncă şi acţiunile directe, izvorul drepturilor şi, uneori, al obligaţiilor terţilor care se găseşte în lege ; ei devin titulari de drepturi şi obligaţii, nu pentru că aşa au stabilit părţile, acordul lor de voinţă, ci pentru faptul că aşa prevede expres legea. Şi pentru a ne convinge că aşa este, vom analiza cele două aşa-zise excepţii veritabile de la principiul relativităţii.

A. Contracal colectiv de muncă. Contractul colectiv de muncă este convenţia dintre patroni şi salariaţi, prin care se stabilesc, în limitele prevăzute îge, clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. Conform art.4 din Legea nr. 13/1991, prevederile contractului colectiv de muncă "produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării lor sau dacă s-au afiliat sau nu la o organizaţie sindicală din unitate". Aşa fiind, contractul colectiv de muncă este considerat o excepţie, atât în ce priveşte drepturile, cât şi obligaţiile salariaţilor de la principiul relativităţii efectelor contractului în general.

Avem rezerve faţă de aceasta calificare. Naşterea de drepturi şi obligaţii în favoarea şi sarcina tuturor salariaţilor, indiferent dacă au fost sau nu reprezentaţi la încheierea contractului colectiv şi indiferent de data angajării, are loc ex lege. Deci contractul colectiv de muncă produce efecte faţă de terţii salariaţi deoarece aşa prevede legea (art.4 din Legea nr. 13/1991) şi nicidecum pentru că aşa au stabilit părţile contractante prin acordul lor de voinţe.

B. Acţiunile directe. Prin acţiuni directe înţelegem dreptul unor persoane de a acţiona, în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, împotriva uneia din părţile unui contract, cu care nu au nici o legătură, invocând acel contract în favoarea lor, contract faţa de care au calitatea de terţi propriu-zişi.

Codul civil prevede două asemenea cazuri de acţiuni directe:a) art. 1488 C.civ., în materia contractului de antrepriză, prevede că lucrătorii folosiţi de antreprenorul unei clădiri au dreptul de a acţiona direct pe comitent sau pe client pentru a obţine plata sumelor ce li se cuvin pentru munca prestata, în măsura în care acele sume nu au fost plătite de antreprenor;b) art. 1542 alin. final C.civ., în materia contractului de mandat, prevede că mandantul are o acţiune directă împotriva submandatarului, adică a persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o în executarea mandatului, cu scopu! de a obţine plata de despăgubiri pentru pagubele eventuale ce i-au fost cauzate.

Acţiunile directe nu pot fi considerate excepţii de la principiul relativitâţii efectelor contractului, în sensul propriu al cuvântului. Dreptul unor persoane de a acţiona pe o parte contractanta, în raport cu care sunt terţi propriu-zişi, izvorăşte direct şi nemijlocit din lege, fâră acordul de voinţă al părţilor contractului respectiv; voinţa părţilor contractante nu a avut nici un rol în naşterea dreptului terţelor persoane, străine de contract.

Singura excepţie veritabilă de la relativitatea efectelor contractului este contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul, când dreptul terţului, aşa cum vom vedea, se naşte direct şi nemijlocit din contractul încheiat între cele două părţi.

25

§ 2. Promisiunea pentru altul - excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului (convenţia de porte-fort)12. Definiţie. Aşa cum rezultă din paragrafele precedente, nimeni nu poate deveni debitor, printr-un contract, faţă de alte persoane, fără propriul său consinţâmânt. Contractul încheiat între anumite persoane nu poate da naştere la obligatii în sarcina unui terţ, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege (contractul colectiv de muncă). Orice contract sau clauză dintr-un contract prin care s-ar încălca acest principiu se sancţionează cu nulitate absolută.Asadar, sub aspectul laturii pasive a raportului obligaţional născut dintr-un contract, nu sunt admise excepţii de la principiul relativităţii efectelor contactului.

Aceste consideraţii sunt utile pentru a putea defini şi înţelege promisiunea pentru altul sau convenţia de porte-fort care este un contract valabil. Debitorul promite faptul său propriu şi nicidecum fapta altei persoane. Obiectul obligaţiei promitentului este prestaţia de a face, adică de a depune toate diligenţele şi a determina pe altul să încheie un contract sau să ratifice un contract deja încheiat.

Promisiunea pentru altul poate fi definită ca fiind un contract sau o clauza într-un contract prin care o persoană - debitorul - se obligă faţă de creditor să obţină consimţământul unei terţe persoane de a încheia un contract sau ratifica un contract deja încheiat.

Din analiza acestei definiţii rezultă că se pot distinge două forme de porte-fort; una principală şi cealaltă accesorie. Promisiunea pentru altul este principală în cazul în care între două persoane se încheie un contract al cărui obiect unic constă în prestaţia debitorului de a-l determina pe un terţ să-şi dea consinţamantul la încheierea unui contract cu creditorul; obiectivul sau scopul care uneşte cele două părţi este unul singur, obţinerea angajamentului terţului.

Promisiunea pentru altul are caracter accesoriu atunci când consta într-o clauza ce se integrează într-un contract şi prin care debitorul se obligă, printre altele, sa obţină consimţământul sau angajamentul unui terţ. Aşa, de pildă, un copoprietar înstrăinează cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului indiviz, obligându-se, totodată, printr-o clauză expresă cuprinsă în contract, sa determine pe ceilalţi coproprietari să înstrăineze către acelaşi dobânditor şi cotele lor parţi din drept. Ba mai mult, este posibil ca un coproprietar să înstrăineze intregul bun indiviz, obligându-se faţă de dobânditor, printr-o clauză din acelaşi contract, să obţină şi consimţământul celorlalţi coproprietari. Un astfel de procedeu se mai numeşte promisiunea de a determina pe altul să ratifice un act juridic încheiat în contul sau, fără reprezentare.

13. Aplicaţii practice. Convenţia de porte-fort poate avea numeroase aplicaţii practice: în materia contractului de mandat; în cazul înstrăinării unui bun indiviz de către unul dintre coproprietari; în ipoteza actelor juridice ce se încheie pe seama persoanelor absente şi incapabililor etc.

A. In materia contractului de mandat, art. 1546 alin.2 C.civ. dispune ca mandantele nu este ţinut de ceea ce mandatarul a făcut peste limita mandatului,cu excepţia cazului cand a ratificat expres sau tacit actele făcute cu depăşirea împuternicirii acordate. Incheind un act juridic peste limitele puterilor ce i-au fost acordate, mandatarul se obligă să se facă porte-fort pentru a obţine ratificarea contractului de către mandante. Aşadar, contractul încheiat pentru mandante este valabil, dar este imperfect până la ratificare. Dacă intervine ratificarea, contractul se va perfecta ab initio, adică retroactiv, de la data încheierii lui de către mandatar.

B. In cazul când un bun aparţine în coproprietatea a două sau mai multe persoane, unul dintre coproprietari îşi poate înstrăina cota-parte din dreptul de proprietate. Printr-o clauză expresă, stipulată în actul de înstrăinare, el se poate obliga faţă de dobânditor că va determina şi pe ceilalţi coproprietari să-i transmită şi cotele lor părţi de drept. Ba mai mult, un singur coproprietar poate înstrăina întregul bun indiviz, obligându-se, faţă de dobânditor, să determine pe ceilalţi coproprietari să ratifice contractul, încheiat fară consimţământul lor.

26

C. Promisiunea pentru altul este şi mai frecvent utilizată pentru a încheia ,acte juridice în numele şi pe seama unei persoane absente sau a incapabililor.

Procedeul este folosit de obicei pentru evitarea formalităţilor de numire a unui reprezentant, în situaţia absentului, sau de încuviinţare a încheierii unor acte juridice, în situaţia unei persoane lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu rapacitatea de exerciţiu restrânsă. Astfel, un impresar se angajează, fără mandat, fata de un organizator de spectacole, să determine pe un artist, plecat în turneu,sa joace într-un anumit spectacol. De asemenea, un tutore poate încheia un contract, în numele şi pe seama pupilului său, prin care depăşeşte puterile sale de reprezentare (de pildă un act de dispoziţie juridică cu titlu oneros), obliganduâ-se fata de cocontractant să îl determine pe cel aflat sub tutelă să ratifice actul respectiv când va ajunge la majorat. Tot astfel, moştenitorii majori, care vin la o succesiune împreună cu un moştenitor minor, pot proceda la vânzarea bunurilor succesorale pentru a evita un partaj judiciar al acestora, obligându-se faţă de cumparător ca minorul, atunci când va deveni major, nu va ataca înstrăinarea, ci dimpotrivă o va confirma.

1 4 . E F E C T E L E C O N V E N Ţ I E I D E P O R T E - F O R T . Efectele promisiunii de porte-fort depind de atitudinea terţului al cărui consimţământ sau angajament s-a obligat să-I obţină.

Inainte de toate, este necesar să precizam că, în temeiul promisiunii de porte-fort, în sarcina debitorului se naşte o obligaţie de a face şi, în acelaşi timp de rezultat. Debitorul se obligă să determine o terţă persoană să încheie sau sa ratifice un act juridic. Dacă actul respectiv va fi încheiat sau, dupa caz, ratificat se consideră că debitorul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală.

Analiza efectelor promisiunii de porte-fort ne permite să constatam că nu poate fi considerată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.Debitorul promite în realitate fapta sa proprie de a determina pe o terţa persoanl sa ratifice sau să încheie un act juridic. Terţul nu este obligat prin voinţa promitentului. El va fi obligat numai daca îşi va manifesta voinţa în acest sens; cu alte cuvinte, terţul devine parte, în actul juridic, prin voinţa sa.

Promisiunea de porte-fort nu trebuie confundată cu fidejusiunea sau cauţiunea. In ambele cazuri o persoană se obligă pentru alta. Totuşi debitorul din promisiunea de porte-fort se obligă doar a furniza sau obţine un consimţământ al altei persoane; el nu garantează faţă de creditor că terţul îşi va executa obligaţiile asumate prin voinţa sa proprie. Fidejusorul se obliga, dimpotrivă, faţă de creditor, să garanteze executarea obligaţiei asumată de către debitor. Cu toate ca promisiunea de porte-fort şi fidejusiunea se deosebesc, nimic nu se opune ca aceeeaşi persoană să-şi asume expres ambele obligaţii fiind, în acelaşi timp, promitent şi fidejusor.

3. Contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul

15. Definiţie. Contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulatia pentru altul este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane, străină de contract, numită tert beneficiar. De cele mai multe ori stipulaţia pentru altul este, în realitate, o clauza intr-un contract care, prevăzând naşterea unui drept direct în patrimoniul unul terţ, are ca efect adăugarea, la raportul de obligaţii născut între stipulant si promitent, unui al doilea raport de obligaţii, între promitent şi terţul beneficiar .Prin urmare, fiind o clauză într-un contract, în ce ne priveşte, apreciem ca denumirea corectă a acestui procedeu juridic este aceea de stipulaţie pentru altul. Denumirea de contract în favoarea unei terţe persoane ne-ar putea determina sa consideram, în mod eronat, că stipulaţia pentru altul ar fi întotdeauna un contrai de sine stătător din care se naşte un singur raport de obligaţii, exclusiv intre promitent şi terţul beneficiar. Or, în realitate, contractul respectiv da naştere, in primul rând, la raporturi între părţile

27

contractante, stipulant şi promitent, a căror valabilitate şi existenţă pot fi independente de valabilitatea clauzei prin care s-a stipulat naşterea unui drept direct în favoarea terţului beneficiar.

17. Aplicaţii practice ale stipulaţiei pentru altul reglementate expres lege. Aşa cum am precizat mai sus, deşi în dreptul nostru lipseşte o reglementare expresă cu valoare de principiu referitoare la admisibilitatea stipulaţiei pentru altul, legislaţia civilă şi cea comercială prevăd câteva cazuri de aplicaţie a acestui procedeu juridic în diferite materii speciale. Aceste cazuri sunt următoarele: RAD T

a) în materia contractului de rentă viageră, art. 1642 alin.l C.civ. prevede ca renta viageră, la plata căreia se obligă debirentierul, poate fi stipulată în favoarea unei terţe persoane;

b) în materia contractului de donaţie, din interpretarea art.832 şi 829 v. rezultă că suntem în prezenţa unui caz de aplicaţie practică a stipulaţiei penru altul în situaţia donaţiei cu sarcină, atunci când donatorul (stipulantul) şi donatarul (promitentul) au prevăzut expres în contractul de donaţie că acesta din urma va fi obligat să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane;

c) în materia contractului de transport, din economia prevederilor art.432-434 şi 438 C.comercial rezultă că el poate fi încheiat în favoarea unei persoane. Astfel, de multe ori, expeditorul şi cărăuşul stipulează expres in contractul de transport că bunurile ce urmează a fi transportate se vor preda unei persoane numită destinatar;

d)în materia contractului de asigurare, conform art.477 C.comercial si art.56 din Decretul nr.471/1971, asiguratul (stipulantul) poate stipula ca societatea de asigurare sau asigurătorul (promitentul) să plâteasca indemnizaţia de asigurare unei terţe persoane. Cele mai frecvente cazuri de stipulaţie pentru altul sunt întâlnite în contractele de asigurare de răspundere civilă delictuală pentru pagubele cauzate prin accidente de circulaţie.

18. Condiţiile de validitate a stipulaţiei pentru altul. Stipulaţia pentru altul fiind o clauză într-un contract sau, uneori, un contract în favoarea unui terţ, încheiat între stipulant şi promitent, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate prevăzute de lege: capacitatea părţilor, consimţământul liber şi neviciat, un obiect şi o cauză licită şi morala. Alături de condiţiile generale de validitate mai trebuie întrunite încă două condiţii proprii:

a) in contractul încheiat între stipulant şi promitent să se prevadă o stipulaţie, certă şi neîndoielnică, din care să rezulte că terţul beneficiar dobândeşte dreptul subiectiv de sine stătător de a pretinde promitentului să execute o prestaţie în favoarea sa;

b) terţul beneficiar să fie o persoană determinată sau, cel puţin,determinabila . Aşa cum s-a spus, beneficiarul nu este obligatoriu a fi o persoană individualizată în momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent;este suficient a fi determinată în momentul când stipulaţia pentru altul trebuie săşi producă efectele. Este cazul contractului de asigurare pentru răspundere civilă delictuală, cand terţul beneficiar se va determina doar în momentul producerii riscului asigurat.

Dacă legea nu dispune altfel, în principiu, stipulaţia poate fi prevăzută şi în favoarea unei persoane viitoare, care nu există încă în momentul încheierii contractului. Aşa, de pildă, este cazul stipulaţiei pentru altul făcută în folosul primului nepot sau a unei persoane juridice în curs de înfiinţare. Explicaţia constă în aceea că respectivul contract, încheiat între stipulant şi promitent, este suficient pentru a susţine stipulaţia pentru altul, care îşi va putea aştepta beneficiarul. Stipulaţia pentru altul există şi este valabilă, dar efectele sale se amână până la apariţia terţului.

In legătura cu condiţiile de validitate ale stipulaţiei pentru altul se pune întrebarea dacă este sau nu necesară acceptarea ei de către terţul beneficiar. Răspunsul este unul singur: consimţâmâtul terţului beneficiar nu este o condiţie de existenţă a stipulaţiei pentru altul. Dreptul născut în favoarea terţului beneficiar este opera exclusivă a acordului de voinţe realizat între stipulant şi promitent.In aceasta constă mecanismul stipulaţiei pentru altul. Este însă de la sine înţeles că dreptul respectiv nu poate fi impus terţei persoane împotriva voinţei sale; ea are libertatea de a - l confirma sau de a refuza beneficiul acestui drept. Cu toate

28

acestea, consintamăntul beneficiarului este numai o condiţie de eficacitate a stipulaţiei. Confirmarea beneficiarului are ca efect consolidarea dreptului dobândit şi valoarea unei renunţări la posibilitatea de a refuza beneficiul ce i-a fost atribuit. Având în vedere că voinţa terţului beneficiar nu a o relevanţă în naşterea dreptului, urmează că în cercetarea validitaţii stipulaţiei nu se pune problema capacităţii sale de a contracta; terţul beneficiar poate fi chiar şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu.

19. Efectele stipulaţiei pentru altul. Pentru a analiza efectele stipulaţie pentru altul este necesar să subliniem că mecanismul său constă în naşterea, in mod direct şi originar, din contractul încheiat între stipulant şi promitent, a unui drept de sine stătător în favoarea terţului beneficiar, fără a fi necesar consimţământul acestuia. De asemenea, trebuie să avem în vedere că în stipulaţia pentru altul există trei persoane, cu roluri diferite: stipulantul, promitentul şi tertul beneficiar. Contractul se încheie între stipulant şi promitent; promitentul se obligă să execute o prestaţie în favoarea terţului, stipulantul fiind cel care primeste acest angajament; terţul beneficiar devine titularul dreptului de a pretinde promitentului executarea prestaţiei la care s-a obligat faţa de stipulant.

A. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre stipulant şi promitent. De regulă, stipulaţia pentru altul este o clauză într-un contract, cum ar fi; vanzarea-cumpârarea, renta viageră, donaţia etc. Aşadar, contractul respectiv poate da naştere la doua categorii de raporturi juridice: raporturi juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fără nici o legătură cu stipulaţia penru altul, şi raporturi juridice născute din clauza prin care s-a stipulat obligatia promitentului de a executa o prestaţie direct în favoarea terţului beneficiar.

Efectele contractului în raporturile dintre stipulant şi promitent, care se produc fără nici o legătură cu stipulaţia în favoarea terţului, sunt guvernate de dreptul comun.

Care sunt însă efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre cele doua părţi contractante ? Cu alte cuvinte, în ce constau drepturile şi acţiunile stipulantului faţă de promitent în legătura cu prestaţia pe care acesta din urmă s-a obligat s-o exercite în favoarea terţului beneficiar? Răspunsul Ia întrebările de sus este ca stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice conferite de oricărui creditor şi părţilor contractante. Astfel, el poate acţiona în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute prestaţia ce o datorează terţului beneficiar; în exercitarea acestei acţiuni el are un interes moral şi, de multe ori, patrimonial. Dacă promitentul nu-şi execută obligaţiile faţă de terţul beneficiar, stipulantul are dreptul să invoce excepţia de neexecutare a contractului sau, după caz, să ceară rezoluţiunea cu toate consecinţele sale. De asemenea, stipulantul are dreptul de a pretinde de la promitent plata de daune-interese, atunci când prin neexecutarea prestaţiei datorate terţului beneficiar i-a fost cauzat un prejudiciu. Aceste daune pot fi evaluate anticipat de către părţile contractante printr-o clauza penală.

B. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. După cum am arătat mai sus, din contractul încheiat între stipulant şi promitent, se naşte un drept direct în patrimoniul tertului beneficiar, fară să treacă nici măcar o clipă prin patrimoniul stipulantului. Dobandireadreptului este originară şi are loc pe momentul încheierii contractului, fără a fi necesar consimţământul terţului. De aici anumite consecinţe:

a) terţul beneficiar nu este în pericol de a suporta concursul creditorilor stipulantului şi eventuala insolvabilitate prezentă sau viitoare a acestuia;

b) în cazul în care terţul beneficiar decedează înainte de a fi confirmat dreptul născut în favoarea sa, dreptul respectiv, făcând parte din patrimoniul său, se va transmite la proprii moştenitori.

Deci, din stipulaţia pentru altul, între terţul beneficiar şi promitent se naşte un raport obligaţional; terţul beneficiar are calitatea de creditor ŞI promitentul are calitatea de debitor.Terţul beneficiar, în calitate de creditor, are dreptul să ceară promitentului să execute prestaţia la care s-a obligat în condiţiile stabilite prin contractul încheiat cu stipulantul. In acest scop, are Ia dispoziţie acţiunea în executare. El poate să-şi realizeze dreptul şi pe calea excepţiei în justiţie, cum este cazul atunci când s-a

29

stipulat că promitentul îl iartă de datorie pe terţul beneficiar care era debitorul său; dacă promitentul îl va acţiona pentru plată, terţul îi va putea opune excepţia remiterii de datorie.

In scopul realizării dreptului său, terţul beneficiar se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are. la dispoziţie orice creditor - acţiunea oblică, acţiunea pauliană etc. - precum şi de eventualele garanţii speciale, constituite de promitent prin contractul încheiat cu stipulantul, pentru a asigura executarea integrala a obligaţiei, accesorii ale acestei obligaţii, cum ar fi: fidejusiunea, gajul si ipoteca.

Terţul beneficiar are dreptul să ceară despăgubiri de la promitent pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutarea obligaţiei.Terţul beneficiar nu este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de către promitent din două motive: în primul rând, nu este parte în contract; în al doilea rând, nu-i poate profita şi deci nu are nici un interes pentru a desfiinţa contractul. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că, de cele mai multe ori, contractul a dat naştere şi la raporturi juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fără nici o legătură cu dreptul terţului, care nu este permis a fi desfiinţate prin intervenţia unei persoane străine de contract. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului îl au numai părţile contractante.

Sunt situaţii când promitentul are dreptul să refuze executarea obligaţiei in favoarea terţului beneficiar. In acest sens, promitentul poate invocă, în apararea sa, toate excepţiile pe care este îndreptăţit să le opună stipulantului, cum ar fi: nulitatea contractului, realizarea unei condiţii rezolutorii care afectează contractul, neîmpfinirea termenului suspensiv de executare etc.

Marea majoritate a autorilor apreciază că promitentul poate opunel terţului beneficiar şi excepţia de neexecutare a obligaţiilor pe care şi le-a asumat stipulantul faţă de promitent pentru ca acesta din urmă să se oblige, la rândul sau, sa execute o prestaţie în favoarea terţului.

C. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre stipulant si tertul beneficiar. Stipulaţia pentru altul, prin ea însăşi, nu dă naştere unui raport de obligaţii între stipulant şi terţul beneficiar. Prin acest procedeu, stipulantul nu urmăreşte să se oblige faţă de terţul beneficiar şi nici sâ-i oblige pe terţ faţă de el.

Stipulaţia pentru altul poate produce, totuşi, anumite efecte juridice,chiar între stipulant şi terţul beneficiar, în funcţie de faptul daca între ei exista sau nu există raporturi juridice născute anterior dintr-un act juridic sau fapt juridic. Astfel, daca stipulantul este debitor al terţului beneficiar, executarea prestaţiei de către promitent are valoarea unei plăţi care va stinge două obligaţii:oblligaţia stipulantului şi obligaţia promitentului faţă de terţul beneficiar, obligaţii carere au izvoare diferite.

Alteori, între stipulant şi terţul beneficiar nu există un raport juridic anterior care să justifice stipulaţia pentru altul, când executarea prestaţiei de către promitent constituie o donaţie indirectă făcută de stipulant în favoarea terţului; intr-o asemenea ipoteză, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate, condiţiile de fond pentru validitatea donaţiei, cu excepţia formei autentice.

Inainte de a încheia analiza acestei probleme, trebuie să ne referim la posibilitatea de revocare a dreptului născut în favoarea terţului beneficiar.Legislaţia noastră civilă nu prevede această posibilitate. Prin urmare, stipulantul singur sau împreună cu promitentul nu au dreptul de a revoca beneficiul născut în folosul terţului.

De la principiul irevocabilităţii stipulaţiei pentru altul pot să existe şi unele excepţii. Excepţiile sunt cele prevăzute expres de lege sau stabilite de către părţile contractante. Legislaţia română prevede două excepţii: în materia contractului de transport, art.421 C. comercial dispune că expeditorul are posibilitatea să revoce dreptul destinatarului de a primi marfa, dar numai până în momentul remiterii scrisorii de trăsură; reglementările în materia contractului de asigurare prevăd dreptul asiguratului de a revoca, în tot timpul vieţii, stipulaţia în favoarea terţului beneficiar al indemnizaţiei de asigurare.

Posibilitatea revocării dreptului născut în favoarea terţului poate fi stabilită printr-o clauză expresă în contractul încheiat între stipulant şi promitent. Dacă a fost prevăzută în contract, revocarea poate avea loc numai până în momentul confirmării dreptului de către terţul beneficiar. Aşadar, confirmarea dreptului prin consimţământul terţului

30

beneficiar are ca efect consolidarea lui; după confirmare, dreptul devine irevocabil, chiar dacă posibilitatea de revocare a fost prevăzută în contract.

SIMULAŢIA - EXCEPŢIE DE LA OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

Caracterizare generală

2 1 . Noţiunea de simulaţie. Reglementare . Simulaţia este o operaţie juridică complexă care constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se crează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii; altul secret, care dă nastere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţa în temeiul contractului public. Contractul secret exprima vointa reală a părţilor şi stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele; el se mai numeşte şi contraînscris (contre-lettre), pentru că, în general, se încheie în forma scrisă. Contractul aparent, public sau simulat (ostensibil) are rolul de a disimula intenţia reală a părţilor, cu scopul de a ascunde faţă de terţi, prin ea unei false aparenţe, adevăratele raporturi juridice dintre părţi, al căror izvor principal este şi rămâne actul secret. Actul aparent poate şi el să producă anumite efecte în subsidiar, numai în măsura în care părţile au prevăzut aceasta in contractul secret.

23. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească contraînscrisul pentru a fi în prezenţa simulaţiei. Pentru a putea fi vorba despre o simulaţie, ori de câte ori între aceleaşi părţi se încheie două acte

juridice, contraînscrisul este necesar să îndeplinească două condiţii: sa fie secret şi să fie contemporan cu actul public.

A.Contraînscrisul să fie un act secret. Aceasta înseamnă că actul real sau contraînscrisul trebuie să fie încheiat astfel încât existenţa şi cuprinsul său să fie necunoscute terţilor. Aprecierea caracterului secret al contrainscrisului este o chestiune de fapt. Contraînscrisul este lipsit de caracter secret în toate cazurile in care a fost supus unei publicităţi, care, prin natura sa, este destinata a aduce actele juridice la cunoştinţa terţilor, cum sunt: transcrierea actului, întabularea,primirea de dată certă. In schimb, înregistrarea actului la organele financiare şi îndeplinirea altor formalităţi fiscale, nu înlătură caracterul secret al acestuia;administraţia fiscală nu este un organism de publicitate. De asemenea,contraînscrisul este lipsit de caracter secret şi atunci când existenţa lui este menţionată în actul aparent sau public.B.Contraînscrisul trebuie să fie un act contemporan cu actul aparent.I n literatura juridică clasică şi în practica judiciară mai veche se consideră că pentru a fi în prezenţa simulaţiei este cu necesitate obligatoriu ca actul public şi actul secret să fie încheiate simultan, adică în acelaşi moment. Aşadar, într-o asemenea interpretare, încheierea simultană a celor două acte este de esenţa simulaţiei.

Literatura de specialitate contemporana şi practica judiciară actuală au adoptat o altă interpretare. Astfel, se susţine că pentru a fi în prezenţa simulaţiei este suficient ca cele două acte să fie contemporane. Prin caracterul conntemporan al actelor se înţelege coexistenţa în timp a actului secret cu cel public. Cele două acte sunt contemporane, nu numai atunci când au fost încheiate simultan, ci şi în cazul în care a avut Ioc încheierea mai întâi a actului secret, în sens de negotium, şi apoi a actului aparent. Aşadar, este suficient ca actul secret, care exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi, să fie încheiat anterior actului public. Faptul că înscrisul constatator al actului secret se redactează ulterior perfectării actului public nu are nici o relevanţă cu privire la existenţa simulaţiei, esenţial fiind ca între părţi să se fi realizat anterior acordul voinţă cu privire la operaţia juridică în ansamblul ei. Mai precizam că, in aceasta ipoteză, pentru ca cele două acte să coexiste şi să fie contemporane, este necesar ca actul secret, încheiat anterior

31

actului public, să se afle în vigoare la momentul încheierii actului public şi să rămână în vigoare şi în continuare.

Nu poate fi vorba de simulaţie atunci când actul aparent este încheiat anterior actului secret. Lipsa actului secret la încheierea actului aparent face ea simulaţia să nu existe. Intr-o asemenea ipoteză suntem în prezenţa modificării unui contract printr-un alt contract; cele două acte exprimă succesiv voinţa reală a părţilor, ele nerealizând operaţia unică şi complexă care este simulaţia.

§ 2. Formele simulaţiei

24. Enunţare. în funcţie de scopul concret al actului aparent şi de relaţia în care acesta se găseşte cu actul secret, simulaţia se poate realiza prin trei procedee, şi anume: prin fictivitate, prin deghizare (totală sau parţială) şi prin interpunere de persoane.

25. Contractul aparent sau public este fictiv. Prin acest procedeu, părţile disimulează complet realitatea, stabilind în actul secret că actul aparent nu va produce nici un efect juridic. Cu alte cuvinte, actul secret prevede că actul aparent nu are nici o valoare şi că nu a intervenit în realitate între părţi, adică este fictiv sau inexistent. Părţile încheie actul public numai pentru că au un interes să se creadă că între ele s-a născut pe această cale un raport juridic, dar se înţeleg în secret ca actul respectiv să nu producă nici un fel de efecte juridice.

Aceasta formă de simulaţie presupune, de regulă, o intenţie frauduloasă constând în eludarea unor prevederi legale sau în vătămarea intereselor altor persoane. Procedeul este destul de frecvent întâlnit în materie de căsătorie. In ceea ce priveşte actele juridice civile, se recurge la această formă a simulaţiei în scopul de a crea aparenţa micşorării gajului general al creditorilor, prin vânzarea fictivă de către debitor a unor bunuri, cu intenţie de a fi sustrase de la urmărirea creditorilor.Instrăinarea este fictivă deoarece printr-un act secret între aceleaşi persoane se exprimă voinţa reală a părţilor că actul public nu există în realitate. De asemenea, în practica judiciară din regimul trecut, fictivitatea a putut fi întâlnită in legătura cu controlul provenienţei averilor persoanelor fizice;multi dintre cei cercetaţi după această procedură, au încercat să dovedeasca dobandirea licită a unor bunuri prin acte fictive de donaţie sau împrumut.

26.Actul public deghizează actul secret. Procedeul deghizării constă în faptul că părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturj juridice dintre ele, contract pe care, pentru a-l ţine în secret, în totul ori în parte il imbraca în forma unui alt contract. De regulă, prin actul public se ascunde natura actului secret. Ne găsim în prezenţa deghizării chiar şi atunci când actul public, fără a masca natura actului secret, se limitează doar Ia ascunderea prin comisiune a unor clauze sau efecte ale actului real. Urmează că deghizarea este de doua feluri: totală şi parţială.

Deghizarea totală este atunci când prin actul public se ascunde natura actului secret. Aşa se întâmplă când, de exemplu, părţile încheie un contract de donatie pe care-l deghizează într-un contract de vânzare-cumpărare sau de intretinere. Tot astfel, s-au întâlnit cazuri când un contract de întreţinere a fost deghizat într-un contract de vânzare-cumpărare. Contractul secret se numeşte deghizat iar actul public se numeşte act deghizant.

Deghizarea parţiala intervine în situaţia când părţile, prin actul public, se limitează să ascundă unele clauze sau efecte ale actului secret. Aşa, de pildă, în locul preţului real stabilit de părţi într-un contract de vânzare-cumpărare, în actul public se stipulează un alt preţ mai mare sau mai mic.

27. Interpunerea de persoane. In cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înţelegere secretă, că una din ele nu are calitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevaratul contractant. Aşadar, părţile actului aparent urmăresc, în mod constient, ca efectele să se producă faţă de o altă persoană căreia i se asigură anonimatul. Aşa este, de exemplu, contractul de donaţie în care donatar apare o persoana interpusă pentru faptul că, datorită unei

32

incapacităţi legale, adevăratul donatar nu poate primi, pe faţă, donaţia direct de la donator De asemenea, practica judiciară ne oferă destule vânzări simulate prin interpunere de persoane.

Simulaţia prin interpunere de persoane nu trebuie confundată cu mandatul fără reprezentare, ceea ce se întâmplă adeseori în doctrina şi practica judiciară.

§ 3. Scopurile şi limitele simulaţiei

28. Scopurile simulaţiei. Folosind simulaţia, părţile produc voit, în deplină cunoştinţă de cauză, o neconcordanţâ între voinţa declarată şi voinţa reală, acordul lor de voinţă realizat în scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic fiind însoţit, dublat şi de un alt acord de voinţă, declarat dar nereal, în scopul ascunderii sau mascării faţă de terţi a existenţei sau conţinutului acordului de voinţa secret, real. Tocmai în vederea atingerii acestui scop, părţile încheie actul aparent ce dă expresie unei declaraţii de voinţă falsă, nereală. Acesta este scopul abstract al simulaţiei.

La baza simulaţiei, ca operaţie juridică, stau întotdeauna şi anumite scopuri directe, concrete care sunt diferite de la caz la caz. Astfel, părţile pot mări evitarea sau eludarea aplicării unor norme legale prohibitive incidente în materia contractelor. Aşa, de exemplu, printr-o donaţie deghizată într-un contract de vânzare-cumpărare, părţile pot urmări să împiedice raportul donaţiei şi eventuala reducţiune a acesteia la moartea donatorului. De asemenea, prin procedeul interpunerii de persoane, părţile simulaţiei pot urmări eludarea unoi dispoziţii legale care instituie o incapacitate pentru anumite persoane de a primi o liberalitate.

Altădată, prin simulaţie, una din părţile contractante, având calitatea de debitor al altor persoane, încearcă şi uneori reuşeşte ca, printr-o vânzare-cumpărare fictivă, să sustragă anumite bunuri de la o viitoare urmărire ce va fi incepută de către creditorii săi.

Scopul concret al simulaţiei poate fi însă şi de altă natură. Astfel, se poate întâmpla ca cineva să dorească a face o donaţie unei anumite persoane, pastrându-şi anonimatul; pentru aceasta va încheia o donaţie aparentă cu o persoana interpusă, cele două părţi stabilind în secret că beneficiarul donaţiei vao altă persoană.

§ 4. Efectele simulaţiei

30. Punerea problemei. Aşa cum am putut observa, în legislaţia noastră civilă, simulaţia, prin ea însăşi, nu constituie o cauză de nulitate. Din analiza textului art. 1175 C.civ. rezultă că singura sancţiune specifică simulaţiei este, de regulă, inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice născută din acesta. Terţii pot înlătura simulaţia pe calea acţiunii în simulaţie. De aceea, efectele simulaţiei trebuie analizate având în vedere: raporturile dintre părţile contractante şi avânzii lor cauză; raporturile dintre părţi şi terţi;raporturile dintre terţi.

31. Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante.Conform prevederii art. 1175 C.civ., atunci când simulaţia este valabilă, între părţile contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai partilor produce efecte actul secret. Soluţia este în acord cu dispoziţia art.977 C.civ,potrivit căreia, dacă între voinţa internă reală şi declaraţia de voinţă a părţilor contractante există neconcordanţă, are prioritate întotdeauna voinţa reală. Se consacră astfel principiul priorităţii voinţei interne. Or, în caz de simulaţie,voinţa reala a părţilor se exprimă în actul secret.

Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu urliversal ai părţilor, deoarece ei sunt continuatorii personalităţii autorului lor. Dc altfel, textul art. 1175 C.civ. restrânge sfera avânzilor cauză, în orice simulaţie, la categoria succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor. Ba

33

mai mult, succesorii universali şi cu titlu universal devin şi ei terţi propriu-zişi, fata de actul secret, atunci când, prin simulaţie, autorul lor, parte contractantă, a urmărit să le fraudeze interesele.32. Efectele simulaţiei faţă de terţi. Potrivit art.1175 C.civ., actul secret nu poate avea nici un efect în contra terţelor persoane, complet străine de contract. Aşadar, deşi între părţi va produce efecte actul secret, totuşi terţilor le va putea fi opusă numai situaţia juridică născuta din actul aparent sau public, deşi nu corespunde realităţii. Explicaţia constă in aceea că terţii au cunoştinţă doar despre existenţa şi conţinutul actului public, din moment ce părţile au încheiat în secret actul real care exprimă adevărata lor voinţă.

Prin urmare, aşa cum am arătat mai sus, este vorba de inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice reale existentă în raporturile intre părţi. Aşadar, putem spune că simulaţia este o excepţie de la principiul opozabiIitaţii contractului faţa de terţi.

De aici concluzia că, în cazul simulaţiei, suntem în prezenţa restrângerii sferei avânzilor cauză şi lărgirii corespunzătoare a categoriei terţilor propriu-zişi. Astfel, din interpretarea textului art. 1175 C.civ., rezultă că succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor sunt consideraţi terţi propriu-zişi. Tot în categoria terţilor propriu-zişi sunt incluşi şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor în ipoteza când prin simulaţie s-a urmărit fraudarea lor.

Inopozabilitatea actului secret faţă de terţi rezulta din interpretarea t-1175 C.civ. unde se prevede expres că actul secret "nu poate avea nici un efect în contra altor persoane". Dar, tot din acelaşi text, se deduce implicit că actul secret poate produce efecte favorabile terţilor. In această din urma situaţie, terţii au dreptul să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, efectele actului secret. Dacă procedează astfel, terţii renunţă la inopozabilitatea faţa de ei a actului secret. De exemplu, în cazul unei vânzări fictive, creditorii vânzătorului au dreptul de a invoca actul secret prin care s-a stabilit că actul aparent nu produce nici un efect între părţi. Tot astfel, în cazul unei donaţii deghizate într-o vanzare-cumpărare, moştenitorul rezervatar al înstrăinătorului are dreptul să invoce, în interesul sau, actul secret, pentru a putea cere sa se constate că în realitate este vorba despre o donaţie, în scopul de a obţine reducţiunea ei.

Practica judiciară a statuat câ terţii pot invoca inopozabilitatea, faţa de ei, actului secret, numai dacă sunt de bună-credinţă. Buna-credinţă trebuie sa existe în momentul încheierii simulaţiei. Dimpotrivă, dacă au avut cunoştinţă despre încheierea şi cuprinsul actului secret, terţii sunt de rea-credinţă. Rezulta că terţii au dreptul de opţiune, între a invoca actul aparent sau actul secret, doar dacă sunt de bună credinţă în momentul realizării simulaţiei. Atunci cand părţile dovedesc că terţul, care invocă actul aparent, a fost de rea credinţă, va fi opozabil şi faţă de el, în mod obligatoriu, actul secret. In acest sens, s-a statuat că reaua-credinţa a terţilor face să dispară raţiunea pentru care legea îi ocroteşte împotriva efectelor actului secret, care le devine, asftel, opozabil.

33. Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi. Aceasta problemă se pune doar atunci când între terţi există un conflict, în sensul că unii au interesul sa invoce actul aparent, iar alţii au interesul să se prevaleze de actul secret care le este favorabil. Aşa se poate întâmpla în cazul unei înstrăinări fictive: creditorii înstrăinătorului au interesul să invoce actul secret pentru a-şi conserva gajul general; creditorii dobânditorului au interesul, dimpotrivă, să invoce actul aparent care măreşte activul patrimonial al debitorului lor, precum şi şansa de realizare a creanţelor.

In acest conflict vor avea câştig de cauză acei creditori de bună-credinţă care invocă, în favoarea lor, actul aparent, deoarece ei nu au putut cunoaşte existenţa actului secret.

S 5. Acţiunea în simulaţie

34

34. Noţiune.Caracterizaregenerală.Acţiunea în simulaţie este acea acţiune prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează sau maschează actul real.Aşadar, în principiu, prin acţiunea în declararea simulaţiei nu se urmăreşte desfiinţarea actului secret, constatarea sau pronunţarea nulităţii simulaţiei. Simulaţia prin ea însăşi este valabilă; sancţiunea ei nu este nulitatea, ci inopozabilitatea faţă de terţ a actului secret. Deci, actul secret va fi menţinut şi va produce efectele sale în toate acele situaţii când a fost încheiat valabil. Acţiunea în simulaţie poate fi dublată şi de acţiunea în nulitate când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.

Acţiunea în simulaţie poate fi exercitată de orice persoană interesată să invoce în favoarea sa actul secret, dacă este valabil, sau să ceară constatarea nulităţii acelui act, cum sunt: o parte contractantă, succesorii în drepturi ai părţilor contractante sau terţii propriu-zişi. Cel mai adesea, aceasta acţiune este introdusă de creditorul uneia din părţile simulaţiei pe care actul aparent îl prejudiciază şi are, astfel, interesul să invoce actul secret care îi este favorabil.Uneori însă, ea este intentată chiar de una din părţile contractante împotriva celeilalte părţi care, prevalându-se de actul public, nu-şi execută obligaţia asumată prin actul real.

Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare care poate fi exercitată oricând pe cale principală

ori de excepţie. Deci este imprescriptibilă. Această soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit căruia

aparenţa în drept poate fi inlaturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin

trecerea timpului.Acţiunea în simulaţie nu se confundă însă cu acţiunea în executarea prestaţiilor la care părţile s-au

obligat în temeiul actului real. O astfel de acţiune,fiind în realizarea unui drept patrimonial, este prescriptibilă în termenele generale de prescripţie prevăzute de lege.

35. Proba simulaţiei. Contractul aparent sau public este prezumat că exprimă adevărul, adică voinţa

reală a părţilor, până în momentul în care se dovedeşte contrariul.Proba simulaţiei se face diferit, după cum actul secret este invocat de una din părţile contractante,

succesorii lor universali şi cu titlu universal sau de o terţă persoană.Intre părţile contractante, proba simulaţiei se poate face numai potrivit normelor de drept comun

privitoare Ia dovada actelor juridice. Aceleaşi reguli se aplică şi atunci când acţiunea în simulaţie este introdusă de succesorii în drepturi ai părţilor dacă prin actul secret nu le-au fost fraudate interesele.

Reamintim că de această dată, categoria avânzilor cauză este circumscrisă doar la sfera succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor. Totuşi, în cazul în care prin simulaţie le-au fost fraudate interesele, aceste persoane fac şi ele parte din categoria terţilor propriu-zişi.

Practica judiciară a statuat că atunci când forma cerută de lege pentru existenţa actului real este înscrisul sub semnătură privată sau înscrisul autentic, acesta nu poate fi dovedit, în raporturile dintre părţi, decât printr-un contraînscris care ar modifica sau combate actul aparent.Ori de câte ori actul aparent a fost perfectat în formă scrisă, dovada existentei şi cuprinsului actului secret se face numai printr-un înscris, în afară de situaţia când părţile sunt de acord să deroge de la dispoziţiile art.1191 alin.2 C.civ.Regula dovedirii actului secret printr-un contraînscris cunoaşte şi unele excepţii. Astfel, este admisibilă proba cu martori şi prezumţii în următoarele situaţii:

a) când actul secret s-a încheiat prin fraudă sau consimţămanlul uneia din părţi a fost viciat prin dol sau violenţă;

b) când părţile au un început de dovadă scrisă;

35

c) când părţile contractante au fost în imposibilitate morala de a-şi preconstitui un înscris pentru dovada actului real;d) în cazul unei simulaţii ilicite făcută în scopul de a eluda dispoziţiile imperative ale legii sau prin care se încalcă interesele statului;

e) în ipoteza când actul public este fictiv.Menţionăm, că art.845 C.civ. prezumă că actele prin care cel ce lasă moştenirea a înstrăinat cu titlu

oneros anumite bunuri unui succesibil în linie dreaptă, în schimbul unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, sunt donaţii deghizate. Prezumţia are caracter relativ; ea poate fi invocată de moştenitorii rezervatari, chiar împotriva unui înscris sau peste cuprinsul unui înscris care consemnează actul aparent.Terţii propriu-zişi pot dovedi existenţa şi cuprinsul actului secret, atunci când introduc acţiunea în simulaţie, prin orice mijloc de probă, deoarece, neparticipând la încheierea contractului, nu au avut posibilitatea să-şi reconstituie un înscris doveditor al simulaţiei. Faţă de ei, actul secret are valoarea unui fapt juridic, în sensul restrâns al cuvântului.

T I T L U L I V

FAPTELE JURIDICE - IZVOARE DE OBLIGAŢII

FAPTELE JURIDICE LICITE

8 1. Imbogăţirea fără justă cauză

2.Definiţie. Imbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patriminiului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte un raport de obligaţii în continutul căruia se află obligaţia celui ce şi-a sporit patrimoniul de a restitui însărăcitului valoarea cu care s-a îmbogăţit. Creditorul se numeşte însărăcit, iar debitorul îmbogăţit. Atunci când îmbogăţitul nu-şi îndeplineşte obligaţia, insaracitul poate introduce o acţiune în justiţie prin care pretinde restituirea, numită actio de in rem verso.

3. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. Pentru ca îmbogăţirea fără cauză să dea naştere raportului juridic de obligaţii şi acţiunea de restituire admisă, literatura de specialitate şi practica judiciară au ajuns la concluzia trebuie îndeplinite anumite condiţii. Aceste condiţii sunt de două feluri: materiale şi juridice.

A. Condiţiilee materiale ale intentării acţiunii în restituire sunt:a) să existe o îmbogăţire a pârâtului. Imbogăţirea poate consta în mărirea patrimoniului prin

dobândirea unui bun sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană, edificarea unei construcţii, a unei plantaţii sau executarea unei lucrări pe terenul altuia etc. Imbogăţirea este posibil să aibă loc şi prin evitarea unei cheltuieli obligatorii, cum sunt: plata unei datorii, remiterea de datorie, prestarea unei munci sau a servicii de către altul în favoarea pârâtului, folosirea de un bun care apartine altuia etc;

b) să existe o însărăcire a reclamantului. Insarăcirea poate rezulta dintr-o pierdere economică, cum ar fi: ieşirea unei valori din patrimoniu (bun sau creantă), prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate de beneficiarul lor, efectuarea unor cheltuieli în favoarea îmbogăţitului (cheltuieli de conservare sau de îmbunătăţire a unui bun proprietatea altuia) etc;

c) între îmbogăţirea pârâtului şi însăracirea reclamantului să fie o legatură sau corelaţie directă . Cu alte cuvinte, cele două fenomene trebuie să aibă o cauză unică sau aceeaşi origine. Menţionăm că nu este

36

necesar să existe o legatură cauzală între îmbogăţirea unuia şi însarăcirea celuilalt, deoarece o asemenea legătură poate fi concepută numai între o faptă şi rezultatul ei. In acest sens, s-a precizat ca este: "indiferent dacă însarăcirea şi îmbogăţirea corelativă rezultă din fapta păgubitului, a îmbogăţitului, a unei terţe persoane sau fortuit, fiind suficient ca ele să aibă o cauză comună - un act sau un eveniment"

B. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire sunt:

a) îmbogăţirea şi însarăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice. Imbogăţirea unei persoane are justă cauză atunci când a avut loc în temeiul unui act juridic, al unei hotărâri judecătoreşti sau al legii, prin uzucapiune sau posesie de bună-credinţă;b)îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă şi deci nu trebuie dovedită. Aşadar, în cazul îmbogăţirii făra justă cauză, îmbogăţitul nu este în culpă. Fundamentul acţiunii de in rem verso nu constă într-o conduită culpabilă a debitorului ci rezidă in îndatorirea generală de a nu ne îmbogăţi în dauna altuia. Această îndatorire morală presupune absenţa oricărei culpe din partea îmbogăţitului, el fiind obligat să restituie, aşa cum vom vedea, numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însăracirea reclamantului este mai mare. Dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, nu suntem în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză, fiind vorba de o faptă ilicită care antrenează angajarea răspunderii civile delictuale; în acest caz, însărăcitul va putea promova o acţiune pentru repararea în întregime a pagubei ce i-a fost cauzată, constând în valoarea însărăcirii sale, chiar dacă îmbogăţirea pârâtului este inferioară;

c) însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului. Aşa cum se afirmă, actio in rem verso are caracter subsidiar şi poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. Dacă reclamantul are la dispoziţie acţiunea bazata pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, nu se poate intenta acţiunea bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză. De asemenea,actio de in rem verso este inadmisibilă în ipoteza în care reclamantul urmăreşte în realitate obţinerea unei reparaţii pe care ar fi putut să o obţină pe calea uneiacţiuni prescrise sau care este paralizată prin altă excepţie ce pârâtul este în drept să o invoce.

4. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Imbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit. Imbogăţitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire. Restituirea trebuie se facă, ori de câte ori este posibil, în natură. In toate celelalte cazuri, restituirea se face prin echivalent bănesc.

Aşa cum s-a spus în literatura juridică, obligaţia de restituire are o dublă limită;

a) îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea inbogăţirii sale, chiar dacă însarăcirea reclamantului este mai mare. El nu poate tinut să restituie fructele sau să plătească dobânzile legale. Explicaţia rezidă în faptul că îmbogăţitul este de bună-credinţă; din partea lui nu există culpă;

b) însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.

Aşadar, obligaţia îmbogăţitului este de a restitui însărăcitului valoarea imbogăţirii sale, numai în limita însărăcirii corelative, îmbogăţirea şi însarăcirea fiind limite reciproce.

Dacă însă, îmbogăţirea fără justă cauză se datorează relei credinţe a imbogăţitului, nu ne mai putem plasa pe terenul acestei instituţii. De aceea, în literatura de specialitate s-a încercat să se găsească un alt temei juridic pentru actiunea în restituire pe care, fără îndoială, o poate introduce cel păgubit. S-au conturat două opinii.

Intr-o prima teză s-a spus, că este necesară extinderea dispoziţiilor aplicabile plăţii nedatorate referitoare la tratamentul juridic al accipiensului de rea-credinţă.

In cea de-a doua teză, pe care o împărtăşim, se va angaja răspunderea civila delictuală a celui care a obţinut cu rea-credinţă foloasele. Reaua-credinţă a imbogătitului determină ieşirea din sfera

37

cvasicontractelor - izvoare de obligaţii - şi intrarea în sfera delictelor civile, adică a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.

Rămânând în sfera îmbogăţirii fără justă cauză este necesar să determinăm momentul în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de restituire. Există unanimitate de opinii şi soluţii în sensul că pentru a stabili sau a măsura îmbogăţiri pârâtului şi deci întinderea obligaţiei de restituire, instanţele de judecată se plasează în ziua introducerii acţiunii de către însărăcit.

In consecinţă, dacă îmbogăţirea pârâtului a încetat până la acea dată, pentru motive independente de voinţa sa, raportul obligaţional se stinge.

Regula de mai sus este, în opinia noastră, un caz de aplicare a teoriei impreviziunii. Altfel, în perioadele de depreciere a puterii de cumpărare a banilor, acţiunea de rem in verso riscă a fi derizorie, dacă îmbogăţirea s-a realizat într-o perioadă de timp anterioară momentului sesizării instanţei de judecata. De aceea, soluţia logică este reevaluarea însărăcirii si a îmbogăţirii corelative, în funcţie de întinderea lor în momentul judecăţii. Aşadar, suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul nominalismului monetar. în schimb, nominalismul monetar este o regulă în cazul plăţii nedatorate.

5 . Prescripţia dreptului la acţiune. Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Conform art.8 alin.2 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască îmbogăţirea altuia în paguba sa, cât şi pe cel obligat la restituire.

In legătură cu momentul în care termenul de prescripţie începe să curgă atunci când îmbogăţirea şi însarăcirea corelativă s-au produs ca urmare a faptului că însărăcitul a efectuat anumite lucrări de îmbunătăţire a locuinţei îmbogăţitului, locuinţă pe care o folosea însărăcitul, s-a statuat că acesta coincide cu data când reclamantul a încetat să mai folosească acea locuinţă. Apreciem că soluţia este aplicabilă şi altor cazuri identice sau asemănătoare.

§ 2 . Gestiunea de afaceri

6. Definiţie şi reglementare. Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit care constă în aceea că o persoană, numită gerant, încheie din proprie iniţiativă, fară a fi primit o împuternicire, acte juridice sau săvârşeşte acte materiale necesare şi utile, în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat.

Gestiunea de afaceri este reglementată ca izvor distinct de obligaţii civile în art.987-991 din Codul civil român. Aşadar, efectul acestui fapt licit şi voluntar este naşterea unui raport de obligaţii reciproce între gerant (negotiorum gestor) şi gerat.

Cu alte cuvinte, gestiunea de afaceri constă în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind un serviciu în folosul unei persoane. Faptul de a face un serviciu necesar sau util altuia îşi găseşte explicaţia în altruismul, civismul şi intenţia de întrajutorare care trebuie să caracterizeze oamenii în societate.Fundamentul obligaţiilor ce rezultă din gestiunea de afaceri este principiul echitaţii sociale.

7. Condiţiile gestiunii de afaceri. Pentru a produce efectele ce-i sunt specifice, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Analiza acestor condiţii este absolut necesară în scopul înţelegerii mecanismului gestiunii faceri. Condiţiile gestiunii de afaceri sunt următoarele:

a) să existe o gerare a intereselor altuia. Altfel spus, gerantul să încheie acte juridice sau să săvârşească fapte materiale utile în interesul altuia. De aceea, gestiunea de afaceri se deosebeşte de mandat, deoarece mandatarul încheie numai acte juridice în numele şi pe seama celui reprezentat.

Actele juridice de gestiune pot fi diverse: plata unei datorii, actul încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor reparaţii, contractul de asigurare, întreruperea unei prescripţii, inscripţia unei ipoteci valabile constituită în favoarea geratului, chemarea unui medic în caz de boală a geratului, chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui animal bolnav al geratului, închirierea unui bun etc.

In principiu, actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăşi sfera actelor de conservare şi administrare.

38

Gestorul de afaceri nu poate încheia acte de dispoziţie pe seama geratului cum sunt: achiziţionarea unui bun sau a unui fond de comerţ, acceptarea unei donaţii, vânzarea unui bun al geratului, constituirea unei ipoteci, gajarea unui bun etc.

Menţionăm însă că unele acte de dispoziţie sunt asimilate actelor de conservare şi administrare. Astfel, gerantul va putea încheia acte de dispoziţie din aceasta categorie, cum este vânzarea unor bunuri perisabile, supuse stricăciunii; asemenea acte de dispoziţie, raportate la întregul patrimoniu al geratului, dobândesc caracterul unor acte de conservare sau administrare.

In schimb, gerantul este inadmisibil să încheie acte juridice în care o persoană nu poate fi reprezentata, indiferent că sunt acte de conservare, administrare sau dispoziţie.

Faptele materiale pot fi, la rândul lor, diverse: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei conducte, efectuarea unor lucrări, asistenţa medicală care se acorda victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui animal etc.

Subliniem faptul ca pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri, actele juridice încheiate şi faptele materiale săvârşite de către gerant trebuie să aibă caracter patrimonial; numai in acest caz va putea fi constată utilitatea intervenţiei gerantului si afacerile seratului

Aşadar, intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte materiale, trebuie să fie utilă geratului, adică să fi evitat pierderea unei valori patrimoniale sau sâ fi sporit valoarea uuui bun al acestuia. Utilitatea gestiunii este o chestiune de fapt lăsată ia aprecierea instanţei de judecată; în acest sens, instanţele de judecată trebuie să raporteze actul sau faptul respectiv la momentul încheierii ori săvârşirii sale. Precizarea este importantă deoarece, spre exemplu, pieirea ulterioara a bunului din cauză de forţă majoră, nu este de natură a anihila caracterul util al intervenţiei gerantului care a făcut acte de conservare ori de punere în valoare a acelui bun. Din acest punct de vedere, gestiunea de afaceri se deosebeşte de îmbogăţirea fără justă cauză.

b)actele de gestiune sâ fie săvârşite din propria iniţiativă a gerantului,fără împuternicire si fără ştirea geratului. Intervenţia gerantului este spontană.Dacă geratul ar cunoaşte iminenta intervenţie a gerantului, fără sâ se opună, se poate interpreta că a fost de acord cu încheierea actului şi deci nu mai poate fi vorba de o gestiune de afaceri, ci de un contract de mandat.

In acelaşi timp, nu trebuie ignorată voinţa geratului. El poate sâ se opună acelor acte şi fapte. Opoziţia face ca gestiunea de afaceri să fie considerată o imixtiune ilegală în afacerile lui. In acest caz, gerantul are obligaţia sâ se abţină de la gestiune;

c)actele şi faptele sâ fie făcute cu intenţia de a gera interesele altuia.Daca gerantul lucrează cu credinţă greşită că încheie acte juridice şi săvârşeşte fapte în propriul său interes,

nu suntem în prezenţa unei gestiuni de afaceri.Aşa, de exemplu, dacă o persoană face cheltuieli pentru repararea unui bun, pe care, din eroare, îl consideră

al lui, are dreptul de a cere obligarea proprietarului bunului respectiv să-i restituie valoarea acelor cheltuieli numai pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

In schimb, pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri, nu este obligatoriu ca gerantul să încheie acte juridice sau sa facă acte materiale exclusiv în interes altei persoane; el poate lucra, în acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia; gestiunea de afaceri va exista numai în ce priveşte efectele produse de actele sale în interesul celeilalte persoane. Astfel este cazul unui coproprietar care face acte de conservare sau administrare asupra bunului indiviz ori a codebitorului solidar care plăteşte, din proprie iniţiativă, întreaga datorie.

Tot în legătură cu această condiţie este necesar de precizat că actele de gestiune trebuie săvârşite cu intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor făcute şi obligaţiilor executate în interesul său de către gerant. Aşa um s-a spus: "gerantul să nu fi lucrat cu intenţia de a face o liberalitate"Astfel, nu există gestiune de afaceri când cineva plăteşte pe un creditor cu intenţia de a face o donaţie indirectă debitorului. Intenţia de liberalitate trebuie fie dovedită, ea nu se prezumă.

39

d) gerantul să aibă capacitatea de a contracta, deoarece el încheie acte juridice. Spre deosebire de gerant, geratul nu trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu; intervenţia voinţei geratului nu este necesară în cursul gestiunii de afaceri; actele juridice sunt încheiate de gerant independent de consimţământul geratului.

8. Efectele gestiunii de afaceri. Cunoaşterea acestor efecte face necesara analiza raporturilor juridice ce pot exista între diferitele persoane care joacă un rol în gestiunea de afaceri.

A. Raporturile dintre gerant şi gerat. Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii reciproce între gerant şi gerat. Aşa se explică faptul că în Codul civil gestiunea de afaceri este considerată cvasi-contract; obligaţiile părţilor au caracter reciproc.

Gerantul are următoarele obligaţii:a) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenta unui bun iprietar, sau bun părinte de

familie. Cu alte cuvinte, el trebuie sa dea dovada toate calităţile unui om prudent şi competent. In acest sens, art.989 C.civ. prevede expres: "Gerantul este obligat a da gestiunii îngrijirea unui bun proprietar". Aşadar, el răspunde pentru prejudiciul cauzat geratului prin orice culpa, indiferent de forma şi gradul ei. De la regula enunţată există şi o excepţie, astfel, art.990 C.civ. prevede că atunci când se face dovada că fâra intervenţia gerantului afacerea geratului s-ar fi putut compromite, gerantul răspunde numai daca se face vinovat de dol în îndeplinirea actelor de gestiune;

b) obligaţia de a duce la bun sfârşit afacerea începută sau de a o continua p a n a când geratul va fi în măsură şi va avea mijloacele necesare să se ocupe personal de interesele sale (art.987 C.civ.). Ba mai mult, în caz de deces al geratului, gerantul va fi obligat să continue gestiunea până când moştenitorul saumostenitorii săi vor "putea lua direcţiunea afacerii" (art.988 C.civ.).

Aşa cum se poate observa, situaţia juridică a gerantului este mai grea decat cea a mandatarului. Până când gestorul de afaceri este obligat să continue afacerea începută, mandatarul poate, conform art. 1556 C.civ., renunţa la mandat, notificând această hotărâre mandantelui său. Legiuitorul a apreciat ca este inadmisibil ca o persoană să poată începe a se ocupa de afacerile altuia, din proprie iniţiativă, şi apoi să le abandoneze. Este motivul pentru care, în literatura juridică franceză, unii autori vorbesc de o obligaţie de perseverenţă;

c)obligaţia de a da socoteală gerantului cu privire la tot ceea ce a făcut in cursul imixtiunii în afacerile sale, la fel ca în cazul mandatului. De altfel, dacă geratul ratifică gestiunea de afaceri, ea se transformă în mandat. De asemenea,gerantul trebuie să remită geratului tot ceea ce a primit acţionând în interesul său (art. 1541 C.civ.).

Geratul are obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare si utile pe care le-a făcut în cursul gestiunii (att.991 C.civ.). In cazul în care nu ratifică gestiunea, geratul are această obligaţie numai dacă intervenţia gerantului a fost utilă. Până la plata tuturor acestor cheltuieli, gerantul are drept de retenţie asupra bunului sau bunurilor la are se referă gestiunea. De asemenea, geratul este obligat să repare toate prejudiciile pe care le-a suferit gerantul în cursul şi din cauza gestiunii.

In schimb, geratul nu este îndatorat să-l remunereze pe gerant pentru serviciile sale, deoarece ele au caracter dezinteresat. Nu este însă mai puţin Idevărat ca această obligaţie există atunci când activităţile respective au fost savârşite de gerant în virtutea profesiunii sale, cum ar fi: tratamentul medical facut de un medic, reparaţiile conductei de apă sau gaze făcute de un instalator etc.

B. Raporturile dintre gerat şi terţi. Dacă gestiunea de afaceri a fost ratificata sau este utilă, geratul este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate de gerant, în numele geratului sau în nume propriu, în interesul gestiuni i , în măsura în care nu au fost încă executate, cum ar fi: plata preţului - materiale comandate sau achiziţionate de la terţi, plata muncii prestată de : un terţ cu care a contractat gerantul în vederea executării unei lucrări, reparaţii etc.

40

C. Raporturile dintre gerant şi terţi. Existenţa acestor raporturi depinde de atitudinea pe care a avut-o gerantul atunci când a contractat cu terţii. Dacă el adus la cunoştinţă că acţionează numai în contul geratului şi gestiunea a fost ratificată sau este utilă, el nu are nici o obligaţie proprie. In realitate, aceasta situaţie este rară. Terţii sunt de acord sa contracteze, de regulă, numai dacă gerantul se obligă personal; ei nu pot să ştie şi nici nu pot fi siguri că gestiunea va fi ratificată sau se va dovedi utilă. Aşadar, terţii pretind angajamentul personal al gerantului. In acest caz, el este ţinut sâ răspundă direct şi nemijlocit de toate obligaţiile asumate. Precizăm că terţii.pot totuşi să pretindă executarea obligaţiilor, nu numai de la gerant, ci şi de la geratul în interesul căruia a actionat gerantul.

A. Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză. Ambele fapte juridice licite se fundamentează

pe ideea de echitate, potrivit căreia nu se poate admite ca o persoană să se îmbogăţească, fără drept, în

paguba alteia. Aşa se explica afirmaţia noastră că gestiunea de afaceri este o aplicaţie practică a

imbogatirii fără justă cauză.Totuşi, gestiunea de afaceri este reglementată expres în Codul civil. Existenţa acestor reglementări îi

conferă o anumită autonomie, putând fi calificată drept un fapt juridic licit, izvor distinct de obligaţii. Constatarea este urmarea unor importante particularităţi ale gestiunii de afaceri în raport cu principiul general al îmbogăţirii fără justă cauză. Astfel:

a) geratul are obligaţia de a restitui gerantului valoarea integrală a cheltuielilor pe care le-a făcut cu gestiunea, chiar dacă avantajele geratului sunt inferioare acesteia; îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însarăcirea reclamantului este mai mare;

b) eventuala îmbogăţire a geratului are un temei legal în intervenţia unilaterală şi voluntară a gerantului de a-i gera interesele.

B. Gestiunea de afaceri şi mandatul. Şi într-un caz şi în celălalt, o persoană încheie acte juridice în

contul altei persoane. Atât gestiunea de afaceri cât şi mandatul pot fi cu sau fără reprezentare. In pofida

acestor constatări, între cele două izvoare de obligaţii există deosebiri precise şi clare:a) gerantul poate încheia acte juridice şi săvârşi acte materiale; mandatarul încheie numai acte

juridice în contul altei persoane;b) gerantul acţionează din proprie iniţiativă şi fară ştirea geratului; mandatarul încheie acte

juridice în baza împuternicirii acordate de mandant;c) gerantul este obligat sâ continue gestiunea şi în cazul morţii geratului; fiind în contract intuitu

personae, mandatul încetează de plin drept la decesul mandantelui;d) gerantul răspunde pentru prejudiciile cauzate geratului, atunci când intervenţia sa a fost

absolut necesară, numai dacă se face vinovat de dol; mandatarul răspunde, făra excepţie, dacă părţile n-au convenit altfel, indiferent de forma şi gradul culpei;

e) gerantul nu poate renunţa la gestiune, fiind obligat s-o continue până când gestul sau moştenitorii săi, în caz de deces, o vor prelua; mandatarul poate renunţa la mandat, atunci când continuarea executării lui l-ar prejudicia;

f) dacă gestiunea de afaceri nu a fost ratificată, obligaţiile geratului faţa de gerant vor exista numai dacă gestiunea a fost utilă; mandantele este întotdeauna obligat prin actele încheiate de mandatar în limitele împuternicirii acordate.

In concluzie, apreciem că deşi gestiunea de afaceri este un izvor distinct de obligaţii civile, cu

trăsături proprii, specifice, care îi conferă o existenţa autonomă, în realitate, se apropie fie de mandat,

când gestiunea este cu reprezentare, fie de îmbogăţirea fără justă cauză, când are loc fără reprezentare.

41

3. Plata nedatorată

10.Definiţie si reglementare. Prin plată înţelegem executarea în natură a unei obligaţii care are ca obiect o prestaţie pozitivă, ce poate fi

de a da sau de a face. Orice plată presupune existenţa unei datorii (art. 1092 C.civ.). Dacăaceasta datorie nu există, consecinţa este logică, plata trebuie sa fie restituită celui care a făcut-o, fiind fără cauză, nedatorată. în acest sens, art. 1092 alin.1,partea finală, prevede "ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii".Dacă restituirea nu se face voluntar de cel ce a primit plata nedatorată, creditorul poate recurge la o acţiune în justiţie, numită "în repetiţiune": în dreptul roman purta numele de "condictio indebiti".

Plata nedatorată poate fi definită: Un fapt juridic licit care consta in executarea de catre o persoana, din eroare, a unei prestatii la care nu era obligata si fara intentia de a plati pentru altul.

Faptul plăţii nedatorate da naştere unui raport de obligaţii temeiul caruia cel care a plătit este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei ecutate, iar cel care a primit plata este debitorul aceleiaşi obligaţii. Creditorul se numeşte solvens, iar debitorul se numeşte accipiens.

Dreptul lui solvens de a cere restituirea plăţii nedatorate este consacrat pres în art.993 C.civ., unde se prevede: "Acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept la repetiţiune în contra creditorului". Tot astfel este prevăzută şi obligaţia de restituire a lui accipiens în art.992 C.civ.: "Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă primeşte aceea ce nu-i debit, este obligat a-l stitui aceluia de la care l-a primit". în acelaşi sens, art. 106 C.muncii dispune: persoana care a încasat o sumă nedatorată este obligată să restituie acea sumă dacă a primit bunuri ce nu i se datorau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau i-au fost prestate servicii la care nu era îndreptăţită, ea este obligată să platească contravaloarea lor, calculată în condiţiile legii".Plata nedatorată - izvor de obligaţii civile - este reglementată în art.992-997 C.civ.

11.Condiţiile plăţii nedatorate. Pentru naşterea obligaţiei de restituire,plata nedatorată trebuie să îndeplinească anumite condiţii.

A. Existenţa unei plăţi. Plata făcută trebuie să constea în remiterea unei sume de bani, a unui bun individual determinat ori determinat prin caractere generice. Atunci când plata are ca obiect executarea unei prestaţii de a face, cum ar fi confecţionarea sau repararea unui bun, izvorul obligaţiei de restituire este îmbogăţirea fără justă cauză şi nu plata nedatorată. Totodată, efectuarea plăţii, ca fapt material, trebuie să fie dublată şi de elementul sau intenţional. Aceasta înseamnă că solvens este necesar să facă plata cu voinţa fermă de a stinge o datorie. In cazul în care executarea prestaţiei s-a făcut fără intenţia de a plăti o datorie, ci cu alt titlu, se poate considera că are valoarea unui împrumut sau constituie o donaţie.

B.Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plata să nu existe. Inseamnă că între cel care a făcut plata, solvens, şi cel care a primit plata, accipiens, să nu existe raportul juridic de obligaţii a cărui stingere se urmăreşte prin plata efectuată. Pentru mai multă precizie, din acest punct de vedere, relevăm faptul ca plata nedatoratâ poate avea un caracter absolut sau un caracter relativ. Caracterul absolut constă în absenţa oricărei obligaţii. Plata nedatorată are caracter relativ când ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligaţiei dintre solvens şi accipiens sau când obligaţia concretă a cărei stingere s-a urmărit prin executarea acelei prestaţii nu există între părţi, fără a fi exclusă existenţa unei alte obligaţii de altă natură.Acţiunea în repetiţiune este admisibilă, indiferent de caracterul absolut sau relativ al plăţii nedatorate.

C.Plata să fie făcută din eroare. Aşadar, solvens să fi făcut plata în credinţa greşită că este debitorul lui accipiens. Art.993 C.civ. precizează: "acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept la repetiţiune în contra creditorului".

Existenţa acestei condiţii este absolut necesară pentru admisibilitatea acţiunii in repetiţiune, deoarece eroarea lui solvens are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza prestaţiei executate.

Eroarea este necesar să îndeplinească următoarele condiţii:

42

a) numai solvens trebuie sa fi fost în eroare; existenţa sau absenţa erorii lui accipiens nu prezintă nici o relevanţă. Atunci când plata nedatorată se face printr-un reprezentant, este suficient ca numai reprezentantul să se fi aflat în eroare;

a) să fi avut caracter determinant, în sensul că în lipsa ei solvens nu ar fi făcut plata;b) să fie scuzabilă, ceea ce presupune lipsa oricărei culpe din partea lui solvens şi deci totala lui bună-

credinţă.Dacă solvens a ştiut, atunci când a făcut plata, că nu datorează nirnic lui accipiens, plata este valabilă, putându-se presupune că a făcut o liberalitate, a confirmat o obligaţie anulabilă sau a plătit datoria altuia. Intr-o astfel de ipoteză, are dreptul de a cere restituirea plăţii.

Condiţia erorii celui care a făcut plata nu este necesară în următoarele cazuri de excepţie:- plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a realizat;- plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvită;- plata făcută în executarea unei obligaţii nule;-plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a executat prestaţia datorată pierde chitanţa doveditoare şi este ameninţat cu urmarirea de către fostul său creditor; dacă ulterior găseşte chitanţa, cea de a doua plată este nedatoratâ. In toate aceste cazuri, chiar dacă solvens a făcut plata fara a fi în eroare, acţiunea în restituire este admisibilă.Plata făcută datorită dolului şi cea sub imperiul violenţei produce aceleaşi efecte ca şi cea făcută din

eroare şi deci dă naştere obligaţiei de restituire din partea celui ce a primit-o.12. Efectele plăţii nedatorate. Plata nedatorată are ca efect naşterea raport de obligaţii între accipiens şi

solvens. In temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat. Nu este exclus că şi solvens să aibă anumite obligaţii faţă de accipiens.

Obligaţiile lui accipiens este necesar să fie analizate în funcţie de natura obiectului plăţii nedatorate şi de buna sau reaua lui credinţă.

Accipiens este de bună-credinţă în cazul în care a primit plata de la solvens cu convingerea că îi este datorată. Reaua-credinţă este prezentă în situaţia cand accipiens a avut cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii în momentul in care a primit-o de la solvens.

In practica judiciară s-a pus problema dacă cel care a primit o plată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care încă nu este definitivă poate sau nu fi considerat de rea-credinţă. Instanţele franceze au răspuns afirmativ la această intrebare cu motivarea că întrucât primeşte plata în baza unui titlu litigios, ale carui vicii le cunoaşte, accipiens este de rea-credinţă. Credem că soluţia este pe deplin întemeiată; în această materie, chiar şi cel care se face vinovat de o culpă e uşoară, culpa levissima, nu poate fi considerat de bună-credinţă.

De asemenea, s-a mai discutat dacă moştenitorii unui accipiens de rea-credinţă, neavând cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţi primtă de autori trebuie consideraţi de bună-credinţâ sau de rea-credinţă. Porninu-se de la faptul că succesorii lui accipiens sunt continuatorii personalitătii acestuia, literatura de specialitate a apreciat că ei trebuie considerati de rea-credinţă chiar dacă nu au cunoscut caracterul nedatorat al plăţii.

A. Plata nedatorată a avut ca obiect un bun fungibil. Accipiens este obligat, indiferent de buna sau reaua lui credinţă, să restituie suma de bani ori,după caz, bunurile de gen primite, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate.a) Accipiensul de rea-credinţă va mai trebui sâ plătească lui solvens, atunci când obiectul plăţii a fost o sumă de bani, şi dobânzile legale, calculate din ziua plăţii. Dacă plata a avut ca obiect alte lucruri fungibile, accipiens va fi obligat să plătească daune-interese pentru prejudiciul suferit de solvens pe perioada cât el a fost lipsit de acele bunuri; bunurile fungibile, cu excepţia sumelor de bani, prin natura lor, nu sunt purtătoare de dobânzi.

43

b) Accipiensul de bună-credinţă nu are obligaţia de a plăti dobânzi sau despăgubiri. Aceasta obligaţie se va naşte numai din momentul în care a devenit de rea-credinţă. Buna-credinţă încetează din momentul în care a primit somaţia de restituire a plăţii sau a introducerii acţiunii în repetiţiune. Din ziua în care devine de rea-credinţă va avea aceleaşi obligaţii. Dacă accipiens a fost de bună-credinţă şi între timp a decedat, iar moştenitorul său este de rea-credinţă, acesta din urmă trebuie să plătească dobânzi calculate din ziua morţii Iui decujus.

B.Plata a avut ca obiect un bun cert. Accipiens este obligat să-l restituie în natură. In ipoteza în care bunul cert a fost înstrăinat sau a pierit datorită forţei majore sau cazului fortuit, se face distincţie între accipiensul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă.

a) Tratamentul juridic al accipiensului de bună-credinţă este următorul:- dacă a înstrăinat bunul cu titlu oneros, este ţinut să restituie numai preţul pe care l-a primit în

schimb (art.996 alin.2 C.civ.);- dacă bunul a pierit sau a fost deteriorat din cauza de forţă majoră sau caz fortuit , accipiens este

liberat de datorie (art.995 alin.2 C.civ.).b) Tratamentul juridic al accipiensului de rea-credinţă constă în următoarele:

- dacă a înstrăinat bunul este obligat să restituie valoarea lui stabilită la momentul introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de preţul primit (art.996 C.civ.);

- dacă bunul a pierit în mod fortuit, trebuie să restituie valoarea acestuia in momentul introducerii acţiunii în repetiţiune, cu excepţia cazului cand va fac vada ca ar fi pierit chiar dacă se afla la solvens (art.995 C.civ.).

Acţiunea în repetiţiune are, de această dată, caracterul unei adevăra actiuni în revendicare. De aceea, poate fi intentată şi împotriva terţului care a dobandit bunul cert de la accipiens. Terţul însă poate paraliza acţiunea invocând posesia de bună-credinţă sau, după caz, uzucapiunea.

C . Plata nedatorată a avut ca obiect un bun frugifer. In legătură cu obligaţia de restituire a bunului se aplică regulile arătate mai sus. Privitor la soarta juridică a fructelor, de asemenea, trebuie făcut distincţie între accipiensul bună-credinţă şi cel de rea-credinţă.

a) Accipiensul de bună-credinţâ va dobândi în proprietate fructele bunului respectiv; el este obligat să restituie doar fructele produse de bunul frugifer din momentul în care devine de rea-credinţă (art.994 C.civ.).

b) Accipiensul de rea-credinţă este, în schimb, obligat să restituie toate fructele percepute şi nepercepute, culese sau neculese, consumate sau neconsumate. Dacă este vorba de fructe în natură pe care le-a consumat sau nu le-a cules, accipiens este îndatorat să plătească lui solvens valoarea lor (art.994 C.iv.).

Potrivit art.997 C.civ., pot sa se nască obligaţii şi în sarcina lui solvens.Asfel, el va fi ţinut să plătească lui accipiens, indiferent dacă acesta a fost de bună sau rea-credinţă valoarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului şi care a sporit valoarea acelui bun. Cheltuielile făcute cu conservarea bunului se numesc impense necesare, iar cele care au sporit valoarea lui se numesc impense utile.

Solvens nu are obligaţia de a restitui impensele voluntare, prin care se inteleg cheltuielile făcute exclusiv în scopul înfrumuseţării bunului. In schimb, accipiens are dreptul de a ridica toate lucrările şi amenajările făcute în scop de infrumuseţare, dacă prin acestea nu provoacă nici o stricăciune sau deteriorare.

In realitate, obligaţia lui solvens de a restitui impensele necesare şi utile are izvorul în principiul îmbogăţirii fâra justă cauză, nefiind consecinţa dirctă a plăţii nedatorate.

13. Acţiunea în restituirea plătii nedatorate. Acţiunea în restituire este acţiune, de regulă, personală. Ea se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau a trebuit să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată

44

la restituire. Totuşi, în cazul când obiectul plăţii nedatorate a fost un lucru individual determinat, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni în revendicare, cu regimul său juridic.

Conform art.993 alin.2 C.civ., acţiunea în repetiţiunea plăţii nedatorate va fi respinsă în situaţia când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata nedatorată de la solvens, a crezut că a primit plata de la sau pentru adevăratul debitor şi în această credinţă şi-a distrus titlul constatator al creanţei sale. Solvens însă, nu poate sa rămână păgubit. De aceea, acelaşi text legal prevede că el are drept de recurs împotriva adevăratului debitor. Acţiunea va avea ca temei principiul îmbogăţirii fără justă cauză, fiind o actio de in rem verso.

Codul civil se referă expres numai la distrugerea materială a titlului constatator al creanţei. Practica judiciară şi literatura de specialtate au extins aceasta regulă şi la distrugerea juridică a creanţei, ceea ce are loc atunci când accipiens, primind plata de la solvens, a renunţat la întreruperea prescripţiei faţă de adevăratul debitor, încetând a mai avea posibilitatea valorificării acelei creanţe cu ajutorul forţei de constrângere a statului.

Dispoziţia art.993 alin.2 C.civ. este pe deplin întemeiată. Intr-adevăr, primind plata de la solvens, accipiens poate să-şi distrugă titlul constatator al creanţei sau sâ piardă termenul de prescripţie a acţiunii, fiind în situaţia de a nu-şi putea valorifica dreptul împotriva adevăratului debitor. Astfel, accipiens poate suferi un prejudiciu, datorat culpei lui solvens, care a plătit din propria sa eroare. Acest prejudiciu trebuie reparat. Or, cea mai bună reparaţie constă în a-l lipsi pe solvens de dreptul la restituirea plăţii nedatorate.

Acţiunea în restituire va fi, în principiu, respinsă şi atunci când plata nedatorată a fost făcută unui incapabil de a primi chiar şi o plată datorată. In acest caz, se aplică, prin analogie, dispoziţiile an.1198 C.civ. care prevede că plata făcută unui incapabil minor sau interzis judecătoresc - este nulă; debitorul poate fi constrâns sa plătească a doua oară, cu excepţia şi în limita în care plata a profitat incapabilului. Pe cale de consecinţă, solvens nu va putea obţine restituirea plăţii nedatorate făcută către un accipiens incapabil. Acţiunea în restituire poate fi admisă numai dacă şi în măsura în care solvens va dovedi că plata nedatoratâ a profitat incapabilului de bună-credinţă. Dacă însă, accipiensul n u apabil a fost de rea-credinţă, dovedită de solvens, el este îndatorat să restituie întreaga plată, deoarece a săvârşit o faptă ilicită.

MLJLOACELE JURIDICE DE TRANSMITERE A OBLIGAŢIILOR

§ 1. Cesiunea de creanţă

1. Definiţie. Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent; dobânditorul creanţei se numeşte cesionar; debitorul care este îndatorat să execute prestaţia se numeşte debitor cedat. Părţile contractului de cesiune a crenţei sunt cedentul şl cesionarul. Debitorul cedat este terţ faţă de contractul de cesiune.

Codul civil reglementează cesiunea de creanţă în materia contractului de rânzare-cumpărare, în art. 1391-1398 şi art. 1402-1404. Deci este reglementată ;xpres numai cesiunea de creanţă cu titlu oneros. Totuşi ea poate avea loc şi cu itlu gratuit printr-un contract de donaţie.

2. Condiţiile cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă este un contract, in consecinţă, trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate a oricărui contract. Dar cum prin intermediul ei se pot realiza şi alte operaţii juridice vânzare-cumpărare, dare în plată, donaţie etc), cesiunea trebuie să îndeplinească si condiţiile de fond specifice acestor contracte.

Poate face obiectul unei cesiuni orice fel de creanţă, indiferent care este obiectul său. Astfel, pot fi cesionate creanţele născute dintr-o promisiune de vânzare, dintr-un contract de locaţiune, afectate de

45

modalităţi, precum si creanţele viitoare. De regulă se cesionează creanţele cărora Ie corespunde datoria e a plăti o sumă de bani, afectate de un termen suspensiv. Sunt însă şi creanţe incesibile, cum ar fi: salariul, pensia de întreţinere şi alte creanţe care au caracter pur personal. In schimb, pensiile de întreţinere acordate prin donaţie sau prin testament pot fi cesionate dacă prin actul de constituire nu au fost declarate expres neurmaribile.

Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al partilor, fiind un contract consensual. Consimţământul debitorului cedat nu se cere deoarece nu este parte în contractul de cesiune. Aşadar, cesiunea cu titlu oneros este validă şi se produce efectele între părţi, fără a fi necesară îndeplinirea unei condiţii de formă. In schimb, cesiunea cu titlu gratuit, fiind o donaţie, trebuie sa fie încheiată cu respectarea condiţiilor de formă pentru validitatea acesteia (art.813 C.civ.).

Cu toate că cesiunea de creanţă îşi produce toate efectele între cedent şi cesionar, din momentul încheierii contractului de cesiune, pentru opozabilitatea faţă de terţi, trebuie îndeplinite anumite formalităţi de publicitate. Art.1393 I civ., prevede: "Cesionarul nu poate opune dreptul său Ia o a treia persoană, decât după ce a notificat debitorului cesiunea. Acelaşi efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor într-un act autentic". Aşadar, publicitatea cesiunii poate fi făcută în două feluri: prin notificarea cesiunii către debitor sau prin acceptarea cesiunii de către debitor.

Prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa debitorului persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune. Notificarea trimisă debitorului este de natură a asigura posibilitatea şi celorlalţi terţi interesaţi de a cunoaşte despre existenţa cesiunii. Aceşti terţi interesaţi sunt creditorii cedentului şi alţi cesionari, pentru ipoteza când s-au făcut două sau mai multe cesiuni succesive. Dacă s-au făcut mai multe cesiuni ale aceleiaşi creanţe, va dobândi creanţă acela dintre cesionari care a făcut primul notificarea cesiunii încheiată cu cedentul, către debitorul cedat. Menţionăm că există totuşi creanţe a căror cesiune nu trebuie notificată, cum sunt creanţele comerciale care îmbracă forma titlurilor la purtător.

Notificarea poate fi făcută de ambele părţi sau de cesionar ori de cedent, producând aceleaşi efecte. Cedentul nu are obligaţia legală de a face notificarea. Aşa că ea este fâcutâ, de cele mai multe ori, de către cesionar, deoarece el este cel interesat.

Cel deal doilea mijloc de realizare a publicităţii cesiunii constă în acceptarea ei de către debitor printr-un înscris autentic. Acceptarea printr-un act sub semnătura privată face opozabilă cesiunea creanţei numai faţă de debitorul cedat, nefiind opozabila celorlalţi terţi. Pentru a fi opozabilă tuturor terţilor este necesară forma înscrisului autentic. Acceptarea autentică din partea debitorului cedat este valabilă şi dacă nu este cunoscută de cedent şi cesionar. Ea poate fi făcută şi printr-un mandatar ai debitorului, chiar dacă nu are o procură autentică.

Până la notificarea sau acceptarea cesiunii, debitorul cedat poate face plata cedentului. Plata este valabilă şi are efect liberator pentru debitor. De asemenea, creditorii cedentului, chiar posteriori cesiunii, pot să popreasca sumele pe care debitorul le datorează în cadrul raportului obligaţional.

In sfârşit, art. 1394 C.civ. prevede că actul juridic care constată cesiunea chiriei unui imobil sau arendei pe un termen mai mare de doi ani, trebuie pe langă formalităţile prevăzute de art.1393 C.civ., să fie transcris în registrele de publicitate. In sistemul de publicitate prin cărţi funciare, această cesiune se noteazâ în cartea funciară a imobilului închiriat sau arendat.

3. Efectele cesiunii de creanţă. Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de Ia cedent la cesionar. De asemenea, produce si efectele operaţiei juridice că se realizează prin intermediul ei: vânzare-cumparare, schimb, împrumut, donaţie etc..

Efectele cesiunii de creanţă trebuie analizate, pe de o parte, între cedent si cesionar şi, pe de altă parte, faţă de terţi.

Intre părţi, cesiunea de creanţa are ca efect transferul dreptului de creanţâ, ut singuli, din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului.Creanţa se transmite aşa cum a existat în patrimoniul

46

cedentului, pâstrându-şl natura civilă sau comercială, cu toate garanţiile şi accesoriile ei, cum ar fi cauţiunea, gajul, ipoteca, privilegiul (art. 1396 C.civ.).

De asemenea, creanţa se transmite la valoarea ei nominală, indiferent că cesiunea este cu titlu oneros şi cesionarul a dobândit-o la un preţ inferior sau cu titlu gratuit.

Atunci când cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, cedentul are obligaţie de garanţie faţă de cesionar. Astfel, el răspunde de existenţa actuală şi valabilă a creanţei şi accesoriilor sale. Conform art.1397 C.civ., cedentul nu garantează cesionarului solvabilitatea debitorului cedat. Dar, nimic nu-l impiedică pe cedent sâ-şi asume obligaţia, prin actul de cesiune, de a garanta şi solvabilitatea debitorului. Dacă şi-a asumat o astfel de obligaţie, fără a se face e precizări, legea prezumă că cedentul a înţeles să garanteze numai solvabilitatea actuală a debitorului, adică existenţa în momentul cesiunii (art. 1398 civ.). Aceasta nu înseamnă că cedentul nu se poate angaja să răspundă şi pentru solvabilitatea viitoare a debitorului. Urmează că cedentul îşi poate asuma aceasta obligaţie printr-o clauză expres stipulată în contractul de cesiune. In toate cazurile, răspunderea cedentului pentru solvabilitatea debitorului se angajează numai în limitele preţului la care a fost înstrăinată creanţa, chiar dacă valoarea ei nominala este mai mare.

Obligaţia de garanţie nu există în cazul cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins datorită realizării evenimentului alea şi nici atunci când dreptul cesionat a fost desfiinţat datorită unor cauze posterioare cesiunii, cu excepţia cazurilor în care desfiinţarea se produce retroactiv, cum ar fi îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau promovarea şi admiterea acţiunii în anulare.

In baza obligaţiei de garanţie, cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate, constând în preţul la care a cumpărat creanţa, spesele contractului, cheltuielile de judecată, precum şi alte daune suferite de către cesionar.

Faţă de terţi, cesiunea de creanţă, aşa cum am mai arătat, produce efecte, în sensul că le este opozabilă, numai din momentul îndeplinirii cerinţelor de publicitate care constau în notificarea făcută debitorului sau acceptarea cesiunii de către debitor prin înscris autentic. Fac parte din categoria terţilor toate persoanele cu excepţia cedentului şi cesionarului şi a succesorilor lor universali şi cu titlu universal. Astfel sunt terţi: debitorul cedat, alţi cesionari ai aceleiaşi creanţe şi creditorii cedentului.

Până în momentul ce i-a fost notificata sau a acceptat-o, cesiunea creanţei este inopozabilă debitorului şi deci poate face plata datoriei în mâna cedentului. Plata astfel făcută are efect liberatoriu pentru debitor. Din faptul că debitorul ignora cesiunea, considerându-se mai departe debitor al cedentului, rezultă şi alte consecinţe, precum: iertarea de datorie ce i-ar fi fost făcută de către cedent, chiar cu titlu gratuit, este valabilă; debitorul poate opune cedentului prescripţia extinctivă ori compensaţia. Dacă este acţionat de cesionar, debitorul poate refuza plata şi poate opune chitanţele semnate de cedent anterior notificării cesiunii, chiar dacă acestea nu au dată certă.

După îndeplinirea cerinţelor de publicitate a cesiunii, debitorul cedat devine debitor exclusiv al cesionarului şi nu mai poate face plata în mâna cedentului. De asemenea, el nu-i poate opune cesionarului compensaţia pe care ar fi putut să o opună cedentului pentru o creanţă născută împotriva acestuia după momentul notificării sau acceptării cesiunii.

Conform art. 1149 C.civ., dacă debitorul a acceptat cesiunea făcută de creditorul său unei alte persoane, nu are dreptul să opună cesionarului compensaţia legală pe care ar fi putut s-o opună cedentului pentru o creanţă de a sa anterioară cesiunii. Compensaţia care eventual a operat deja faţă de cedent se considera rezolvitâ.

In cazul în care cedentul a consimţit la cesiunea succesivă a aceleiaşi creanţe la două sau mai multe persoane, între cesionari se naşte un conflict. Acest conflict se va soluţiona după principiul qui prior tempore potior iure.

Asadar, va avea prioritate, devenind creditor al debitorului, acela dintre cesionari care a îndeplinit primul cerinţele de publicitate, adică a notificat cesiunea debitorului sau debitorul a acceptat, prin înscris

47

autentic, numai cesiunea respectivă.Creditorii cedentului, până la notificarea sau acceptarea cesiunii de către debitor, sunt consideraţi

terţi faţă de cesiunea intervenita între debitorul lor, care este cedentul, şi cesionar. Deci, cesiunea nu le este opozabilă şi, prin urmare, pot urmări creanţa cedentului, faţă de debitorul cedat, ca făcând parte din gajul general. Dimpotrivă, după realizarea publicităţii cesiunii, dreptul respectiv de creanţâ a ieşit din patrimoniul cedentului şi din gajul lor general. Astfel, cesiunea creanţei le devine opozabila, putând să ceară revocarea ei numai pe calea acţiunii pauliene, dacă le-au fost fraudate interesele.

4. Particularităţile cesiunii cu titlu oneros a unei creanţe litigioase.Retractul litigios . Aceasta problema se pune numai în cazul înstrăinării cu titlu oneros a unui drept de creanţa a cărui existenţă sau întindere este contestată de catre debitor. Debitorul cedat are posibilitatea, potrivit legii, de a se libera faţă de cesionar, restituindu-i preţul pe care cesionarul l-a plătit cedentului şi platindu-i spesele contractului şi dobânda preţului din ziua când a plătit preţul cesiunii. Operaţiunea se numeşte retract litigios şi este reglementată în art. 1404- C.civ.

Legiuitorul român a prevăzut o asemenea posibilitate pentru a pune la indemâna debitorului cedat un mijloc juridic prin care să înlăture, în dreptul civil, încercarea de speculă a cesionarului care, cumpărând o creanţă litigioasă la preţ redus, urmăreşte să o încaseze la valoarea ei nominala.

Retractul litigios se poate exercita pe cale judiciară, în faţă instanţei de judecată, în cadrul unui proces pornit de cesionar împotriva debitorului cedat, ori pe cale extrajudiciară, printr-o notificare trimisă cesionarului de către debitor prin intermediul executorului judecătoresc.

Art. 1404 C.civ. prevede că retractul litigios nu poate fi invocat în urmatoarele cazuri:a)când cesiunea s-a făcut către un comoştenitor sau cocreditor;b)când cesiunea s-a făcut la un creditor al cedentului, pentru plata creanţei sale;c)când cesiunea s-a făcut proprietarului unui imobil care a fost ipotecat pentru a garanta creanţa

litigioasă. In acest caz, terţul proprietar al imobilului respectiv, ameninţat cu urmărirea de către creditor, pentru a-şi salva imobilul, poate cumpăra creanţa garantată de la acesta, chiar la un preţ inferior valorii sale nominale.

Prin efectul retractului litigios, cesiunea creanţei litigioase se desfiinţează retroactiv faţă de retractant. In schimb, între cedent şi cesionar, cesiunea continua să existe şi să producă efecte. Astfel, dacă cesionarul n-a plătit cedentului preţul creanţei, el rămâne obligat s-o facă, deoarece, faţă de cedent, retractul nu produce nici o consecinţă rezolutorie.

SUBROGAŢIA ÎN DREPTURILE CREDITORULUI PRIN PLATA CREANŢEIDefiniţie. Plata unei datorii prin subrogaţie poate fi privita din două puncte de vedere: modalitate

de plată a unei obligaţii şi mijloc de transmitere a obligaţiilor. Ca mijloc de transmitere a obligaţiilor, subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit. Noul creditor care îl înlocuieşte pe creditorul plătit a fost iniţial un terţ faţă de raportul născut între creditor şi debitor.

Subrogaţia este reglementată în art.ll06 1109 C.civ., unde sunt stabilite regulile privitoare la plata obligaţiilor prin subrogare sau înlocuire. Plata prin subrogaţie are un rol considerabil în practică. Astfel, sunt frecvente situaţiile când o altă persoană plăteşte datoria debitorului, cum ar fi un fidejusor, un codebitor solidar sau chiar un terţ dezinteresat. Toate aceste persoane care plătesc datoria altuia fără intenţia de a-l gratifica se subrogă în drepturile creditorului plătit devenind titulari ai creanţei respective. Aşadar, plata prin subrogaţie are ca efect stingerea creanţei faţă de creditorul iniţial. Dar, debitorul rămâne mai departe obligat faţă de solvens, care devine noul sau creditor, înlocuindu-I, în raporul juridic de obligaţii, pe creditorul iniţial.

48

Plata prin subrogaţie prezintă avantaje, în acelaşi timp, pentru solvens, care se subrogă în drepturile creditorului, pentru debitor, cât şi pentru creditorul plătit. Astfel, cel subrogat beneficiază de toate garanţiile şi accesoriile obligaţiei pe care o plăteşte, având o situaţie mai bună decât ceilalţi creditori ai debitorului, lipsiţi de garanţii. Debitorul este scutit de ameninţarea sau presiunea creditorului iniţial şi beneficiază implicit de o pelungire a termenului de plată. De asemenea, creditorul plătit işi vede realizat dreptul de creanţă, fără a fi necesar să-l urmărească pe debitor.

6. SUBROGAŢIA CONVENŢIONALĂ. Subrogaţia convenţională işi are izvorul in acordul de voinţă dintre terţul care plăteşte şi creditorul plătit sau dintre tertul care plăteşte şi debitorul obligaţiei. Aşadar, subrogaţia convenţională poate fi subrogaţie consimţită de creditor şi subrogaţie consimţită de debitor.

A. SUBROGAŢIA CONSIMŢITĂ DE CREDITOR. Aceasta subrogaţie operează prin acordul de voinţă realizat expres între creditorul iniţial şi terţul care plăteşe datoria debitorului. Nu este necesar şi consimtământul debitorului. Potrivit legii, pe lângă faptul că subrogaţia trebuie să fie stipulata expres, mai este necesar că ea să fie concomitenta cu plata. Pentru aceasta, de regula, ea se stipulează chiar în chitanţa de plată semnată de creditor, subrogaţia nu poate fi consimţită după ce s-a făcut plata, deoarece obligaţia nu mai exista; din moment ce a fost plătit, creditorul nu poate subroga pe altul în dreptul sau de vreme ce raportul obligaţional s-a stins. De asemenea, subrogaţia intervenita inainte de a face plata nu poate opera, pentru motivul că în acest caz suntem în rezenţa unei cesiuni de creanţă.Proba subrogaţiei consimţită de creditor se face după regulile dreptului comun aplicabile probei actelor juridice. Dar pentru a dovedi că subrogaţia a fost concomiţentă cu plata şi pentru a o face opozabila terţilor este necesar câ scrisul sau chitanţă în care a fost stipulata să aibă dată certa.

B. SUBROGAŢIA CONSIMŢITĂ DE DEBITOR. Potrivit art.l 107 pct.2 C.civ., subrogaţia consimţita de debitor are loc prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul se împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând pe terţul împrumutator în drepturile creditorului său iniţial. Nu este necesar consimţământul creditorului. Dacă el refuză să primească plata, debitorul poate recurge la procedura ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune care,după validarea ei de instanţa de judecată competenta, are efect Iiberatoriu de datorie.

Având în vedere caracterul excepţional al acestei operaţii şi nevoia preîntâmpinării unor eventuale fraude, art. 1107 pct.2 C.civ. prevede câ, pentru a fi valabila, subrogaţia consimţita de debitor este necesar sâ îndeplinească anumite condiţii:

a) actul de împrumut şi chitanţa de plata a datoriei să îmbrace forma inscrisului autentic;b) în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a împumutat suma de bani pentru a face plata

datoriei sale faţă de creditor;c) în chitanţa de plată să se arate expres că plata s-a făcut cu suma împrumutată de debitor de la terţul pe

care îl subroga în drepturile creditorului platit.7. Subrogaţia legală. Subrogaţia legală operează de plin drept, ex lege,fara a fi necesar consimţământul

creditorului plătit sau al debitorului a cărui datorie se plăteşte. Astfel, potrivit art.l 108 C.civ., subrogaţia operează de drept:

a) în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte pe un alt creditor, ce are preferinţă. Astfel, un creditor chirografar plăteşte pe un creditor privilegiat sau ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia. Tot aşa, un creditor ipotecar a cărui ipotecă are un rang inferior plăteşte pe un creditor ipotecar cu rang superior, subrogându-se în drepturile creditorului plătit;

b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe creditorul ipotecar, pentru a preîntâmpina urmărirea bunului, adică scoaterea Iui la vânzare publică şi a-l păstra în patrimoniul său;

c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface şi îl plăteşte pe creditor, cum sunt: codebitorul solidar, codebitorul dintr-o obligaţie indivizibilă, fidejusorul, codebitorul obligat în solidum;

d) în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al moştenirii. Acceptând succesiunea sub beneficiu de inventar, moştenitorul răspunde pentru datoriile succesiunii numai cu şi în limitele activului acesteia - intra vires hereditatis. Uneori, însă, pentru a evita o

49

urmărire inoportună a unui bun succesoral, moştenitorul poate avea interesul să plătească pe un anumit creditor al moştenirii, subrogându-se în drepturile acestuia.

La aceste cazuri de subrogaţie legală prevăzute de Codul civil se mai adaugă încă unul reglementat prin art.72 din Decretul nr.471/1971. Conform acestei dispoziţii normative, în cazul asigurărilor de bunuri, societatea de asigurări se subroga ex lege în drepturile asiguratului despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.

8.Efectele subrogaţiei. Efectul principal al subrogaţiei, indiferent că este legala sau convenţională, este acela că subrogatul ia locul

creditorului plătit si poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului. De asemenea, el beneficiază şi de toate garanţiile care însoţesc creanţa. Când plata a fost făcută doar parţial, subrogaţia în drepturile creditorului va opera numai proporţional, deci numai în măsura plăţii efectuate.

Când subrogatul este un codebitor solidar care a plătit întreaga datorie,el va beneficia de garanţiile creanţei fără câ obligaţia să rămână solidară în raporturile cu ceilalţi codebitori. Solidaritatea pasivă operează numai în raport cu creditorul iniţial.

Subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit, şi o actiune proprie contra debitorului

izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau imbogâţire fără justă cauză, după caz, prin care poate obţine,

nu numai ceea ce a platit creditorului iniţial, ci şi eventualele cheltuieli făcute sau daune suferite cu

această ocazie. Latitudinea de a alege una sau alta dintre acţiunile pe care Ie poate exercita aparţine

subrogatului, care va recurge la acea acţiune care îi este favorabilă.

MLJLOACELE JURIDICE DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR

1. Novaţia

1. Definiţ ie. Novaţia este o operaţie juridica prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea obligaţie vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent. Cu alte cuvinte, obligaţia existentă se transforma intr-o obligaţie noua. Având în vedere efectul sau extinctiv cu privire la obligaţia veche, sunt unii autori care analizeazo novaţia în contextul mijloacelor juridice de stingere a obligaţiilor.

In literatura juridică se considera câ novaţia este de două feluri: obiectiva si subiectivă.Novaţia obiectivă intervine atunci când se realizează prin schimbarea obiectului sau cauzei

obligaţiei vechi. Subiectele obligaţiei rămân aceleaşi.Novaţia subiectivă este aceea care se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului

obligaţiei iniţiale. Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţa persoană se obligă faţă de creditor să plătească datoria şi poate opera fără consimţământul debitorului iniţial, care este liberat (art.l 131 C.civ.). Schimbarea creditorului intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor; debitorul va fi liberat faţă de creditorul din vechea obligaţie, fiind obligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor.

Novaţia subiectivă nu se confundă cu cesiunea de creanţă şi cu subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Dacă în cazul novaţiei, obligaţia veche se transformă într-o altă obligaţie, noua, în cazul cesiunii de creanţă şi a subrogaţiei personale, obligaţia existenta rămâne aceeaşi şi se transmite cu toate garanţiile şi accesoriile sale la creditorul subsecvent.

50

Novaţia este reglementata împreună cu delegaţia în art. 1128-1137 C.civ. Doctrina juridică le consideră operaţii juridice diferite.2. Condiţiile novaţiei. Prin definiţie novaţia este un contract. Aşadar, pentru a fi valabilă, trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile generale de valabilitate a oricărui contract. Pe lângă aceasta însă, novaţia presupune şi respectarea unor condiţii speciale;

a) să existe o obligaţie veche valabilă, care urmează să se stingă prin vointa părţilor. Obligaţia lovită de nulitate absolutănu poate fi novată. Totuşi, obligatiaţia lovită de nulitate relativă poate fi novată, pentru motivul că obligaţiile anulabile pot fi confirmate: ori, novaţia constituie un mijloc de confirmare şi de transformare a ei într-o obligaţie nouă valabilă. De asemenea, poate fi novată şi obligatie naturală, neanzestratâ cu acţiune injustiţie, transformând-o astfel într-o obligaţie civilă sau perfectă;

b) să se nască, prin acordul părţilor, o obligaţie nouă valabilă care o inlocuieşte pe cea veche. Dacă obligaţia nouă nu este valabilă, obligaţia veche ramane în fiinţă; stingerea obligaţie vechi este condiţionată de naşterea, în locul ei a unei alte obligaţii valabilă. Atunci când obligaţia nouă este lovită de nulitate relativa, novaţia se va consolida, dacă nulitatea a fost acoperită prin confirmare expresă sau tacită;

c) obligaţia nouă care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate constă în: schimbarea uneia din părţi, a creditorului sau debitorului; schimbarea obiectului, a cauzei sau în adaugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă. El se numeşte aliquid novi.Schimbarea creditorutui intervine de pildă, când cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vânzătorului

să efectueze plata preţului către o altă persoană.O asfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin că se face cu acordul debitorului şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul creditor.

Schimbarea debitorului se poate face cu sau fără consimţământul debitorului din obligaţia veche. De aceea, novaţia prin schimbarea debitorului se deosebeşte de delegaţia perfectă, care se realizează numai cu consimţământul debitorului delegant. Dacă novaţia prin schimbare de debitor se face cu consimţământul acestuia, ea constituie o delegaţie perfectă.

Novaţia prin schimbarea debitorului este în acelaşi timp un mijloc indirect de transmitere a datoriei, cu particularitatea că, în realitate, novaţia nu transmite datoria ci dă naştere unei noi datorii în locul celei care se stinge.

Elementul nou poate consta în schimbarea obiectului când părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decât cea stabilită în obligaţia care se stinge. Exemplu: debitorul dintr-un contract de întreţinere se obligă, cu acordul creditorului, să presteze, în locul întreţinerii, o renta viageră lunară. De această dată, novaţia poate fi confundată cu darea în plată. Darea în plată însă se deosebeşte de novaţie. La darea în plată acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei este concomitent cu plata.Dimpotrivă, în cazul novaţiei prin schimbarea obiectului obligaţiei, înţelegerea părţilor în acest sens intervine obligatoriu înainte de momentul în care urmează să se facă plata.

Novaţia prin schimbarea cauzei are loc în situaţia când părţile se înţeleg ea prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decât aceea a obligaţiei iniţiale. Exemplu: părţile unui contract de vânzare-cumpârare se înţeleg ca suma datorată de cumpărător, cu titlu de preţ, să rămână la acesta, înăuntrul unui termen, pentru a fi plătită creditorului cu titlu de împrumut.

Tot astfel, poate fi novată o obligaţie pură şi simplă într-o obligaţie sub condiţie şi invers. Menţionăm că modificarea termenului de executare a obligaţie nu constituie o novaţie, neavând ca efect stingerea obligaţiei vechi şi naşterea concomitentă a unei obligaţii noi:

51

d) să existe intenţia expresă a părţilor de a nova (animus novandi). In acest sens, art.l 130 C.civ. prevede că novaţia nu se prezumă; voinţa de a o face trebuie să rezulte evident şi clar din convenţia părţilor;

e) părţile să aibă capacitatea de a nova. Potrivit art. 1129 C.civ.: "Novaţiunea nu operează decât între persoane capabile de a contracta". Urmează câ, creditorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drepturile sale, fiindcă vechea obligaţie se stinge, iar debitorul să aibă capacitatea de a se obliga, deoarece, prin efectul novaţiei, el devine debitor în noua obligaţie.3. Efectele novaţiei. Novaţia produce următoarele efecte: a) stinge obligaţia veche împreună cu toate garanţiile sale (fidejusiune, gaj, ipotecă, privilegii) care, fiind accesorii ale creanţei iniţiale, încetează concomitent cu aceasta. La fel se sting şi celelalte accesorii. Garanţiile se păstrează numai dacă cei ce le-au constituit sunt de acord, la cererea creditorului, să supravieţuiască pentru a garanta noua obligaţie;b) naşterea unei noi obligaţii concomitent şi condiţionat, de stingerea obligatiei initiale. Nouă obligaţie are întotdeauna caracter contractual deoarece rezulta din acordul de vointa al partilor, indiferent care a fost izvorul obligatiei vechi ce s-a stins..

2. Delegaţia

4. Definiţie. Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, obţine şi aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul UNEI persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în locul delegantului.

Această operaţie se numeşte delegaţie, fiindcă ea intervine, de regula intre persoane legate printr-un raport de obligaţie, iar debitorul delega creditorului său un alt debitor, care se obligă alături de el sau în locul lui.Inseamnâ că la perfectarea delegaţiei participă trei persoane: delegantul sau debitorul iniţial, delegatul sau persoana care se obligă alături ori în locul delegantului şi delegatarul sau creditorul care acceptă ca debitor pe delegat.

Delegaţia prezintă utilitate practică. De cele mai multe ori, delegaţia simplifică raporturile dintre părţi,

deoarece are ca efect stingerea a două obligaţii printr-o singură plată. Astfel, prin plata făcută de delegat

direct delegatarului, creditor al delegantului, se stinge atât obligaţia delegatului faţă de delegant, cât şi

obligaţia delegantului faţă de delegatar.Delegaţia se poate întâlni şi prezintă interes chiar şi atunci când între partile care participă la operaţie

nu există raporturi juridice anterioare. Aşa se intîmplâ în cazul scrisorilor de credit, când o banca (delegant) dă ordin sucursalei sau filialei sale (delegat) să deschidă un credit unei persoane (delegatar).

De asemenea, prin mijlocul juridic al delegaţiei se pot efectua şi alte diverse operaţii: o liberalitate, un împrumut etc.

Delegaţia este de două feluri: perfectă şi imperfectă.5. Delegaţia perfectă. Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul acceptă pe delegat ca debitor, în locul delegantului pe care îl eliberează. Ea constituie o novaţie prin schimbare de debitor pentru realizarea căreia este necesar şi consimţământul debitorului iniţial, care este delegantul (art. 1132 ). Aşadar, delegaţia perfectă presupune existenţa următoarelor condiţii:a) consimţământul celor trei panicipanţi - delegant, delegat, delegatar –care trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină;

b) intenţia clară şi expresă a delegatarului de a-l reţine ca debitor numai pe delegat şi de a-l libera pe debitorul delegant (art. 1132, parte finală, C.civ.);

52

c) obligaţia anterioară dintre delegant şi delegatar să fie valabilă, în caz contrar neputând fi înlocuită cu obligaţia dintre delegat şi delegatar.

Delegaţia perfectă, având efect novator, stinge obligaţia veche, dintre delegant şi delegatar, şi dă naştere concomitent la o obligaţie nouă între delegat si delegatar. Obligaţia veche se stinge cu toate garanţiile şi accesoriile sale.

Delegantul garantează delegatarului numai existenţa şi valabilitatea propriei creanţe împotriva delegatului. In schimb, delegantul nu este obligat, în temeiul legii, să răspundă pentru insolvabilitatea delegatului la momentul când va trebui să facă plata. El răspunde numai pentru insolvabilitatea delegatului în momentul perfectării delegaţiei. Totuşi, art. 1133 C.civ. prevede că delegatarul Işi poate rezerva expres dreptul de recurs înapotriva delegantului pentru insolvabilitatea delegatului în momentul plăţii. Dar, în acest caz, delegantul poate opune beneficiul de discuţie, cerându-i delegatarului ca mai întâi să-l urmărească pe delegat.

In ce-l priveşte pe delegat, el nu poate opune delegatarului excepţiile pe care le putea opune delegantului în afară de cazul când s-a obligat faţă de delegatar în aceleaşi condiţii ca faţă de delegant.6.Delegaţia imperfectă. Delegaţia imperfectă se caracterizează prin aceea că nu are efect novator. Delegatarul îl acceptă pe delegat, fără a-l libera pe delegant, păstrând doi debitori, atât pe delegant, cât şi pe delegat. Art. 1132 C.civ. prevede că delegaţia este imperfectă, dacă creditorul nu declară expres cădescarcă pe debitorul care a făcut delegaţia.

Se poate constata că prin delegaţia imperfectă la raportul de obligaţii existent se adaugă unul nou, între delegat şi delegatar. Continuând să existe, obligaţia preexistentă constituie o adevărată garanţie a noii obligaţii. Astfel, dacă nu ar putea obţine realizarea creanţei de la delegat, delegatarul are dreptul să se întoarcă împotriva delegantului.7.Deosebiri între delegaţie şi alte operaţii juridice. La prima vedere, delegaţia poate fi confundată cu alte operării juridice, cum sunt:contractul de mandat, novaţia, fidejusiunea, stipulaţia pentru altul şi cesiunea de creanţă.

Delegaţia se deosebeşte de mandat, deoarece, până când delegatul se obligă el însuşi ca debitor al delegatarului, mandatarul nu se obligă personal; în cazul mandatului, efectele contractului încheiat de mandatar se produc direct si exclusiv în persoana mandantului.

Faţă de novaţie, delegaţia se deosebeşte întrucât nu presupune existen intotdeauna a unei obligaţii anterioare. De asemenea, delegaţia imperfectă este lipsita de efect novator.

Delegaţia imperfectă se deosebeşte de fidejusiune. Astfel, până cân fidejusorul este obligat numai în subsidiar, delegantul rămâne obligat principal,alaturi şi independent de delegat. Delegatarul poate urmări, la alegerea sa, pe delegat sau pe delegant.

• Delegaţia este o operaţie juridică distinctă de stipulaţia pentru altul.Astfel, delegaţia presupune consimţământul celor trei pesoane - delegant, delegat delegatar - iar stipulaţia pentru altul este un contract care se încheie exclusiv ; stipulant şi promitent.

Şi, în sfâşit, delegaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă deoarece: delegaţia presupune consimţământul debitorului iar cesiunea de creanţă se realizează numai prin acordul de voinţă dintre cedent şi cesionar; pentru opozabilitatea delegaţiei nu este necesară îndeplinirea unor cerinţe de publicitate prevăzute de lege în cazul cesiunii de creanţă; delegatarul dobândeşte contra delegatului, în cazul delegaţiei perfecte, o creanţă nouă şi de aceea nu beneficiaza de garanţiile constituite de delegant în cadrul obligaţiei anterioare.

ALTE MLJLOACE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

53

1. COMPENSAŢIA

1. DEFINIŢIE. Compensaţia este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al celeilalte. Aşadar, compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligaţii până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligaţiile sunt de valoare egală, ele se sting în întregime Compesaţia este reglementată în art. 1143-1153 C.civ. Acest mod de stingere a obligaţiilor prezintă o mare utilitate practică pentru ambele persoane. Astfel:

- compensaţia este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitând efectuarea a două plăţi cu cheltuielile, pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată;

- compensaţia asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel şi rolul unei garanţii, deoarece creditorul compensând creanţa sa împotriva debitorului, care este în acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur ca o va realiza, cel puţin până Ia concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte. în acest fel, fiecare parte evită riscul insolvabilităţii celeilalte. în lipsa compensaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel ce a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalţi creditori ai Iui accipiens, inclusiv riscul insolvabilităţii acestuia. Prin compensarea creanţelor şi datoriilor reciproce, el evită aceste riscuri, plătindu-se singur cu creanţa pe care o are împotriva celuilalt. Astfel, cei doi creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensaţia constituie pentru ei o adevărată cauză de preferinţă. Se evită în acest fel concursul celorlalţi creditori ai fiecăruia în realizarea reciprocă a creanţelor unuia împotriva celuilalt şi invers.

Prin compensaţie se pot stinge orice fel de obligaţii indiferent că au izvor contractual sau extracontractual. Ea prezintă o mare importanţă mai ales in obligaţiile comerciale. Comerţul trăieşte adesea din credit, ceea ce presupune si chiar face necesară simplificarea, pe cât posibil, a plăţilor. Toate operaţiile comerciale se desfăşoară prin conturi curente. Or, contul curent este reglementat şi funcţionează pe principiul compensaţiei.

Compensaţia este de trei feluri: legală, convenţională şi judiciară.2. Compensaţia legală. Este acea compensaţie care operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de

acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească. în acest sens, art. 1144 C.civ. dispune: "Compensaţia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta".

Compensaţia legală operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a)obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi de debitor* Astfel, părintele debitor al obligaţiei de întreţinere nu poate opune copilului săul compensarea unei creanţe pe care o are împotriva celuilalt părinte, căruia copilul i-a fost încredinţat, căci titularul întreţinerii este copilul. De asemenea, creditorul unui minor aflat sub tutelă, nu poate opune compensaţia tutorelui, deoarece creanţele nu sunt reciproce între aceleaşi persoane.

Fidejusorul poate opune creditorului compensaţia creanţei debitorului a cărui datorie o garantează, în schimb, debitorul nu poate opune compensaţia creanţei fidejusorului împotriva creditorului său;

b) obligaţiile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură (art. 1145 C.civ.). Compensaţia legală nu este posibilă când obiectul obligaţiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită, cum ar fi grâul şi porumbul. Prin efectul compensaţiei, părţile trebuie puse în aceeaşi situaţie în care s-ar află dacă prestaţiile reciproce ar fi fost executate efectiv. Totuşi, art. 1145 alin.2 C.civ. admite, prin excepţie, compensarea unei obligaţii de a da o sumă de bani cu obligaţia de a preda o cantitate de fructe, dacă sunt evaluate la prepţul pieţii;

54

c)creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică neîndoielnice, determinate în întinderea lor şi să poată fi cerută executarea. Acordarea în favoarea uneia din părţi a unui termen de graţie de către instanţa de judecată, nu amână exigibilitatea creanţei şi deci nu împiedică opunerea compensaţiei legale; el constituie doar o favoare acordată debitorului care urmează să dobândească mijloace pentru a-şi plăti datoria. Deci dacă devine creditor al creditorului sau rezultă câ are mijloace de plată. Compensaţia constituie pentru cel în cauză mijlocul de plată cel mai adecvat.

Potrivit art. 1144 C.civ., compensaţia legală operează de plin drept, în puterea legii. Prin urmare, operează automat. Totuşi ea nu poate opera împotriva voinţei părţilor. Această constatare rezultă, printre altele, din prevederea art. 1149 C.civ. care dispune ca, atunci când s-a făcut o cesiune de creanţă, debitorul cedat care a acceptat-o nu mai poate opune cesionarului compensaţia ce ar fi putut s-o opună cedentului. Prin acceptarea cesiunii, se prezumă că a renunţat la compensaţie.

Pe cale de consecinţă, părţile pot renunţa la compensaţie. Renunţarea poate avea loc expres sau tacit. Aşa, de pildă, un debitor care plăteşte datoria fără a opune compensaţia se consideră că a renunţat la aceasta.

Art. 1147 C.civ. prevede că totuşi compensaţia nu operează în următoarele cazuri:- când una din creanţe este insesizabilă, cum ar fi pensia de întreţinere;

- când creanţa constă în dreptul de a cere restituirea unor bunuri fungibile date în depozit neregulat, depozitarul nu poate opune deponentului compensaţia obligaţiei de restituire a bunurilor cu obligaţia deponentului de a-i plăti cheltuielile de conservare şi alte cheltuieli ocazionate de depozit;

- cel care a spoliat pe altul nu poate opune compensaţia obligaţiei de restituire a bunurilor însuşite ilicit cu obligaţie, faţă de el, a celui care a fost victima spolierii. Aşa de pildă, victimei unui furt nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul acelui furt.

Şi în sfârşit, debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului popritor compensaţia datoriei sale cu cea a debitorului poprit.

3. Compensaţia convenţională. Prin compensaţia convenţională înţelegem acea compensaţie care operează prin acordul de voinţă al pârtilor. Se recurge la această compensaţie atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale şi părţile au interes, totuşi, să stingă anumite obligaţii reciproce pe această cale. De cele mai multe ori, ea se confundă cu o dare în plată reciprocă.

4. Compensaţia judiciară. Compensaţia judiciară operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă. Pentru pronunţarea ei, nu este necesară întrunirea condiţiilor prevăzute la compensaţia legală. Instanţele de judecată procedează în acest fel atunci când, într-un proces, pârâtul formulează,prin cerere reconvenţionalâ, pretenţii proprii împotriva reclamantului. Dacă pretentiile reciproce au fost dovedite, instanţa de judecată procedează, adeseori, compensarea lor şi obligă la executare doar pe debitorul celei mai mari datorii pentru a plăti diferenţa de datorie care a rămas după compensare.

5. Efectele compensaţiei. Potrivit dispoziţiilor Codului civil, npensaţia produce următoarele efecte:a) stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa obligaţiei care valoarea cea mai mică (art.l

144 c.civ.);b) compensaţia operează ca o plată dublă şi de aceea stinge implicit şi garanţiile şi acesoriile obligaţiei

principale;c) când între părţile compensaţiei exista două sau mai multe datorii reciproce şi compensabile, se aplică

regulile de la imputaţia plăţii (art. 1151 iv.).In cazul compensaţiei convenţionale şi a celei judiciare, aceste efecte se produc de la data când s-a

încheiat convenţia privitoare la compensaţie sau, în funcţie de situaţie, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin a fost dispusă de instanţa competentă.

Darea în plată

55

6.Definiţie. Darea în plată este acel mijloc de stingere a obligaţiilor constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute. Aşadar, darea în plată se poate face numai cu consimţământul creditorului, el neputând fi ţinut să primească un alt lucru decât cel ce i se datoreazâ, chiar atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare 100 C.civ.).

Acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor, pentru a fi vorba de o dare în plată, trebuie să fie concomitentă cu plata. Dacă acordul lui a intervenit, la propunerea debitorului, înainte de momentul executării, nu mai suntem în prezenţa dării în plată. In acest caz se realizează novaţia prin schimbare de obiect.

7.Efecte. Din cele arătate, rezultă că darea în plată operează ca o variantată a plăţii şi deci, în principiu, produce aceleaşi efecte, stingând obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile ei. Dacă prestaţia iniţială a avut o valoare mai decât prestaţia executată, debitorul este obligat să plătească o sultă, altfel operaţia ar putea fi considerată o liberalitate, adică o iertare parţială de datorie, cu titlu gratuit.

Atunci când prestaţia iniţială a constat în plata unei sume de bani, iar creditorul acceptă în locul ei plata unui lucru, darea în plată apare ca o vânzare— cumpărare. Totuşi, darea în plată se deosebeşte de vânzare prin următoarele:

a) vânzarea-cumpărarea se face la un preţ, care este întotdeauna o sumă de bani; darea în plată se poate efectua fără existenţa unui preţ, când, de pildă, o obligaţie de a face este stinsă prin plata unui lucru;

b) vânzarea-cumpărarea poate avea ca obiect bunuri viitoare; în schimb, darea în plată nu poate opera fără transferul proprietăţii şi predarea lucrului concomitent cu acceptarea de către creditor a înlocuirii prestaţiei iniţiale. Or, transferul proprietăţii şi predarea bunurilor viitoare poate avea loc numai la o dată ulterioară, pe măsura realizării lor.

Pentru valabilitatea ei, darea în plată trebuie să îndeplinească şi condiţiile generale de valabilitate a oricăei plăţi. De asemenea, atunci când se înfăţişează ca o vânzare-cumpărare, este supusă aceloraşi cerinţe legale şi condiţiilor de validitate ca şi vânzarea, în funcţie de regimul juridic al bunului dat în plată.

§ 5. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor

14. Noţiune. Obligaţia se stinge datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absoluta de executare a prestaţiei pe care o datorează, din cauza de forţă majoră.

Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată expres în art. 11 fl C.civ.15. Domeniu de aplicare. Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca

obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi obligaţiilor de a face care implică un fapt personal al debitorului.

Imposibilitatea fortuită de executare nu este incidenţă în materii obligaţiilor de a da sau preda bunuri generice, deoarece "genera non pereunt", De asemenea, nu se sting, din acesta cauză nici obligaţiile de a face, altele decâl acelea care au ca obiect un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fl executate oricând prin altul.

De la principiul stingerii obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da sau preda un bun individual determinat pentru imposibilitate fortuită de excutare există următoarele excepţii:

56

a) obligaţia nu se stinge dacă în momentul pieirii lucrului din cauză de forţă majoră debitorul era deja pus în întârziere, afară numai dacă debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul când i l-ar fi transmis sau predat.

b) obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pe nedrept nu se sting dacă bunul a pierit din cauză de forţă majoră, debitorul urmând a o executa prin echivalent.

16. Efecte. Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia acelor ipoteze când debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră.

Menţionăm că, dacă imposibilitatea fortuită de executare se referă la o obligaţie născută dintr-un contract sinalagmatic se pune şi problema suportării riscurilor contractuale. Această problemă am analizat-o atunci când am abordat regulile speciale aplicabile efectelor contractului sinalagmatic.

GARANŢIILE PERSONALE.

FIDEJUSIUNEA

1. NOŢIUNE. REGLEMENTARE. Fidejusiunea este singura garanţie personala reglementată în Codul civil român. Termenul de fidejusiune este utilizat alternativ cu termenul de "cauţiune". Cuvântul "cauţiune" este de lână. In dreptul roman, termenul "cautio" avea un sens larg şi îns< iu lenta (cavere) sau precauţiune (canturn). în dreptul romanesc, înc.i i jputurile sale, fidejusiunea a fost cunoscută sub denumirea de chezăşie50.

Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o terţă persoana numita fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să plătească debitorului dacă acesta nu o va face el însuşi la scadenţă51. Aşadar, fidejusiunea constă într-o legătură juridica accesorie, subsidiară şi personală născuta intre creditor şi debitor, care conferă creditorului dreptul de a pretinde plata datoriei de la fidejusor, atunci când debitorul nu o face sau este insolvabil. Creditorul are astfel, garantată realizarea creanţei prin două gajuri generale: pătrimoniul debitorului şi patrimoniul fidejusorului.

Fidejusiunea este reglementată în art. 1652 - 1684 C.civ.Aşa cum rezultă din definiţie, fidejusiunea este întotdeauna de naturi contractuală. Ea nu poate avea

izvor extracontractual. Cu toate acestea, textele ului civil, art. 1675 - 1678, vorbesc despre fidejusiunea legală şi fidejusiunea judecătorească. De aceea, în literatura de specialitate se consideră că fidejusiune este de trei feluri:

a) convenţională, când părţile raportului de obligaţii, debitorul si creditorul, stabilesc că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce angajamentul unui fidejusor sau garant;

b) legală, atunci când un text de lege prevede expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor pe care le are faţă de cealaltă parte. Asfel: art.718 C.civ. prevede că moştenitorul care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar poate fi obligat "să dea cauţiune . pentru preţul mişcătoarelor cuprinse în inventar şi pentru porţiunea imobilelor nedelegatâ creditorilor ipotecii"; art.541 C.civ. dispune că uzufructuarul este obligat să dea cauţiune că se va folosi de lucrul respectiv ca un bun parinte de familie; conform art. 1364 C.civ., în cazul în care cumpărătorul unui bun este tulburat sau are să se teama că va fi tulburat printr-o acţiune în revendicare sau ipotecară poate suspenda plata preţului până în momentul când vanzatorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune, în afară de situaţia cand a stipulat că plata se va face chiar în caz de tulburare. Obligaţia de a da este reglementată şi în alte acte normative. Art. 10 din Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor instituie obligaţia gestionarilor încadraţi la regiile autonome şi instituţiile de stat de a aduce un fidejusor pentru a garanta repararea pagubelor pe care le-ar putea cauza în această calitate;

c) judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o cauţiune este impusa de către instanţa de judecată.

57

Astfel, potrivit Codului de procedură civilă, instanta de judecată are această posibilitate în mai multe situaţii; pentru incuviinţarea unei execuţii vremelnice (art.279); pentru suspendarea executării unei hotărâri definitive supusă revizuirii (art.325) sau recursului (art.300).

Indiferent de felul ei, fidejusiunea rezultă întotdeauna dintr-un contract intervenit între fidejusor şi creditor, chiar dacă obligaţia debitorului de a da o cauţiune este impusă de lege sau de instanţa de judecată. Totuşi, distincţia dintre fidejusiunea convenţională, legală şi judecătorească prezintă însemnătate practică.

Astfel:a) art.1677 C.civ. prevede că în cazul fidejusiunii judecătoreşti, fidejusorul nu poate invoca excepţia

beneficiului de discuţie;b) art.1676 C.civ. dispune că, în cazul fidejusiunii legale şi a celei Judecătoreşti, fidejusorul se poate elibera

dacă va da creditorului un amanet sau o alta asigurare suficientă pentru garantarea realizării creanţei. O astfel de posibilitate nu există în cazul fidejusiunii convenţionale.

2. Caracterele fidejusiunii. In analiza caracterelor fidejusiunii trebuie să avem în vedere că, în toate cazurile, ea are o natură contractuală. Contractul de fidejusiune are următoarele caractere juridice:

a) este un contract consensual, deoarece se încheie valabil prin simplul acord de voinţă realizat între fidejusor şi creditor. Forma scrisă este necesară numai pentru proba contractului. în schimb, fidejusiunea trebuie să fie expresa şi nu poate li extinsa peste limitele stabilite în contract (art.1656);

b) este un contract esentialnienle unilateral, în sensul că dă naştere la obligaţii numai in sarcina fidejusorului . Raporturile care se nasc între fidejusor şi debitorul a cărui datorie o garantează nu izvorăsc din contractul de fidejusiune;

c) este un contract cu titlu gratuit deoarece, în schimbul obligaţiei sale, fidejusorul nu urmăreşte să obţină un echivalent de la creditorul cu care contractează;

d) este un contract accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi garantează o obligaţie principală: obligaţia debitorului faţă de creditor. Obligaţia debitorului poate fi contractuală sau extracontractuală. Obligaţia principală trebuie să fie valabilă. Totuşi pot fi garantate prin fidejusiune şi obligaţiile anulabile în virtutea excepţii personale a debitorului, cum ar fi minoritatea. Din caracterul accesoriu al fidejusiunii decurg următoarele consecinţe:

- fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale, potrivit principiului accesorium sequitur principale;- întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât datoria debitorului. In schimb, nimic nu se opune ca

fidejusiunea să privească numai o parte din datoria principală sau să fie contractată în condiţii mai uşoare. Fidejusiunea care depaeşte limitele datoriei principale nu este lovită de nulitate; art.1654 alin.3 . dispune că fidejusiunea este valabilă numai până la concurenţa obligaţiei principale;

- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile datoriei şi la cheltuielile necesare introducerii cererii de chemare în judecată şi la cele ocazionate de procedura urmăririi silite. -

In literatura de specialitate s-a arătat că fidejusiunea este de strictă interpretare. Ea se interpretează restrictiv, întotdeauna, în favoarea fidejusorului.

3. Condiţiile privind persoana fidejuşorului. Pentru valabilitatea contractului de fidejusiune, art. 1659-1660 C.civ. prevăd că fidejusorul trebuie să indeplinească următoarele condiţii:

a) fidejusorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Potrivit art. 129 i., tutorele nu poate garanta obligaţia altuia în numele minorului sau interzisului. De asemenea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi fidejusor, chiar dacă ar avea încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare;

b) fidejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică "să posede avere indestul, spre a garanta o obligaţie". Art. 1660 C.civ. prevede că, în aprecierea solvabilităţii unui garant se vor avea în vedere numai imobilele ce pot fi ipotecate si acelea care se află la o distanţă nu prea mare pentru a putea fi uşor de urmărit.Fac excepţie de la aceasta regulă fidejusiunile care însoţesc o datorie mică sau o obligaţie comercială;

58

c) fidejusorul să aibă domiciliu! în raza de competenţă teritorială a tribunalului în care trebuie să fie executată obligaţia.

Dacă fidejusorul devine între timp insolvabil, el este obligat să aducă un alt fidejusor. Regula nu se aplică atunci când fidejusorul adus de debitorul principal este o persoana anume stabilită de către creditor (art. 1661 C.civ.).

4. Efectele fidejusiunii. Efectele fidejusiunii sunt reglementate în Codul civil astfel; în raporturile dintre creditor şi fidejusor; în raporturile dintre fidejusor şi debitorul a cărui datorie o garantează; în raporturile dintre cofidejusori.

A. Efectele fidejusiunii între fidejusor şi creditor Aceste efecte izvorăsc direct şi nemijlocit din contractul de fidejusiune. Obligaţia fidejusorului are caracter accesoriu şi subsidiar. Cu toate că este distinctă de obligaţia principală, ea este totuşi condiţionată de aceasta. Legătura care există între cele două obligaţii explică efectele ce se produc în raporturile dintre fidejusor şi creditor56.

In cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, creditorul are dreptul de a cere plata direct de la fidejusor. Creditorul poate urmări pe fidejusor, chiar înainte de a fi urmărit pe debitorul principal (art. 1663 C.civ.).

Datorită caracterului accesoriu al obligaţiei sale, fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile personale, precum şi două excepţii specifice: beneficiul de discuţie şi beneficiul de diviziune.

Beneficiul de discuţie constă în facultatea fidejusorului de a cere creditorului, care a pornit urmărirea împotriva sa, să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal, şi numai după aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa, să-l urmărească şi pe el (art 1662 C.civ.). Pentru admiterea acestei excepţii, art. 1663-1665 C.civ. prevăd că trebuie întrunite următoarele condiţii:

a) excepţia să fie invocată de fidejusor înainte de a intra în faza dezbaterii în fond a cauzei (art. 1663);

b)fidejusorul să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite şi să avanseze creditorului cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri. Bunurile arătate trebuie să fie situate în raza teritorială a tribunalului în care urmează să se facă plata. Nu se iau în considerare bunurile litigioase, bunurile ipotecate şi acelea care nu mai sunt în posesia debitorului (art. 1664 C.civ.). Rezultă că fidejusorul îşi asumă riscurile discuţiunii; dacă bunurile debitorului nu acoperă creanţa, el va suporta cheltuielile urmăririi şi eventualele daune cauazate creditorului.

Invocarea beneficiului de discuţie produce efect dilatoriu, suspendând urmărirea fidejusorului până la cunoaşterea rezultatelor urmăririi debitorului. Daca creditorul îşi realizează creanţa din urmărirea bunurilor debitorului, obligaţia accesorie a fidejusorului se stinge. Atunci când creanţa a fost realizata numai parţial, fidejusorul rămâne obligat pentu diferenţă. Dacă debitorul a devenit insolvabil, urmărirea fidejusorului încetează a mai fi suspendată şi îşi reia cursul.

Beneficiul de discuţie nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el sau dacă s-a obligat în solidar cu debitorul. Atunci când s-a obligat în solidar se aplică regulile de la solidaritatea pasivă (art. 1662 C.civ.). De asemenea, art. 1677 v. prevede că fidejusorul judecătoresc nu poate invoca beneficiul de discuţie.

Beneficiul de diviziune este a doua excepţie pe care o poate invoca fidejusorul. Problema se pune numai în ipoteza când doi sau mai mulţi fidejusori garantează aceeaşi datorie. Beneficiul de diviziune poate fi invocat numai în raporturile dintre fiecare fidejusor şi creditor. El nu operează în raporurile dintre cofidejusori.

In cazul pluralităţii de fidejusori, art. 1666 C.civ. prevede expres că fiecare este ţinut pentru întreaga datorie, ca şi cum ar fi singurul fidejusor. Deci, creditorul poate urmări pe oricare cofidejusor pentru întreaga datorie. Totuşi 1667 C.civ. prevede că fiecare cofidejusor poate invoca beneficiul de diviziune, adică are dreptul de a cere creditorului să-şi dividâ urmărirea şi s-o reduca în mod proporţional. Invocarea

59

excepţiei beneficiului de diviziune este o facultate a fidejusorului faţă de care a început urmărirea. Instanţa nu o poate ridica din oficiu.

Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea principiului raspunderii fiecărui cofidejusor pentru întreaga datorie. Art. 1667 alin.2 C.civ. prevede că insolvabilitatea unuia dintre cofidejusori va fi suportată de ceilalţi, în afara de două cazuri de excepţie:

- când creditorul a divizat urmărirea prin voinţa sa, considerându-se că a renunţat la dreptul de a cere plata întregii datorii de la un singur cofidejusor 1668 C.civ.);

- când unul sau toţi ceilalţi cofidejusori au devenit insolvabili după ce fidejusorul faţă de care a început urmărirea a invocat beneficiul de diviziune ,1667 alin.2 C.civ.).

Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de fidejusorul care a renunţat la el (ari. 1667 alin.l C.civ.) sau atunci când în contract s-a prevăzut expres s o l i d a r i t a t e a cofidejusorilor.Fidejusorul poate opune creditorului şi excepţiile inerente datoriei. Intra in acesta categorie: excepţia prescripţiei extinctive; nulitatea absolută a obligatiei principale pentru cauza imorală sau ilicită etc. In schimb, fidejusorul nu poate invoca excepţiile personale ale debitorului, cum ar fi nulitatea relativă a obligaţiei pnncipale pentru vicii de consimţământ sau pentru incapacitate de exerciţiu.

B. Efectele fidejusiunii între fidejusor şi debitorul principal (art. 1669-1673 C.civ.). In ipoteza în

care fidejusorul a plătit datoria debitorului el are drept de regres împotriva acestuia pentru a obţine

restituirea prestaţiei executate i . iii 1169 C.civ.). Regresul fidejusorului împotriva debitorului nu are izvor

contractual. El se întemeiază pe faptul că fidejusorul a plătit datoria altuia. In acest scop, fidejusorul are la

îndemână două acţiuni: o acţiune personală, inlemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri, şi acţiunea

subrogatorie, în locul creditorului plătit.Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de afaceri, după cum fidejusorul s-a

obligat să garanteze executarea obligaţiei la cererea debitorului sau a făcut-o din proprie iniţiativă, fără ştirea debitorului. Această acţiune prezintă interes în cazul când creanţa garantată nu este purtătoare de dobânzi. Exercitând acţiunea personală, fidejusorul are dreptul de a pretinde de la debitor şi plata dobânzilor legale la suma plătită creditorului. El nu poate cere debitorului cheltuielile şi eventualele daune pe care le-a suferit datorită urmăririi efectuată de creditor. De asemenea, acţiunea personală prezintă avantajul că termenul de prescripţie curge din momentul în care fidejusorul a făcut plata către creditor.

Fidejusorul poate să exercite dreptul de regres şi printr-o acţiune subrogatorie. Temeiul acestei acţiuni este dispoziţia art. 1108 pct.3 unde se prevede că cel ce a plătit datoria altuia este subrogat ex lege în drepturile creditorului. De asemenea, conform art 1670 C.civ.: "cauţionatorul ce a plătit dobânda intră în dreptul ce avea creditorul contra datornicului". Acţiunea subrogatorie prezintă avantajul că fidejusorul, prin subrogare, beneficiază de toate garanţiile care aparţineau creditorului plătit, cum ar fi un privilegiu. De asemenea, în cazul în care fidejusorul a plătit una sau aceeaşi datorie a doi sau mai mulţi codebitori solidari, recurgând la acţiunea subrogatorie, are drept de regres împotriva "fiecăruia din ei pentru repetiţiunea sumei totale ce a plătit"1.1671 C.civ.). Aşadar, solidaritatea debitorilor se menţine şi în raporturile lor cu fidejusorul.

Fidejusorul pierde dreptul la orice acţiune în regres împotiva debitorului următoarele două cazuri:

- dacă a plătit fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi încunoştiinţat în prealabil pe debitor şi acesta dovedeşe că ar fi avut mijloacele pe care să le opună creditorului: plata, compensata, prescripţa etc;

- dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata şi acesta plăteşte datoria a doua oară. In acest caz fidejusorul poate pretinde creditorului să-i restituie plata facuta pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

60

C Efectele fidejusiunii între cofidejusori. Aceste efecte sunt reglementate în art. 1674 C.civ. Potrivit acestui text de lege, când mai multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul care a plătit singur datoria are drept de regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare. Fidejusorul poate alege intre o acţiune personală, pe temeiul gestiunii de afaceri, şi acţiunea subrogatorie cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia. Acţiunea în regres este divizibilă.

Menţionăm însă, că dreptul de regres împotriva celorlalţi fidejusori, conform art. 1674 alin.2 C.civil,

poate fi exercitat numai în cazurile prevăzute de 1673, cum sunt: când fidejusorul care a plătit a fost

urmărit în judecată de catre creditor; când debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate; când

debitorul s-a îndatorat să-l libereze de garanţie într-un anumit termen şi acest termen a expirat; când

datoria principală a ajuns la scadenţă etc. In toate celelalte cazuri, cofidejusorul plătitor are drept de

regres numai împotriva debitorului principal.

5. Stingerea fidejusiunii. Fidejusiunea se poate stinge pe cale indirectă sau directă.Fidejusiunea se stinge indirect ca efect al stingerii obligaţiei principale prin plata făcută de debitor sau

prin alte moduri prevăzute de lege: compensaţia intre creanţele reciproce ale debitorului şi creditorului; confuziunea între patrimoniul debitorului şi creditorului; remiterea de datorie a debitorului; darea in plată etc. (art. 1679 C.civ.).

IPOTECA

7. Noţiune. Reglementare. Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui bun. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară. Art. 1746 C.civ. prevede: "Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii".

Ipoteca este reglementată în art.1746-1814 C.civ. Aceste reglementări au fost împrumutate, în bună parte, de către autorii Codului civil român, dintr-o lege belgiană din 1851, prin care s-a realizat o importantă reformă a sistemului ipotecar61.

Ipoteca, mijloc de garantare a obligaţiilor, prezintă mai multe avantaje. Bunul ipotecat rămâne în posesia debitorului sau a terţului care a constituit-o şi care exercită toate atributele dreptului de proprietate, în plenitudinea lor. De asemenea, asupra aceluiaşi imobil pot fi constituite mai multe ipoteci succesive.După izvorul şi, ipoteca este de două feluri: convenţională şi legala Ipoteca este convenţională atunci când ia naştere dintr-un contract încheiat între creditor şi proprietarul imobilului, care poate fi debitorul sau un terţ.

Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii (art. 1749 alin.l C.civ.).

8. Caracterele generale ale ipotecii. Ipoteca este un drept real, accesoriu, imobiliar, indivizibil şi specializat. RAGGIa)Ipoteca este un drept real asupra unui imobil care conferă titularului două atribute: atributul de urmărire şi atributul de preferinţă. El nu face te din categoria dezmembrămintelor proprietăţii, deoarece nu presupune prinderea unor atribute din conţinutul dreptului de proprietate cum ar fi posesia şi folosinţa; creditorul nu are atributele de posesie şi folosinţă.b)Ipoteca este un drept accesoriu, pentru motivul că însoţeşte si garanteaza un drept principal, care este dreptul de creanţă al creditorului ipotecar. Aşadar, existenţa dreptului de ipotecă depinde de existenţa dreptului de creanţă. Dreptul de ipoteca urmează soarta dreptului principal conform principiului "accesorium sequitur principale". Creanţa garantată poate fi supusă condiţii suspensive sau poate fi o creanţă eventuală. Chiar dacă însoţeşte o creanţă sub condiţie sau eventuală, ipoteca poate fi înscrisă în

61

registrul de inscripţii sau cartea funciară pentru a avea rang prioritar atunci când se va realiza condiţia sau creanţa va deveni actuală.

Aşadar, desfiinţarea sau stingerea obligaţiei principale are că efect desfiinţarea ori stingerea ipotecii. Sunt totuşi cazuri când ipoteca poate supravieţui obligaţiei, (novaţia - art. 1134 C.civ.) şi cazuri când obligaţia supravieţuieşte ipotecii (purga - art. 1827; prescripţia art. 1800; compensaţia -153 şi darea în plată art. 1100 C.civ.). De asemenea, transmiterea creanţei atrage după sine şi transmiterea ipotecii.

In literatura de specialitate s-a pus problema dacă ipoteca poate sau nu fi transmisă separat sau fără creanţa pe care o garantează în scopul de a garanta o altă creanţă. Au fost avansate trei soluţii. într-o primă opinie se sustine că ipoteca nu se poate separa de creanţă. Intr-o altă opinie, ipoteca sesepara de creanţa pe care o garantează pentru a garanta o altă creanţă. Şi i n ifârşit,unii autori au considerat ca separarea este posibila numai în cazul ipotecii convenţionale.

In ce ne priveşte, împărtăşim punctul de vedere potrivit căruia ipoteca se poate transmite separat şi independent de creanţa garantată prin cesiune şi prin renunţare.

Cesiunea ipotecii se poate face în folosul unui alt creditor sau chiar în profitul dobânditorului imobilului ipotecat. Cesiunea poate fi totală sau partiala. Cesiunea totală se face în favoarea altui creditor ipotecar sau a unui creditor chirografar. Cesiunea parţială poate fi asupra rangului sau asupra faptului de urmărire. Cesiunea rangului se realizează numai atunci când se face in favoarea unui alt creditor ipotecar a cărui ipoteca are un rang inferior.Cesiunea dreptului de urmărire nu are utilitate pentru cesionar, deoarece dreptul de preferinţă rămâne cedentului.

Transmisiunea prin renunţare are loc, de regulă, în favoarea dobânditorului imobilului ipotecat şi foarte rar, în favoarea altui creditor. Şi renunţarea poate fi totală şi parţială. Renunţarea totală, adică la atributul de urmărire şi atributul de preferinţă, se face în favoarea unui creditor ipotecar sau a dobânditorului imobilului ipotecat, dacă nu există şi alţi creditori ipotecari; ea e s t e , în realitate, o cesiune de ipotecă.

Renunţarea parţială poate să aibă că obiect fie dreptul de urmărire, fie dreptul de preferinţă. Renunţarea la dreptul de urmărire se face în beneficiul dobânditorului imobilului ipotecat, creditorul ipotecar păstrând doar dreptul de preferinţă asupra preţului imobilului îmstrăinat de debitor. Renunţarea Ia dreptul de preferinţă nu are nici o aplicaţie practică, pentru motivul că creditorul păstrează dreptul de urmărire. O asemenea renunţare are utilitate practică dacă se realizează după renunţarea Ia dreptul de urmărire.

c) Ipoteca este o garanţie imobiliară, deoarece are ca obiect numai bunuri imobile (art. 1751 C.civ.). Imobilele trebuie să se afle în circuitul civil.

d)Ipoteca este indivizibilă (art. 1746 alin.2 C.civ.). Prin indivizibilitatea ipotecii se înţelege că imobilul este afectat în întregime pentru garantarea creanţei în totalitatea sa. Dacă mai multe imobile sunt ipotecate pentru garantarea unei singure datorii, fiecare imobil garantează întreaga datorie. Opţiunea urmăririi uneia sau altuia dintre imobile revine creditorului.

Indivizibilitatea prezintă o mare importanţă pentru creditor. Astfel, în cazul morţii debitorului, deşi datoria se divide între moştenitori, ipoteca rămâne indivizibilă. Creditorul va putea urmări pe acela dintre moştenitori căruia i - a r e v e n i t imobilul prin împărţeală. Dimpotrivă, dacă imobilul rămâne in indiviziune, creditorul poate urmări pe fiecare copărtaş pentru întreaga datorie, asemenea, atunci când creanţa este parţial plătită, creditorul păstrează dreptul de ipotecă asupra intregului imobil până i se plăteşte şi diferenţa neachitată da e debitor.

Indivizibilitatea este de esenţa ipotecii, dar nu este de natura ei. Inseamnă ca creditorul poate renunţa la acest beneficiu conferit de lege.

62

e) Ipoteca este o garanţie specializată. Prin principiul specializării ipotecii înţelegem că ipoteca poate fi

constituită numai asupra unui imobil sau a unor imobile individual determinate şi, totodată, pentru

garantarea unei datorii a carei valori este, de asemenea, determinată (art. 1774 şi art 1776 C.civ).

Legiuitorul român nu a împrumutat textele din Codul civil francez, în care se prevede că ipotecile legale

sunt generale, asupra tuturor imobilelor, prezente şi viitoare, ale celui care a constituit ipoteca şi

garantează toate datoriile debitorului de acelaşi creditor. Reglementarea, sub acest aspect, a ipotecii în

Codul civil roman este superioară. Nu se pot constitui ipoteci generale asupra tuturor imobilelor unei

persoane sau pentru garantarea tuturor datoriilor debitorului.9. Ipoteca convenţională. Potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ipoteca convenţională este aceea care ia

naştere din convenţia părţilor, cu respectarea formelor prevăzute de lege. Pentru valabilitatea contractului de ipotecă este necesară întrunirea unor condiţii speciale de fond şi de formă.

Codul civil prevede obligativitatea respectării a două condiţii de fond: cel constituie ipoteca trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie proprietarul actual al bunului imobil.

Condiţia capacităţii depline de exerciţiu este prevăzută de art. 1769 C.civ. Ocrotitorul legal al unei persoane lipsită de capacitate de exerciţiu deplină nu poate garanta datoriile altuia cu un imobil al minorului (art. 1771 C.civ. şi 19 alin.l C.fam.). Ipotecarea unui imobil al minorului este posibilă, cu incuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, numai pentru garantarea unei obligaţii proprii a acestuia (art. 129 alin.2 C.fam.).

Cel care constituie ipoteca trebuie să fie proprietarul actual al imobilului. In cazul în care nu are această calitate, ipoteca este lovită de nulitate. Pe cale de consecinta , art. 1775 C.civ. prevede că bunurile viitoare nu pot fi obiectul unei ipoteci.In ce priveşte condiţiile de formă, art. 1772 C.civ. dispune că ipoteca conventionala este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Aşadar, ipoteca este un contract solemn. Forma autentică este cerută ad validitatem. Nu este necesar că ipoteca să fe constituită prin acelaşi înscris din care rezultă şi obligaţia principală. Obligaţia garantată nu trebuie, de regulă, să fie constatată printr-un înscris autentic.

10. Ipoteca legală. în categoria ipotecilor legale pot fi incluse două categorii de ipoteci: ipoteca legală propriu-zisă şi ipoteca convenţională a cărei obligaţie de constituire rezultă din lege.

A. Ipotecile legale propriu-zise sunt acele ipoteci care se constituie ex lege, fără a fi necesară încheierea unui contract de ipotecă. Art. 1753 C.civ. reglementează trei cazuri de ipoteci legale: ipoteca femeii măritate asupra imobilelor bărbatului; ipoteca minorilor şi interzişilor asupra bunurilor tutorelui şi ipoteca statului asupra bunurilor mânuitorilor de valori ale statului, unităţilor administrativ teritoriale şi instituţiilor publice.

In urma modificărilor legislative intervenite în cursul anilor, primele două ipoteci legale au dispărut. Astfel, dispoziţiile art. 1753 pct.l şi pct.2 C.civ. au fost abrogate prin art.49 şi respectiv art.20 din Decretul nr.32/1954. A rămas în vigoare numai prevederea pct.3 din acelaşi articol care reglementează ipoteca statului asupra bunurilor mânuitorilor de valori.La aceasta ipotecă legală propriu-zisă se mai adaugă:

a) ipoteca legală a legatarilor cu titlu particular ai unor sume de bani sau lucruri fungibile asupra imobilelor succesorale, prevăzută de art.902 alin.2 C.civ.; dacă legatul cu titlu particular are ca obiect drepturi reale asupra unor bunuri de altă natură, dreptul legatarului va putea fi realizat pe calea acţiunii în revendicare. Această ipotecă grevează numai bunurile succesorale. Aşadar, legatarii pot urmări pentru întreaga creanţă pe moştenitorul care dobândeşte imobilul succesoral, chiar dacă datoria transmisă prin moştenire se divide proporţional între mai mulţi moştenitori. Ipoteca legatarilor cu titlu particular îor

63

sume de bani sau lucruri fungibile nu este opozabilă creditorii succesiunii, ci doar moştenitorilor şi creditorilor acestora;

b) ipoteca legală prevăzută de Decretul-Lege nr.61/1990™. Art. 12 dl est act normativ prevede că, creditele acordate de Casa de Economii si Consemnaţiuni pentru cumpărarea de locuinţe construite din fondurile statul >r fi garantate prin constituirea unei ipoteci asupra locuinţei dobândite scrierea ipotecii se va dispune pfe baza contractului de împrumut, la cerer isei de Economii şi Consemnaţiuni. Până la rambursarea integrală a creditului, ;uinţa dobândită, potrivit acestui decret, nu poate fi înstrăinată sau structurată decât cu autorizarea prealabilă a Casei de Economii şi msemnaţiuni. Aşadar, locuinţa nu este indisponibilizată, numai că dreptul de trainare prin acte juridice între vii poate fi exercitat doar după obţinere» orizaţiei menţionate;

c) ipoteca prevăzută de Decretul nr.221/1960. Pornind de la îrpretarea care trebuie dată, în prezent, dispoziţiilor Decretului nr.221/1960, dem că sfera lor de aplicare se circumscrie la regiile autonome şi instituţiile' stat. Aşa fiind, art. 18 din Decretul nr.221/1960, prevede că, în cadrul' lăririi silite pornite împotriva unor persoane fizice, aceşti creditori sunt igaţi să ceară inscripţia ipotecară asupra imobilelor debitorului. Şi în acest , ipoteca se constituie prin efectul legii. Creditorii nu au altceva de făcut decât :earâ inscripţia ipotecii sau înscrierea şi în cartea funciară. Conform art. 18 .2 din acelaşi act normativ, constituirea, ex lege, a ipoteci] este însoţită şi de sponibilizarea imobilului ipotecat. Dreptul de ipotecă se stinge numai prin gerea obligaţiei principale. Creditorul nu poate renunţa la ipotecă;

d)ipoteca prevăzută de Codul de procedură penală. Art. 166 C.pr.Penală reglementează o ipotecă legală cu caracter asigurător având că obiect urile imobile sechestrate. Organul de stat care a dispus instituirea sechestrului :e cere luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, comunicând i de pe actul prin care această măsură a fost dispusă şi un exemplar al esului verbal de sechestru. Potrivit art. 113 C.pr.penală, luarea inscripţiei ;care este obligatorie în trei ipoteze: când printr-o infracţiune s-a cauzat o pagubă avutului public; când cel prejudiciat prin infracţiune este o persoană lipsită de capacitate; când legea penală prevede, pentru infracţiunea săvârşită,pedeapsa complementară a confiscării averii. In toate celelalte cazuri, luarea masurii este facultativa.

B. Ipotecile convenţionale a căror constituire este prevăzută de lege. A c e s t e ipoteci se constituie întotdeauna prin convenţia părţilor, numai că legea prevede obligativitatea constituirii lor. Legislaţia noastră reglementeazaă o singură ipotecă de acest fel. Astfel, Legea nr.22/1969 prevede obligaţia ce revine în anumite cazuri, celui care se angajează în funcţia de gestionar să c o n s t i t u i e o ipotecă asupra unor bunuri imobile aflate în proprietarea sa ori a unui terţ, pentru garantarea reparării pagubelor eventuale pe care le va cauza c e l u i care l-a angajat. Apreciem că în urma transformărilor intervenite în locletatea românească, prevederile Legii nr.22/1969 se aplică numai în cazul gestionarilor angajaţi de către organele de stat, regiile autonome, societăţile l ninerciale cu capital exclusiv sau majoritar de stat şi de instituţiile de stat.

Considerăm că ipoteca prevăzută de Legea nr.22/1969, deşi obligatorie, I U I constituirea şi persoana respectivă neputând fi angajată ca gestionar, rămâne LOTUŞI o ipotecă convenţională. Ea prezintă unele particularităţi faţă de ipotecile i onvenţionale reglementate de Codul civil. Astfel:

a)contractul de ipotecă se încheie valabil în forma înscrisului sub semnătură privată;

b)prin ea se garantează o obligaţie eventuală.

Ipoteca se înscrie Ia cererea unităţii respective.11. Publicitatea ipotecii. Ipoteca fiind un drept real imobiliar este supusă cerinţelor de publicitate

imobiliară. Publicitatea se realizează prin înscrierea ipotecii în registrul de inscripţii sau, după caz, în cartea funciară a imobilului.

Prin înscriere, ipoteca devine opozabilă faţă de terţi. In sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, înscrierea ipotecii în foaia de sarcini (partea a IIl-a) are efect constitutiv; dreptul de ipotecă este un drept tabular (art. 11 pct.4 din Legea nr.l 15/1938).

64

Inscrierea se efectuează, de regulă, în baza contractului autentic de constituire a ipotecii şi este ordonată printr-o încheiere notarială.In cazul ipotecilor legale, înscrierea lor se face la cererea creditorului ori mandatarului său, în virtutea titlului din care rezultă acea ipotecă (art. 1783 C.civ.).

Data inscripţiei sau înscrierii, în cartea funciară, conferă şi rangul ipotecii (art. 1779 C.civ.). Astfel, în cazul în care asupra unui imobil s-au constituit mai multe ipoteci, prioritatea sau rangul fiecărei ipoteci este dat de ordinea în care s-a cerut înscrierea în registrele de publicitate, conform principiului "prior tempore potior jure". Creditorul a cărui ipotecă are rang prioritar este îndreptăţit ca din preţul imobilului ipotecat să fie plătit integral şl cu prioritate. Din ceea ce rămâne, urmează a fi plătiţi ceilalţi creditori ipotecari, in ordinea rangului de preferinţă.

In cazul stingerii dreptului de ipotecă, inscripţia sau înscrierea urmează a fi radiată. Dacă debitorul a făcut o plată parţială primită de creditor, deşi ipoteca va greva în continuare intregul imobil, debitorul poate cere notariatului de stat sa procedeze la reducerea inscripţiei sau înscrierii.

Procedura radierii este simetrică cu procedura înscrierii. In cazul ipotecilor convenţionale, radierea are loc pe baza cererii comune a celor două parti. Atunci când creditorul refuză să consimtă la radierea sau reducerea inscriptiei sau înscrierii, debitorul se poate adresa instanţei de judecată, care, prin hotărâre, va dispune în consecinţă.

12. Efectele ipotecii. Indiferent de izvorul ei, convenţională sau legală, ipoteca produce aceleaşi efecte. Efectele ipotecii trebuie analizate sub trei aspecte: în raport cu debitorul sau cel care a constituit ipoteca, în raport cu creditorul ipotecar şi în raport cu terţii dobânditori ai imobilului ipotecat.

A. Efectele faţă de debitor. Debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat păstrează, în principiu, toate atributele dreptului de proprietate: posesia,folosinţa şi dispoziţia juridică. Astfel, el poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului sau îl poate greva cu sarcini reale. Dreptul de înstrăinare incetează numai în momentul înregistrării acţiunii ipotecare, când creditorul a procedat la transcrierea comandamentului.

După transcrierea comandamentului, debitorul nu poate înstrăina şi nici inchiria imobilul. El rămâne, de regulă, cu posesia, folosinţa şi administrarea curentă a imobilului, în calitate de reprezentant al creditorului. Astfel, potrivit il6 C.pr.civ., debitorul are obligaţia, până la rămânerea definitivă a ordonantei de adjudecare, să asigure paza imobilului, perceperea chiriilor şi altor venituri, recoltarea şi vânzarea fructelor naturale şi industriale. In schimb, nu poate face nici o tăiere de lemne şi nici să aducă o stricăciune imobilului, sub pedeapsa de despăgubiri. De asemenea, art.515 C.pr.civ. prevede că, creditorii putea cere instanţei de judecată ca imobilul să fie încredinţat spre conservare terţe persoane şi chiar obligarea debitorului să se mute din imobil, dacă locuieste în el.

B.Efectele faţă de creditor. Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fără deposedarea proprietarului. Acest drept îi conferă cele două atribute: de urmărire şi de preferinţă. Deci, el are dreptul să urmărească imobilul in stăpânirea oricui s-ar afla, chiar dacă debitorul l-a înstrăinat. De asemenea, aredreptul de a-şi realiza creanţa cu prioritate din preţul obţinut prin vânzarea silită a imobilului; în ipoteza când există mai mulţi creditori ipotecari, dreptul de preferinta se exercită în ordinea dată de rangul ipotecii fiecăruia.

Dacă imobilul ipotecat a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică art. 1718 C.civ., dreptul de preferinţă se va strămuta ca efect al subrogaţiei reale cu titlu particular asupra despăgubirii cuvenite proprietarului. Soluţia este aceeaşi şi atunci când imobilul a pierit sau a fost distrus; dreptul de preferinţă se va exercită asupra indemnizaţiei de asigurare plătită de societatea de asigurări sau, după caz, asupra despăgubirilor datorate de cel care a săvârşit fapta ilicită.

Dreptul de preferinţă se exercită şi asupra fructelor imobilului, percepute sau culese după data transcrierii comandamentului, în cadrul procedurii de executare silită.

65

C. Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Această problemă se ne numai în cazul în care, între momentul constituirii şi momentul începerii realizării ipotecii, debitorul înstrăinează imobilul ipotecat. Dacă debitorul nu plăţeşte datoria, creditorul poate urmări imobilul în mâna oricui s-ar afla, cerând realizarea ipotecii. Cu alte cuvinte, el are dreptul de a cere vânzarea imobilului şi plata creanţei sale cu preferinţă din preţul la care a fost adjudecat.

Art. 1791-1797 C.civ. prevăd atitudinea pe care o poate avea terţul dobânditor atunci când creditorul ipotecar cere realizarea ipotecii. Astfel:

a) terţul dobânditor poate să opună creditorului unele excepţii, cum sunt:inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea obligaţiei garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare, excepţia de garanţie contra evicţiunii dacă creditorul este moştenitorul vânzătorului de la care terţul adobândit imobilul cu titlu oneros.Potrivit art. 1794 C.civ., terţul poate invoca beneficiul de discuţie, dacă î n patrimoniul debitorului au rămas alte imobile ipotecate pentru aceeaşi datorie. Aşadar, terţul va putea să se opună la vânzarea imobilului său, solicitând ca în prealabil "să se discute, adică să se procedeze la urmărirea altor imobile ipotecate în favoarea creditorului, imobile pe care debitorul nu le-a înstrăinat;

b)terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului, când se va subroga în drepturile creditorului. El va recurge la această posibilitate în cazul în care datoria are o valoare inferioară valorii bunului ipotecat sau când ipoteca creditorului poartă şi asupra altor imobile ramase în patrimoniul debitorului;

c)terţul dobânditor poate să recurgă la purga. Purga se realizează prin oferta pe care terţul dobânditor o face creditorului de a-i plăti creanţa garantată prin ipotecă până la concurenţa preţului la care a cumpărat imobilul respectiv sau, dacă l-a dobândit gratuit, până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin expertiză. In ipoteza în care creditorul accepta oferta terţului, imobilul.este spalat sau curăţat de sarcina ipotecii (art. 1801-1818 C.civ.);

d) terţul poate delăsa sau abandona imobilul ipotecat, pentru a fi scos la vanzare de către creditor fără participarea sa (art. 1795-1797 C.civ.). Pe valabilitatea delăsării trebuie îndeplinite următoarele condiţii: datoria pentru care este urmărit imobilul să nu fie o datorie personală a proprietarului actual; tertul sa aibă capacitate deplină de exerciţiu; delăsarea să fie totală şi fără rezerve şi sa se facă în formele prevăzute de lege. Aceste forme constau într-o declaratie facută la grefa judecătoriei. Judecătoria constată delăsarea printr-o încheiere şi numeşte un curator pentru administrarea imobilului. Apoi urmează vânzarea imobilului după regulile aplicabile la expropriere şi in contradictoriu cu acel curator.

Dacă terţul dobânditor nu adoptă una din atitudinile arătate mai sus imobilul ipotecat va fi scos în

vânzare prin licitaţie după procedura de drept comun.

13. Transmisiunea ipotecilor. Dreptul de ipotecă poate fi transmi impreunâ cu creanţa pe care o garantează

sau chiar independent ori separat de creanţă.

Dreptul de ipotecă, fiind un drept accesoriu, el urmează soarta juridică a creanţei pe care o însoţeşte şi garantează. Prin urmare, de regulă, se transmite ca efect al trasmisiunii dreptului principal. Creanţa se poate transmite universal, cu universal sau cu titlu particular. Cesiunea de creanţă se poate face cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. In caz de cesiune parţială, ipoteca rămâne indivizibilă, garantând creanţa în întregime. Cesiunea creanţei trebuie notificată debitorului sau acceptată de acesta.

Pornind de la caracterul accesoriu al ipotecii, în literatura juridică mai veche s-a discutat problema dacă transmisiunea ipotecii independent de creanţă sau nu este posibilă. Astăzi se admite, fără rezerve, că o astfel de transmisiune este posibilă. In sprijinul acestei soluţii se invoca prevederea 1134 C.civ. care permite ca privilegiile şi ipotecile ce garantează o creanţă stinsâ prin novatie să fie trecute, prin voinţa

66

părţilor, asupra noii creanţe care se naste. Aşadar, indirect, legea admite posibilitatea desprinderii ipotecii de obligaţia pe care o garantează. Aceasta regulă se aplică cu valoare de principiu şi cazul altor contracte. Numai astfel se confirma caracterul de drept real al ipotecii.

Stingerea ipotecii. Cazuri prevăzute de Codul civil. Din economia prevederilor art. 1800 C.civ. rezultă că ipoteca se poate stinge pe cale accesorie sau indirect şi pe cale principajă sau direcţ.

Stingerea indirectă a ipotecii are loc pe cale accesorie, atunci când se stinge obligaţia pe care o garantează. Obligaţia principală se stinge prin toate modalităţile prevăzute de lege, cum sunt: plata, compensaţia, novafia, confuziunea, remiterea de datorie, darea în plată etc.

Stingerea directă sau pe cale principală a ipotecii are loc prin următoarele modalităţi: renunţarea creditorului la ipotecă; purga; prescripţia extinctivă; stingerea dreptului ipotecat, in cazul ipotecării unui^ drept de uzufruct viager; pieîrea imobilului. Dintre aceste cauze de stingere a ipotecii este necesar să explicăm renunţarea creditorului la ipotecă şi prescripţia.

Renunţarea creditorului la ipotecă este un act unilateral. Nu este necesar consimţământul debitorului ori a terţului dobanditor al imobilului. Renunţarea creditorului la ipotecă nu se confundă cu remiterea de datorie. Actul de renunţare este irevocabil. De asemenea, renunţarea trebuie făcută în formă autentică. Creditorul renunţător este necesar să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

Art. 1800 pct.4 C.civ. prevede, printre cazurile de stingere directă a ipotecii, şi prescripţia. Credem că jicest caz de stingere a ipotecii se circumscrie doar la domeniu! de aplicare a prescripţiei achizitive . Prescripţia achizitivă poate fi invocată de către terţul dobanditor al imobilului ipotecat în condiţiile şi termenele stabilite de dispoziţiile Codului civil în materie.

DREPTUL DE RETENŢIE

21. Definiţie. Dreptul de retenţie este acel drept real care confera creditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire sau de predare bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea să şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv De obicei creanţa retentorului constă în sumele cheltuite cu păstrarea, întreţinerea ori cu îmbunătăţirile aduse lucrului.

Codul civil nu reglementează distinct şi cu valoare de principiu dreptul de retenţie. In schimb, existenţa şi legitimitatea sa se spnjină pe câteva cazuri de aplicaţie practică reglementate prin diferite texte legale. De aceea, pe baza aplicaţiilor sale practice, dreptul de retenţie a fost recunoscut, fiind o creaţie a literaturii de specialitate şi mai ales, a practicii judiciare.

22. Aplicaţii practice ale dreptului de retenţie. Enunţarea acestor cazuri de aplicaţie practică a dreptului de retenţie este posibilă numai prin examinarea textelor Codului civil şi a practicii judiciare.

Codul civil reglementează, printre altele, următoarele cazuri de aplicare practicâ, în diferite materii, a dreptului de retenţie:

a) în materia raportului donaţiilor la succesiune, art.771 prevede: coeredele care raportează imobilul în natură poate să reţină posesiunea până la data efectivă a sumelor ce-i sunt datorate pentru cheltuieli sau amelioraţiuni";

b) în cazul contractului de vânzare-cumpârare, art. 1322 dispune: Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul si nu are dat de vânzător un termen de plată"; c)în materia contractelor de locaţiune şi de arendă, conform art. 1444,locatarii şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului, în cazul vânzării Imobilului, înainte de a fi despăgubiţi de către locator sau de către cumpărător

d) în materia contractului de depozit, conform art. 1619 depozitarul poate retine, lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor ce i se datorează de către deponent în legătură cu depozitul;

67

e)art. 1910 recunoaşte un drept de retenţie în favoarea terţului dobânditor de bună credinţă al unui lucru furat sau găsit pe care l-a cumpărat la bâlci sau la targ, sau la o vindere publică sau la un magazin care vinde asemenea lucruri", pana în momentul când proprietarul revendicant îi plăteşte preţul la care l-a cumpărat.

Practica judiciară a extins aplicarea dreptului de retenţie şi la alte cazuri in care a constatat existenţa unei legături între lucrul aflat în deţinerea creditorului şi datoria debitorului căruia îi aparţine acel lucru. Astfel:

a) gestorul de afaceri poate reţine lucrul geratului până la plata cheltuielilor necesare şi utile făcute cu privire la acel lucru;

b) mandatarul, dacă are în stăpânire lucruri ale mandantelui, are dreptul sa le reţină până la plata integrală a cheltuielilor făcute cu acele lucruri;

c) în cadrul acţiunilor în revendicare, posesorul pârât are dreptul de a reţine lucrul revendicat până la deplina sa despăgubire de către proprietarul revendicant care a câştigat procesul;

d) constructorul pe terenul altuia are drept de retenţie asupra acelei construcţii, plantaţii sau lucrări până când proprietarul terenului care invocă accesiunea, îi plăteşte integral despăgubirile ce i se cuvin, conform art.494 C.civ. Dreptul de retenţie nu se stinge prin înstrăinarea imobilului de către proprietar înainte de a fi plătit despăgubirea;

e) dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune partajate pânâ în momentul în care celalalt sot, căruia i-au fost atribuite de instanţa, plăteşte sulta;

EFECTELE OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNI GENERALE

2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR. PLATA

3. CONDIŢIILE PLĂŢII

4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR

5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR

6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

1. NOŢIUNI GENERALEOrice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a pretinde

debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi a

obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat (art. 1073 C.civ.).Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la

debitor, în ipoteza că acesta nu-şi execută obligaţia asumată.

68

Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă sau în natură a obligaţiei.

Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în natură nu mai este cu putinţă. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).

2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR

Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care s-a obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.

Plata este executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei. În limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii.

Plata nu înseamnă numai executarea voluntară a obligaţiei, ci poate fi considerată un act juridic, o convenţie între cel care execută şi cel care primeşte. Ea este un act juridic animo solvendi cu acceptul celui care primeşte plata.

Sediul materiei îl constituie art. 1097-1121 C.civ. care reglementează plata ca un mijloc de stingere a obligaţiilor.

3. CONDIŢIILE PLĂŢIICine poate face plata.Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată, de debitor

personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusor sau cauţiunea reală) şi chiar de un terţ neinteresat, care poate face plata fie în numele debitorului (mandat sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizând o liberalitate).

Există însă şi excepţii de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate face plata, şi anume în cazul obligaţiilor intuitu personae şi în cazul în care părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor.

În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligaţii “de a da”, este necesar ca cel care face plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată, deci trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu şi să fie proprietarul lucrului dat în plată.

Când plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va avea la îndemână acţiunea în revendicare.

Cui i se face plata.Art. 1096 C.civ. dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau

aceluia ce este autorizat de justiţie sau de lege să primească pentru creditor. Deci pot primi plata: creditorul, moştenitorii creditorului, cesionarul (care a dobândit creanţa

prin cesiune), reprezentantul legal sau convenţional al creditorului şi terţului desemnat de justiţie pentru a primi plata (ex. creditorul popritor).

Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.O plată făcută către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea relativă.Obiectul plăţii îl constituie executarea întocmai a obligaţiei asumate.

69

Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decât ce i se datorează, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate însă accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar în acest caz obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci prin dare în plată.

Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în momentul predării. Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în întârziere. În ce priveşte bunurile de gen, se aplică regula genera non pereunt. Dacă calitatea nu e stabilită prin convenţia părţilor, bunurile trebuie să fie de o calitate mijlocie.

Principiul indivizibilităţii plăţii.Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se poate elibera decât

plătind tot ce datorează deodată.Există însă şi unele excepţii de la principiul indivizibilităţii plăţii, şi anume dacă:a) prin convenţia părţilor se stabileşte că obligaţia este divizibilă, pentru că regula indivizibilităţii este

supletivă, nu imperativă;b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori;c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie;d) când în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori;e) când instanţa acordă debitorului termen de graţie.Data plăţii. Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadenţă, adică a devenit exigibilă.Trebuie totuşi făcută distincţie între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple) şi obligaţiile cu

termen.La obligaţiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul naşterii raportului juridic

obligaţional, chiar atunci ea devine exigibilă.Dacă obligaţia este cu termen, plata exte exigibilă la termenul stabilit de părţi; creditorul nu poate

pretinde plata înainte de acest termen.Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu s-a stabilit altfel.

Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate face şi anticipat.Pentru plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie, în cadrul căruia poate eşalona plata.Locul plăţii. Plata se face la locul convenit de părţi. Dacă nu este convenit un loc al plăţii, ea se va face la

domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părţile au convenit ca plata să se facă la domiciliul creditorului (plata este portabilă).

Dacă obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul plăţii, ea se face la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului.

Stabilirea locului plăţii prezintă importanţă pentru determinarea cheltuielilor de transport precum şi Dreptul internaţional privat pentru determinarea legii care guvernează executarea obligaţiei (lex loci solutionis – legea locului plăţii). Mai mult, aceasta poate fi desemnată de părţi ca lex causae, adică legea care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligaţia respectivă.

Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Norma este însă supletivă.Imputaţia plăţii. Problema imputaţiei plăţii se pune dacă un debitor are mai multe datorii care au ca obiect bunuri

de aceeaşi natură faţă de acelaşi creditor.

70

Imputaţia plăţii înseamnă a şti care datorie se stinge prin plată. Ea se face potrivit următoarelor reguli:

1) imputaţia se face, în primul rând, prin acordul părţilor;2) ea poate fi făcută numai de către una din părţi, fie de debitor, fie de creditor, şi în sfârşit,3) legea dispune asupra modului în care se face imputaţia plăţii.

Debitorul trebuie să ţină seamă de anumite principii atunci când face imputaţia plăţii:a) plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. “Debitorul nu poate sili un creditor a primi

parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar” (art. 1101 al. 1 C.civ.);b) între datorii exigibile şi neexigibile, plata se face asupra obligaţiei scadente, nu asupra celei

nescadente (ar fi o plată anticipativă);c) plata se impută întâi asupra dobânzilor.

Creditorul face imputaţia plăţii în lipsa imputaţiei plăţii făcută de debitor. De regulă, în chitanţa liberatorie el precizează ce datorie se stinge.

În lipsa imputaţiei plăţii făcută de părţi, ea se face după principiile Codului civil (art. 1113 C.civ.):a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;b. dacă toate datoriile sunt la scadenţă, imputaţia se face asupra aceleia care este mai oneroasă pentru debitor;c. între datorii scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se face asupra celui mai vechi;d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporţional asupra fiecăreia dintre ele.Dovada plăţii.Cel care face o propunere în faţa instanţei, trebuie să o dovedească.Creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei.Debitorul, la rândul său, trebuie să dovedească faptul plăţii. Uneori faptul plăţii e prezumat

(remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului face proba liberaţiunii).Prezumţia este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată.Prezumţia este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărâre judecătorească investită cu

formulă executorie.Operaţiunii plăţii este un act juridic, şi prin urmare i se aplică regulile de admisibilitate ale probelor

actelor juridice prevăzute de Codul civil (art. 1191, 1203, 1205 C.civil).În majoritatea cazurilor, creditorul eliberează debitorului o chitanţă, sub semnătură privată, prin care atestă plata.

Oferta reală urmată de consemnaţiune.Debitorul are şi un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligaţie. De aceea. Când plata este

refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnaţiune (art. 1114 C.civ.), somându-l, prin intermediul executorului judecătoresc, să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia creditorului.

Dacă creditorul primeşte plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în continuare plata, debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului.

4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILORNoţiune. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata, creditorul

poate cere executarea silită a obligaţiei.

71

În principiu şi executarea silită se face tot în natură, dar silit. Numai când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă datorită neexecutării în natură a obligaţiei.

Executarea silită, în natură, a obligaţiilor după obiectul lor.1. Executarea obligaţiilor “de a da”:

a) Dacă obligaţia de “a da” are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna posibilă;

b) Dacă obiectul este un bun individual determinat, debitorul are două obligaţii:- de a transfera sau constitui dreptul de proprietate (care se realizează la data şi în temeiul

realizării acordului de voinţă al părţilor), şi- obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a face) şi care este cu putinţă cât timp bunul se

află la debitor;c) Dacă obiectul obligaţiei “de a da” este un bun de gen, dreptul de proprietate se va transmite în momentul individualizării bunului, care implică faptul personal al debitorului.

2. Executarea obligaţiei “de a face” şi “a nu face”.În cazul obligaţiilor “de a face”, art. 1077 C.civ. prevede că, în caz de nerespectare a lor, “creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.Pentru obligaţia “de a nu face”, art. 1076 prevede dreptul creditorului de a cere instanţei obligarea debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau autorizarea de-a distruge el însuşi, pe cheltuiala debitorului, afară de dezdăunare.În realitate, regula prevăzută de art. 1076 C.civ. se aplică numai la obligaţiile “de a face” “intuitu personae”.

3. Daunele cominatorii.Pentru situaţia în care mijloacele juridice puse la îndemâna creditorului pentru executarea

obligaţiei debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură, şi anume daunele cominatorii.

Daunele cominatorii constau în o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la executarea obligaţiei.

Daunele cominatorii sunt un mijloc indirect de executare a obligaţiei, inclusiv a celor “intuitu personae”.

Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile.Ele au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele cominatorii nu se aplică obligaţiilor având drept obiect sume de bani, pentru că acestea produc dobânzi în caz de întârziere la executare.La fel, ele nu pot fi acordate nici pentru obligaţiile “de a da” care, în principiu, pot fi executate în natură.

Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării obligaţiilor de a face şi a nu face. Dar nici în aceste situaţii ele nu se acordă când:

a) executarea în natură a obligaţiilor nu mai este posibilă;b) când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe calea silită, prin intermediul executorilor

judecătoreşti sau de către creditor pe contul debitorului;c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanţa judecătorească va

stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.

72

Deci, în situaţia când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţia asumată, instanţa nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului.

Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se reduce la limita prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune “compensatorii”.

5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILORArt. 1073 C.civ. prevede că “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei”,

iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el “are dreptul la dezdăunare”.Dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau

executării necorespunzătoare de către debitor şi se mai numesc despăgubiri sau daune-interese. Ele pot fi acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unei despăgubiri periodice.

Definiţie. Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate. De aceea executarea indirectă este o executare prin echivalent.

Ea funcţionează în primul rând la obligaţiile “de a face” şi “a nu face”.În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială este înlocuită

de altă creanţă, aceea de despăgubire, care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de debitor. Deci despăgubirile au un caracter de sancţiune.

Categorii de daune-intereseDespăgubirile sunt de două feluri:a) moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a

executării cu întârziere a obligaţiei;b) compensatorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea

totală sau parţială a obligaţiei.Daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când, de regulă, cele

compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a înlocui executarea în natură.

Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor. În cazul executării indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor, suntem în prezenţa unei răspunderi

civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită: neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii.

Răspunderea civilă îşi poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii născute dintr-un contract şi este, deci, răspundere contractuală.

Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter derogatoriu.

Răspunderea civilă contractuală este tratată de Codul civil împreună cu despăgubirile (daunele-interese) la materia efectelor obligaţiilor.

Condiţiile răspunderii contractuale.Premiza angajării răspunderii civile contractuale este existenţa contractului între creditor şi

debitor.Condiţiile răspunderii contractuale sunt:

73

a) existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale;b) existenţa unui prejudiciu patrimonial;c) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;d) vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

Deci sunt aceleaşi condiţii care conduc şi la naşterea răspunderii civile delictuale.Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naşte dreptul

subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:- debitorul să fi fost pus în întârziere,- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.

Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:-1- Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în nerespectarea sau

executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.-2- Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia cazurilor când existenţa

daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel scutit de obligaţia de a face dovada lor (art. 1088 alin. 2 C.civ.).

Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate (art. 1088 alin. 1 C.civ.).

Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie principiului reparării integrale a prejudiciului înscris în art. 1073-1074 C.civil.

În cazul obligaţiilor băneşti, potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernulu nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, “Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.

În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.

Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit cu Banca Naţională a României. În toate celelalte cazuri, dobânda legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a României diminuat cu 20%.

Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabileşte dobânda legală, este cel din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru valabil pentru întregul trimestru următor. El se publică în Monitorul Oficial al României.

În relaţiile de comerţ exterior, când aplicabilă e legea română şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.-3- Raportul de cauzalitate între fapta debitorului şi prejudiciul suferit de creditor.-4- Vinovăţia debitorului.Neexecutarea, executarea cu întârziere şi necorespunzătoare trebuie să-i fie imputabilă

debitorului. Este vorba despre latura subiectivă a faptei debitorului faţă de faptă şi urmările acesteia.

74

În sarcina debitorului funcţionează o prezumţie de vină în cazul neexecutării obligaţiei. Se răspunde pentru orice fel de vină (intenţie sau culpă, indiferent de forma şi gravitatea acesteia, lata, levis sau levissima).

Exonerarea debitorului este făcută pentru caz de forţă majoră sau caz de fortuit.Deci în materia contractuală ambele îl exonerează pe debitor. Debitorul este exonerat, de

asemenea, şi în cazul vinei însăşi a debitorului.Prezumţia de vină în sarcina debitorului este relativă. Ea poate fi răsturnată prin dovada cazului fortuit, a cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului.

-5- Punerea debitorului în întârziere.Debitorul trebuie să-şi execute obligaţia la termenul prevăzut de părţi în contract sau, dacă un

astfel de termen nu este prevăzut, de îndată ce obligaţia a fost asumată.Simpla expirare a termenului în care trebuie executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întârziere

– “dies non interpellat pro homine”.Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el

pretinde executarea obligaţiei de către debitor.Ea se poate face în următoarele forme:1) prin notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti,2) prin cerere de chemare în judecată a debitorului, prin care se solicită executarea obligaţiei.

Există unele situaţii, când nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în întârziere, debitorul fiind de drept pus în întârziere:

a) în cazurile anume determinate de lege (ex. la vânzarea de produse sau lucruri mobile, vânzarea se rezolvă de drept în favoarea vânzătorului, fără punere în întârziere, dacă cumpărătorul nu ridică bunurile la termen);

b) când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuie să execute fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Convenţia trebuie să fie expresă;

c) când obligaţia prin natura ei nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat , termen care a fost lăsat să expire;

d) în cazul obligaţiilor continue;e) în cazul încălcării obligaţiilor de “a nu face”.Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, nu şi

pentru obligaţiile extracontractuale.Efectele punerii în întârziere:

a. de la data punerii în întârziere, debitorul datorează daune-interese moratorii;b. din acel moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa, iar creditorul va fi

îndreptăţit să pretindă daune compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei;c. când obligaţia constă în “a da” un bun individual determinat, ca efect al punerii în

întârziere, riscul pieirii fortuite a bunului se strămută asupra debitorului.Efectele punerii în întârziere încetează: prin faptul debitorului, atunci când acesta recurge la oferta reală urmată de consemnaţiune, în

cazul în care creditorul refuză să primească plata; prin faptul creditorului, când el renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere.

75

6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERENormele legale prezentate mai sus sunt în principiu supletive şi, cu unele excepţii, pot fi

modificate prin convenţia părţilor.Convenţia părţilor cu privire la răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de producerea

prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea debitorului.Convenţiile posterioare producerii prejudiciului prin care creditorul renunţă la repararea lui au o altă semnificaţie juridică (ex. pot semnifica iertare de datorie). Uneori legea însăşi agravează răspunderea debitorului.

Trebuie evitată confuzia între convenţiile asupra răspunderii şi cele prin care se determină anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza penală).

Sunt cunoscute trei categorii de convenţii de modificare a răspunderii:a) convenţii care exonerează de răspundere (de responsabilitate). Sunt permise numai pentru ipotezele

în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei;b) convenţii prin care se limitează răspunderea şi care restrâng, după ivirea prejudiciului prin

neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate. Produc efecte numai când vina debitorului constă în neglijenţă sau imprudenţă;

c) convenţii de agravare a răspunderii (ex. se stipulează că debitorul va răspunde şi pentru caz fortuit, şi chiar pentru forţă majoră).

Deci debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia. Dacă nu execută, va intra în funcţiune convenţia.7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor.Stabilirea despăgubirilor se face:a) pe cale judecătorească (evaluare judiciară);b) prin lege (evaluare legală);c) prin convenţia părţilor (evaluare convenţională).

1. Evaluarea judiciară.Principii de evaluare:- Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de debitor (daunum emergens) şi câştigul pe care

creditorul nu l-a realizat (lucrum cessans);- debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului .

Excepţie când vina îmbracă forma dolului; debitorul va răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului;

- în toate cazurile este reparabil numai prejudiciul direct care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului.

Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte.2. Evaluarea legală există numai în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani. Aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în natură, şi prin urmare:a. creditorul obligaţiei la o sumă de bani nu poate pretinde drept echivalent al prejudiciului prin întârziere decât o dobândă cu 50% mai mare decât dobânda legală, în cazul în care s-a stipulat în contract o dobândă convenţională;b. creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârziere la executare i s-a cauzat un prejudiciu;c. daunele-interese, constând în dobânda legală, sunt datorate de regulă din ziua chemării în judecată.

76

Aşa cum am arătat mai sus, în prezent, actul normativ care stabileşte nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti este Ordonanţa Guvernului nr.9/2000, care prevede că “părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plata unor obligaţii băneşti. În cazul în care obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.

În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.9/2000 este nulă de drept. În raporturile civile pe anul 2000, limita maximă a dobânzii convenţionale a fost de 42% ep an, iar dobânda legală a fost de 28% pe an.3. Evaluarea convenţională a daunelor de către părţi poate interveni în două situaţii:

a. părţile convin asupra cuantumului despăgubirilor după încălcarea obligaţiei contractuale şi producerea prejudiciului;

b. părţile evaluează anticipat prejudiciul pe care îl poate suferi creditorul ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor.

4.Clauza penală este convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Clauza penală poate consta într-o sumă de bani sau altă valoare patrimonială.Caractere juridice:a.) este o convenţie, deci e supusă regulilor de valabilitate ale convenţiilor. Are un caracter accesoriu;b.) se fixează anticipat valoare prejudiciului, adică scuteşte părţile de a se mai adresa justiţiei pentru evaluarea prejudiciului şi se înlătură dificultăţile pe care se ridică proba lui;c.) scopul este determinarea prejudiciului şi nu crearea posibilităţilor pentru debitor de a se elibera printr-o altă prestaţie. Deci debitorul nu poate refuza executarea şi oferi clauza penală. Creditorul are însă, în caz de neexecutare, posibilitatea de a cere fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penală;d.) în principiu, instanţa nu poate nici mări, nici micşora cuantumul, fiind un contract între părţi. În caz de executare parţială,, cuantumul clauzei penale poate fi micşorat de instanţă proporţional cu ce s-a executat. Dacă e prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură;e.) clauza penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordate de despăgubiri. Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut;f.) creditorul obligaţiei cu clauză penală este un simplu creditor chirografar, fără drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari.

+ CONFUZIUNEA REMITEREA DE DATORIE

10 .2. Confuziunea10.2.1. DefiniŃieConfuziunea este acel mod de stingere a obligatiilor care constă înîntrunirea în aceeasi persoană a calităŃii de creditor si de debitor al aceleiasiobligatii

77

10.2.2. Domeniul de aplicare

Confuziunea se aplică tuturor obligatiilor de natură contractuală sauextracontractuală, existând între persoane fizice sau persoane juridice.În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea apare în materiasuccesiunii, atunci când succesiunea este acceptată pur si simplu.În raporturile dintre persoanele juridice, confuziunea operează în cazul încare două persoane juridice între care există un raport obligational sereorganizează prin comasare sau divizare.

10.2.3. Efectele confuziuniiConfuziunea stinge obligatia cu toate garantiile si accesoriile sale.În cazul obligatiei solidare, dacă confuziunea se produce între creditor siunul dintre codebitorii solidari, creanta nu se stinge decât pentru parteacodebitorului solidar, fără a putea să profite si celorlalti codebitori.

10.4. Remiterea de datorie10.4.1. DefiniŃie si reglementareRemiterea de datorie este renuntarea cu titlu gratuit a creditorului de a-sivalorifica creanta pe care o are împotriva debitorului său.Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod voluntar de stingerea obligatiei care constă în renuntarea creditorului, cu consimtământuldebitorului, la dreptul său de creantă.Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 – 1142 Cod civil.10.4.2. CondiŃiile remiterii de datorieRemiterea de datorie este o convenŃie care, pentru a fi valabilă, presupunemanifestarea de voinŃă a ambelor părŃi, care poate avea loc si printr-untestament, caz în care constituie un legat de liberaŃiune.Dacă remiterea de datorie s-a făcut printr-un act între vii, ea constituie odonaŃie indirectă si este supusă tuturor regulilor acesteia, cu excepŃia formeiautentice, în sensul că nu trebuie să îmbrace forma autentică.10.4.3. Proba remiterii de datorie

În legătură cu proba remiterii de datorie, în cauză sunt aplicabile regulilede drept comun în materie de probă a actelor juridice, iar prin art. 1138 Codcivil au fost instituite prezumŃii de liberare a debitorului:- în cazul în care creditorul înmânează debitorului originalul titluluiconstatator al creanŃei, care este un înscris sub semnătură privată, operează oprezumŃie absolută de liberare a debitorului;

78

- în situaŃia în care creditorul remite debitorului originalul titluluiconstatator al creanŃei sale, care este un înscris autentic sau copia legalizată aunei hotărâri judecătoresti, investită cu formulă executorie, prezumŃia deliberare a debitorului este relativă.10.4.4. Efectele remiterii de datorieÎn cazul remiterii de datorie, obligaŃia se stinge, împreună cu toateaccesoriile sale, ca si cum ar fi fost executată.