COONNSSTTAANNTTIINN JJUURRCCĂ C

GABRIEL CIOCOIU ROXANA DRUMEA MIHNEA DRUMEA

ELEMENTE

DE

DREPT CIVIL SI ADMINISTRATIV

CURS PENTRU PREGĂTIREA STUDENŢILOR DE LA FACULTĂŢILE DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Innttrroodduucceerree I

Orice demers întreprins pe planul doctrinei şi practicii judiciare care îşi propune să îmbine printr-o analiză comună instituţii aparţinând ramurilor (disciplinelor) de drept public cu cele ale dreptului privat ridică, cum este şi firesc, o serie de dificultăţi.

După cum se susţine în literatura juridică de specialitate, mai ales în ultima perioadă, susţinere confirmată şi de practica judiciară, diviziunea dreptului în drept public şi drept privat nu presupune „delimitări absolute”; „bariere de netrecut” între ramurile aparţinând acestor diviziuni.

Dimpotrivă, fără a intra în probleme de detaliu, vom evidenţia câteva argumente care par edificatoare :

In primul rând, după cum se cunoaşte, ramurile ambelor diviziuni dreptul public şi dreptul privat fac parte din acelaşi sistem de drept, care în afară de elementele specifice de structură ce le deosebesc, cuprind şi o serie de trăsături comune ce conduc la constituirea lor într-un sistem unitar .

In al doilea rând, unele ramuri ale dreptului în evoluţia lor, corespunzător relaţiilor sociale ce le reglementează, apelează în abordarea problematicii specifice, tot mai frecvent în mod reciproc, fie la instituţii de drept public, fie la instituţii de drept privat (ex.: dreptul comercial operează tot mai mult cu norme imperative specifice dreptului public iar in dreptul muncii tendinţele sancţionării actuale).

În al treilea rând, aşa cum vom reda dezvoltarea relaţiilor sociale specifice perioadei ce o parcurgem a determinat apariţia unor noi ramuri ale dreptului, ramuri care am putea spune, că se situează la ,,punctele de interferenţă” dintre dreptul public şi cel privat - ex.: Dreptul securităţii sociale, Dreptul umanitar şi altele.

Dar o asemenea manieră de abordare reprezintă şi o serie de avantaje confirmând cuprinderea în planurile de învăţământ a unor facultăţi cu profil economic a acestor discipline.

Demersul nostru prezintă însa şi o serie de avantaje. Cursul fiind elaborat în special pentru pregătirea studenţilor economişti permite

însuşirea unor cunoştinţe de ansamblu asupra celor mai importante şi utile instituţii de drept (indiferent de diviziunea dreptului din care fac parte) pentru viitoarea lor profesiune.

În acelaşi timp, analiza comparativă a trăsăturilor specifice raporturilor juridice de drept civil şi a celor de drept administrativ, a naturii reglementărilor juridice a celor două discipline, se va răsfrânge asupra formarii unei gândiri logico-juridice a studenţilor, integrându-se astfel, armonios, în ansamblul celorlalte discipline. Nu în ultimul rând acestea vin în ajutorul studenţilor pentru însuşirea şi aprofundarea cunoştinţelor de dreptul afacerilordisciplină care neîndoielnic, după părerea noastră face parte dintre ,,disciplinele de bază” ale activităţii complexe ce urmează să o desfăşoare, studenţii cu pregătire economică.

2

În consens cu aceste obiective şi având în vedere ca studenţii prin studiul acestor discipline i-au un prim contact cu cunoştinţele juridice, cursul a fost structurat în trei părţi distincte, insistându-se asupra reglementării juridice de drept comun (civil), concomitent cu cele de drept administrativ, astfel:

- în partea introductivă a cursului sunt abordate în sinteză principalele probleme ale Teoriei Generale a Dreptului ;

- în continuare în cea de-a doua parte, sunt analizate în detaliu principalele instituţii ale dreptului civil, inclusiv prescripţia extinctivă.

Tot aici sunt abordate şi unele probleme utile pregătirii studenţilor economişti din domeniul drepturilor reale si ale teoriei generale a obligaţiilor.

În final, sunt analizate prin prisma noilor reglementări juridice, selectiv, în funcţie de activităţile stringente ale instruiri complexe a studenţilor economişti instituţii de drept administrativ.

Cu aceste gânduri, începem analiza noastră beneficiind de bogatul material bibliografic, furnizat de doctrina şi practica judiciară, dând şi pe această cale curs preţuirii faţă de autorii de prestigiu care le-au elaborat, şi îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dea înţelepciunea şi puterea de-a duce la bun sfârşit această lucrare.

Autorii

3

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………….…..…..1 PARTEA I ……………………………………………………………………………...……7 ELEMENTE DE TEORIA DREPTULUI…………………………………….……….…...7

CAPITOLUL I…………… ……………………………………………….………..….7 NOŢIUNEA, CONCEPTELE, FUNCŢIILE ŞI PRINCIPIILE

FUNDAMENTELE ALE DREPTULUI ………………………………………… ….….…..7 1. Noţiuni introductive………………………………………………….…….….. 7 2. Noţiunea dreptului………………………………………………………….…. 8 3. Funcţiile şi principiile fundamentale ale dreptului ……………………….….. 9 4. Diviziunea dreptului - în drept public şi drept privat …………………….…..9 5. Sistemul şi ramurile dreptului …………………………………………….…...10 6. Conceptul răspunderii juridice ………………………………………………...10 7. Formele şi principiile răspunderii juridice …………………………………….12 8. Importanţa principiilor şi funcţiilor răspunderii juridice …………………….. 14

CAPITOLUL II …………………………………………………………..……………17 NORMA JURIDICĂ …………………………………………………………….. 17 1. Norma juridică; noţiune; trăsături; structură; clasificare ………………….. …17 2. Aplicarea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor …………. ..19 3. Interpretarea normelor juridice …………………………………………….….21

PARTEA A II A …………………………………………………………………………….24 INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL DREPTURILE REALE …………………….. 24

CAPITOLUL I ………………………………………………………………………………….24 DREPTUL CIVIL ROMÂN - NOŢIUNI INTRODUCTIVE ……………………24 1. Definirea şi obiectul dreptului civil …………………………………………...24 2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept ………………………….. 26 3. Izvoarele dreptului civil român ………………………………………………. 28

CAPITOLUL II ………………………………………………………………………..31 RAPORTUL JURIDIC CIVIL…………………………………………………….31 1. Noţiune şi caractere ……………………………………………………………31 2. Premisele raporturilor juridice civile …………………………………………. 32 3. Elementele raportului juridic civil …………………………………………….33 4. Conţinutul raportului juridic civil ……………………………………………. 39

CAPITOLUL III …………………………………………………………………… …43 ACTUL JURIDIC CIVIL …………………………………………………………43 1. Noţiune şi trăsături …………………………………………………………….43 2. Clasificarea actelor juridice ……………………………………………………44 3. Condiţiile actului juridic ……………………………………………………….47 4. Viciile de consimţământ ……………………………………………………….50 5. Modalităţile actelor juridice ………………………………………………….. 54 6. Efectele actului juridic civil …………………………………………………...57 7. Nulitatea actului juridic civil …………………………………………………..59

CAPITOLUL IV ……………………………………………………………………….64 OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL; BUNURILE; PATRIMONIUL ...64 1. Unele consideraţii cu privire la noţiunea obiectului raportului juridic civil ….64 2. Bunurile ………………………………………………………………………..64 3. Patrimoniul …………………………………………………………………….67

4

CAPITOLUL V ………………………………………………………………………71 PROPRIETATEA ……………………………………………………………….71 1. Introducere …………………………………………………………………...71 2. Definirea dreptului de proprietate ……………………………………………71 3. Atributele dreptului de proprietate …………………………………………...72 4. Formele dreptului de proprietate ……………………………………………..73 5. Modalităţi juridice le dreptului de proprietate ………………………………..76 6. Dezmembrămintele dreptului de proprietate ………………………………….81 7. Posesia ………………………………………………………………………...88

CAPITOLUL VI ……………………………………………………………………….95 CARACTERIZAREA GENERALĂ A OBLIGŢIILOR CIVILE ÎN

DREPTUL ROMÂN …………………………………………………………….………….95 1. Definirea noţiunii de obligaţie şi structura sa………………………………… 95 2. Clasificarea obligaţiilor civile …………………………………………………98 3. Izvoarele obligaţiilor civile …………………………………………………..104

CAPITOLUL VII ……………………………………………………………………..106 CONTRACTUL, IZVORUL PRINCIPAL DE OBLIGAŢII ……………………106 1. Consideraţii generale …………………………………………………………106 2. Principiul libertăţii contractuale ……………………………………………. 106 3. Rolul contractului …………………………………………………………….108 4. Clasificarea contractelor ……………………………………………………...108 5. Mecanismul încheierii contractelor …………………………………………..113 6. Promisiunea de contract ……………………………………………………...115 7. Efectele generale ale contractului şi interpretarea sa ……………………… 116 8. Obligativitatea contractului …………………………………………………. 118 9. Întinderea puterii obligatorii; principiul relativităţii contractului ……………118 10. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice …………………………… 121 11. Condiţiile de validitate a contractului ………………………………………. 123 12. Nulitatea contractului ……………………………………………………….. 125

CAPITOLUL VIII …………………………………………………………………… 128 PRINCIPALELE ASPECTE ALE RĂSPUNDERII JURIDICE

CIVILE EXPRIMATE ÎN DOCTRINA ŞI PRACTICA JURIDICĂ ACTUALĂ ………128 1. Precizări introductive ……………………………………………………….. 128 2. Clasificări cu privire la fundamentul răspunderii juridice civile …………….129 3. Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii …………………………………130 4. Faptele juridice ilicite ………………………………………………………..130

CAPITOLUL IX …………………………………………………………………...…132 FORMELE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE …………………………..132 A) Răspunderea delictuală obiectivă …………………………………………….134 1. Răspunderea pentru fapta proprie. Condiţiile generale ale răspunderii delictuale……………………………………………………………..134 2. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta persoanei juridice ……………...…145 3. Răspunderea institutorilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supraveghere … ………………………………………………………146

B) Răspunderea delictuală obiectivă …………………………………………….147 1. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor …………………………..147 2. Răspunderea pentru lucruri ……………………………………………………150 3. Răspunderea pentru prejudiciile aduse de animale ……………………………152 4. Răspunderea pentru ruina edificiului ………………………………………… 152

5

5. Cu privire la răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele unei autorităţi publice care vătamă un drept al persoanei fizice sau juridice …….…..153

CAPITOLUL X ……………………………………………………………………..157 RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ ……………………………... .157 1. Consideraţii introductive ………………………………………………….….157 2. Elementele răspunderii civile pentru neexecutare …………………………... .157 3. Clauze de modificare a răspunderii contractuale prin acordul de voinţă al părţilor …………………………………………………………………………...160 4. Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală - deosebiri. ..160

CAPITOLUL XI ……………………………………………………………………...162 TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR ……………..…162 1. Noţiuni introductive ……………………………………………………….…162 2. Cesiunea de creanţă …………………………………………………………..163 3. Subrogaţia creditorului prin plata creanţei …………………………………...165 4. Transformarea obligaţiilor civile ……………………………………………..168

CAPITOLUL XII ……………………………………………………………………..172 EXECUTAREA OBLIGAŢILOR ……………………………………………….172 1. Executare directă în natură obligaţiilor; plata ……………………………….172 2. Executare silită în natură a obligaţiilor ……………………………………... 177 3. Cu privire la daunele cominatorii …………………………………………… 178 4. Executarea indirectă obligaţiilor - executare prin echivalent ………………179 5. Evaluarea daunelor interese ………………………………………………….183

CAPITOLUL XIII …………………………………………………………………….189 STINGEREA OBLIGAŢIILOR …………………………………………………189 1. Precizări ………………………………………………………………………189 2. Compensaţia ………………………………………………………………….189 3. Confuziunea ………………………………………………………………….191 4. Darea în plată ……………………………………………………………… 191 5. Remiterea de datorie …………………………………………………………192 6. Imposibilitatea fortuită de executare …………………………………………192

PARTEA A III A ………………………………………………………………………….194 ELEMENTE DE DREPT ADMINISTRATIV ………………………………………….194

CAPITOLUL I ……………………………………………………………………….195 PRINCIPALELE ASPECTE ALE AUTONOMIEI ŞI DESCENTRLIZĂRII ….195

1. Consideraţii introductive ……………………………………………………..195 2. Noţiunea şi conţinutul ………………………………………………………..196 3. Privire de ansamblu asupra problemelor dezvoltării regionale în Europa……197

CAPITOLUL II ………………………………………………………………………199 OBIECTUL, FUNCŢIILE ŞI PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. CONSDERŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA …….…199 1. Definirea administraţiei publice ……………………………………………...199 2. Obiectul administraţiei publice ……………………………………………...200 3. Funcţiile administraţiei publice ………………………………………………201 4. Principiile administraţiei publice …………………………………………….202

CAPITOLUL III ……………………………………………………………………..207 DREPTUL DMINSTRATIV, DOMENIU DISTINCT DE

REGLEMENTARE A RELAŢILOR SOCIALE SPECIFCE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE …………………………………………………………………………………207

1. Definirea dreptului administrativ …………………………………………….207

6

2. Aspecte juridice specifice normelor de drept administrativ ………………….208 3. Raportul juridic de drept administrativ ………………………………………209 4. Izvoarele dreptului administrativ……………………………………………..211

CAPITOLUL IV ………………………………………………………………………213 AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ……………………………..213 1. Noţiuni generale …………………………………………………………….. 213 2. Consiliul local ………………………………………………………………..213 3. Primarul ………………………………………………………………………216 4. Consiliul judeţean …………………………………………………………….217 5. Preşedintele Consiliului judeţean …………………………………………….219

CAPITOLUL V ……………………………………………………………………….221 COMPETENŢELE , PROCEDURILE ŞI FORMELE DE ACTIVITATE …….221 A) Precizări privind decizia administrativă …………………………………… ..221 B) Actul administrativ …………………………………………………………...222 1. Noţiune şi trăsături …………………………………………………………….222 2. Criterii de clasificare …………………………………………………………..223 3. Condiţiile de legalitate ………………………………………………………...226 4. Forma ………………………………………………………………………….228 5. Procedura adoptării şi emiterii actelor administrative ……………………….. 229 C) Activităţi specifice posterioare ………………………………………………231 6. Operaţiunile administraţiei publice şi faptele materiale ale acesteia ………….234

CAPITOLUL VI ……………………………………………………………………...237 FUNCŢIA PUBLICĂ …………………………………………………………..237 1. Noţiunea de funcţie publică ………………………………………………….237 2. Trăsăturile funcţiei publice …………………………………………………..237 3. Principiile care stau la baza executării funcţiei publice ……………………...238 4. Statutul funcţionarului public ………………………………………………..239 5. Răspunderea administrativă ………………………………………………….240 6. Răspunderea administrativ disciplinară ……………………………………...240 7. Răspunderea administrativ patrimonială …………………………………….242

CAPITOLUL VII …………………………………………………………………….243 RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV CONTRAVENŢIONALĂ …………... 243 1. Noţiunea de contravenţie ………………………………………………….…243 2. Trăsăturile contravenţiei ………………………………………………….….243 3. Sancţiunile contravenţionale ………………………………………………...244 4. Procedura contravenţională ……………………………………………….…245

CAPITOLUL VIII ……………………………………………………………………250 PRINCIPALELE ASPECTE ALE CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV .…………250

1. Noţiunea de contencios ………………………………………………………250 2. Categoriile de contencios …………………………………………………….251 3. Condiţiile exercitării acţiunii judecătoreşti în contencios administrativ …….252 4. Procedura de judecată ………………………………………………………..255 BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………..258

7

PARTEA I ELEMENTE DE TEORIA GENERALĂ A

DREPTULUI

Caappiittoolluull II C

Nooţţiiuunneeaa,, ccoonncceepptteellee,, ffuunnccţţiiiillee şşii pprriinncciippiiiilleeN

fuunnddaammeennttaallee aallee ddrreeppttuulluuiif

1. Noţiuni introductive

Ştiinţele juridice chemate să studieze fenomenul juridic în evoluţia şi complexitatea sa, fac parte din categoria ştiinţelor sociale sau umaniste. Cu toate că acest fenomen a constituit încă din antichitate, pentru gândirea umană unul din conceptele fundamentale de reflecţie şi abordare controversată de către diferitele şcoli, despre ştiinţele juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor sociale, cu un sistem propriu, cu discipline diversificate şi delimitate între ele potrivit multiplelor ramuri de drept, se poate vorbi doar în epoca modernă, începând cu secolul al XIX-lea.

În epoca contemporană ca urmare a locului pe care îl ocupă dreptul în societate, a dezvoltării şi lărgirii sferei de cuprindere a unor relaţii sociale noi, determinate de progresul general, de amploarea şi complexitatea relaţiilor interumane pe plan intern şi internaţional, ştiinţele juridice sunt integrate tot mai eficient, prin rezultatele pe care le conferă rezolvării marilor probleme actuale ale umanităţii.

Implementarea în cercetarea juridică a procedeelor conferite de informatică şi cibernetică, a condus la creare unei relaţii biunivoce între disciplinele juridice şi cele corespunzătoare acestor ramuri.

Este suficient să arătăm că dacă cercetarea juridică „primeşte considerenţă şi diversitate” prin utilizarea băncii de date şi conexiunilor în dinamica lor de la ştiinţele informaticii şi ciberneticii, la rândul ei, cercetarea juridică „oferă” acestora noi mijloace de apărare a creaţiei intelectuale pe măsura dezvoltării lor.

În acelaşi timp însă, dinamica relaţiilor sociale actuale, duce la punerea în valoare a specificului local, prin aplicarea principiilor descentralizării şi a autonomiei autorităţilor locale ceea ce a determinat apariţia unor noi ramuri şi subramuri ale disciplinelor juridice -dreptul maritim, dreptul portuar şi al zonelor libere, dreptul ecologic şi protecţia mediului marin ş.a..

Deci, putem spune că analiza pluridisciplinară şi interdisciplinară devenită atât de actuală şi indispensabilă astăzi, include în mod imperios, într-un echilibru sensibil, studierea

8

de ansamblu şi în mod aprofundat şi distinct, în funcţie de domeniu, a disciplinelor juridice de către toţi specialiştii şi îndeosebi de către cei care se pregătesc şi vor activa în diversele sectoare economice. Ansamblul disciplinelor juridice se constituie deci, într-un sistem al ştiinţelor juridice în cadrul cărora se pot distinge, în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului, trei grupe şi anume:

a) Ştiinţele juridice teoretice, globale; b) Ştiinţele juridice de ramură; c) Ştiinţele juridice istorice.

În cadrul primei grupe se înscrie disciplina „Teoria generală a dreptului”, având ca obiect abordarea teoretică, generală a dreptului în întregul său, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de manifestare.

În cele ce urmează, vom aborda din cadrul Teoriei generale a dreptului, două instituţii importante şi absolut necesare „înţelegerii” şi dezvoltării ulterioare a cunoştinţelor de Drept civil şi Drept comercial - „Noţiunea de drept şi clemenţele sale” şi „Norma juridică”.

2. Noţiunea dreptului

Etimologia cuvântului „drept” îşi are sorgintea în latinescul „directum”, preluat şi răspândit apoi în limba franceză - „droit”; „diritto” în italiană, „right” sau „law” în engleză, „recht” în germană ş.a..

Din punct de vedere doctrinar termenul de „drept” este folosit în mai multe sensuri: a) Sensul de drept obiectiv (pozitiv) prin care se are în vedere totalitatea

regulilor de conduită, a normelor juridice, având caracter general şi obligatoriu, redactate potrivit constituţiei, care exprimă voinţa şi interesele întregii societăţi sau a unor grupuri sau categorii sociale, apărate de ordinea publică.

b) Prin drept în sens subiectiv se desemnează prerogativa, facultatea sau posibilitatea ce aparţine sau o are o persoană fizică sau juridică în temeiul normelor juridice, adică să i se dea ceva, să i se efectueze o anumită prestaţie, un serviciu, ori să obţină de la o altă persoană abţinerea ei de la o anumită acţiune.

Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt interdependente de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.

Deci, drepturile există numai în măsura în care sunt recunoscute de stat prin intermediul dreptului obiectiv. De unde concluzia că dreptul pozitiv îi conferă titularului dreptului subiectiv posibilitatea de a obţine ceva apelând la nevoie chiar la forţa de constrângere a statului pentru satisfacerea dreptului respectiv.

Dreptul obiectiv poate fi privit de asemenea sub un dublu aspect: - ca un ansamblu de izvoare - acte normative, obiceiuri, practică juridică, care reprezintă aspectul „static” al dreptului; - formele prin care se realizează dreptul, precum şi autorităţi, organe ale statului care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul „dinamic” al dreptului;1

c) Prin „drept” se desemnează şi ştiinţa dreptului, care are, ca obiect cercetarea ştiinţifică a normelor juridice. În cadrul ştiinţei dreptului sunt cercetate principalele instituţii

1 A se vedea Gheorghe Bobiş - „Teoria generală a dreptului - Note de curs”, Cluj Napoca 1994, pag.3

9

ale acestuia, corelaţiile care există între ele şi relaţiile sociale pe care reglementează în dinamica lor, se desprind principiile generale ale dreptului obiectiv. Cu ajutorul ştiinţei dreptului se pune totodată în evidenţă temeiul juridic al unor reglementări, se proiectează direcţiile şi priorităţile de legiferare în cele mai diverse domenii.

3. Funcţiile şi principiile fundamentale ale dreptului

În perioada actuală pe care o parcurge ţara noastră de trecere la economia de piaţă, promovarea valorilor sociale imperios necesare funcţionării statului de drept solicită reglementări juridic adecvate, care să slujească acestor interese.

Putem spune că o sinteză a tuturor acestor valori o reprezintă Constituţia, ca lege supremă ce consfinţeşte totodată funcţiile şi principiile fundamentale ale dreptului.

A) - Funcţiile dreptului sunt acele direcţii şi orientări fundamentale ale mecanismului juridic la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului, toate ramurile sale, precum şi instituţiile special abilitate în stat cu atribuţii în domeniul înfăptuirii normelor juridice. Ele sunt:

a) - instituţionalizarea sau formarea juridică a organizării social politice a societăţii - funcţie care se recomandă prin însuşi rolul social al dreptului. Deci, dreptul are menirea de a asigura cadrul legal de funcţionare a întregului sistem de organizare socialist.

b) - conservarea, apărarea şi garantarea valorilor fundamentale ale societăţii. Dreptul ocroteşte şi apără siguranţa socială, proprietatea individului, drepturile şi libertăţile sale.

c) - conducerea societăţii; dreptul este mijlocul prin care se realizează politica determinată, în principal, de raţiuni economice, de condiţiile vieţii materiale, dar şi de contextul internaţional.

d) - funcţia normativă, care prin normele juridice să oblige individul la o conduită tip, socialmente utilă.

B) - Principiile fundamentale ale dreptului. Prin principiile fundamentale se înţeleg acele linii directoare ale conţinutului tuturor normelor juridice. Ele sunt:

- asigurarea bazelor legale ale funcţionării statului, ca stat de drept. - libertatea şi egalitatea cetăţenilor. Statul deţinător al forţei publice dispune de

întrebuinţarea ei. Statul trebuie să procedeze în acest mod, fiind obligat de normele juridice, dar numai în scopul asigurării libertăţii indivizilor, al democraţiei sociale.

- existenţa responsabilităţii, care trebuie să însoţească libertatea şi democraţia şi constă în asumarea răspunderii de către fiecare cetăţean faţă de rezultatul acţiunii sale sociale;

- echitatea şi justiţia în corelaţia lor logică şi necesară dintre ele. „Echitatea”, putem spune în sinteză că presupune dreptate nepărtinită în împărţirea actului justiţiei; pe când justiţia reprezintă starea generală de normalizare a societăţii, realizată prin asigurarea drepturilor legitime ale fiecăruia dintre membrii săi1.

La aceste principii mai pot fi adăugate altele, specifice dreptului internaţional, cristalizate pe parcursul evoluţiei relaţiilor internaţionale. În acest sens, pot fi enunţate principiul respectării tratatelor „pacta sunt servanda”, principiul bunei vecinătăţi, principiul soluţionării diferendelor pe cale paşnică, a negocierilor, principiul reciprocităţii s.a..

1 A se vedea Dinu Ştefănescu prof.coord., „Drept Civil”, ASE Bucureşti, 1995, pag.8.

10

4. Diviziunea dreptului - în drept public şi drept privat

Una dintre diviziunile de o mare importanţă în teoria dreptului şi care se regăseşte în majoritatea lucrărilor juridice este aceea care împarte dreptul în drept public şi drept privat.

Diviziunea în drept public şi în drept privat este foarte veche, ea se găseşte formulată şi în dreptul roman, în ansamblul său, astfel:

- Dreptul public vizează, în ultimă analiză, interesele individuale dar apărute în relaţiile indivizilor, pe de o parte, cu întreaga comunitate reprezentată de stat, pe de altă parte. Individul ca subiect al raportului de drept este subordonat, sub aspect juridic, faţă de stat. Normele sale sunt apărate de organele statului din oficiu (şi nu numai la sesizarea celui interesat). Fac parte din dreptul public: dreptul constituţional, administrativ, financiar, penal, procesual.

- Dreptul privat vizează relaţiile dintre indivizii componenţi ai societăţii pe care le reglementează prin sancţionarea abaterilor de la normele juridice, astfel încât impactul dintre interesele individuale ale acestor persoane fizice să nu dăuneze binelui general. Indivizii, ca subiecte ale raportului de drept privat se află în poziţie de egalitate juridică. Normele juridice ale dreptului privat sunt apărate numai la sesizarea părţii interesate căreia i s-a încălcat un drept subiectiv. Fac parte din dreptul privat: dreptul civil, comercial, al familiei.

Deosebirea dintre dreptul privat şi cel public nu rezidă exclusiv din natura intereselor ocrotite, ci şi din natura raporturilor sociale, reglementate prin normele de drept. În cazul dreptului public regăsim raporturile dintre indivizi ca membri ai colectivităţii şi colectivitate în ansamblul ei, între indivizi şi organele puterii statale, în timp ce în cazul dreptului privat este vorba despre raporturi între indivizi.

5. Sistemul şi ramurile dreptului

Totalitatea normelor juridice formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele, cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem de drept. În sistemul de drept contemporan distingem ramuri de drept, ramuri corespunzătoare diviziunii dreptului privat. În dreptul public sunt astfel cuprinse ramurile: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public, iar în dreptul privat sunt cuprinse ramurile: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul internaţional privat s.a..

Diversificarea relaţiilor sociale, reglementată prin normele de drept, au impus recunoaşterea în ştiinţa dreptului a unor diviziuni, a unor noi ramuri: dreptul umanitar, drept comunitar ş.a..

Cunoaşterea sistemului dreptului şi a ramurilor sale contribuie la o corectă aplicare a dreptului şi evidenţiază ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice, conferind o privire de ansamblu între normele şi instituţiile juridice. El contribuie totodată, la descoperirea şi completarea anumitor lacune, la eliminarea normelor perimate, asigurând armonia şi concordanţa principială între normele dreptului în vigoare1.

Norma juridică este strâns legată, este măsura inerentă, derivă din schema sa şi implică funcţia pe care o joacă sistemul ca atare. Deci sistemul dreptului constituie generalul în report cu norma juridică care reprezintă individualul.

1 Vezi Gheorghe Boboş, op.cit. p.119

11

6. Conceptul răspunderii juridice

Definiţia răspunderii juridice nu o găsim formulată în nici un text de lege, legiuitorul stabilind doar condiţiile în care o persoană fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere, principiile sale, limitele în care poate apărea una sau alta din formele sale, natura şi întinderea sancţiunii juridice susceptibile de aplicare, ş.a..

Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are permanent în vedere condiţiile în care norma poate şi trebuie să se realizeze: capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaş considerat socialmente util. Legiuitorul are însă în acelaşi timp în vedere, de fiecare dată, şi posibilitatea violării normei prin conduita neconformă.

Cei care înfrâng normele dreptului prin faptele lor tulbură şi normala desfăşurare a relaţiilor sociale, afectează interese şi drepturi ale semenilor lor, pun în pericol existenţa acestora. Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere aparţine totdeauna unor instanţe speciale, expres abilitate de legiuitor. Temeiul acestei declanşări şi întinderea răspunderii se află deci în lege. Răspunderea derivă din sancţiunea pe care legiuitorul o prevede în conţinutul normei.

Scopul răspunderii, finalitatea acestei instituţii, vizează în ultimă instanţă conservarea volumului de relaţii.

Răspunderea şi sancţiunea sunt de fapt, doua feţe ale aceluiaşi mecanism. Sancţiunea ca o condiţie virtuală a existenţei în societate, trebuie să restituie credinţa zdruncinată de fapta antisocială1.

Conduita umană poate fi conformă normelor juridice sau, aşa cum arătam să contravină acestora. In primul caz conduita este licită sau legală, iar în al doilea caz este ilicită sau ilegală. Conduita licită este dată de inacţiunile sau acţiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice, în timp ce conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale2.

In doctrină problema răspunderii juridice a fost cercetată mai puţin ca o categorie generală a dreptului, majoritatea autorilor abordând-o în lucrările lor ca o categorie de ramură, aparţinând dreptului penal, dreptului civil, dreptului muncii. Acestea de fapt fiind, cum vom vedea în continuare, forme concrete ale răspunderii juridice.

In definirea conceptului de răspundere juridic, în tăcerea legii, doctrina de specialitate a căutat să dea răspunsuri concrete prin formularea mai multor definiţii.

După unii autori răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi de stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie instanţele de judecată, funcţionari de stat, sau alţi agenţi ai autorităţii publice. Conţinutul acestui raport este complex, fiind format în esenţa sa din dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale3.

1 A se vedea Paul Funcounet, La responsabilite, Editura F., Alcan, Paris, 1928, pag. 256-368.2 A se vedea Ioan Ceterchi, Ioan Craioveanu, Op. Cit., pag. 1053 A se vedea Ioan Ceterchi, Ioan Craioveanu, Op. Cit., pag. 126

12

După o alta opinie, exprimata de un autor de prestigiu al doctrinei noastre juridice, răspunderea juridica trebuie definită ca o situaţie juridică specifică aplicării constrângerii de stat, atrasă de încălcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare1.

Este interesant, aşa cum se remarcă şi într-o recentă lucrare de certă valoare din domeniu2, că răspunderea juridică nu se confundă cu constrângerea de stat şi, deci, nu se poate defini prin elementul specific acesteia, adică, prin obligaţia de-a suporta o sancţiune. Fără a fi de acord cu folosirea expresiei de situaţie juridică, un punct de vedere asemănător a fost exprimat şi de către un alt autor care defineşte3 răspunderea juridică ca fiind complexul de drepturi şi obligaţii care, potrivit legii se nasc urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice, cu scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi îndrumării membrilor societarii în spiritul respectării ordinii de drept.

Este definiţia la care ne raliem, fiind după părerea noastră nu numai cea mai cuprinzătoare şi concisă în acelaşi timp, dar şi cea care creează cadrul juridic general de abordare a problemelor specifice studiului pe care ne propunem să-l realizam în strânsa corelaţie cu răspunderea civilă, de drept comun.

In acest sens este util să remarcăm că problema răspunderii juridice este cercetată mai ales de specialiştii din domeniul dreptului civil Astfel, se susţine de către autori din doctrina juridică franceză că, din punct de vedere etimologic cuvântul responsabilitate derivă din latinescul „spondeo” care în contractul „verbis” înseamnă obligaţia solemnă a debitorului faţă de creditorul său de a-şi îndeplini obligaţia asumată prin contract. De unde concluzia că sensul ce urmează a fi atribuit noţiunii de responsabilitate în general şi celui de responsabilitate în civil în special, este acela de obligaţie ce rezultă dintr-un delict sau cvasidelict.

Rene Savatier dă, de altfel, următoarea definiţie răspunderii civile: „responsabilitatea civilă este obligaţia ce incumbă unei persoane de a repara paguba cauzată alteia prin fapta sa, sau prin fapta persoanelor ori lucrurilor ce depind de aceasta”4.

Din această perspectivă răspunderea juridică apare ca un cadru juridic de realizare sau întruchipare a sancţiunii juridice care poate să constea în restituirea unui lucru, repararea unei pagube, anularea unui act, cât şi într-o pedeapsă. Trebuie însa făcută distincţie între sancţiune şi pedeapsă.

Pedeapsa este dată intuittu personae, deci are în vedere o anumită persoană, gradul de vinovăţie a acesteia nefiind transmisibil. Pe când sancţiunea de drept civil, aşa cum vom vedea, constă în repararea unei pagube, obligaţie care în general se poate transmite moştenitorilor.

7. Formele şi principiile răspunderii juridice

Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice în funcţie de o serie de factori care trebuie consideraţi independenţi şi interdependenţi, ca de pildă, valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziţie fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăţia făptuitorului etc.

1 A se vedea Ioan Gliga, Consideraţii privind definiţia răspunderii juridice. Studia universitatis. Seria Jurisprudenţa, Bucureşti, 1970, pag. 7 2 A se vedea Gheorghe Bobis, Răspundere, responsabilitate şi constrângere în domeniul dreptului Editura„Argonaut”, Cluj-Napoca, 1996, pag. 73 A se vedea M. Costin „Răspunderea juridica în R.S.R., Editura Dacia, Cluj, pag. 19-204 A se vedea Rene Savatier, „Traite de la responsabilite civile”, vol. I, Presses Universitarais de France, Paris,1946, pag. 5-7

13

În doctrina juridică actuală se susţine că pentru a stabili formele răspunderi juridice trebuie să se aibă în vedere două elemente: gradul de pericol social şi natura sancţiuni normelor juridice încălcate, luate cumulativ1 .

Gradarea pericolului social şi în funcţie de aceasta, ierarhizarea gravităţii consecinţelor ce decurg din atingerile aduse anumitor interese este explicabilă din moment ce recunoaştem că în societate există în mod obiectiv, o ierarhie a valorilor.

În legătură cu natura sancţiunilor, se are în vedere clasificarea acestora în sancţiuni penale, administrative, disciplinare şi sancţiuni civile.

Apreciere valorii unui interes social şi stabilire locului în ierarhia valorilor este de competenţa legiuitorului.

Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi consecinţele pe care le produce răspunderea juridică apare ca o formă agravantă a răspunderii sociale, întrucât faptele antisociale care declanşează răspunderea juridică ating valorile sociale şi perturbă climatul de desfăşurare a relaţiilor de cooperare socială2.

Prezentăm succint, în continuare, câteva aspecte care definesc unele forme ale răspunderii juridice specifice unor ramuri de drept ca: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară şi materială de dreptul muncii.

În literatura juridică răspunderea penală este definită ca fiind însăşi raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiuni între stat pe de o parte, şi infractor pe de altă parte; raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentant la judecăţi de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a plăti pentru fapt sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept ş restaurării autorităţii legii.3

În domeniul dreptului civil se disting două forme ale răspunderii civile, răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Ambele forme sunt axate pe ideea de bază a apărării unui prejudiciu produs prin fapta ilicită a unei persoane.4

Răspunderea civilă, după o definiţie dată recent în literatura juridică de specialitate, este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător.5

Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. Unii autori apreciază că natura juridică a acestei răspunderi este dată de faptul că ea atrage o sancţiune specifică dreptului civil aplicată faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Ea are un caracter reparator, fără a dicta în acelaşi timp o pedeapsă.6

Afirmând caracterul de sancţiune, fără caracterul de pedeapsă atras de răspunderea civilă, în contextul interferenţelor dintre sancţiunile juridice, nimic nu se opune ca această sancţiune civilă să se asocieze uneori cu pedeapsa. Este astfel posibil ca, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fie în acelaşi timp şi infracţiune, fără ca asocierea acestora să ducă la pierderea individualităţii lor.

1 A se vedea Gheorghe Bobos, Op.cit., p.3422 A se vedea Nicolae Popa, op. cit., p.3243 A se vedea C. Bulai, „Drept penal roman” vol.I, Editura ALL, Bucureşti, 1992, p.14.4 A se vedea M. Anghel, F. Deak, M.F. Popa, „Răspunderea civilă”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.105 A se vedea Liviu Pop, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1990, p.1646 A se vedea C. Stătescu, C. Bârsn, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura ALL, Bucureşti, 1995, p.116 şi urm.

14

Într-o lucrare recentă, se arată că dincolo de felurile răspunderii civile delictuale consacrate în doctrina juridică tradiţională, după criteriul fundamentului acesteia, se mai deosebeşte răspunderea juridică subiectivă şi răspunderea juridică obiectivă.1

Răspunderea delictuală subiectivă se întemeiază pe ideea: culpă, greşeală sau vinovăţie şi are un domeniu de aplicare alcătuit din:

- răspundere pentru fapta proprie; - răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori; - răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevi şi

ucenicii aflaţi sub supravegherea lor. Răspunderea delictuală obiectivă se prezintă ca o excepţie de la principiul

culpei fundament al răspunderii civile delictuale - se angajează şi se explică pe un temei obiectiv. Deci temeiul răspunderii delictuale obiective, fără culpă, este axat pe ideea de garanţie, idee elaborată încă în perioada interbelică în literatura juridică română.

Răspunderea delictuală obiectivă se referă la: - răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului; - răspunderea pentru acte administrative ilegale (Legea nr.29/1990 a contenciosului

administrativ republicată). Referitor la principiile răspunderii juridice menţionăm că, cu toată diversitatea şi

dinamica formelor sale, aceasta se fundamentează pe o serie de principii comune ca: legalitatea, în sensul conformităţii cu normele juridice ce o reglementează; principiul răspunderii personale; principiul răspunderi pentru vină; principul individualizării răspunderii juridice etc.

În ceea ce privesc principiile răspunderii civile ne afiliem părerii după care acestea sunt: principiul separării integrale a prejudiciului, prin care se urmăreşte înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit în scopul răpunerii victimei în situaţia anterioară (problemă asupra căreia vom mai reveni) şi principiul reparării în natură a prejudiciilor, care indiferent că este o operaţie materială, are drept scop, înlăturarea întocmai a prejudiciului suferit şi deci repunerea acestuia în situaţia anterioară.

În final, dorim să precizăm că formele răspunderii juridice au şi unele elemente comune. Acestea nu pot exista fără întrunirea unor condiţii, care se regăsesc în general, indiferent de forma răspunderii juridice.

Deoarece aceste condiţii vor fi analizate pe larg în lucrarea noastră considerăm că nu mai este nevoie de a le enunţa aici.

8. Importanţa principiilor şi funcţiilor răspunderii juridice civile

A) In ce priveşte principiile răspunderii juridice civile în literatura juridică s-au conturat mai multe opinii. Astfel unii autori susţin că principiile de bază ale răspunderii juridice civile sunt: principiul legalităţii, principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul răspunderii pentru culpa2. Alţi autori susţin că principiile care asigură de fapt realizarea funcţiilor răspunderii civile sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului,

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit. pg. 196-1972 A se vedea I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pag.38-39

15

principiul reparării în natură a prejudiciului şi principiul reparării prompte a prejudiciului1. Aceste principii aşezate la baza răspunderii civile prezintă importanţă.

Principiul reparării integrale a prejudiciului Principiul este consacrat legislativ implicit în art.998 - 999 Cod Civil, care

stipulează „ orice fapta a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”…” Omul este responsabil nu numai cu prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de aceea ce a cauzat prin neglijenţa şi imprudenţa sa

Principiul reparării în natură al prejudiciului constă în obligaţia de reparare în întregime a prejudiciului cauzat altei persoane (fizice sau juridice). In literatura juridică de specialitate2 se susţine pe deplin justificat că acest principiu rezultă din însăşi esenţa răspunderii civile, deoarece pentru a fi integrală, adică pentru a avea finalitatea scontată, înlăturarea consecinţelor şi restabilirea întocmai a situaţiei anterioare producerii prejudiciului repararea este necesară să se facă în natură. Numai astfel va putea fi satisfăcut pe deplin, în sensul atingerii scopurilor urmărite, cel ce se angajează într-un raport obligaţional.

Repararea băneasca sau prin echivalent a prejudiciului uneori poate să fie departe de scopul urmărit de parţi, mai ales în cazul obligaţiilor care au ca obiect obligaţia de a trece.

Aşa cum se apreciază de către majoritatea autorilor, practica judiciară a avut un rol hotărâtor în consacrarea şi formularea principiului reparării integrale a prejudiciului, el nefiind prevăzut explicit sub această denumire în nici un text de lege. De asemenea, contribuţia practicii judiciare a fost decisivă în criterii şi modalităţi de realizare concretă a acestuia în concordanţa cu cerinţele vieţii sociale. Toate aceste contribuţii ale practicii judiciare au fost temeinic analizate în literatura noastră juridica3.

In concluzie, putem spune, deci, că repararea integrală a prejudiciului este principiul fundamental al răspunderii civile. Aceasta deoarece răspunderea civila se realizează, în primul rând, prin reparare, iar repararea nu poate fi prin definiţie, decât integrală. Aşadar, recunoaşterea valorii de principiu pe care o are repararea integrală a prejudiciului decurge din însăşi esenţa şi finalitatea răspunderii civile. Stabilirea întinderii reparaţiei are loc având în vedere paguba efectiv suferita şi beneficiul sau câştigul nerealizat.

B) Funcţiile răspunderii civile, unanim recunoscute de către doctrina juridica, care se află într-o strâns legătura, în sensul că una o presupune pe cealaltă, sunt:

Funcţia preventiv-educativa este determinată de însăşi natura juridică a răspunderii civile, care este atunci când se întemeiază pe o culpă, o sancţiune specifică dreptului civil, cu caracter reparator, îndreptata împotriva patrimoniului persoanelor care săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. De aceea, ea are un scop educativ şi implicit preventiv. Astfel, prin teama pe care eventualitatea obligării la reparaţii o poate provoca în conştiinţa oamenilor, răspunderea civilă contribuie la diminuarea numărului faptelor ilicite păgubitoare şi la respectarea obligaţiilor asumate prin acte juridice. Altfel spus, ea previne cauzarea unor prejudicii şi întăreşte disciplina contractuală4.

Este evident că răspunderea civila are alături de celelalte feluri de răspundere o importanţă educativă, constituie un mijloc de influenţare a conştiinţei oamenilor de a acţiona cu deosebită atenţie pentru a nu prejudicia pe alţii.

1 A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M.C. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, pag. 24-272 A se vedea I. Albu, V. Ursa, op. cit., pag. 36-373 A se vedea I. Albu, V. Ursa, op. cit., pag. 38-394 A se vedea I. Albu, V. Ursa, op. cit., pag. 38

16

Funcţia reparatorie constă în repararea prejudiciului, produs în scopul repunerii persoanei prejudiciate în situaţia anterioară. Deci, esenţa răspunderii civile1 constă în ideea de reparare a unui prejudiciu, afirmându-si în acest fel că ea are o funcţie reparatorie.

In doctrina juridică, în legătură cu această funcţie s-au exprimat unele opinii: caracterul relativ, în sensul că ea se realizează doar între părţile raportului juridic creat prin săvârşirea faptei ilicite, nu însă cu privire la societate în ansamblu pentru care reparaţia implică o reinvestire de muncă socială şi pe cale de consecinţa presupune o nouă cheltuială2.

Deoarece textul art.998 Cod Civil nu face nici o referire la răspunderea materială sau nematerială a prejudiciului, ne duce la concluzia că acest principiu îşi găseşte aplicaţiunea şi în situaţia cauzării unor prejudicii nepatrimoniale a unor daune morale.

1 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 1702 A se vedea Ion Dogaru, C. Pop, op. cit., pag. 192

17

Caappiittoolluull IIII C

Noorrmmaa jjuurriiddiiccăă N

1. Norma juridică; noţiune; trăsături; structură; clasificare

Norma juridică sau norma de drept corespunde finalităţii dreptului în general şi anume de a asigura convieţuirea socială, orientând comportamentul uman în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale corespunzător intereselor, funcţiilor şi principiilor de drept. Şi e firesc să fie aşa, deoarece la realizarea unei activităţi participă mai multe categorii de persoane, diferite ca vârstă, sex şi profesie, fiecare cu roluri şi poziţii diferite în societate, iar relaţiile interumane ce iau naştere între aceste persoane este necesar să se desfăşoare pe baza unor reguli care să promoveze valorile ce guvernează societatea respectivă.

Norma juridică este deci o regulă de conduită generală, impersonală, tipică şi obligatorie a oamenilor în raporturile dintre ei sau în report cu societatea. Norma juridică este o regulă de conduită socială care pentru a avea eficientă şi finalitate, se realizează, în ultimă instanţă, dacă este necesar, prin forţa coercitivă a organizaţiilor statului.

Normele juridice împreună cu raporturile juridice stabilite prin aplicarea acestor norme, alcătuiesc ordinea de drept.

B) Trăsăturile normei juridice: a) este obligatorie, ca urmare, dacă nu este îndeplinită de bună voie, se apelează la

forţa coercitivă a statului; b) este impersonală, nu se adresează direct unei persoane, concretizată,

individualizată; ea constituie un criteriu de apreciere unic, dar vizează un număr nedeterminat de persoane. Oricine săvârşeşte o acţiune sau se face vinovat de o inacţiune ce cade sub incinta normei de drept, suportă consecinţele legale;

c) este generală, impune o conduită tipică, adresându-se tuturor persoanelor, norma poate viza, totuşi o anumită categorie sau o grupă de persoane (ex.: Legea 128/1997 privind statutul cadrelor didactice; Codul familiei; Codul muncii).

Datorită acestor caracteristici norma de drept se deosebeşte de acele acte care - deşi prevăd şi ele o anumită conduită - aceasta este concretizată şi se referă la o persoană concretă (ex.: actul administrativ individual de repartizare a unei locuinţe; actul de drept al muncii de numire si eliberare din funcţie). Uneori norma de drept se referă la o anumită instituţie (ex.: art. 92-94 din Constituţie care stabilesc atribuţii ale Preşedintelui României).

Apărarea şi promovarea valorilor morale se face prin normele morale. Dar, există totuşi o strânsă legătură între valorile morale şi cele juridice, primele constituind un suport, un fundament pentru celelalte. Între normele de drept şi normele de morală sunt însă deosebiri esenţiale. Astfel, normele de morală sunt aduse la îndeplinire fără a apela, în nici un caz, la forţa de constrângere a statului, se aplică prin convingere sau ca urmare a oprobiului public.

Norma de drept diferă şi de norma tehnică. Cea de a doua, norma tehnică, stabileşte prescripţiile de utilizare a elementelor (mijloacelor) de producţie, de raportare la forţele naturii, în concordanţă cu legi şi procese obiective. În vederea aplicării normelor tehnice sunt

18

edictate norme de drept datorită cărora - în măsura în care cele tehnice nu sunt respectate - se ajunge la sancţiunea juridică. Raportul iniţial tehnic, devine prin intervenţia normei juridice raportul social, juridic1.

C) Structura normei juridice Norma juridică se prezintă sub două aspecte structurale: - Structura internă, care are în vedere structura logico-juridică a normei; - Structura externă, adică structura tehnico-juridică, care este modul ei de exprimare în

cadrul unui act normativ. Structura logico-juridică pune în evidenţă faptul că indiferent care ar fi formularea ei

textuală sau ramura de drept din care face parte, în mod logic o normă juridică cuprinde în structura ei trei elemente:

a) Ipoteza, acea parte a normei de drept care arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă juridică. Ea poate fi determinată, când împrejurările sunt determinate de lege sau nedeterminată când împrejurările sunt formulate de o manieră mai generală. Ca regulă, ipoteza normei de drept este determinată, spre a nu se ajunge la dificultăţi în aplicarea ei.

b) Dispoziţia, reprezintă partea cea mai importantă a unei norme care prescrie conduita ce trebuie să o aibă persoanele în împrejurările prevăzute de aceasta. Ea poate îngădui săvârşirea unei acţiuni, fără însă să o impună (ex.: dispoziţii onerative, prohibitive şi respectiv permisive).

Dispoziţia poate fi determinată precis (ex.: bunurile din timpul căsătoriei sunt comune) sau poate fi mai puţin categorică (soţii se pot învoi asupra numelui).

c) Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei şi măsurile ce se pot lua de organele specializate ale statului. Ea poate fi absolut determinată - când nu poate fi modificată de organul de aplicare, de exemplu nulitatea absolută a unui contract ilicit, relativ determinată - când se stabilesc limite de aplicare sau alternativă - când organul de aplicare poate alege între două sancţiuni, de exemplu între amenda penală sau închisoare, amenda contravenţională sau munca în folosul societăţii.

Structura tehnico juridică are în vedere aspectul normativ, forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii logice ale acesteia. Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare ci sunt cuprinse într-un act normativ - lege, hotărâre, ordonanţă, ordin, regulament etc.

Indiferent de ramura de drept din care face parte, la rândul său acest act normativ este structurat pe capitole, secţiuni, articole.

Elementul structural de bază al oricărui act normativ, articolul conţine, de regulă, prevederi de sine stătătoare. Dar într-un articol pot fi cuprinse mai multe reguli de conduită sau dimpotrivă un articol poate să cuprindă doar un element al normei juridice - ipoteză, dispoziţie sau sancţiune. De aceea este necesar, cu ocazia aplicării normelor juridice să coroborăm texte din articole sau chiar din legi, pentru stabilirea voinţei reale a legiuitorului, în ultimă instanţă a conţinutului normei, cu toate elementele sale logico-juridice.

D) Clasificarea normelor juridice În literatura juridică sunt prezentate o serie de clasificări, în funcţie de diferitele

criterii avute în vedere de către autori. În cele ce urmează ne vom opri printr-o analiză succintă asupra principalelor criterii de

clasificare a normelor juridice, pentru însuşirea unui minimum de cunoştinţe necesare aprofundării în capitolele următoare a clasificării actelor normative civile.

1 A se vedea prof.coord. Dinu Ştefănescu op.cit., pg.10.

19

a) După felul conduitei pe care o prescriu; normele juridice pot fi imperative şi dispozitive.

- Normele imperative sunt de două feluri: onerative - când prevăd expres obligaţia de a face o acţiune, şi prohibitive - când interzic o anumită acţiune.

- Normele dispozitive pot fi: permisive - fără a impune, permit săvârşirea unei acţiuni, şi supletive - când se reglementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar în măsura în care părţile nu şi-au determinat-o între ele.

O categorie aparte o formează normele de recomandare prin care o anumită reglementare legală se recomandă să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă autonomie faţă de autoritatea statală (ex.: art.184 din Codul muncii „se recomandă organizaţiilor cooperatiste ... să reglementeze relaţiile de muncă privind pe membrii lor, corespunzător principiilor cuprinse în prezentul Cod”).

b) După gradul de precizare sau determinare avem: - norme determinate - care au în cuprinsul lor toate elementele

(ipoteză, dispoziţie, sancţiune); - norme nedeterminate - care nu au în cuprinsul lor întreaga structură a

normei juridice cu elementele sale. În acest din urmă caz se procedează astfel:

- se face trimitere la alte norme denumite „de trimitere”; - sau se va completa norma juridică respectivă prin acte normative ulterioare

(norme în alb). c) După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de

excepţie. Dacă par susceptibile de aplicare două norme, se aplică întotdeauna cea specială; normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicate întocmai (art.31 Codul familiei - bunurile personale ale soţilor);

d) După criteriul sancţiunii, normele pot fi punitive şi respectiv stimulatorii; e) După obiectul lor, relaţiile sociale reglementate, pot fi norme de drept

civil, comercial, al muncii, penal etc. f) După ierarhia existentă între diferitele izvoare de drept, ele sunt cuprinse

în: Constituţie, lege, decret-lege, decret, hotărâre de Guvern, ordin ministerial, hotărâre a organelor locale.

2. Aplicarea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

În vederea asigurării eficienţei actelor normative, a realizării scopului pentru care au fost editate este foarte important a se stabili sfera for de acţiune, atât în timp şi spaţiu cât şi asupra persoanelor.

A) Aplicarea normelor juridice în timp Norma de drept este o regulă adresată conduitei umane, permiţând, aşa cum arătam

mai înainte, sau prohibând anumite acţiuni, astfel încât nu se poate aplica în mod logic trecutului.

Nimănui nu i se poate impune să se supună unei legi care nu există, după cum nimeni nu poate fi învinuit că a săvârşit o faptă care la data săvârşirii ei era admisă.1

1 A se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.157.

20

Deci aplicarea normei în timp presupune stabilirea momentului iniţial şi momentului final al acţiunii legii sau al altor acte normative în care este cuprinsă.

În sensul celor precizate, normele juridice se aplică din momentul intrării în vigoare până la momentul abrogării lor.

Intrarea în vigoare a normelor juridice se face de regulă, la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, în afara cazurilor când în cuprinsul lor se specifică o altă dată. Legile îşi produc efectele numai asupra actelor şi faptelor ce se nasc după intrarea lor în vigoare, neavând deci un efect retroactiv. În mod excepţional, legea penală mai blândă are efect retroactiv. În plus, logic, legile interpretative se aplică şi faptelor deja petrecute, pentru că ele explică sensul unor legi anterioare.

Momentul final al acţiunii legii nu este precizat de regulă în lege. Norma rămâne în vigoare până când este abrogată de alt act normativ de acelaşi grad sau de un grad superior. Abrogarea poate fi: expresă - când se arată clar că legea anterioară sau un articol anterior se abrogă, sau indirectă - când se arată că normele contrare legii se abrogă. Abrogarea poate fi şi tacită. În acest din urmă caz, noua lege reglementează altfel o anumită -problemă ceea ce înseamnă şi abrogarea tacită a legii anterioare.

Există şi legi temporare, elaborate, de regulă, în situaţii speciale, pentru reglementarea conduitei persoanelor fizice şi juridice pe un anumit termen, cum sunt de exemplu legile pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi, decretarea stării de război ş.a.

O altă formă de încetare a acţiunii în timp a normelor juridice o constituie căderea ei în desuitudine. În această situaţie, schimbarea realităţilor din viaţa economico-socială face ca norma juridică care reglementează un anumit „tip” de relaţii sociale să devină învechită, caducă, inaplicabilă în noile condiţii.

B) Aplicarea normelor juridice în spaţiu Se ridică problema de a şti dacă ele se aplică tuturor persoanelor ce se găsesc pe un

anumit teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni ai ţării respective şi dacă acţionează sau nu şi asupra unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării.

Ţinând seama de principiul suveranităţii, acţiunea legilor unui stat se extinde asupra întregului său teritoriu cu excluderea aplicării legilor altor state. De la acest principiu sunt şi unele excepţii impuse de complexitatea relaţiilor internaţionale, astfel:

a) pe de o parte, legea nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra unor persoane străine şi în unele cazuri a bunurilor lor (ex.: asupra personalului diplomatic străin);

b) pe de altă parte, legile se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de statele respective prin acorduri internaţionale. În aceste cazuri, legea are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii ţării respective chiar dacă locuiesc în străinătate. Cât priveşte statutul lor personal, legea străină se poate aplica deci şi pe teritoriul României dacă este compatibilă cu legile noastre şi există reciprocitate între tara noastră şi tara respectivă. În situaţia conflictelor de legi se apelează la normele conflictuale care constituie substanţa dreptului internaţional privat; ele rezolvă dilema asupra legii ce trebuie aplicată.

De regulă, sub aspectul dreptului intern, toate legile se aplică pe întreg teritoriul unei ţări, excepţie fac, de exemplu, actele normative elaborate pentru dezvoltarea unor zone ale statului respectiv.

Pe baza autonomiei şi descentralizării, care guvernează activitatea autorităţilor publice locale şi acestea la rândul lor pot emite acte normative proprii, conforme cu legea, dar care se aplică numai în limitele teritoriului pentru care au fost alese sau constituite - judeţ, municipiu, oraş sau comună.

21

C) Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor În art.4 din Constituţia României este stipulată egalitatea de tratament a tuturor

cetăţenilor ţării. Ca o expresie a principiului democratismului dreptului este important de subliniat că,

legile şi celelalte acte normative se aplică în mod egal faţă de toţi cetăţenii fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, sex, religie socială şi apartenenţă politică.

Există însă şi acte normative care nu-i vizează pe toţi cetăţenii ci numai anumite categorii din rândul lor ca de pildă magistraţi, contabili, cadre didactice, personal sanitar, avocaţi ş.a.

De aceea în procesul de aplicare a normelor juridice delimitarea exactă a sferei generate, de cuprindere a persoanelor sau determinarea categoriilor de persoane asupra cărora acţionează, actele normative prezintă o importantă deosebită.

3. Interpretarea normelor juridice

Procesul laborios de interpretare a normelor juridice are ca finalitate descoperirea intenţiei reale a legiuitorului pentru a-i da o deplină satisfacţie.

Interpretarea normelor de drept este o activitate complexă la care participă diferite subiecte, având fiecare poziţii şi atribuţii diferite în sistemul structural din cadrul celor trei puteri ale statului - legislativă, executivă şi judecătorească.

De unde concluzia firească , că nici soluţiile de interpretare la care acestea ajung nu au aceeaşi importantă şi forţă juridică.

A) Pornind de la aceste considerente, sub aspectul efectelor sale; cea mai cunoscută clasificare din literatura juridică a formelor de interpretare este:

a) Interpretarea oficială sau obligatorie a dreptului este cea dată de un organ competent. Ea poate fi generală cuprinzând dispoziţii cu privire la explicitatea textului unei legi. În principiu, toate organele care emit acte normative le pot şi interpreta, inclusiv pentru acelaşi nivel al actului normativ.

O poziţie aparte în interpretarea dreptului o are Curtea Constituţională. Cu excepţia unor situaţii când, în pofida deciziilor Curţii, Parlamentul poate totuşi promulga o lege dacă este adoptată, în aceeaşi formă, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. În rest deciziile Curţii sunt obligatorii. Efectele produse pentru trecut rămân valabile, având putere numai pentru viitor. Este şi raţiunea pentru care ele se publică în Monitorul Oficial. Aşadar, declarând un text ca neconstituţional, Curtea realizează, de regulă, un act obligatoriu de interpretare a dreptului, înlăturând de la aplicare în viitor, respectiva normă de drept.

b) Interpretarea neoficială a dreptului se face de specialişti în drept.

B) În procesul interpretării, specialiştii folosesc mai multe metode de interpretare. a) Interpretarea gramaticală, care constă în folosirea procedeelor de

analiză morfologică şi sintactică a textului actelor normative, avându-se în vedere înţelesul cuvintelor folosite, legătura dintre ele, construcţia frazei etc.

De subliniat că uneori legiuitorul pentru a asigura înţelegerea corectă şi uniformă a unor termeni în concordantă cu scopul urmărit prin actul normativ respectiv, recurge el însuşi la explicarea înţelesului unor termeni (ex.: termenul de familie explicat diferit în Codul

22

familiei, Legea locuinţei nr. 112/1996 şi Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, privind constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra fondului funciar);

b) Interpretarea istorică rezidă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice, recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice, social-politice, care au determinat adoptarea unui act normativ şi, în funcţie de aceste condiţii prin determinarea scopurilor urmărite de acest act.

Uneori, informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării unui act normativ sunt descrise chiar în partea introductivă a actului normativ, în preambul;

c) Interpretarea sistematică constă în lămurirea sensului unei norme juridice, prin coroborarea acestei norme cu alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept. Uneori interpretarea sistematică reclamă stabilirea chiar a unor legături dintre texte normative aparţinând unor ramuri de drept diferite.

Nici o normă de drept nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte norme (ex.: normele din partea specială a codurilor, de normele şi principiile din partea generală a acestora, normele unor ramuri de drept, de normele constituţionale etc.).

d) Interpretarea logică se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea legilor logicii formale.

Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee tehnice, deoarece orice lămurire a sensului normei juridice fie ea istorică sau sistematică, se sprijină pe utilizarea raţionamentelor şi judecăţii. Printre procedeele logice frecvent utilizate exemplificăm: „a pari”, „per a contrario”, „a fortiori”, „ad absurdum” ş.a.

- Interpretarea logică „a pari” permite deducerea unor consecinţe logice în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare. În absenţa unei reguli care reglementează o situaţie, se poate apela la o regulă care reglementează o situaţie asemănătoare.

- Raţionamentul „per a contrario” deduce, de exemplu, din opoziţia unei ipoteze opoziţia unor consecinţe; dacă o regulă este subordonată întrunirii certe a unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice când aceste condiţii nu sunt reunite.

- Interpretarea „a fortiori” are la bază postulatul că „cine poate mai mult, poate şi mai puţin”.

- Raţionamentul „ad absurdum” demonstrează, de pildă, imposibilitatea logică a unei situaţii şi ca atare numai o anumită soluţie este posibilă.

e) Interpretarea teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ prin evidenţierea exprimată în finalităţile actului normativ interpretat. Metodele de interpretare a normelor juridice se intercondiţionează, trebuie aplicate complementar şi interferent, procesul de interpretare solicitând în acelaşi timp creativitatea interpretului.1

C) Doctrina şi practica juridică au formulat o serie de principii ce au rol important în procesul interpretării normelor juridice şi care se intercondiţionează reciproc, astfel:

a) În primul rând în procesul interpretării normelor juridice trebuie să se respecte natura acestei activităţi în sensul aplicării corespunzătoare a normei juridice, unitatea dintre litera şi spiritul legii, fără exagerări, de o parte şi de alta, care pot duce la soluţii dogmatice nefaste sau la abuz şi arbitrar.

b) Interpretarea trebuie să vizeze voinţa legiuitorului. Dacă legea este limpede, judecătorul nu are decât să o aplice corect.

c) Spre a afla intenţia legiuitorului, atunci când textul este nectar, acesta trebuie interpretat inserat în cuprinsul întregului act normativ. O regulă consacrată în acest sens este că orice interpretare trebuie să se facă în conformitate cu cadrul în care este pusă dispoziţia respectivă, cu instituţia juridică şi ramura de drept în care se găseşte.

1 A se vedea Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, op.cit.pag.10.

23

d) Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să facă distincţie. De exemplu a stabili exact sensul prevederilor al.3 din art.45 al Constituţiei României care interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. Termenul de „minor” desemnează atât minorul „sub 14 ani”, cât şi pe cel între „14 şi 18 ani, fără distincţie”, deoarece legiuitorul nu face vreo distincţie.1

Prin interpretarea normei juridice în urma folosirii metodelor amintite, organul de aplicare poate ajunge însă şi la concluzia că textul normei juridice este mai larg sau mai restrâns decât sfera relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa sa de reglementare. În aceste cazuri se realizează o interpretare restrictivă şi respectiv, extensivă.

În ambele sale forme, (restrictivă sau extensivă) interpretarea va sesiza existenţa unei relative nepotriviri între textul normei juridice şi conţinutul său prin referire la sfera relaţiilor sociale ce le vizează conţinutul reglementar al normei.2

1 A se vedea Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, op.cit.pag.33.2 A se vedea Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului”, Ed. Actami, Bucureşti 1997, pag.284

24

PARTEA A II A INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN

Caappiittoolluull II C

Drreeppttuull cciivviill rroommâânn -- nnooţţiiuunnii iinnttrroodduuccttiivvee D

1. Definirea şi obiectivul dreptului civil

În literatura juridică dreptul civil, ca ramură a sistemului de drept românesc, a cunoscut în cursul timpului diverse definiţii.

Evoluţia dreptului civil ca ramură de drept, este expresia condiţiilor unei societăţi bazate pe producţia de mărfuri în care produsele nu sunt destinate numai consumului propriu dar şi schimbului. Producţia de mărfuri este determinată de diviziunea socială a muncii şi autonomia producătorilor.

Cu cât se adânceşte diviziunea socială a muncii şi specializarea, cu cât creşte autonomia şi independenţa producătorilor, cu atât capătă amploare aplicarea unor instituţii ale dreptului civil, dar mai ales, se dezvoltă unele ramuri ale dreptului ce îşi au sorgintea în dreptul civil şi pentru care acestea reprezintă dreptul comun, aşa cum vom vedea în capitolele următoare (Dreptul comercial, Dreptul muncii, Dreptul familiei ş.a.).

Diferitele definiţii date dreptului în general, înainte de 1989, sunt nesemnificative. Ele cuprind următoarele elemente caracteristice: - reglementarea raporturilor patrimoniale; - reglementarea raporturilor personale nepatrimoniale; - poziţia de egalitate a părţilor în raport juridic de drept civil. După 1989, în doctrina actuală au fost puse în evidenţă unele „valori” ale dreptului

civil, care treptat au fost estompate, ce urmăresc să reaşeze condiţia juridică a persoanei fizice, dar mai ales a celei juridice şi să insereze unele instituţii tradiţionale ale dreptului civil în realitatea economico-socială actuală.

Astfel, în unele opinii se susţine în prezent că, definiţia dreptului civil ar trebui să cuprindă inclusiv:

- scopul reglementării; - condiţia juridică a persoanei fizice şi a celei juridice. Cu toate că aceste opinii sunt controversate, ne afiliem părerii unor autori, exprimată în

doctrină după care: „Dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează

relaţii sociale cu caracter patrimonial şi personal nepatrimonial, în care părţile se află într-o situaţie de egalitate juridică şi care asigură condiţia juridică a persoanei cu scopul perfecţionării

25

relaţiilor sociale şi al asigurării drepturilor şi libertăţilor fiecărui individ sau grup social constituit conform legii1.

În literatura juridică mai recentă, în general, definiţiile dreptului civil cuprind într-o formă mai concisă aceleaşi elemente.

Astfel dreptul civil este definit a fi: „acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi persoanelor juridice în calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice civile2.

Din cele prezentate rezultă că obiectul dreptului civil îl constituie relaţiile sociale reglementate de norme de drept civil, individualizate prin caracterul specific raporturilor juridice civile, astfel:

A) Raporturi patrimoniale - relaţii sociale cu conţinut economic în care părţile se află în poziţie de egalitate juridică - principala categorie de relaţii sociale ce intră sub incidenţa normelor de drept civil privesc: raporturile de proprietate, alte raporturi reale şi raporturi obligaţionale.

În cadrul raporturilor de proprietate, consfinţite la rang de principiu prin Constituţie şi dezvoltate de dreptul civil se au în vedere: tipurile şi formele de proprietate, prerogativele şi caracterele juridice ale proprietăţii, reglementarea modurilor de dobândire, executare, garantare şi ocrotire a proprietăţii prin mijloace de drept civil.

Categoria altor raporturi reale - strâns legate de forma de proprietate existentă într-o societate dată - include raporturile juridice în care se nasc, modifică sau sting celelalte drepturi reale corespunzătoare dreptului de proprietate. Raporturile obligaţionale stabilite în circuitul economic în sfera producţiei şi schimbului privesc transmiterea sau instituirea de drepturi reale, executarea de lucrări sau prestarea de servicii care izvorăsc din lege, acte şi fapte juridice.

B) Raporturile juridice nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale reglementate de normele de drept lipsite de conţinut economic, prin care exprimă individualitatea persoanei cu însuşirile sale caracteristice.

Astfel, în sfera raporturilor nepatrimoniale sunt cuprinse: a) drepturile privind elementele de identificare a persoanei - dreptul la nume

denumire, la domiciliu - sediu; stare civilă; b) drepturile referitoare la existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei:

dreptul la libertate, onoare, reputaţie sau prestigiu, secretul vieţii private sau al afacerilor; c) drepturile ce privesc latura personal-nepatrimonială a dreptului de autor, a

inovatorului şi inventatorului, know-how-ului ş.a.. Dreptul civil ocroteşte acest domeniu de relaţii sociale stabilind că persoana căreia i-

au fost încălcate drepturile, în astfel de raporturi juridice, poate cere încetarea faptei de încălcare precum şi îndeplinirea tuturor măsurilor necesare, pentru restabilirea dreptului atins, prevăzându-se plata de amenzi în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere în executarea acestor măsuri.

Dreptul civil apără aceste raporturi cu conţinut nepatrimonial, cu atât mai mult cu cât prin încălcarea acelor drepturi nepatrimoniale, se pot produce şi consecinţe patrimoniale, situaţie în care se naşte şi dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

C) Condiţia juridică a persoanei În strânsă legătură cu aceste componente esenţiale ale obiectului dreptului civil,

acestea reglementează şi condiţia juridică a persoanei.

1 A se vedea prof.Coord. Dinu Ştefănescu, op.cit., p.21-22.2 A se vedea Iosif Urs, Smaranda Angheni, „Drept civil, partea generală”, vol.I, Editura Oscar Print, Bucureşti,1998

26

Prin normele sale, dreptul civil stabileşte totodată, că o persoană fizică sau juridică, pentru a fi subiect de drepturi şi obligaţii trebuie să aibă capacitate juridică, care în această ramură de drept îmbracă două aspecte: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea juridică a persoanelor este deci posibilitatea recunoscută de lege, acestora, de a fi titulare de drepturi şi obligaţii, cu alte cuvinte capacitatea juridică este evidenţiată de condiţia juridică a persoanei.

Dreptul civil reglementează deci şi capacitatea de folosinţă şi exerciţiu ale persoanei fizice, iar pentru persoanele juridice dreptul civil reglementează modul de înfiinţare, reorganizare şi încetare a acestora, din condiţia juridică a unui colectiv de a fi subiect de drepturi şi obligaţii1.

Dreptul civil, având ca obiect reglementarea drepturilor pe care 1e pot exercita în raporturile lor reciproce persoanele fizice şi juridice, precum şi obligaţiile reciproce ce le revin, trebuie să determine:

a) care sunt persoanele fizice sau juridice ce pot fi titulare ale acestor drepturi ori subiecte ale obligaţiilor respective;

b) care sunt drepturile private şi obligaţiile corelative acestora; c) care sunt modurile în care se dobândesc şi transmit, ori se pierd aceste obligaţii şi

probaţiunea lor; d) care sunt sancţiunile de drept privat în cazul încălcării lor. În prima parte a cursului nostru vom studia în mod evolutiv toate aceste elemente

care dealtfel, formează conţinutul obiectului dreptului civil.

2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Delimitarea dreptului civil de celelalte ramuri ale dreptului public şi privat prezintă importanţă atât din punct de vedere doctrinar cât şi din punct de vedere al practicii judiciare.

În cele ce urmează vom analiza succint principalele elemente specifice ale celorlalte ramuri de drept, care ne ajută să delimităm dreptul civil de aceste ramuri, fără a mai face referiri la punctele lor de interferenţă.

A) Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ şi financiar Cele două ramuri se deosebesc sub aspectul metodei de reglementare, a părţilor şi a

caracterului normelor, astfel: a) spre deosebire de dreptul civil în care raporturile juridice se pot stabili, fie numai

între persoane juridice pe de o parte, iar pe de altă parte, între persoane fizice şi juridice, în dreptul administrativ şi financiar trebuie ca măcar o parte să fie organ al administraţiei publice;

b) părţile în dreptul civil sunt pe poziţie de egalitate juridică în timp ce în raporturile de drept administrativ ele se află în subordonare unele de altele;

c) în dreptul civil normele sunt în mare parte dispozitive, în timp ce în raporturile de drept administrativ şi financiar predomină normele cu caracter imperativ2.

B) Delimitarea de dreptul comercial Dreptul comercial, spre deosebire de dreptul civil, reprezintă acea parte a dreptului

privat care se aplică tuturor raporturilor ce derivă din actele şi faptele juridice, arătate de lege

1 A se vedea Gheorghe Beleiu - „Drept civil român - Introducere în Dreptul civil”, Editura Şansa, 1992, p.28-29.2 A se vedea Paul Mircea Cosmovici, „Introducere în dreptul civil”, Ed. ALL, 1994, ediţie revăzută, p.18

27

ca fiind comerciale, precum şi persoanelor în funcţie de profesiunea lor comercială. Spre deosebire de abordările din doctrina juridică din unele ţări europene, dreptul civil român şi dreptul comercial român deşi, sunt două importante subdiviziuni ale dreptului privat fiecare îşi păstrează autonomia. În ultima vreme în literatura franceză şi chiar de către unii doctrinari români se susţine delimitarea dreptului comercial de dreptul afacerilor, dreptul economic şi dreptul întreprinderii, delimitare care suscită şi controverse.

a) Astfel se consideră că dreptul comercial este acea parte a dreptului privat, care guvernează operaţiunile realizate de industriaşi şi comercianţi care produc, transformă şi respectiv distribuie, transportă bunurile şi fac să circule valorile.

Se susţine de asemene, că este „dreptul comercianţilor” întrucât: - există un număr relativ mare de norme referitoare la exerciţiu profesiei de

comerciant şi dreptul actelor de comerţ; - include în cadrul său de reglementare raporturile juridice dintre comercianţi şi

client.b) Dreptul afacerilor, operând în mare măsură cu norme imperative, acesta

cuprinde şi reglementări care nu aparţin dreptului comercial sau privat. În preocuparea de a pune la dispoziţia întreprinderilor întreaga materie care îi interesează acesta cuprinde şi norme cu caracter social, bancar, fiscal sau contabil.

c) Dreptul economic se individualizează abordând şi probleme de drept public cum sunt cele referitoare la intervenţiile statului în economie, ca şi aspecte specifice le relaţiilor în cadrul concurenţei sau între profesionişti şi consumatori, care aparţin dreptului privat.

d) Dreptul întreprinderii prezintă variaţiuni, după cum se au în vedere diferitele ramuri sau discipline juridice, ca de exemplu: dreptul muncii, dreptul societăţilor, dreptul portuar şi al zonelor libere, căutând să cuprindă toate normele ce se referă la activitatea întreprinderii. În acest sens prin întreprindere se înţelege o organizaţie economică pentru producerea de bunuri, executarea de lucrări şi servicii, în acest scop ea foloseşte munca şi capitalul. Cu toate acestea, putem spune în concluzie că, dreptul comercial îşi păstrează individualitatea sa studiind actele de comerţ, fondurile de comerţ, societăţile comerciale, procedurile comerciale şi alte diverse instituţii, care tind la stabilirea unei moralităţi şi securităţi în relaţiile profesionale ori asigurarea eficacităţii şi dinamismului circuitului comercial.

C) Delimitarea de dreptul familiei Dreptul familiei cuprinde reglementări privind raporturile patrimoniale şi personal

nepatrimoniale ce izvorăsc din căsătorie (adopţie), raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie; subiectele raportului juridic au o anumită calitate rezultată din raporturile de familie, sau actele asimilate acestora.

În sfera raporturilor patrimoniale de dreptul familiei, bunurile la care se răsfrânge conduita părţilor - reglementată de dreptul familiei - au un anumit regim juridic, regimul comunităţii de bunuri a soţilor, sau obligaţia legală de întreţinere între anumite persoane ş.a.

Ponderea normelor care prescriu o conduită imperativă este mai mare decât în dreptul civil, ca o reflectare a interesului general de consolidare şi ocrotire a familiei1.

D) Delimitarea faţă de dreptul muncii Principalul izvor al drepturilor şi obligaţiilor ce se stabilesc în conţinutul relaţiilor

sociale pe care le reglementează dreptul muncii îl constituie contractul de muncă, pe care se întemeiază toate celelalte relaţii specifice acestei ramuri.

1 A se vedea prof. coord. Dinu Ştefănescu, op.cit. p.23

28

În timp ce obiect al raportului juridic îl constituie rezultatul muncii - marfa obiectul raportului de muncă este însăşi prestaţia muncii ceea ce face ca întotdeauna cel puţin un subiect să fie persoană fizică. De asemenea, în cadrul raportului juridic de muncă, una din părţi - salariatul - are o poziţie de subordonare faţă de cealaltă parte a contractului individual de muncă - angajatorul (patronul).

În dreptul muncii normele sunt preponderent imperative, iar răspunderea juridică are trăsături proprii - materială şi disciplinară.

E) Delimitarea faţă de dreptul procesual civil Dreptul procesual civil prin normele sale, reglementează raporturi juridice ce se

stabilesc în cadrul procesului civil - în faţa organelor de stat competente astfel că el constituie aspectul sancţionar al dreptului civil cărui îi sigură eficacitatea prin folosirea constrângerii statale atunci când părţile (sau una dintre ele) nu-şi execută prestaţia la care era obligată.1

Dar între dreptul civil şi dreptul procesual civil există raporturi de interdependenţă deoarece în caz contrar, cel dintâi ar fi lipsit de eficienţă, iar cel de-al doilea nu şi-ar avea raţiunea de a exista.

F) Delimitarea de dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat are acelaşi obiect de reglementare cu dreptul civil, dar

raporturile juridice de drept internaţional privat cuprind întotdeauna un element de extraneitate: unul dintre subiecte este cetăţean al altui stat; bunurile cu privire la care se stabileşte raportul juridic se află în alt stat; contractul se încheie între un român şi un străin într-un stat terţ, ş.a. Prin normele sale, dreptul internaţional privat determină normele juridice aplicabile ale unui sistem de drept sau altul, acelui raport juridic care conţine elemente de extraneitate.

Astfel, dreptul internaţional privat cuprinde reglementări referitoare la condiţia juridică a străinilor, legea aplicabilă raporturilor juridice cu elemente de extraneitate, regulile de competenţă şi regulile de procedură în rezolvarea litigiilor ivite în aceste domenii, recunoaşterea hotărârilor pronunţate de organele judecătoreşti străine şi executare acestor hotărâri pe teritoriul ţării ş.a.

3. Izvoarele dreptului civil român

Corespunzător principiului separaţiei puterilor în stat care caracterizează activitatea în sistemul nostru de drept, considerăm că, cea mai utilă clasificare a izvoarelor dreptului civil pentru studiul ce îl întreprindem este clasificarea după care:

A) În primul rând va trebui să ne referim la izvoarele formale care cuprind actele normative emise de organele legislative sau organele puterii executive pe de o parte şi jurisprudenţa (hotărârile instanţelor judecătoreşti), pe de altă parte.

B) În al doilea rând la cele neformale sau reale, care sunt obiceiul sau cutuma, doctrina şi practica extrajudiciară.

Principala categorie a acestor izvoare o constituie actele normative, între care distingem:

a) Constituţia - izvorul de drept faţă de toate celelalte sunt subordonate, ce consacră dispoziţiile şi principiile de bază le dreptului civil cum sunt cele privitoare la formele de

1 A se vedea prof. coord. Dinu Ştefănescu, op.cit. p.24

29

proprietate (art.41), cele referitoare la o serie de drepturi civile (art.22 - dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică; art.27 - inviolabilitatea domiciliului ş.a.)

b) Codul civil - elaborat după modelul Codului napoleonian, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, ce cuprinde principalele norme ale dreptului civil, constituind cel mai important izvor de drept civil.

Codul a fost actualizat în cursul timpului prin acte normative care au abrogat, modificat sau completat unele dispoziţii ale sale.

c) Alte legi civile organice sunt adoptate pentru reglementarea diferitelor domenii de relaţii, prevăzute expres în art.72 alin.3 din Constituţie - în măsura în care se referă la relaţiile patrimoniale sau nepatrimoniale din domeniul dreptului civil. (Ex. Lege bugetului ce se adoptă anual de către Parlament - izvor principal al dreptului civil)

d) Alte legi civile ordinare. Sunt în vigoare multe legi cu caracter civil şi din diferite ramuri ale dreptului privat - dreptul comercial, dreptul familiei etc. Menţionăm cu titlu de exemplu:

- Codul familiei cu modificările ulterioare adoptat prin Legea 4/1954; - Legea 31/1990 cu modificările ulterioare, privind societăţile comerciale; - Legea fondului funciar nr.18/1991 modificată; - Legea 112/1995 cu privire la reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu

destinaţie de locuinţe, trecute în proprietate statului; e) Decretele-Lege care s-au utilizat în anul 1990 pentru a se face faţă situaţiei

speciale de organizare politică a societăţii, înaintea alegerii parlamentului rămase în vigoare şi în prezent - ce conţin norme civile. (Ex.: Decretul - Lege nr.61/ 1 feb.1990 modificat, privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului) .

f) Decretele. În prezent sunt în vigoare o serie de decrete elaborate înainte de 1989 Decretele 31 şi 32/1954 privind persoana fizică şi juridică. Decretul 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă. La acestea se adaugă decretele emise conform art.99 din Constituţie de către preşedintele României, care se publică în Monitorul Oficial.

g) Hotărârile şi Regulamentele Guvernului României emise în baza atribuţiilor, în vederea punerii în executare a unei legi şi respectiv prevăzute de lege pentru aplicarea acesteia (ex.: H.G. nr. 1259/ nov. 1996 referitoare la aplicarea art.53 din legea 136 1995, privind asigurările şi reasigurările în România, în legătură cu asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule şi respectiv Regulamentul Guvernului de aplicare a Legii fondului funciar).

h) Ordonanţele pe care le poate emite Guvernul - în domenii rezervate reglementării prin lege în baza şi în limitele stabilite printr-o lege de abilitare a Parlamentului atunci când din motive de urgenţă, apare necesar acest lucru.

i) Actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale în temeiul art.120-121 din Constituţie şi în conformitate cu Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală modificată, care reglementează relaţii sociale din sfera dreptului civil şi au caracter normativ (sunt aplicabile numai în raza teritorială a autorităţii administrative respective) .

Izvoarele formale ale dreptului civil - datorită unei sfere foarte largi decuprindere a unei complexităţi de relaţii sociale - se completează şi cu: statute, contracte tip, norme interne de ramură.

j) O categorie aparte a izvoarelor dreptului civil o constituie reglementările internaţionale ce privesc dreptul civil român. În art.11 alin.1 din Constituţie se stipulează astfel că: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte” iar în alin.2 al aceluiaşi articol, legiuitorul prevede expres că potrivit legii, tratatele ratificate de Parlament, fac parte din dreptul intern.

30

Izvoarele neformale a) Obiceiul sau cutuma este un izvor de drept care îşi menţine aplicaţiune în dreptul

civil.Cutuma este o regulă de conduită stabilită de practica vieţii, rezultată şi aplicată de-a

lungul timpului ca urmare a deprinderii, în baza faptului că este recunoscută de lege.1 Astfel Codul civil consacră obligativitatea obiceiurilor şi a raporturilor ce izvorăsc din vecinătate (art.600, 607 şi 610, Cod civil); în materia uzufructului (art.529 şi 532, Cod civil); executarea şi interpretare contractelor (art.970 şi 980, Cod civil).

b) În literatura de specialitate se discută problema valorii ca izvor de drept indirect, a deciziilor de îndrumare ale Curţii Supreme de Justiţie, a doctrinei şi analogiei legii. Întrucât acestea sunt aspecte de strictă specialitate juridică socotim că este suficient a reţine că ele nu sunt izvoare de drept, ci sunt mijloace de întregire a activităţii de aplicare a dreptului, realizată de instanţele judecătoreşti sau alte organe de stat competente, în soluţionarea cauzelor concrete cu care acestea sunt investite.

1 A se vedea prof.univ. Dorin Clocotici, „Teoria generală a dreptului - note de curs”, Ed. Andrei Şaguna,Constanţa, 1992, pag.85

31

Caappiittoolluull IIII C

Raappoorrttuull jjuurriiddiicc cciivviill R

1. Noţiune şi caractere

În literatura de specialitate raporturile juridice sunt definite în general, ca fiind acele raporturi sociale care sunt reglementate de norme juridice. Putem spune deci, că raporturile dintre oameni dobândesc calitate de raporturi juridice numai datorită reglementărilor lor printr-un act normativ.

Spre exemplu: vânzarea-cumpărarea se prezintă, în sine, ca o operaţiune economică. Dacă analizăm însă: capacitatea părţilor de a vinde şi de a dobândi un anumit bun pe această cale, garanţiile pentru vicii, eventuala formă autentică a actului - toate acestea, fiind prevăzute de lege, determină transformarea relaţiei economice într-un raport juridic1.

Raporturile juridice, fiind raporturi sociale, sunt numai raporturi între oameni, nu şi raporturi între oameni şi bunuri. Spre exemplu, raportul de proprietate este un raport social şi nu un raport între proprietar şi bunul pe care îl posedă.

Raportul juridic civil la rândul său este o relaţie socială, cu conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial, reglementată însă de norme juridice de drept civil, cu scopul de a produce efecte juridice.

În cadrul raporturilor juridice în general, raporturile juridice civile reprezintă numai acea categorie de relaţii sociale cărora normele juridice civile le conferă calitatea de a da naştere la drepturi şi obligaţii, a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

În altă ordine de idei este important să arătăm că noţiunea de raport juridic drept civil apare când ne referim la drept sub aspectul obiectiv sau subiectiv2.

Fără a ne opri printr-o analiză de detaliu asupra problemelor controversate privind deosebirea dintre cele două aspecte ale dreptului: dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv, trebuie să arătăm că din punct de vedere al reglementării cu caracter general, abstract şi impersonal, dreptul prezintă:

a) Un aspect obiectiv, în sensul că regulile de drept stabilesc diferite comportamente care trebuie respectate în anumite situaţii de către cei care intră incidenţa lor, în scopul realizării anumitor obiective.

b) Un aspect subiectiv şi anume, din punctul de vedere al celor „supuşi” regulilor de drept, în sensul prerogativelor ce li se acordă acestora, în anumite împrejurări.

De pildă dreptul de proprietate poate fi privit fie sub aspect obiectiv, fie sub aspect subiectiv, astfel:

1 A se vedea prof.coord.Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.16.2 A se vedea Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.56.

32

- din punct de vedere obiectiv - deci al reglementării impersonale a unor raporturi sociale - dreptul de proprietate implică reguli privind lucrurile care pot forma obiectul proprietăţii, modurile de dobândire a proprietăţii, regulile referitoare la folosinţa bunurilor care aparţin proprietarului1.

- din punct de vedere al celor „supuşi” legii, regulile ce stabilesc o serie de prerogative şi posibilităţi de acţiune. De exemplu proprietarul unui imobil poate avea în posesie, să folosească sau să dispună de acesta, delimitând în acest fel dreptul său subiectiv.

Din cele prezentate rezultă implicit caracterele raportului juridic de drept civil: a) caracterul social: norma juridică reglementează numai acele raporturi din viaţa

socială care se stabilesc între oameni, chiar atunci când conduita dintre ele se răsfrânge, sau este cu privire la un lucru. În dreptul civil se poate evidenţia acest lucru prin raportul juridic de proprietate, relaţie socială care se stabileşte între persoana titular a dreptului de proprietate şi toate celelalte persoane (omul este luat individual sau un grup de oameni cu această calitate de subiect distinct) cu privire la bunurile ce aparţin proprietarului2;

b) caracterul de egalitate juridică a părţilor: libera iniţiativă a părţilor în stabilirea, modificarea sau încetarea relaţiilor dintre ele susţinută de împrejurarea că prin acestea ele urmăresc realizarea unor interese personale individuale, determină o poziţie egală a uneia faţă de cealaltă. Astfel, în cazul în care una dintre părţi nu-şi respectă de buna voie, conduita la care s-a angajat, cealaltă parte nu are „forţa”, posibilitatea, de a o constrânge să-şi execute obligaţia asumată. Într-o astfel de împrejurare, fiecare dintre părţi se poate adresa instanţei de judecată, pe calea acţiunii în justiţie, pentru ca aceasta, utilizând forţa de constrângere a statului de care dispune, să oblige cealaltă parte la executarea prestaţiei la care era ţinută în cadrul acelui raport juridic. În cadrul acestor raporturi juridice se constată, spre deosebire de raporturile juridice de drept public, lipsa unei legături ierarhice între părţi, ceea ce face ca nici una dintre ele să nu aibă faţă de cealaltă „autoritate” de a-şi impune voinţa sa, deci nu deţine posibilitatea utilizării directe a forţei de constrângere.

c) caracterul supletiv al normelor juridice de drept civil: prin caracterul conduitei prescrise normele juridice civile au un caracter dispozitiv. Astfel, regulile de conduită prescrise dau posibilitatea părţilor să aleagă o anumită conduită - norme cu caracter permisiv, - cele mai multe reglementează conduita părţilor în raporturile juridice, dacă acestea nu au convenit, prin voinţa lor, asupra acesteia. Cu alte cuvinte reglementările de drept civil suplinesc voinţa părţilor cu privire la conduita dintre ele prin norme cu caracter supletiv. Această caracteristică lasă loc aplicării principiului libertăţii de voinţă a părţilor la formarea actelor juridice civile suplinind voinţa părţilor atunci când nu au această iniţiativă. Caracterul supletiv al normelor juridice civile, face posibilă reglementarea principiului conform căruia ceea ce părţile au stabilit între ele, are pentru acestea, putere de lege (problemă asupra căreia vom mai reveni).

2. Premisele raporturilor juridice civile3

Premisele raportului juridic civil sunt acele elemente preexistente, determinate de stabilirea sau stingerea raporturilor juridice civile. Ele sunt normele juridice civile şi faptele juridice civile.

1 A se vedea prof.coord. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.16.2 A se vedea Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.56.3 A se vedea Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.29.

33

A) Faptele juridice civile sunt acele împrejurări de care normele juridice civile leagă producerea unor efecte juridice adică naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi de drept civil, astfel:

a) Evenimentele, împrejurările care se produc independent de voinţa omului, dar pentru că norma civilă leagă de ele anumite drepturi sau obligaţii, produc efecte juridice. În domeniul relaţiilor de drept civil sunt evenimente: naşterea, care are drept efect juridic începutul capacităţii de folosinţă al persoanei fizice (art.7 din decretul 31/1954); moartea, al cărei efect juridic este încetarea capacităţii juridice civile, deci a calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii; trecerea timpului, care are ca efect juridic prescripţia. În dreptul civil prescripţia poate fi achizitivă (uzucapiune) a cărei efect juridic este dobândirea dreptului de proprietate sau prescripţia extinctivă (Decretul 167/1958, devenit legea nr.210/1960) care are ca efect stingerea dreptului material la acţiune dublat de un obiect patrimonial, ca urmare a neexercitării lui într-un anumit interval de timp (asupra aspectelor prescripţiei se va reveni în capitolele privind proprietatea şi prescripţia extinctivă).

b) Acţiunile - sunt împrejurările care se produc prin voinţa omului şi, pentru că legea prevede, produc efecte juridice. Acţiunile umane (faptele umane) sunt fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice de care legea (norma de drept civil) leagă anumite efecte juridice. Acţiunile umane la rândul lor se împart în două categorii şi anume:

- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice adică de a creea, modifica sau stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile şi ele constituie categoria cea mai numeroasă de conduite umane care se săvârşesc în viaţa juridică;

- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice dar care efecte se produc totuşi, în puterea legii; deci consecinţele juridice se produc ex lege.

Aceste din urmă acţiuni pot fi acţiuni licite - săvârşite cu respectarea prevederilor legale - şi acţiuni ilicite - săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale. Caracterul licit sau ilicit al unor acţiuni este determinat de norma de drept care reglementează raportul de drept ce s-a născut din săvârşirea acelei acţiuni. În anumite situaţii, deşi la început acţiunea subiectului avea caracter licit, prin suprapunerea altor acţiuni ea devine ilicită.

B) Actul juridic civil este manifestarea de voinţă a una, două sau mai multe persoane, făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Analiza în detaliu a actului juridic civil o vom realiza într-unul din capitolele următoare.

3. Elementele raportului juridic civil

Raportul juridic civil cuprinde următoarele elemente: subiecte sau părţi, conţinut, adică drepturile subiective şi obligaţiile părţilor, şi un obiect, adică prestaţia la care are dreptul creditorul şi este ţinut debitorul.

A. Subiectele raportului juridic civil Subiectele raportului juridic civil aşa cum am arătat sunt oamenii. Oamenii pot apare în

raporturile civile individual în calitate de persoană fizică sau într-un colectiv - persoană juridică, căruia legea îi acordă în anumite condiţii personalitate juridică, (întocmai cum ar fi persoana fizică).

În cadrul unui raport juridic de drept civil, subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii. Persoana care dobândeşte drepturi se numeşte subiect activ, deoarece dreptul dobândit îmbracă formă pozitivă contribuind la creşterea activului patrimonial al titularului său (în general creditorul). Partea care îşi asumă obligaţiile este denumită subiect pasiv (debitor). Cea mai mare parte a raporturilor juridice civile însă, se caracterizează, aşa cum vom vedea în continuare prin faptul că fiecare dintre părţi este subiect pasiv şi subiect activ, asumându-şi obligaţii corelative reciproce.

34

În practică sunt întâlnite şi raporturi juridice între mai multe persoane, adică raporturi caracterizate printr-o pluralitate de subiecte active, pasive sau mixte.

Subiectele raportului juridic civil - active sau pasive - pot fi determinate sau nedeterminate.

Astfel în cazul raportului juridic de proprietate subiectul activ, proprietarul este cunoscut de la început, în timp ce subiectele pasive sunt individualizate; obligaţia de a respecta drepturile proprietarului revenind tuturor celorlalte persoane de drept civil (terţilor). Ele însă, se vor individualiza în momentul în care ar încălca această obligaţie, devenind un subiect de drept pasiv determinat.

a) Persoanele fizice - subiecte ale raporturilor juridice de drept civil Persoana fizică este subiectul, individul de drept, deci omul, titular de drepturi şi

obligaţii.Calitatea de subiect de drept a persoanei fizice presupune totodată şi capacitate

civilă, cu cele două componente ale sale: capacitatea de folosinţă - aptitudinea de a-şi însuşi drepturi şi obligaţii şi capacitatea de exerciţiu - adică aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi însuşi obligaţiile (art.4 şi 5 din Decretul 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice)1.

Capacitatea de folosinţa a persoanei fizice exprimă deci atitudinea de a avea drepturile şi obligaţiile de care acesta are nevoie pentru a-şi satisface interesele de ordin material şi spiritual potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială.

Capacitatea de folosinţa fiind o însuşire inerentă a persoanei fizice, nimeni, potrivit prevederilor art.6 din Decret 31/1954 nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile stabilite de lege.

De asemenea conform prevederilor aceluiaşi articol din decret, nimeni nu poate renunţa în total sau în parte, la capacitatea sa de folosinţă, orice convenţie încheiată în acest sens fiind lovită de nulitate absolută.

Momentul iniţial al dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este la naştere. Uneori însă, se dobândeşte chiar în momentul concepţiei copilului, cu condiţia de a se naşte viu şi numai în privinţa drepturilor ce i s-ar crea 2.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu decesul acesteia sau dacă faptul morţii nu s-a constatat nemijlocit, în materialitatea sa. Legea a reglementat astfel o procedură a declarării judecătoreşti a morţii unei persoane fizice dispărute fără nici o urmă. Decretul nr.31/1954 cuprinde reglementări privitoare la două ipoteze pentru declararea decesului unei persoane fizice prin hotărâre judecătorească. Acestea sunt:

- prevederile art.l6 alin. 1 şi 2 din Decretul nr.31/1954 - implică imperativ declararea prealabilă a dispariţiei persoanei fizice. Este vorba de persoane care au dispărut de la domiciliul lor şi, de la data ultimelor ştiri despre dispariţia lor să fi trecut un an. Persoana declarată dispărută ar urma să fie declarată decedată printr-o nouă hotărâre judecătorească corespunzătoare, dacă de la data ultimelor ştiri despre existenţa celui declarat dispărut au trecut 4 ani.

- a doua ipoteză prevăzută în art.16 alin.3 - Decretul 31/1954 nu mai presupune declararea prealabilă a dispariţiei persoanei fizice. De data aceasta, declararea morţii prin hotărâre judecătorească impune ca persoana în cauză să fi dispărut într-o situaţie deosebită „care îndreptăţeşte a se presupune decesul” (în caz de război, calamităţi naturale ş.a.).

Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte la vârsta de 18 ani, când devine major. La această vârstă legiuitorul prezumă ca persoana fizică are discernământul necesar pentru a cunoaşte consecinţele faptelor sale şi a actelor juridice pe care le încheie.

1 A se vedea T.R. Popescu - „Drept civil I”. Ed. Oscar Print, Buc., pag.212 A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., pag.68.

35

Tot astfel minora care a împlinit vârsta de 16 ani, prin căsătorie dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu şi în mod excepţional dacă a împlinit vârsta de 15 ani, cu aprobarea organelor competente (Dispensa de vârsta dată de autorităţile administraţiei publice competente, pentru încuviinţarea încheierii căsătoriei).

În raport cu dobândirea capacităţii de exerciţiu persoanele fizice mai pot fi şi întruna din următoarele situaţii:

- sunt lipsite de capacitate de exerciţiu; - cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Potrivit art.11 din Decretul 31/1954 nu au capacitatea de exerciţiu numai

următoarele categorii de persoane fizice:- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; - persoana pusă sub interdicţie. Astfel legea prevede o procedură specială pentru punerea sub interdicţie a unei

persoane fizice. Elementele de fond ale acestei proceduri se află în art.142 Codul familiei, în temeiul căruia: „Cel care nu are discernământ pentru a îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale, va fi pus sub interdicţie”.

Un prim element provine din lipsa discernământului - împrejurare care se dovedeşte concret prin situaţia persoanei în cauză, îndeosebi prin avizul unor medici specialişti. Cauza lipsei de discernământ trebuie să provină din alienaţie ori debilitate mintală - împrejurări predominante, dar nu permanente. Apariţia vremelnică a unor intervale de luciditate nu exclude procedura menţionată. Toate acestea duc la imposibilitatea pentru persoana fizică afectată de a-şi reprezenta şi ocroti ea însăşi interesele. După luarea definitivă a hotărârii judecătoreşti cel puţin sub interdicţie nu are posibilitatea să săvârşească acte juridice civile, nici într-o fază de luciditate.

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt ocrotite prin reprezentanţii lor legali. Pentru minorii sub 14 ani reprezentanţii legali sunt părinţii. Minorii lipsiţi de ambii părinţi primesc un tutore numit de autoritatea tutelară. Reprezentantul legal al persoanei fizice puse sub interdicţie este tutorele1.

Are capacitatea de exerciţiu restrânsă, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. În această situaţie el încheie singur actele juridice, prin care îşi exercită drepturile şi obligaţiile, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor săi legali - părinţii sau după caz tutorele.

Minorul care a împlinit vârsta de 15 ani poate să încheie cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor (după părerea noastră) un contract individual de muncă, iar la vârsta de 16 ani fără a mai fi îndeplinită această condiţie. În această situaţie el îşi exercită singur drepturile şi îşi execută obligaţiile care decurg din contractul de muncă putând dispune singur de sumele de bani pe care le-a dobândit.

Minorul cu capacitate restrânsă (14-18 ani) poate face acte de administrare a patrimoniului său chiar fără nici o încuviinţare prealabilă, dar numai dacă acestea îi sunt favorabile (conduc la creşterea activului patrimonial). În cazul în care a încheiat un act care îl prejudiciază, el poate cere anularea actului respectiv.

Persoana minoră, care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune de asemenea, prin testament, de jumătate din averea de care dispune un major.

Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă mai poate fără nici o încuviinţare prealabilă a părinţilor sau a tutorelui să facă depuneri la CEC şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu regulamentul de funcţionare al acestuia.

El mai poate încheia convenţii civile pentru nevoile curente, cumpărarea de rechizite, transportul în comun ş.a..

1 A se vedea prof.coord. Gh.Ştefănescu, op.cit., p.37.

36

b) Persoana juridică Subiectele de drept civil se admite că în general sunt persoanele fizice - oamenii

consideraţi individual, sau persoanele juridice, subiecte colective care se constituie în grupări de oameni, ori alte subiecte de drept.

Persoana juridică poate fi definită ca o entitate care întemeindu-se pe activitatea unei colectivităţi umane, dobândeşte în condiţiile legii calitatea de subiect al raporturilor juridice de drept civil.

Persoana juridică, instituţie fundamentală a dreptului civil, participă în nume propriu la circuitul juridic având drepturile şi obligaţiile sale.

În temeiul prevederilor Decretului nr. 31/1954 şi a altor acte normative elaborate pe parcurs, literatura de specialitate a analizat pe larg fundamentul persoanei juridice îndeosebi prin colectivul de oameni ce i-ar fi alcătuit substanţa. Unele opinii au căutat să justifice rolul colectivului prin factori extrajuridici, de natură economică, socială etc.. Pentru a se vorbi de o colectivitate umană, fundament al persoanei juridice se impune ca aceasta să aibă rol decisiv în a voinţei sale juridice.

Pentru realizarea procesului menţionat colectivul trebuie să aibă o structură, o participare efectivă, direct sau prin reprezentanţi, la adoptarea deciziilor. De aceea, colectivitatea umană ce s-ar regăsi în substanţa fiecărei persoane juridice urmează a fi delimitată. Criteriile sunt diferite pentru fiecare categorie de persoană juridică (regie autonomă, societate comercială, fundaţie ş.a.) de statutul juridic al persoanelor fizice (acţionari, salariaţi, administratori etc.). Fundamentul societăţii comerciale, de pildă, nu ar putea include în colectivitatea substanţei sale, fără a opera distincţiile necesare, şi pe acţionari - cei întruniţi în adunarea generală decid asupra principalelor aspecte - şi salariaţii aceleiaşi unităţi.

Persoana juridică, în conformitate cu prevederile art.26 din Decretul 31/1954 trebuie să întrunească următoarele elemente constitutive (condiţii):

- o organizare de sine-stătătoare, proprie, în temeiul căreia colectivul de oameni dobândeşte o structură internă unitară, ce-i permite să acţioneze ca atare, prin organul său de conducere;

- un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor fizice ale colectivului respectiv precum şi de orice alt patrimoniu; existenţa acestui patrimoniu permite persoanei juridice să-şi desfăşoare activitatea;

- un scop anume determinat, în vederea realizării căruia a fost constituită şi funcţionează persoana juridică (de pildă, o societate de turism are drept scop să presteze servicii în domeniul turismului ) 1.

Datorită acestor elemente, persoana juridică participă direct la circuitul civil, adică încheie în nume propriu acte juridice, dobândeşte drepturi, îşi asumă obligaţii şi are răspundere patrimonială distinctă pentru obligaţiile sale.

Elementele de structură ale capacităţii civile a persoanei juridice, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, au anumite particularităţi. De asemenea, persoana juridică are o răspundere juridică distinctă.

• Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de cea a persoanelor fizice, prin faptul că ea este specială fiecăreia dintre acestea. O persoana juridică are numai capacitate de folosinţă necesară pentru realizare scopului său, aşa cum este determinat în actul de înfiinţare sau în statut; ea este deci numai folosinţa acelor drepturi necesare pentru înfăptuirea scopului său. Există, aşadar, un principiu al specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

1 A se vedea T.R. Popescu, op.cit., pg.22.

37

Capacitatea de folosinţă se dobândeşte în momentul în care ia fiinţă persoana juridică şi durează până când persoana juridică încetează să mai existe.

De obicei, persoanele juridice sunt supuse înregistrării la organe anume prevăzute. Această înregistrare se face uneori numai cu scop de evidenţă, fără să condiţioneze începutul capacităţii de folosinţă, iar alteori, capacitatea de folosinţă este dobândită de persoana juridică numai din momentul înregistrării acesteia.

In toate cazurile, o persoană juridică, indiferent de modul ei de înfiinţare, dobândeşte o capacitate de folosinţă restrânsă, chiar de la data actului ei de înfiinţare (adică mai înainte de înregistrare), cât priveşte drepturile ce se constituie în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror alte măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai în măsura în care acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă, în mod valabil (art. 33 al Decretului nr.31/1954).

• Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice Cât priveşte persoanele juridice, acestea, prin însăşi natura lor, nu pot încheia acte

juridice, în mod direct, ci acţionează prin intermediul unor „organe de conducere, care pot fi unipersonale (alcătuite dintr-o singură persoană fizică sau colegiale (alcătuite dintr-un număr de persoane fizice).

Voinţa persoanei fizice, care este organ de conducere, se manifestă în vederea realizării scopului persoanei juridice respective şi deci considerată a fi voinţa acestei persoane juridice; actele pe care le încheie organul de conducere sunt actele persoanei juridice însăşi).

Organul de conducere nu este un reprezentant al persoanei juridice respective, ci o parte integrantă a acesteia. De aceea actele încheiate de organul de conducere însuşi al persoanei juridice, aşa cum faptul ilicit săvârşit de organul de conducere obligă de asemenea, persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Bineînţeles, faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, care va răspunde, atât faţă de cel prejudicial, cât şi faţa de persoana juridică. De cele mai multe ori, însă, cel prejudiciat acţionează persoana juridică, deoarece valorile patrimoniale însemnate ale acesteia îi oferă o mai mare şansă decât persoana fizică, de a obţine acoperirea integrală a prejudiciului încercat.

• Răspunderea civilă a persoanelor juridice O persoană juridică răspunde cu bunurile din patrimoniul său, în sensul că este

obligat să repare în natură, sau prin echivalent paguba provocată prin fapta sa ilicită şi culpabilă, iar în anumite cazuri, chiar prin fapta altuia (a angajaţilor) ori provocată de lucruri sau animale. Bineînţeles, este vorba de actele săvârşite de organele de conducere ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sau de pagubele provocate prin faptele ilicite săvârşite de organele persoanele juridice cu prilejul executării funcţiilor lor.

Fiecare persoană juridică are răspundere civilă proprie, distinctă. Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror organizaţii de stat, dacă ele sunt persoane juridice.

Tot astfel, o persoană juridică nu răspunde de obligaţiile personale ale a asociaţilor ce o compun.

c) Încetarea persoanei juridice Persoana juridică încetează de a mai fiinţa, în genere, prin dizolvare sau

reorganizare: • Dizolvarea se efectuează, fie prin voinţa (directă sau indirectă) a persoanelor care

au constituit-o, fie de plin drept. Dizolvarea operează de plin drept în următoarele situaţii: - împlinirea termenului pentru care a fost înfiinţată persoana juridică; - realizarea scopului propus sau imposibilitatea realizării acestuia; - scăderea numărului membrilor organizaţiei sub limita stabilită de lege, de actul de

înfiinţare, sau de statut.

38

Dizolvarea intervine ca o sancţiune şi este decisă prin actul organului competent, când scopul pe care-1 urmăreşte este contrar legii sau ordinii publice, sau când persoana juridică urmăreşte un alt scop decât cel declarat la înfiinţare (chiar dacă nu-i ilicit) sau, în sfârşit, când foloseşte mijloace contrare legii (chiar dacă scopul este licit).

În scopul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare (adică se lichidează activul şi se plăteşte pasivul), având în acest scop personalitate juridică până la ultimul act de lichidare1.

• Reorganizarea constă dintr-un ansamblu de reglementări proiectate asupra unor persoane juridice în temeiul cărora acestea încetează - ca subiecte de drept civil - ori dobândesc un nou statut. Instituţia definită se caracterizează prin următoarele:

- presupune operaţiuni referitoare la cel puţin două persoane juridice a căror calitate de subiect de drept încetează, constituie ori schimbă componenţa patrimoniului;

- între subiectele în cauză se produce o transmisiune patrimonială, transmisiune universală ori cu titlu universal, adică se preiau drepturile şi obligaţiile;

- efectele reorganizării vizează calitatea de persoană juridică, prin încetare ori înfiinţare.

Formele reorganizării sunt reglementate în art.40-42 din Decretul nr.31/1954, fiind: comasarea şi divizarea. Comasarea se realizează prin fuziune şi absorbţie. Fuziunea este operaţiunea în cadrul căreia două sau mai multe persoane juridice încetează, fiind înlocuite de o nouă persoană juridică. Dacă o persoană juridică preia patrimoniul alteia (ori al altora) fără a-şi modifica statutul de drept, operaţiunea se denumeşte absorbţie.

Divizarea în funcţie de extinderea sa asupra patrimoniului este totală sau parţială. Trecerea întregului patrimoniu către noi subiecte colective - ce se constituie în temeiul transmisiunii cu titlu universal - formează divizarea totală, fiecare persoană juridică dobândind o fracţiune din drepturi şi obligaţii. Dacă dintr-un patrimoniu se desprinde o anumită fracţiune, ce se autonomizează într-a nouă persoană juridică, deşi titulatura sa iniţială rămâne subiect de drept (divizare parţială).

Desfăşurarea reorganizării presupune operaţiuni de delimitare a situaţiei patrimoniale şi a principiilor de transmitere a patrimoniului. Situaţia patrimonială se cunoaşte din întocmirea bilanţului contabil, inventarierea bunurilor, evidenţa contractelor încheiate şi încă neexecutate, precum şi prin „oricare asemenea acte pe care legea le-ar prevedea” (art.50 din Decretul nr.31/1954). Pentru societăţile comerciale, de pildă, fuziunea impune şi publicarea hotărârii corespunzătoare în Monitorul Oficial spre a da posibilitatea creditorilor să se pronunţe, eventual formând opoziţia lor.

Principiile transmiterii patrimoniului sunt enumerate explicit în legislaţie în conformitate cu prevederea art.46 din Decretul 31/1954, comasarea operează o transmisiune universală, adică a ansamblului drepturilor şi obligaţiilor unităţilor fuzionate ori absorbite.

„Prin fuziune, societatea care a rezultat ia asupra sa toate drepturile şi obligaţiile societăţilor care şi-au încheiat existenţa”. Mişcările patrimoniale ale divizării - totale ori parţiale - se întemeiază pe principiul transmisiunii cu titlu universal, fiecare entitate preluând o fracţiune egală din drepturile şi obligaţiile formaţiunii iniţiale. Pentru divizarea totală, de exemplu, aşa cum dispune art.46 din Decretul 31-1954, patrimoniul „se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare”. Excepţiile de la principiul enunţat sunt admisibile prin decizia expresă cuprinsă în actul care a dispus divizarea. Într-o asemenea situaţie ar urma să se precizeze o proporţie diferită de drepturi şi obligaţii transmise entităţilor ce se constituie.

1 A se vedea T.R.Popescu, op.cit., pag.24.

39

4. Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este constituit din totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative ale subiectelor raportului juridic.

Aşa cum am arătat mai înainte, dreptul subiectiv constă din prerogativa sau posibilitatea recunoscută unei persoane, titulară a dreptului de a pretinde unei alte persoane să efectueze o prestaţie, care constă în „a da ceva”, adică a transmite, un drept asupra unor lucruri (ex: într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul se obligă să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrurilor), „a face ceva” - a presta serviciile pe care le implică un contract de muncă sau de „a nu face” - nonfacere (ex.: obligaţia ce şi-o asumă autorul unei opere literare de-a publica lucrările numai printr-o singură editură).

Deci, în raportul juridic civil, noţiunea de drept subiectiv este strâns legată de cea de îndatorire sau obligaţie a subiectului pasiv.

Este important de reţinut că dreptul subiectiv, ca posibilitate a unei conduite şi măsură a acesteia, nu se confundă cu punerea efectivă în valoare a acestei posibilităţi. Deci dreptul subiectiv, ca posibilitate juridică - trebuie diferenţiat de exerciţiul dreptului care reprezintă posibilitatea materializată. După cum exemplifică unii autori, legătura între noţiunea de drept subiectiv şi aceea de drept subiectiv civil este aceea „de la gen la specie”.

Clasificarea drepturilor subiective civile

În literatura juridică de specialitate multitudinea drepturilor civile subiective a prilejuit un număr mare de clasificări după criterii diverse. Ne vom referi însă numai la principalele clasificări, cu consecinţe asupra analizei pe care o întreprindem, după 3 criterii de bază:

A) în funcţie de gradul de opozabilitate; B) în funcţie de natura conţinutului lor (cu unele subdiviziuni); C) în funcţie de intensitatea lor sau de gradul de certitudine acordat titularilor.

A) În raport cu gradul lor de opozabilitate, drepturile civile subiective se împart în drepturi absolute şi drepturi relative.

a) Drepturile subiective absolute Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său - subiect

activ determinat, are posibilitatea de a-l exercita singur, fără consensul altora, drept căruia îi corespunde obligaţia generală corelativă a subiectelor pasive, nedeterminate de a se abţine să aducă vreo atingere dreptului său.

În literatură juridică au fost evidenţiate următoarele trăsături specifice ale dreptului subiectiv absolut civil:

- raportul juridic civil în al cărui conţinut un drept absolut se stabileşte între titularul dreptului subiectiv, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate;

- obligaţia subiectelor pasive nedeterminate este aceeaşi pentru toate, adică îndatorirea lor generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut al subiectului activ;

- dreptul absolut este opozabil tuturor persoanelor (erga omnes), în sensul că toate acestea au îndatorirea de a respecta acest drept.

În categoria drepturilor absolute intră: drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale.

40

Drepturile civile absolute cuprind deci, unele drepturi intim legate de persoană drepturi personale nepatrimoniale, fără conţinut economic ca: dreptul la nume, la reputaţie, la onoare, la libertate, precum şi drepturi personale nepatrimoniale, exemplul cel mai elocvent în acest sens constituindu-l dreptul de proprietate, care conferă titularului său dreptul de a folosi şi dispune în mod exclusiv şi absolut de un lucru, în limitele stabilite de lege.

b) Drepturile subiective relative Dreptul relativ este definit acel drept subiectiv, în virtutea căruia o persoană numită

creditor are posibilitatea de pretinde subiectului pasiv numit debitor de a face sau a nu face ceva.

Deci drepturile subiective relative există în folosul unei anumite persoane determinată ca atare şi în sarcina altei persoane, de asemenea determinată ca atare. Astfel este un drept subiectiv relativ dreptul creditorului de a cere debitorului restituirea sumei împrumutate la termenul şi în condiţiile în care s-a obligat.

B) Drepturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în două categorii: nepatrimoniale şi

patrimoniale. a) Drepturile nepatrimoniale Drepturile subiective nepatrimoniale sunt acele drepturi strâns legate de titularul lor

care nu au un conţinut economic şi nu pot fi evaluate în bani. În această categorie sunt incluse unele drepturi ce aparţin statutului juridic al

persoanei (nume, domiciliu, reputaţie), drepturile rezultând din relaţiile de familie, drepturile de autor, de inventator, de inovator ş.a.

Aceste drepturi nepatrimoniale fiind opozabile „erga omnes” sunt în acelaşi timp drepturi absolute.

În unele cazuri nepatrimoniale se întrepătrund cu drepturi patrimoniale şi pot da naştere la drepturi patrimoniale. În acest sens, din raporturile de familie izvorăsc unele drepturi cu conţinut patrimonial ca dreptul de întreţinere, dreptul unui soţ de a cere celuilalt soţ să contribuie la cheltuielile căsniciei, dreptul la moştenire, iar din cadrul drepturilor de autor rezultă unele drepturi cu conţinut patrimonial ca: dreptul la remunerare, dreptul de a trage foloase patrimoniale din răspândirea, difuzarea sau reprezentarea operei, dreptul la reparaţie patrimonială în caz de folosire a operei fără drept.

Sub denumirea de drepturile personalităţii se desemnează acele drepturi care sunt specifice numai calităţii de persoană umană, care aparţin deci oricărui individ prin însuşi faptul că el este om.

Actualmente doctrina şi jurisprudenţa pune un accent deosebit pe ocrotirea drepturilor personalităţii care se referă în principal la protecţia dreptului la nume, la onoare, la imagine, la intimitatea vieţii private1.

b) Drepturile patrimoniale Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective caracterizate printr-un conţinut

economic şi sunt susceptibile de evaluare bănească. Drepturile patrimoniale împreună cu obligaţiile patrimoniale formează patrimoniul

unei persoane (fie persoană fizică, fie persoană juridică). Marea majoritate a drepturilor civile sunt patrimoniale. Drepturile subiective civile patrimoniale sunt cele care dau întotdeauna raportului juridic civil din care face parte un conţinut patrimonial.

Drepturile patrimoniale prezintă următoarele caractere specifice: - sunt drepturi cu valoare economică, putând fi exprimate în bani;

1 Manual de drept civil. Partea generală. Ediţia a IV-a Ovidiu Ungureanu, Bucureşti 1999.

41

- fac parte din patrimoniul persoanelor fizice şi juridice; - pot fi transmise prin acte juridice între vii sau prin acte juridice pentru clauză de

moarte.Sunt drepturi patrimoniale drepturile absolute: dreptul de proprietate şi celelalte

drepturi reale iar cele relative sunt drepturi de creanţă. • Dreptul real (Ous în re) este acel drept subiectiv în temeiul căruia titularul său

poate să-şi exercite prerogativele direct şi nemijlocit asupra unui lucru determinat, fără a fi necesar concursul unei alte persoane.

De reţinut că dreptul real nu este un raport între persoană şi lucru, ci este un raport social între subiectele raportului juridic civil, cu privire la un lucru determinat.

Dreptul real are următoarele caractere specifice: - face parte din conţinutul unor raporturi juridice care se stabilesc între o persoană, ca

subiect activ determinat şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate; - conferă titularului său posibilitatea de a-şi exercita prerogativele direct şi

nemijlocit asupra lucrului, fără intervenţia unei alte persoane; - tuturor subiectelor pasive le revine obligaţia generala de a nu face nimic de natură a

stânjeni exercitarea dreptului său de către subiectul activ; - este un drept absolut opozabil tuturor (erga omnes); - conferă titularului un drept de urmare, adică posibilitatea de a urmări bunul

în orice mâini s-ar găsi şi un drept de preferinţă exprimat prin posibilitatea de a avea prioritate faţă de alte drepturi asupra aceluiaşi lucru.

Deci, titularul unui drept real are facultatea de a pretinde să-şi realizeze dreptul său înaintea oricărui alt drept dobândit ulterior, ori de un rang inferior, precum şi înaintea celor care au un simplu drept de creanţă, fără garanţie specială, numiţi creditori chirografari (problemă asupra căreia vom insista în cadrul temei generale a obligaţiilor).

Trebuie să arătăm însă că, problema dreptului de urmărire şi de preferinţă se ridică numai în cazul dreptului real accesoriu sau de garanţie, când dreptul poartă asupra sumei de bani garantată prin lucrul afectat.

Drepturile reale, spre deosebire de drepturile de creanţă sunt limitativ determinate delege.

Drepturile reale se clasifică la rândul lor în două subcategorii: - drepturile reale principale, care au o existenţă de sine stătătoare

nefiind dependente de alte drepturi; în dreptul nostru civil sunt cunoscute următoarele drepturi reale: dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, superficia, servitutea şi dreptul de abitaţie;

- drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care depind în mod direct de existenţa altor drepturi, fiind afectate direct garantării unor drepturi de creanţă; în categoria drepturilor reale accesorii sunt cuprinse: dreptul de gaj, ipoteca şi privilegiile.

• Dreptul de creanţă (ind în personam). Prin dreptul de creanţă se înţelege acel drept subiectiv civil în virtutea căruia o persoană, numită creditor, poate pretinde de la o altă persoană, numită debitor ca aceasta să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestaţii prin executarea cărora se realizează dreptul creditorului

Dreptul de creanţă se caracterizează prin: - face parte din conţinutul unor raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai

multe persoane, ca subiecte active determinate şi una sau mai multe persoane, ca subiecte pasive determinate;

- conferă titularului său (creditorului) dreptul de a pretinde debitorului şi să dea, să facă sau să nu facă ceva;

-este un drept relativ, opozabil numai subiectului pasiv determinat sau subiectelor pasive determinate, în cazul pluralităţii de creditori şi/sau debitori.

42

În legătură cu dreptul de creanţă mai precizăm că termenul de obligaţie civilă este folosit fie în sens larg, pentru a desemna raportul juridic obligaţional, fie în sens restrâns, privind îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva.

De asemenea, poate fi folosit şi pentru înscrisul constatator al unei creanţe. La rândul lor, obligaţiile civile sunt clasificate după anumite criterii pe le vom analiza în cadrul părţii a treia a lucrării, Elemente de teoria generală a obligaţiilor.

Drepturile de creanţă sunt constituite din două elemente: o relaţie interpersonală între creditor şi debitor şi un element economic care constă într-un drept asupra patrimoniului debitorului, drept pe care îl numim gaj general.

c) În funcţie de intensitatea lor sau de gradul de certitudine acordat titularilor:

Dreptul civil pur şi simplu, este acel drept subiectiv civil ce conferă titularului său

putere şi siguranţă în exercitarea lui, el producându-şi efectele imediat, definitiv şi irevocabil. Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi, este acel drept care nu

conferă titularului său deplină siguranţă a existenţei sale, în sensul că această existenţă ori exerciţiul dreptului depind de un termen (eveniment viitor şi sigur) sau de o condiţie (eveniment viitor şi nesigur a cărei îndeplinire sau neîndeplinire nu este certă în momentul încheierii actului juridic). Aceste evenimente viitoare - termen şi condiţie - se numesc modalităţi ale actului juridic. Marea majoritate a drepturilor civile sunt pure şi simple, cele afectate de modalităţi au însă importanţa lor juridică.

43

Caappiittoolluull IIIIII C

Accttuull jjuurriiddiicc cciivviill A

1. Noţiune şi trăsături

Termenul de act juridic civil are două înţelesuri, primul, desemnează operaţiunea juridică, adică manifestarea voinţei propriu-zise, făcută cu intenţia de a produce efecte cu aceeaşi semnificaţie juridică utilizându-se şi noţiunea de negotium.

Cel de-al doilea sens, prin act se desemnează înscrisul consacrator al manifestării de voinţă, adică un instrument probator al actului juridic (instrumentum probationes).

În literatura juridică unii autori susţin, pentru a se elimina orice confuzii că este mai indicat să se folosească noţiunea de „înscris”, „act scris” ori „titlu”1.

Actul juridic civil, aşa cum este definit în doctrină reprezintă deci, acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret.

Unii autori mai adaugă cu această definiţie „în limitele şi condiţiile dreptului obiectiv”2 precizare pe care o considerăm bine venită din două puncte de vedere:

- vine să confirme problemele analizate în primele capitole ale lucrării; - va da consistenţă analizei (aşa cum vom vedea) aspectelor juridice complexe ale

actului juridic civil. Din definiţie desprindem elementele definitorii şi comune ale actelor juridice civile: a) manifestarea de voinţă să provină de la un subiect de drept civil persoană fizică

sau juridică, îndeplinind elementele de capacitate cerută de lege. Pentru actele de drept civil, prevederile legii constitui un cadru de manifestare a voinţei subiectelor, oferindu-i stabilitate, configurare şi - dacă este necesar - acordându-i claritate şi deplinătate. Astfel, Codul civil reglementează elementele de validitate a actelor juridice civile prin îndeplinirea cărora voinţa subiectelor se înscrie în ordinea juridică. Actul juridic, sub aspectul conţinutului, îndeosebi în materie contractuală, se completează şi cu efecte pe care „echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa” (art. 970 Cod civil).

b) manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a se produce efecte juridice în puterea legii. Astfel actul juridic civil se deosebeşte de faptul juridic civil, înţeles ca un eveniment sau acţiune omenească săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc însă, în temeiul legii.

c) producerea de efecte juridice prin care se urmăreşte naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret. Această trăsătură diferenţiază actul juridic civil, faţă de actele juridice ce aparţin altor ramuri de drept (administrativ, comercial, dreptul muncii).

Având în vedere nivelul de generalitate al cursului nostru vom analiza diferite aspecte referitoare la clarificarea condiţiilor de validitate, nulităţile, modalităţile şi efectele actelor juridice, aprofundând elementele specifice contractului, care ocupă un loc principal în rândul acestora.

1 A se vedea T.R. Popescu, op.cit. p.592 A se vedea Ovidius Ungureanu „Manual de drept civil” Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.88

44

De altfel, în doctrina occidentală actul juridic este analizat succint în legătură cu izvoarele drepturilor subiective civile cu relevarea deosebirilor existente dintre acestea şi actul juridic.

În dreptul francez, de pildă, elementele actului juridic civil sunt enunţate şi dezvoltate mai ales în legătură cu instituţia contractului din cadrul teoriei generale a dreptului (art.1101 Cod civil francez - „contractul este o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane să dea, să facă sau sa nu facă ceva.”

2. Clasificarea actelor juridice

În vederea unei mai bune cunoaşteri a acestei instituţii fundamentale a dreptului civil în literatura juridică clasificarea actelor juridice s-a făcut după mai criterii:

Dintre acestea reţinem pe cele mai relevante criterii de clasificare analiza pe care vrem să o realizăm şi cu obiectivele lucrării noastre astfel:

a) pe criteriul voinţei uneia sau mai multor părţi, pe care se întemeiază actele juridice avem: acte civile unilaterale, bilaterale, multilaterale;

- actul unilateral este rezultatul voinţei unei singure persoane cum sunt:

testamentul, denunţarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui act anulabil;

- actul bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi, de exemplu contractul de vânzare-cumpărare, donaţie, mandat, împrumut, depozit etc.;

- multilateral când acordul de voinţa provine de la mai multe părţi (trei, patru etc.); de exemplu contractul civil de societate.

Trebuie să precizăm că nu se confundă clasificarea contractelor civile unilaterale (donaţie, împrumutul) care dau naştere, aşa cum vom vedea, la obligaţii numai pentru una din părţi şi bilaterale sau sinalagmatice care dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi (contractul de vânzare-cumpărare).

Această clasificare a actelor juridice civile prezintă importanţă deoarece în aprecierea valabilităţii actului. La cel unilateral se verifică o singură voinţă juridică, pe când la cel bilateral sau multilateral, se cercetează ambele voinţe juridice ori mai multe voinţe, după caz.

De asemenea, viciile de consimţământ au regim juridic diferenţiat - eroarea, dolul,violenţa.

b) După scopul urmărit la încheierea lor, avem acte juridice civile cu titlu oneros şi acte juridice civile cu titlu gratuit.

Cele cu titlu oneros la rândul lor se împart în comutative şi aleatorii. Cele cu titlu gratuit în liberalităţi şi acte dezinteresate. Actele juridice civile cu titlu oneros, sunt acele acte juridice civile în care,

în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial (de exemplu contractul vânzare-cumpărare în care vânzătorul urmăreşte preţul în schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul obţinerea bunului cumpărat în schimbul preţului). Mai sunt contracte oneroase contractul de antrepriză, contractul de locaţiune şi cel de închiriere.

Contractul cu titlu gratuit este acela prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb (exemplu: donaţia, împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat).

Clasificarea aceasta, în acte juridice oneroase şi gratuite are o importanţă juridică în diferenţele de regim juridic referitoare la: capacitatea de a le încheia (legea mai pretenţioasă

45

la actele juridice civile cu titlu gratuit), apoi aplicarea viciilor de consimţământ (leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit).

Actul comutativ, la care părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor încă de la încheierea lor (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză).

Actul aleatoriu, în care părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor, existând şansa unui câştig ori riscul unei pierderi, datorită incertitudinii viitoare (jocul, prinsoarea).

Este liberalitate actul cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul (donaţii, legate).

Este act dezinteresat, prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul (mandatul gratuit, depozitul neremunerat).

Liberalităţile nu se confundă cu unele contracte oneroase care fără a fi lezionare au o aparenţă de gratificare (de pildă vânzarea unui bun cu un preţ scăzut determinat de diferite interese imediate ale vânzătorului reprezintă o donaţie, dacă acesta nu a acţionat cu intenţii liberale (animus donande) deşi dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, iar cumpărătorul se îmbogăţeşte.

În literatura juridică de specialitate este pusă în evidenţă cu „acurateţe” şi una din noile variante ale donaţiei instituite prin prevederile Legii nr.2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane.

Este important de subliniat, din acest punct de vedere, că însăşi legiuitorul stabileşte că prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane nu pot să facă obiectul unei tranzacţii.

În conformitate cu legea (art.4) părţile actului de donaţie sunt : - donatorul - subiectul în viaţă sau în stare de moarte cerebrală, compatibil genetic

cu posibilul primitor care în scop terapeutic donează organe şi ţesuturi umane; - primitorul - subiectul care beneficiază de realizarea unui transplant. Având în vedere aceste restricţii rezultate din faptul că puterea omului asupra

corpului său nu este absolută, putere rezultată din însăşi creaţia sa divină, în doctrina juridică s-a pus întrebarea dacă ne aflăm în faţa donaţiei propriu-zise.

Ne afiliem părerii că suntem de fapt în faţa unei varietăţi a donaţiei, speciale cu următoarele particularităţi1:

- în timp ce consimţământul donatorului trebuie luat cu îndeplinirea unor formalităţi (anexa 1 din lege), reverificarea acestuia poate avea loc oricând sub formă simplă;

- donaţia are un caracter nepatrimonial. Ţesuturile şi organele umane nu pot fi evaluate financiar şi ca atare sunt scoase din circuitul comercial2;

- donaţia nu poate avea decât un scop terapeutic, o afecţiune specială şi nu pentru cercetare ştiinţifică;

- operaţia pentru primire are un caracter special, cu excepţia când divulgarea se face din motive de necesitate terapeutică;

- obiectul donaţiei nu are un caracter universal, nu se răsfrânge asupra unor organevitale.

De altfel în însăşi Dreptul canonic (al cultului creştin), donaţia în general se face fără publicitate, în taină, cunoscută, numai de Dumnezeu. Cu atât mai mult, donaţia de ţesuturi şi organe (o parte din creaţia divină) trebuie făcută în secret, fără crearea unui raport juridic, contractul, ci a unei „deposedări” binevoite şi unilaterale, în care răspunderea este numai faţă de creator, faţă de ceea ce a creat El în tine şi pentru persoana ta, deci o răspundere specială spiritual-jurică.

1 A se vedea Onoriu Ungureanu, op.cit., pag.99. 2 Un renumit chirurg afirma în una din lucrările sale că fiecare organ extras din corpul uman uimeşte prin complexitatea organizării compoziţiei şi funcţiile sale, dar mai ales prin amploarea sa atât de armonios aşezată de Dumnezeu în corpul uman.

46

c) După efectele pe care le produc, actele civile sunt: acte constitutive, translative şi declarative.

Actele constitutive întemeiază un nou drept, în favoarea altei persoane, drept inexistent anterior, în configurarea constituirii sale. Dreptul subiectiv nou derivă din alt drept cu o natură juridică diferită. În lipsa unui drept, nu se poate constitui un drept subiectiv în favoarea altei persoane. Astfel numai pe baza dreptului de proprietate se constituie un drept de ipotecă în favoarea unui creditor al titularului său, ori se stabileşte un drept de uzufruct.

Actele translative constau din transmiterea unui drept dintr-un patrimoniu în altul, cu altă natură juridică, fără a avea ca efect constituirea unui drept. Contractul de vânzarecumpărare este un act translativ de proprietate întrucât cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate, aşa cum îl avea anterior vânzătorul.

Actele declarative au ca efect definitivarea unei situaţii, clarificarea confirmându-se starea juridică a unor drepturi subiective. Aceste acte au o acţiune retroactivă - şi pe trecut consolidând un anumit drept preexistent.

d) După finalitate şi importanţa lor actele juridice civile se pot grupa în acte de conservare, administrare şi dispoziţie.

Actele de conservare sunt acelea care au ca scop păstrarea unui drept sau evitarea pierderii lui. Ele implică unele cheltuieli minime faţă de valoarea dreptului păstrat ori salvat şi nu pot fi decât utile patrimoniului. Actele de conservare sunt, între altele: întreruperea unei prescripţii, luarea unei inscripţii ipotecare (pentru a face ipoteca ipozabilă) ş.a..

Acte de administrare sunt acele acte juridice menite a face productive bunurile patrimoniului, în anumite limite. Printre asemenea acte se află perceperea fructelor unui bun, încasarea veniturilor, darea cu chirie a bunurilor, repararea imobilelor ş.a..

Acte de dispoziţie sunt acelea care depăşesc dreptul de a administra şi sunt menite să înstrăineze bunuri, să constituie drepturi reale principale şi accesorii asupra unor bunuri, să renunţe la drepturi ş.a.. Cu alte cuvinte sunt acte de dispoziţie acele operaţiuni juridice care duc la ieşirea din patrimoniu a unor bunuri, direct prin înstrăinare, sau indirect prin grevarea lor cu sarcini care pot duce la acelaşi rezultat. Sunt acte de dispoziţie vânzarea, schimbul, constituirea asupra bunurilor a unui uzufruct, ipotecă, gaj, ş.a.. Această distincţie se întemeiază pe gravitatea actelor respective. De aceea, mai ales incapabilii, sunt ocrotiţi împotriva acestor acte.

d) După modul de formare sau încheiere actele de drept civil sunt consensuale şi acte formale (sau solemne). În principiu, actele sunt consensuale - încheindu-se prin voinţa părţilor, fără cerinţa anumitor forme spre validitatea lor. De aceea, se consideră că dreptul civil cuprinde principiul consensualismului asupra formei actelor. Excepţiile de la principiul consensualismului sunt reglementate expres de lege prin prescripţiile căreia pentru valabilitatea anumitor acte se cer condiţii de formă. Actele pentru valabilitatea cărora legea impune o formă dată sunt acte formale sau solemne. Valabilitatea actelor formale se bazează pe voinţa părţilor consacrate în formele prevăzute de lege. Actele formale se deosebesc de acelea pentru care forma scrisă este cerută pentru proba lor (ad probationem). Forma, fiind un element esenţial de validitate a actelor formale, sancţiunea neîndeplinirii sale este nulitatea absolută. Potrivit diferitelor dispoziţii 1egale sunt acte formale: înstrăinarea de bunuri imobile, constituirea unei ipoteci, contractul de societate pentru înfiinţarea unei societăţi comerciale, căsătoria, testamentul ş.a.

e) Din punct de vedere al rolului voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor avem acte subiective şi acte condiţie.

Actul subiectiv, al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.

47

Actul condiţie. Conţinutul său este determinat de lege şi părţile nu pot deroga, părţile exprimându-şi voinţa numai în privinţa naşterii actului. Un asemenea act este contractul de încheiere.

f) În ceea ce priveşte modul de executare, actele juridice civile se pot clasifica în: actele cu executare dintr-o dată şi cu executare succesivă.

Actele cu executare dintr-o dată, presupun o singură prestaţie din partea debitorului.

Actele cu executare succesivă sunt actele care presupun mai multe prestaţii eşalonate în timp (contractul de încheiere).

Importanţa acestor acte constă în: - consecinţele neexecutării lor culpabile. Astfel rezoluţia se aplică contractelor

sinalagmatice cu executare dintr-o dată, iar rezilierea celor cu executare succesivă (contractul de încheiere);

- efectele sancţiunii nulităţii pentru actele juridice civile cu executare succesivă sunt numai pentru viitor, nu şi pentru trecut1.

3. Condiţiile actului juridic

Prin condiţii ale actului juridic civil se înţeleg elementele din care este alcătuit acestact.

În conformitate cu prevederile art.948 şi 949 Cod civil, condiţiile de validitate a actelor juridice civile sunt:

a) capacitatea de a contracta; b) consimţământul valabil al părţii care se obligă; c) un obiect determinat sau determinabil; d) o cauză licită. Pe lângă aceste elemente, considerate de fond, pe care legea le impune pentru

validitatea oricărui act juridic sunt necesare uneori şi condiţii de formă. Pentru actele formale, se cere astfel pe lângă îndeplinirea elementelor de fond - cele

care privesc conţinutul actului juridic civil şi anume elemente de formă, adică cele care se referă la modul de exteriorizare a voinţei.

A. Condiţiile de fond ale actului juridic, capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza, sunt amplu analizate în literatura juridică de specialitate astfel2:

a) Capacitatea de a contracta este principiul consacrat de art.949 Cod civil în formularea: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”. Categoriile de incapabili, incapacităţile generale şi speciale sunt delimitate de prevederile legii, neputând avea o interpretare extensivă.

b) Consimţământul constă în manifestarea de voinţă a subiectelor în direcţia producerii de efecte juridice, consecinţe ale actelor juridice astfel întemeiate.

Consimţământul este rezultatul unor procese psihologice interioare prin care subiectele receptează realitatea, îşi formulează mobilurile, apreciază în ce măsură scopurile urmărite se vor realiza în cadrul legal. Se desfăşoară deci un proces de deliberare şi decizie, care dacă se exteriorizează devine element de valabilitate a actului juridic. După cum se observă, consimţământul are o fază de exteriorizare, domeniu asupra căruia acţionează prevederile legale. De aici apare întrebarea, elementele cărui domeniu vor avea precădere în

1 A se vedea Gh.Beleiu - „Dreptul civil român - Introducere în dreptul civil”, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992,pag.115-121.2 A se vedea prof.coord. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.85-88

48

privinţa valabilităţii actului şi a înţelesului clauzelor sale. Voinţa reală, lipsită de exteriorizare prin ea însăşi, şi pe cale de consecinţă - imposibil de probat - ar determina incertitudini în circuitul juridic. Orice subiect ar afirma că intenţiile sale, mobilurile avute, diferă de cele exteriorizate. Drept urmare, actul juridic ar rămâne lipsit de valabilitate efectele sale fiind desfiinţate datorită nulităţii. Această concepţie, ce se bazează pe voinţa internă este denumită concepţie subiectivă. Dimpotrivă, concepţia obiectivă acordă prioritate voinţei declarate, obiective cu ocazia încheierii actului juridic. Reţinând îndeosebi voinţa declarată, formal exteriorizată, se ajunge la acte juridice depărtate de mobilurile şi interesele părţilor. În fond, voinţa internă produce efecte juridice dacă se exteriorizează. Astfel, pentru a afla voinţa reală a subiectelor sunt luate în consideraţie toate împrejurările în legătură cu actul juridic, situaţii în care mobilurile, aprecierile interne, deliberările au străbătut spre circuitul juridic „Consimţământul - dispune art.953 Cod civil - nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”. Dimpotrivă, consimţământul este valabil dacă asupra sa n-a acţionat vreun viciu de voinţă, care deformează procesele psihologice, dar să fie dat, exteriorizat, cunoscut.

Spre a fundamenta validitatea actului juridic consimţământul trebuie să aibă anumite trăsături. Acestea sunt:

- voinţa ce formează substanţa consimţământului se impune a aparţine unui subiect care are capacitatea juridică, precum şi discernământul necesar să precizeze, conştient, situaţia dată. Deci, pe lângă întrunirea elementelor de capacitate, stabilite în general de lege, în fapt constituirea actului implică discernământ. Persoanele care întrunesc cerinţele de capacitate juridică sunt prezentate a avea discernământ. În consecinţă, pentru capabili, lipsa de discernământ urmează a fi dovedită, rezultând din existenţa unor stări deosebite (şoc psihic, afectat de substanţe psihotropice, hipnoză etc.);

- consimţământul se impune a fi exprimat cu intenţia neîndoielnică de a genera efecte juridice. Voinţa urmează să se manifeste în stare de angajament juridic, rezultând, fără îndoială, că s-a avut în vedere stabilirea unor drepturi şi obligaţii a căror îndeplinire duc la o răspundere legală. În sens negativ, nu se întruneşte această legătură dacă s-a avut în vedere, în mod vădit, doar curtoazia, alt mobil exterior al dreptului. Acţiunile de studiere a pieţei, sondaje - prin ele însele nu constituie oferte de contracte, ci se menţin în domeniul marketingului.

- consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Datorită principiului consensualismului, voinţa juridică, în general, nu urmează a se exterioriza în alte forme. Excepţiile se referă la acte formale, a căror valabilitate impune şi elemente de formă, anume consacrate de lege. De aceea voinţa se exteriorizează prin înscrisuri, verbal ori prin fapte esenţialul este a rezulta intenţia de a se obliga. Uneori, în situaţiile prevăzute de lege ori acceptate de părţi şi tăcerea are semnificaţie juridică.

O situaţie particulară o reprezintă voinţa exteriorizată automatizat. Exteriorizarea voinţei se face în acest caz cu ajutorul instalaţiilor automate de prelucrare a datelor şi care sunt voinţe exprimate în mod valabil. În mod firesc instalaţia sau aparatul nu decide autonom, ci doar se supune unor operaţii logice în baza unui program prestabilit declanşat de voinţa celui care pune în funcţiune aparatul respectiv şi care are puterea de decizie de a lansa sau nu în circuitul civil voinţa sa juridică. Regulile aplicabile manifestării de voinţă producătoare de efecte juridice sunt aplicabile şi în acest caz, desigur cu unele particularităţi, în ceea ce priveşte reproducerea cu fidelitate a unor asemenea exteriorizări şi fără defecţiuni.

- consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

c) Obiectul actului juridic reprezintă acţiunile ori inacţiunile generatoare de efecte juridice, în consideraţiunea cărora s-a constituit un act juridic. Necesitatea acestui controversat element de validitate decurge din trăsătura generală a dreptului de a reglementa

49

conduita umană. Art.962-956 Cod civil cuprind prevederi „despre obiectul convenţiilor” cu trimiteri exprese la lucruri. Dincolo de nuanţele posibile ca lucrurile să fie obiect al contractului ori a obligaţiei, în fond, obiectul constă dintr-o conduită - acţiune, inacţiune a părţilor producătoare de consecinţe juridice. Lucrurile prin ele însele duc la drepturi şi obligaţii. De aici apare posibilitatea includerii aceloraşi bunuri în materialitatea lor în convenţii diferite. O construcţie, un teren apar fie într-un contract de vânzare-cumpărare, locaţiune, într-o ipotecă ş.a. O cantitate dată dintr-o marfă figurează într-un contract de livrare ori într-un contract de transport, după cum s-a dorit transmiterea dreptului de proprietate ori efectuarea unui transport. Distincţiile menţionate demonstrează prioritatea conduitei - obiect al actelor juridice - faţă de bunurile asupra cărora se vor răsfrânge acţiunile părţilor, ocupând un loc subsidiar, derivat.

Acţiunile, sub aspectul naturii juridice, urmează a fi o prestaţie de a da, a face ori a nu face, după înţelesul acordat de sistemul general al obligaţiilor civile. În realitate, un act juridic cuprinde o multitudine de acţiuni ale părţilor. Din toate acestea, se desprinde o anumită acţiune reprezentativă pentru un anumit act juridic, ceea ce desemnează prin prestaţia caracteristică (în contractele translative de proprietate reprezentativă este acţiunea de înstrăinare a unui bun mobil, iar pentru cele de locaţiune folosinţa anumitor bunuri pe o durată de timp determinată). Prestaţia caracteristică, în primul rând în raport cu o legislaţie naţională, proiectează asupra actului juridic reglementările corespunzătoare categoriei sale, cum ar fi regimul contractului de vânzare-cumpărare, locaţiune, transport ş.a..

Obiectul actului juridic trebuie să fie licit posibil şi determinat ori determinabil. În temeiul caracterului licit nu au validitate convenţiile privitoare 1a acţiunile potrivnice legii, a ordinii publice. O altă trăsătură constă în posibilitate îndeplinirii acţiunilor, element apreciat pe temeiul unor criterii obiective de ordin general. Imposibilitatea executării obligaţiilor asumate constituie o împrejurare ce se soluţionează în cadrul răspunderii rezultate dintr-un contract valabil.

Şi în final, obiectul trebuie să fie determinat ori, cel puţin, convenţia să cuprindă elemente de determinare, adică a fi determinabil cândva, la ceea ce s-au obligat părţile, exemplu, contractul prin care proprietarul s-a angajat juridic să vândă grâul ce-1 va obţine la recoltă pe o suprafaţă de teren determinată.

Trăsăturile obiectului diferă uneori după cum în structura sa se află un lucru ori decurge dintr-o prestaţie de a face. Bunurile obiect derivat, se cere de lege să fie în circuitul civil, adică transmiterea, înstrăinarea acestora să nu fie expres interzise de dispoziţii imperative. Acţiunile de a face vor fi totdeauna desfăşurate de cel ce se obligă, întrucât nimeni nu este obligat printr-o convenţie la care nu a fost parte. Deci acţiunile să fie un fapt personal al debitorului.

d) Cauza constituie un element desemnat de voinţa părţilor şi are înţelesul de mobil (finalitate) intenţionat de părţi la formarea actului. Cauza arată scopul urmărit de părţi pentru care au încheiat un contract. Se distinge, în primul rând, scopul contractului, adică natura operaţiunii juridice spre care s-a îndreptat voinţa părţilor, ceea ce este o problemă de calificare.

Distinct se evidenţiază cauza obligaţiei asumate de una sau alta dintre părţile unui raport juridic. Într-un contract de locaţiune, de pildă, finalitatea pentru locatar o reprezintă folosirea temporară a bunurilor locatorului. Pentru locator obţinerea unei sume de bani - a chiriei - mobil în consideraţia căruia se obligă să-i asigure locatarului folosirea lucrului.

Structural, conceptul de cauză cuprinde mobilul imediat, invariabil, abstract reprezentativ pentru fiecare categorie de acte juridice. La acest nivel cauza este tipică, rezultând din prevederile legii. Pentru orice contract de vânzare-cumpărare, cauza -considerată de lege a fi convenită de părţi - este transmiterea dreptului de proprietate. Cauza mai cuprinde şi mobilul mediat, variabil, specific pentru fiecare act juridic concret. Astfel

50

finalitatea concretă a unui contract de vânzare-cumpărare ar constitui-o intenţia de a dobândi un bun în consideraţia unor însuşiri de substanţă, care au avut un rol determinant în încheierea contractului. Mobilul specific, variabil trebuie sa fi avut un rol decisiv în exprimarea voinţei, încât fără existenţa unor însuşiri de esenţă ale bunurilor, ori calităţi substanţiale ale celeilalte părţi (în contractele „intuitu personae”) nu s-ar fi încheiat contractul. Neîndeplinirea unor criterii de calitate a bunurilor, obiect derivat al contractului, nu se include în cauză şi de aceea nu duce la nulitatea contractului. Abaterile de la calitatea produselor ori lucrărilor se rezolvă pe planul răspunderii contractuale. Părţile indiscutabil vor cunoaşte din prevederile legii, pe care nimeni nu are facultatea de a le ignora - scopul imediat, invariabil, al actelor juridice. Pentru cel de al doileaa element al cauzei - mobilul imediat concret - cunoaşterea sa de către ambele părţi implică unele precizări. Scopul concret propriu se include în noţiunea de cauză urmând a genera nulitatea contractului numai dacă în situaţia dată din elementele actului juridic ori din împrejurările existente ar fi fost cunoscută părţilor.

Trăsăturile cauzei sunt redate prin referire la interdicţiile cuprinse în art.966 Cod Civil în formularea : „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect”. Cauza urmează a fi legală, adică să nu fie interzisă de normele imperative, ori potrivnică ordinii publice. Această caracteristică vizează îndeosebi elementele specifice, concrete, mobilurile imediate pe care le-ar cuprinde. În momentul constituiri actului juridic legea cere existenţa cauzei, altfel ar fi obligaţie fără cauză neproducătoare de efecte. De pildă, în contractele transmisibile a dreptului de proprietate bunurile certe avute în vedere de părţi ar fi pierit înainte de încheierea contractului, fără ştirea lor. O altă trăsătură este realitatea cauzei în sensul prezenţei elementelor substanţiale în consideraţia cărora părţile şi-au manifestat voinţa.

B) Forma actelor juridice civile Dreptul civil cuprinde, în substanţa prevederilor sale, principiul consensualismului;

adică valabilitatea actelor nu implică anumite elemente de formă. Totuşi, pentru anumite categorii de acte juridice, expres arătate de lege, forma este un element constitutiv de valabilitate („ad validitatem”). Printre actele a căror valabilitate este dependentă de forma impusă de lege, în conformitate cu prevederile speciale ale legii, sunt: contractele de înstrăinare a construcţiilor ori a terenurilor, contractele de societate şi statutul pentru înfiinţarea unei societăţi comerciale, constituirea unei ipoteci convenţionale, testamentul ş.a.. În accepţiunea de construi un element de valabilitate, forma autentică este aceeaşi pentru fiecare categorie de acte juridice. Pentru ipotezele delimitate de lege, voinţa părţilor are exteriorizarea expresă prestabilită de lege. Pentru actele formale, consimţământul nu-şi dobândeşte valabilitatea dacă s-ar manifesta prin fapte, atitudini ori tacit. Formalismul actelor se referă la întregul lor conţinut, impunându-se la constituire, precum şi la modificarea unor cauze sau la încetarea lor. Neîndeplinirea cerinţelor de formă se sancţionează cu nulitate absolută, adică lipseşte un element de valabilitate impus de lege.

4. Viciile de consimţământ

Voinţa juridică a părţilor care se angajează poate în unele împrejurări să fie afectată prin viciile de consimţământ. Ele sunt acele fapte considerate de lege a afecta integritatea consimţământului sub aspect intelectiv, intenţionat, ori în sensul manifestării sale libere, eroarea, dolul şi respectiv violenţa.

51

A) Eroarea Eroarea constă în general într-o reprezentare inexactă a realităţii pe care o parte şi-o

face, asupra elementelor la încheierea unui act juridic, considerând că ceea ce este adevărat este fals sau că ceea ce este fals este adevărat.

Temeiul juridic al erorii se regăseşte în art.954 Cod civil în care se prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectivului convenţiei” şi în alin.2. „Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”. După obiectul său (a naturii inexact reprezentată) distingem eroarea de fapt, care consta în greşit reprezentare a unui fapt cu prilejul încheierii unui act juridic şi eroarea de drept ce se referă la greşita reprezentare a conţinutului unui act juridic sau ignorarea sa

Eroarea de drept în general, nu este admisă potrivit principiului că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.

După unii autori eroarea de drept s-ar putea admite invocând ca argument prevederile art.953 Cod civil (care nu distinge eroarea de drept de cea de fapt)şi art.1206 al.2 Cod civil (în legătura cu mărturisirea judiciară, care trebuie luată în întregime şi nu poate fi revocată decât dacă se va proba că a făcut-o din eroare de fapt).

După o altă opinie inadmisibilitatea erorii de drept este limitată la normele imperative, considerându-se că ar fi admisibilă când poartă asupra normelor supletive.

În ceea ce ne priveşte considerăm că eroarea de drept nu poate fi invocată nici într-un caz, nici în altul, recunoaşterea e ca viciu de consimţământ ar conduce aşa cum s-a decis în practica judiciară la arbitrar în aplicarea legii.

Potrivit criteriului consecinţelor pe care le produce deosebim eroare obstacol, eroare viciu de consimţământ şi eroare indiferentă1.

Eroarea obstacol împiedică formarea actului juridic şi este denumită uneori „eroare substanţială” conducând deci, practic, la ideea de „inexistenţă” a actului.

De pildă atunci când, anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, părţile au întocmit un proiect al contractului de vânzare-cumpărare, în care nu s-a făcut nici o referire la obligaţia de întreţinere pe care cumpărătoarea ar datora-o vânzătorului, ci numai la obligaţia ce-i revenea cumpărătoarei de a-1 înmormânta pe vânzător, înseamnă că acesta din urmă cunoaşte conţinutul actului ce urma sa-1 încheie în faţa notarului şi nu poate invoca o eroare obstacol destructivă de voinţă, care să atragă nulitatea contractului autentic de vânzare-cumpărare.

Aceasta cu atât mai mult ca cât vânzătorul şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului înstrăinat.

Eroarea de viciu de consimţământ este cunoscută sub două forme şi anume: eroare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic şi eroarea asupra identităţii ori calităţilor persoanei.

a) În cazul erorii asupra calităţilor substanţiale ale obiectului este necesară o examinare subiectivă privind voinţa, intenţiile sau mobilurile care au determinat încheierea actului, de pildă, va exista o asemenea eroare dacă cel ce cumpără un tablou, un obiect de artă, o mobilă de epocă, crede că tabloul este al unui anumit pictor şi în realitate este un fals, obiectul de artă sau mobila nu sunt decât copii etc.

b) Eroarea asupra persoanei este în funcţie de personalitatea cocontractului prezentând interes, în materia actelor încheiate intuitu personae. Ea poate să poarte asupra identităţilor fizice ale persoanei sau a anumitor calităţi ale cocontractului dacă a constituit motivul determinat a încheierii actului.

1 A se vedea Paul Mircea Cosmovici, op.cit., p.107.

52

B. Dolul Din conţinutul art.953 Cod civil cu privire la consimţământ rezultă că: „acesta nu

este valabil dacă este surprins de dol”. Art.960 Cod civil prevede că: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei; când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt astfel. Încât este evident că fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte nu ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.

Deci dolul sau viclenia, este un viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau mincinoase, pentru a o determina să încheie un act juridic. De aici concluzia că dolul este în fapt o eroare provocată.

În structura sa dolul cuprinde trei elemente: a) un element material obiectiv, constând în manopere dolosive,

maşinaţii, mijloace viclene, minciuni materializate, pentru inducerea în eroare şi poate să constea într-o acţiune (fapt comisiv) sau inacţiune (fapt omisiv).

Dacă elementul obiectiv al dolului constă într-un fapt omisiv se utilizează expresia de dol de reticenţă (ascunderea sau necomunicarea unei părţi a unei împrejurări ce trebuia cunoscută).

b) Un element psihologic care constă în intenţia de-a induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act juridic;

c) În doctrină mai este cunoscut dolul injust, adică dolul condamnat, de morală (admis uneori în lumea afacerilor pentru a lăuda o marfă).

Dolul este clasificat ca: a) Dol principal, ce poartă asupra unor elemente importante, determinate pentru

încheierea actului juridic şi care atrage sancţiunea anulării actului juridic respectiv; b) Dol incidental ori secundar ce poartă asupra unor împrejurări nedeterminante,

care nu atrage nulitatea actului când se poate cere o reducere a prestaţiei sau eventual acordarea de daune.

Dolul este sancţionat ca nulitate relativă la cererea celui indus în eroare care trebuie să administreze probele necesare întrucât, aşa cum am arătat, legiuitorul stipulează expres că dolul nu se presupune.

Desigur, eroarea şi dolul ca vicii de consimţământ se delimitează din punct de vedere al legiuitorului civil prin unele elemente caracteristice.

Trebuie să avem în vedere şi noi că analiza de detaliu a celor două vicii de consimţământ pune în evidenţă unele asemănări, dar în acelaşi timp şi deosebiri între cele două instituţii, care au importanţă doctrinară, la care ne vom referi însă printr-o comparaţie de ansamblu asupra tuturor viciilor de consimţământ.

C. Violenţa Violenţa este reglementată la art.953 şi 955-958 Cod civil. Ca viciu de consimţământ, violenţa rezultă din constrângerea exercitată asupra unei

persoane - constrângere nelegitimă, fizică sau morală în scopul de a o determina să încheie un act juridic pe care altfel nu 1-ar fi încheiat.

Ca şi în cazul dolului existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere delictuală pe temeiul art.998 Cod civil ameninţarea cu un rău constituind un delict civil1.

Violenţa, pentru a exista, trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii: - în primul rând o ameninţare care implică un element material, adică ameninţarea

cu un anumit rău, cu un pericol grav. De asemenea, un element psihologic în sensul că nu există violenţă viciu de consimţământ decât dacă este folosită în mod intenţionat. În sfârşit,

1 A se vedea Gabriel Boroi, „Drept civil”, Partea generală, Ed.ALL, Bucureşti, 1998, pag.181.

53

un element injust adică exercitarea violenţei în mod nelegitim. Nu va fi considerată deci violenţă ameninţarea cu exercitarea unei căi ilegale sau teama de urmările legale ale exercitării unui drept;

- în al doilea rând, ameninţarea poate să provină atât de la o parte a actului juridic cât şi de la un terţ, presupus a fi complicele celui ce beneficiază de rezultatul exercitării violenţei;

- în al treilea rând, ameninţarea trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic. Criteriul de apreciere ţine seama de personalitatea celui ameninţat (vârsta, profesia etc.) fiind deci un criteriu subiectiv.

Sancţiunea violenţei este nulitatea relativă şi proba poate fi administrată prin toate mijloacele admise de lege1.

D. Leziunea Leziunea în doctrina juridică nu este considerată unanim ca viciu de consimţământ. În literatura de specialitate majoritatea autorilor definesc leziunea ca un viciu

de consimţământ care constă în disproporţia între cele două prestaţii ale contractanţilor, ca un prejudiciu ce rezultă pentru una din părţi, din cauza văditei inegalităţi între aceste prestaţii.

Codul civil se referă la leziune în articolele 951, 1157-1160 şi 1162-1165. Elementele leziunii diferă potrivit concepţiei care constituie fundamentul

reglementării acesteia, astfel: - în concepţia obiectivă, leziunea se rezumă la un singur element şi anume

la paguba egală cu disproporţia valorică între contraprestaţii; - în accepţiunea subiectivă, leziunea implică două elemente şi anume în

afara disproporţiei de valoare dintre cele două contraprestaţii, starea de nevoie în care se află una dintre părţi.

Anularea actului juridic pentru leziune implică anumite condiţii şi anume: a) leziunea să fie consecinţă directă a actului respectiv (art.1159 Cod civil); acţiune în

resciziune nu poate fi exercitată dacă leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat;

b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic; c) disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită. Leziunea are o aplicare relativ limitată în dreptul nostru civil, privind practic minorii cu

capacitate restrânsă (14-18 ani). De exemplu, prin acţiune, în baza art.25 din Decretul nr.32/1954, reclamantul a

solicitat diferenţa de preţ pentru bicicleta vândută de fiul său minor, invocând că au fost lezate interesele minorului (cu capacitate de exerciţi restrânsă), care a vândut bicicleta cu preţ mai mic decât valoarea ei reală.

Acţiunea de anulare (resciziune) pentru leziune poate fi înaintată de reprezentantul legal al minorului, însă numai în ipoteza că minorul nu a ajuns la majorat, întrucât, potrivit art.8 din Decretul nr.31/1954, persoana care a împlinit vârsta de 18 ani are capacitate deplină de exerciţiu.

În cauză, minorul a împlinit vârsta de 18 ani înainte de introducerea acţiunii de către tatăl său; pe de altă parte, fiul reclamantului, după împlinirea majoratului, a ratificat vânzarea făcută, astfel că acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată (tj.Hunedoara, dec.161/1989, RRD nr.7/1989, p.69).

1 A se vedea Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.108.

54

E. Asemănări şi deosebiri între viciile de consimţământ Având în vedere că voinţa juridică reprezintă un element fundamental al actului

juridic civil, pentru înţelegerea cât mai exactă a mecanismului în care fiecare din viciile de consimţământ acţionează asupra caracterului, a voinţei de a face un act juridic; considerăm util să analizăm succint asemănările şi deosebirile dintre acestea aşa cum au fost evidenţiate în literatura juridică de specialitate.

a) Cu privire la asemănări: viciile de consimţământ trebuie să existe în momentul încheierii şi să fie determinante pentru încheierea actului juridic, această ultimă cerinţă urmează a se aprecia concret de la caz la caz; sau, este necesar ca viciile de consimţământ să fie comune în cazul actelor juridice bilaterale şi multilaterale. Cel ce invocă viciile de consimţământ, aşa cum am văzut, trebuie să le dovedească, deoarece acestea nu se prezumă iar sancţiunea în principiu este aceeaşi nulitatea relativă a actelor juridice respective.

Din cele prezentate putem trage concluzia că toate acestea sunt împrejurări de fapt care împiedică formarea sau exprimarea unui consimţământ liber, în concordanţă cu voinţa internă a persoanelor ce se angajează juridic.

b) referitor la deosebiri trebuie reţinute următoarele aspecte juridice: - din analiză a rezultat că există cerinţe specifice fiecărui viciu de consimţământ în

parte; - eroarea este alcătuită numai dintr-un element subiectiv, pe când dolul, violenţa şi

leziunea care presupun şi un element obiectiv sunt mai uşor de probat; - în timp ce eroarea are ca efect anularea actului juridic, dolul şi violenţa au ca efect

o acţiune complexă în anularea actului juridic, cât şi o acţiune în despăgubire datorată mai ales elementului material;

- dolul, violenţa şi leziunea privesc de regulă actele juridice bilaterale, în timp ce eroarea este aplicabilă atât actelor juridice unilaterale, cât şi celor bilaterale;

- leziunea faţă de alte vicii de consimţământ poate antrena fie antrenarea actului juridic, fie reducerea unei prestaţii sau sporirea celeilalte.

5. Modalităţile actelor juridice

A. Noţiuni introductive Elementele de validitate mai sunt denumite elemente esenţiale ale actelor juridice.

Modul în care se produc aceste efecte însă, poate fi dependent de o anumită dată ori să fie legate de îndeplinirea unor evenimente viitoare posibile, probabile. Aşa se explică noţiunea de modalităţi ale actelor juridice, adică elemente neesenţiale ale lor. În lipsa stabilirii unei modalităţi într-un act juridic, efectele sale - transmiterea, modificarea, stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor - ar urma să se producă imediat după momentul încheierii, în temeiul principiilor generale. Dacă, de pildă, într-un contract de vânzare-cumpărare, transmiterea bunurilor, în reprezentarea părţilor, n-ar trebui să se efectueze imediat după încheiere, se va conveni un termen ori o transmitere eşalonată, pe o anumită perioadă ş. a..

Dacă împrejurarea ce influenţează efectele pe care la produce constă într-un eveniment viitor, modalitatea poartă numele de condiţie, dacă împrejurarea constă în scurgerea unui interval de timp se numeşte termen. O altă împrejurare pe care o vom analiza este sarcina.

B. Termenul Reglementările referitoare la termen sunt prevăzute în art.1022-1025 şi art.11011113

Cod civil precum şi alte acte normative.

55

Termenul este un eveniment viitor a cărui realizare este sigură, realizare până la care este amânată începerea ori stingerea exercitării dreptului şi obligaţiilor.

În doctrina juridică termenul este clasificat după mai multe criterii, după cum urmează:

a) După natura efectelor juridice: termenul este de două feluri: suspensiv şi extinctiv1.

- termenul suspensiv este acela care amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui;

- termenul extinctiv este acela care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui (de pildă, data la care trebuie retrocedat lucrul închiriat).

b) După titularul beneficiului său, distingem trei feluri de termene: - termen stabilit în favoarea debitorului; - termen stabilit în favoarea creditorului (cum e cazul depozitului în care termenul

e în favoarea deponentului, ca regulă); - termen stabilit în favoarea atât a debitorului cât şi a creditorului (cum e

cazul, spre exemplu, al termenului dintr-un contract de prestări servicii); c) După izvorul său, termenul este: - termen voluntar sau convenţional, adică acela stabilit prin act civil unilateral ori

bilateral;- termen legal, adică stabilit prin lege, care face parte, de drept, din actul juridic

civil;- termen judiciar (jurisdicţional), acordat de instanţă debitorului.d) După criteriul cunoaşterii ori nu, datei împlinirii sale, la momentul încheierii

actului juridic civil, termenul este de două feluri:- cert; este cert termenul a cărui împlinire este cunoscută (spre exemplu, A

împrumută pe B cu 1000000 lei, până la 15 iunie 1998);- incert; este incert termenul a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată

calendaristică deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu, data morţii creditorului într-un contract de rentă viageră ori de întreţinere).

În legătură cu efectele termenului trebuie subliniat că acesta afectează doar executarea actului şi nu existenţa sa.

Analiza efectelor sale implică însă distincţia dintre termenul suspensiv şi termenul extinctiv astfel:

a) Termenul suspensiv - o dată calendaristică, o perioadă stabilită după încheierea unui contract care amână, suspendă, îndeplinirea obligaţiilor şi, corelativ, exercitarea drepturilor. Împlinirea termenului generează executarea obligaţiilor, despre care se afirmă că au devenit exigibile, sunt cerute întrucât au ajuns la scadenţă. De pildă, data convenită de părţi pentru plata preţului de către cumpărător, ori s-a stabilit predarea lucrărilor spre recepţie beneficiarului. După termenul suspensiv, obligaţiile se mai pot executa, dar implică răspunderea pentru întârzierea cu distincţiile specifice obligaţiilor civile ori comerciale.

b) Termenul suspensiv - o dată calendaristică, o perioadă stabilită după încheierea unui contract care se amână, suspendă, îndeplinirea obligaţiilor şi, corelativ, exercitarea drepturilor. Împlinirea termenului generează executarea obligaţiilor, despre care se afirmă că au devenit exigibile, sunt cerute întrucât au ajuns la scadenţă. De pildă, data convenită de părţi pentru plata preţului de către cumpărător, ori s-a stabilit predarea lucrărilor spre recepţie beneficiarului. După termenul suspensiv, obligaţiile se mai pot executa, dar implică răspundere pentru întârziere cu distincţiile specifice obligaţiilor civile ori comerciale.

1 A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., pag.150-151.

56

c) Termenul extinctiv, prin împlinirea sa, are semnificaţia încetării duratei de

executare a obligaţiilor. Într-un contract de locaţie, termenul până la care se asigură folosinţa unor bunuri pentru locatar este un termen extinctiv. Ceea ce caracterizează acest termen este încetarea împlinirii obligaţiilor convenite de părţi. Ipoteza de principiu este că, până la împlinirea termenului extinctiv obligaţiile s-au executat în natura lor specifică, potrivit clauzelor contractuale. Alternativa, adică neexecutarea obligaţiilor (prestarea serviciilor, predarea lucrărilor ş.a.) determină obligaţiile specifice răspunderii contractuale (plata daunelor, a penalităţilor).

În legătură cu cea de-a doua clasificare când termenul este stabilit în favorea debitorului ori a creditorului, efectele se deosebesc sub aspectul posibilităţii îndeplinirii obligaţiilor înainte de termen:

a) Partea care beneficiază de termen este îndrituită a avea iniţiativa îndeplinirii obligaţiilor înainte de termen şi corespunzător, a-şi exercita drepturile. În principiu „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului” dacă nu rezultă altfel din împrejurările concrete privitoare la un contract. Această dispoziţie oferă debitorului posibilitatea executării anticipate a obligaţiilor sale, restituind un credit, renunţând la utilizarea unui bun înainte de sfârşitul perioadei de locaţiune ş.a.;

b) Termenul prevăzut în favoarea ambelor părţi nu îngăduie iniţiativa unilaterală plăţii anticipate. Executarea obligaţiilor înainte de împlinirea termenului ar urma să fie acceptată şi de creditor, ceea ce are înţelesul unui nou acord între părţi asupra momentului îndeplinirii prestaţiilor.

c) Termenul în favoarea creditorului îi conferă acestuia facultatea de a pretinde îndeplinirea anumitor obligaţii şi anterior datei iniţial stabilite. Un deponent, de pildă, are îndrituirea de a cere oricând, deci şi înainte de termenul iniţial, a-i fi restituite bunurile date în depozit.

C. Condiţia a) Noţiuni introductive În legătură cu această modalitate a actului civil reglementări de ordin general sunt

cuprinse în Codul civil, cap. VI, titlul III, secţiunea I, intitulată „Despre obligaţiile condiţionale” iar de ordin special în alte normative de drept civil (Ex.: Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România).

Condiţia poate fi definită ca un eveniment viitor şi incert de care depinde executare unei obligaţii.

Vom analiza efectele acestei modalităţi asupra actului juridic - condiţia în funcţie de două criterii de clasificare:

a) În funcţie de evenimentele de care depind deosebim: condiţia cauzală, potestativăşi mixtă.

Condiţia cauzală nu depinde de voinţa părţilor, ci de hazard, de întâmplare (ex.: îţi voi cumpăra schiuri dacă va ninge, art.1005 Cod civil).

Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă (art.1006 Cod civil): - condiţia pur potestativă este condiţia care depinde exclusiv de voinţa dintre

părţi şi este valabilă dacă se referă la voinţa debitorului; - condiţia potestativă simplă depinde totodată de voinţa uneia dintre părţi şi de

un eveniment exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate. De exemplu: îţi voi da automobilul dacă te vei căsători, întrucât depinde de voinţa de a se căsători a unei persoane nedeterminate;

- condiţia mixtă este cea care depinde în acelaşi timp de voinţa uneia dintre părţile contractante şi de voinţa unui terţ.

57

b) Sub aspectul efectelor ce se produc, condiţiile se împart în rezulutorii şi suspensive:

- condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde naşterea raporturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (art.1017 Cod civil). De exemplu: un contract de încheiere, care s-ar perfecta numai dacă proprietarul se va muta cu domiciliul temporar în altă localitate la începutul lunii viitoare.

- condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (art.1119 Cod civil) spre exemplu, în următorul caz: „Prezentul contract de vânzare-cumpărare se desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil în doi ani de la încheierea contractului”.

În legătură cu efectele condiţiei suspensive trebuie subliniat că în cazul în care condiţia nu se îndeplineşte, părţile sunt considerate a fi în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic civil, ceea ce conduce la anumite consecinţe:

- prestaţiile care au fost executate trebuie să fie restituite; - garanţiile care au fost constituite se desfiinţează; - drepturile pe care le-a constituit debitorul se consolidează. În cazul în care condiţia rezolutorie nu se îndeplineşte, actul juridic civil se

consolidează retroactiv. Caracterul, structura evenimentului, viitor şi incert ales de părţi, întemeiază o altă

clasificare a acestei modalităţi. Prin urmare condiţia va fi: cauzală, potestativă ori mixtă.

D. Sarcina a) Noţiuni introductive Spre deosebire de termen şi condiţie, în Codul civil nu se găsesc dispoziţii cu

caracter general consacrate sarcinii. Există însă aplicaţii ale acestei modalităţi, în materia donaţiei (art.828-830) şi al legatului (art.930).

Sarcina ca modalitate a actului juridic constă în acea obligaţie de a da, a face, sau a nu face impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit numite liberalităţi.

b) Clasificarea şi efectele sale1

Clasificare. În absenţa unor criterii legale, în doctrină se face totuşi clasificarea acestei modalităţi în funcţie de persoana beneficiarului (sarcină în favoarea dispunătorului, a gratificatului sau în favoarea unei terţe persoane), şi de asemenea, în funcţie de valabilitatea ei (sarcini posibile, licite, morale faţă de cele imposibile, ilicite, imorale).

Efecte. Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de nexecutare a ei, ci numai eficacitatea actului, mai exact ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca sancţiune tipică în această materie.

De reţinut însă faptul că datorită caracterului sinalagmatic conferit de sarcina actului gratuit, neexecutarea ei dă dreptul de opţiune dispunătorului (donatorului) sau succesorilor lui între a cere „rezoluţiunea (revocarea) pentru neexecutare” şi a pretinde „obligarea debitorului la executarea îndatoririi ce îi revine”, după caz.

6. Efectele actului juridic civil

În codul nostru civil sunt reglementate doar efectele contractului şi nu a actelor juridice în general.

1 A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., pag.155-156.

58

Literatura juridică în general elaborând teoria generală a efectelor, arată că efectul actului juridic civil constă în naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, în funcţie de scopul urmărit prin manifestările de voinţă.

În legătură cu efectele actului juridic civil este necesar să arătăm că în acest domeniu funcţionează trei principii de bază după cum urmează1:

a) Principiul forţei obligatorii, este o consecinţă a teoriei de voinţă şi îşi are temeiul juridic în prevederile art.969 alin. 1, Cod civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Din aceste dispoziţii rezultă că actul juridic încheiat în concordanţă cu prevederile este obligatoriu pentru autorul sau autorii actului şi, astfel cum s-a decis în practică este de asemenea obligatoriu pentru organele de jurisdicţie competente să soluţioneze litigiile ce se ivesc cu privire la astfel de acte juridice.

Forţa obligatorie a actului juridic civil cunoaşte însă şi unele excepţii, în sensul că poate fi restrânsă ori extinsă.

Restrângerea forţei obligatorii are loc în cazul încetării actului juridic, înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, datorită morţii uneia dintre părţi dacă este vorba de acte intuitu personae, ca, de pildă, în cazul morţii mandatarului ori a altor situaţii intervenite în cursul executării contractului de mandat (art.1552 pct.3 Cod Civil). De asemenea, în cazul încetării actului juridic, prin pieirea bunului care constituie obiectul contractului, de exemplu în situaţia pieirii în totalitate a lucrului care formează obiectul contractului de închiriere sau dacă acel lucru a devenit impropriu întrebuinţării sale obişnuite (art.1439 alin.1 Cod civil).

Extinderea forţei obligatorii se realizează în ipoteza unor acte juridice peste termenele ce au fost convenite, dacă această prelungire este prevăzută de lege sau în cazul în care intervine o cauză de suspendare a executării unui act juridic cu prestaţii succesive, ca de pildă prin survenirea unui caz de forţă majoră, pe toată durata existenţei acestuia.

b) Principiul irevocabilităţii rezultă din prevederile alin.2 art.969 Cod civil în care se precizează că revocarea convenţiilor poate fi făcută prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege. Înseamnă deci că revocarea nu este posibilă prin manifestarea de voinţă unilaterală a uneia dintre părţi.

Se observă însă că în privinţa actelor juridice unilaterale sunt prevăzute în mod expres unele excepţii de la principiul irevocabilităţii, ceea ce înseamnă implicit consacrarea principiului.

Principiul irevocabilităţii se defineşte prin aceea că nici actelor bilaterale nici actelor unilaterale nu li se poate pune capăt decât în anumite condiţii. Astfel, în cazul actelor bilaterale un asemenea efect nu poate produce prin voinţa numai a uneia dintre părţi, iar în cazul actelor unilaterale acest efect nu se poate realiza printr-o manifestare de voinţă contrarie.

c) Principiul relativităţii actului juridic civil Potrivit prevederilor art.973 Cod civil „Convenţiile n-au efect decât între părţile

contractante”. De aici rezultă că în principiu actul juridic produce efecte numai în raport cu autorul

său, după caz autorii actului şi în consecinţă nu pot să profite sau să dăuneze altor persoane. Ca atare, terţele persoane sunt complet străine de actul juridic, ele nefiind nici

prezente, nici reprezentate la încheierea actului. Excepţiile de la principiul relativităţii sunt cazurile în care actul juridic civil produce

efecte, prin voinţa actului şi faţă de alte persoane decât cele care au participat la încheierea acestuia.

1 A se vedea Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.129-130.

59

În doctrină sunt deosebite excepţiile aparente de cele reale. Cu privire la excepţiile aparente ne vom opri asupra a trei dintre ele pe care le

considerăm mai utile pentru studiul pe care îl întreprindem: a) Promisiunea faptei altuia nu constituie decât în aparenţă o excepţie de

la principiul relativităţii. Ea constă în actul juridic potrivit căruia una dintre părţi - promitentul - se obligă faţă de

cealaltă parte - creditorul promisiunii - să determine un terţ să ratifice ulterior actul juridic încheiat fără participarea sa.

Se observă, prin urmare, că terţul devine parte la un asemenea act numai prin propria sa voinţă, adică va fi obligat numai dacă a ratificat actul, personal ori prin reprezentant. Până la ratificarea actului nu îi este opozabil.

În cazul în care terţul nu ratifică actul, promitentul va fi obligat să despăgubească pe creditorul promisiunii.

În practică, se întâlneşte o asemenea convenţie de pildă în cazul când între moştenitorii chemaţi la o succesiune unii sunt minori şi alţii majori. În scopul de a evita o împărţeală prin justiţie şi deci de a se realiza o împărţeală prin bună înţelegere, tutorii minorilor pot promite că minorii, când vor ajunge la maturitate, vor ratifica împărţeala făcută.

b) Simulaţia constă în operaţia juridică în care printr-un act aparent se creează o situaţie juridică diferită de cea stabilită printr-un act ascuns dar real.

Formele pe care le poate îmbrăca simulaţia sunt următoarele: - actul fictiv pe care îl încheie părţile de formă şi prin care se contrazice actul secret,

real, numit şi „contrînscris”; - actul deghizat care ascunde adevărata natură a actului încheiat de părţi în realitate.

De exemplu, se încheie un contract de vânzare-cumpărare, în timp ce actul juridic ascuns cuprinde o donaţie;

- interpunerea de persoane se referă la situaţia în care în actul public figurează alte persoane decât cele care încheie actul juridic real, secret.

Simulaţi este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii, ţinând seama de prevederile art.1175 Cod civil care dispun că actul secret care modifică un act public nu produce efecte decât între părţile contractante.

c) Reprezentarea care îşi găseşte temeiul juridic în reglementarea contractului de mandat, asupra căruia ne vom opri în detaliu la timpul potrivit.

Subliniem aici doar că ea este de două feluri: - reprezentarea convenţională, îşi are izvorul în contractul de mandat; - reprezentarea legală, izvorăşte din lege. În legătură cu excepţiile sale, subliniem doar că în literatura juridică se consideră a

fi o asemenea excepţie de la principiul relativităţii stipulaţia pentru altul. Aceasta este operaţiunea juridică prin care o persoană juridică sau fizică numite

stipulat convine cu o altă persoană numită promitent ca aceasta din urmă să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane numită terţul beneficiar.

7. Nulitatea actului juridic civil

A) Noţiuni generale şi trăsături caracteristice În legislaţia noastră actuală nulitatea actului juridic nu este definită, normele care fac

referire la ea sunt incluse Codului civil şi în diferitele alte acte normative (Codul famliei, legea 18/1991, republicată, Legea 112/1995, Legea 8/1998 ş.a.).

În doctrina juridică, nulităţii i-au fost date diferite definiţii care deşi au elemente comune prezintă şi unele deosebiri.

60

Caracteristic nulităţii, ca element comun cuprins în toată această definiţie este faptul că ea este o sancţiune determinată de cauze contemporane încheierii actului juridic.

Putem defini deci nulitatea ca acea sancţiune care-i lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice care reglementează condiţiile sale de valabilitate1.

Din definiţia prezentă rezultă următoarele trăsături caracteristice ale nulităţii: a) nulitatea este o sancţiune de drept civil; b) constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrare legii, a dispoziţiilor

legale cu caracter imperativ; c) momentul în care se apreciază conformitatea actului juridic civil cu legea este cel al

încheierii lui; d) vizează numai acele efecte care contravin legii; e) se referă la condiţiile de validitate de fond şi de formă; f) priveşte numai actele nu şi faptele juridice. Faţă de cele prezentate este ilustrativ următorul exemplu: Atunci când susţinerile reclamanţilor privitor la nesemnarea

convenţiei de către vânzător - cu consecinţa lipsei consimţământului acestuia - sunt confirmate de expertiza grafologică efectuată în cauză, în mod legal instanţele au apreciat că, potrivit dispoziţiilor art.948 Cod civil, actul este lovit de nulitate, pentru lipsa consimţământului.(Secţia a III-a civilă, decizia nr.1.269/28.11.1996)

B) Clasificarea nulităţilor actului juridic Clasificarea nulităţilor prezintă importanţă întrucât încadrarea lor într-o categorie

sau alta, poate atrage şi consecinţe diferite pe planul regimului juridic aplicabil. Ne vom opri asupra principalelor criterii de clasificare, astfel: a) După natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, nulitatea este

de două feluri: absolută şi relativă. Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului

juridic, a unei dispoziţii legale (imperative) care ocroteşte un interes general, obştesc. Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului

juridic civil, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular sau individual. Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată, în legislaţie, practică şi

chiar doctrină, prin diferitele formule precum: actul este „nul de drept”, „nul”, „nul de plin drept”, „actul va fi nul”, inclusiv sintagma „nulitate absolută”. Nulitatea relativă însă este indicată prin formule precum: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”.

Indiferent de caracterul absolut ori relativ al nulităţii dispoziţia legală încălcată este de natură imperativă chiar şi în cazul nulităţii care este prevăzută în apărarea unui interes individual. Nulitatea este incompatibilă cu ocrotirea unor norme dispozitive (permisive sau supletive), deoarece subiectele de drept civil sunt îndreptăţite să deroge în orice chip de la prescripţiile lor, neputându-li-se aplica vreo sancţiune pentru acest motiv.

b) După întinderea efectelor sale aceasta poate fi nulitate parţială şi nulitate totală.

Nulitate parţială este aceea care desfiinţează numai o parte în efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale actului se menţin, întrucât nu contravin legii.

Nulitatea totală este aceea care desfiinţează în întregime actul juridic civil.

Dintre acestea două feluri de nulităţi, nulitatea parţială constituie regula iar nulitatea totală reprezintă excepţia.

c) Din punct de vedere a modului de consacrare legislativă se distinge nulitatea expresă şi nulitatea virtuală.

1 A se vedea T.R. Popescu, op.cit., pag.97.

61

Este expresă, explicită sau textuală, acea nulitate care este prevăzută, ca atare într-o dispoziţie legală. De reţinut că majoritatea nulităţilor este formată din cazurile de nulitate expresă prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative de drept civil.

Este virtuală sau implicită acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul din care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic civil. Aceste nulităţi sunt mai rar întâlnite, însă, ele sunt admise atât în doctrină cât şi în practică.

d) În ceea ce priveşte felul condiţiei de valabilitate nerespectată avem nulitate de fond şi nulitate de formă.

Este de fond nulitatea care intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a actului juridic - consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

Este de formă nulitatea care intervine în cazul nerespectării formei cerute de lege pentru valabilitatea actului juridic (ad validitatem).

e) Şi în final, nulitatea se mai poate distinge după modul de valorificare în nulitate amiabilă şi nulitate judiciară.

În concluzie, se poate reţine că dreptul civil prezintă o mai mare importanţă din punct de vedere a regimului juridic diferit, adică a regulilor cărora le este supusă nulitatea absolută şi cea relativă.

În mod sintetic între nulitatea absolută şi relativă există următoarele deosebiri: - nulitatea absolută poate fi invocată de către oricine şi chiar din oficiu pe când

nulitatea relativă poate fi invocată numai de către persoana a cărei interes a fost ignorat la facerea actului;

- în timp ce nulitatea este imprescriptibilă, nulitatea relativă este prescriptibilă; - nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, pe când relativă poate fi

confirmată tacit.

E. Efectele nulităţii Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării

sancţiunii nulităţii, adică urmările survenite în cazul desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care era lovit de nulitate.

Deci putem spune, că efectul nulităţii constă tocmai în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic afectat de această sancţiune şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii, a ordinii de drept încălcate.

Efectele nulităţii diferă după cum nulitatea este totală sau parţială, după cum actul a fost executat sau nu a fost executat şi după cum s-au încheiat ori nu acte juridice ulterioare prin care s-au transmis ori constituit aceleaşi drepturi sau altele noi, după caz.

Ca şi în situaţia efectelor actului juridic civil, principiile efectelor nulităţii sunt în număr de trei, şi nu anume:

a) principiul retroactivităţii nulităţii; b) principiul restabilirii situaţiei anterioare; c) principiul desfiinţării actului subsecvent ca urmare a desfiinţării actului iniţial. a) Retroactivitatea este acea regulă potrivit căreia nulitatea nu produce efectele

numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică până în momentul încheierii actului juridic civil. Aceasta înseamnă că practic toate efectele actului sunt înlăturate, ajungând-se ca în

temeiul acestui principiu, să se considere că actul juridic n-ar fi fost niciodată încheiat. Retroactivitatea efectelor nulităţii decurge din principiul legalităţii în sensul că

restabilirea legalităţii, încălcate la încheierea actului juridic, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui act astfel încheiat. În caz contrar, sancţiunea aplicată ar fi inutilă, pur formală, iar asigurarea ordinii de drept ar rămâne un simplu deziderat.

62

b) În legătură cu restabilirea situaţiei anterioare sau nepunerii în situaţia anterioară - „restituito in integrum” precizăm că acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic desfiinţat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-a încheiat.

Prin urmare, această regulă este consecinţa primului principiu şi mijlocul juridic de asigurare a eficienţei lui practice.

În legătură cu principiul „restitutio in integrum” se cuvine a fi făcute încă două precizări:

- ca şi retroactivitatea, priveşte efectele nulităţii actului juridic, între părţile raportului juridic, iar nu faţă de terţi;

- prin desfiinţarea actului juridic dispare temeiul juridic al executării prestaţiilor. Ca atare temeiul juridic al acţiunii în restituirea prestaţiilor nu-1 mai reprezintă actul juridic desfiinţat, ci aşa cum vom vedea „îmbogăţirea fără justă cauză”.

c) Regula anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial este situaţia potrivit căreia anularea sau desfiinţarea actului iniţial - primar atrage după sine şi anularea actului subsecvent adică următor, datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi, nebucurându-se nici el de o consacrare legală într-un text de principiu. Codul civil face aplicaţia lui doar în materie de ipotecă (art.1770 Cod civil).

În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două situaţii specifice: - în primul rând, în cazul „actelor autorizate”, anularea unui act administrativ

conduce la anularea şi a actului civil care i-a urmat; - în al doilea rând în cazul a două acte, din care unul este principal iar celălalt

accesoriu, anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului accesoriiu. În afara nulităţii este de reţinut faptul că în domeniul actelor juridice civile nu numai

nulitatea conduce la lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora actul a fost încheiat ci şi alte cauze posterioare încheierii lui precum: rezoluţiunea şi rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea ş.a.1

Pentru sesizarea elementelor care delimitează sancţiunea nulităţii faţă de alte instituţii juridice care lipsesc de eficacitate actele juridice este util să ne oprim printr-o analiză concretă asupra acestora, astfel2:

a) cu toate că în practică rezilierea este des confundată cu rezoluţiunea, nu se deosebeşte de aceasta din urmă prin domeniul de aplicare şi prin lipsa caracterului retroactiv al sancţiunii. În timp ce rezoluţiunea, aşa cum am arătat este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea cu caracter retroactiv a unui contract sinalgamatic cu executare imediată.

De altfel, în situaţia contractelor cu executor, succesivă în timp, nici nulitatea nu acţionează retroactiv ca şi rezilierea.3

b) inopozabilitatea este sancţiunea juridică civilă ca urmare a nerespectării de către părţi a formelor de publicitate cerute expres de lege pentru ca actul să fie opozabil terţilor.

În această situaţie un act juridic valabil poate fi impozabil ceea ce că terţele persoane au dreptul de a-i ignora existenţa. Inopozabilitatea sancţionează neîndeplinirea unei condiţii de publicitate obligatorii (de regulă, actele constitutive sau translative de drepturi reale) în timp ce nulitatea se aplică tuturor actelor juridice. Ea este o măsură de protecţie a terţelor persoane juridice sau fizice.

c) revocabilitatea constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită şi gratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.1 De reţinut că introducerea

1 A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., pag.182-188.2 A se vedea Ovidiu Ungureanu op.cit. p. 162-164.3 A se vedea Valeria Stoica „Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Editura ALL, Bucureşti 1997, p.18-35

63

cazurilor de revocare sunt ulterior încheierii actului juridic spre deosebire de nulitate când acestea sunt concomitente şi se aplică, cum uşor se poate observa, în general, în actele cu titlu gratuit.

d) Caducitatea, survine ulterior încheierii unui act juridic valid şi care este o sancţiune ce constă în lipsirea de efecte a unui act juridic datorită unui eveniment independent de voinţa sau culpa părţilor. (De pildă cazul ofertei. Ea caducă dacă înainte de a fi acceptată, ofertantul devine incapabil sau decedează.)

Deoarece pentru trecut nu s-a produs nici un efect, caducitatea nu retroactivează.

În literatura juridică sunt analizate şi alte sancţiuni civile ca inexistenţa, reducţiunea succesorială ş.a..

De subliniat că anumite principii de drept justifică menţinerea situaţiilor create de actul juridic nul, ori menţinerea în totalitate sau în parte a efectelor sale astfel:

a) Principiul ocrotirii bunei credinţe - explică2 şi justifică necesitatea păstrării efectelor produse în trecut de actele juridice declarate nule ori anulate.

b) Principiul validităţii aparenţei de drept (error comunis facitius) - eroarea obştească şi de neînvins este creatoare de drept adică are deplină aplicabilitate

Este cazul terţului dobânditor, de bună credinţă, care a dobândit de la moştenitorii celui declarat mort, în cazul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte.

c) Principiul conversiunii actului juridic (conversiunea înseamnă înlocuirea actului nul ca un act juridic solid). Prin conversiune, actul juridic nul poate produce efectele unui act juridic ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte.

1 A se vedea Gh. Beleiu op.cit. p.169.2 A se vedea Iosif Urs, Smaranda Angheni, „Drept Civil - Partea generală”, vol.I Ed. Oscar Print, p. 168-170.

64

Caappiittoolluull IIVV C

Obbiieeccttuull rraappoorrttuulluuii jjuurriiddiicc cciivviill.. BBuunnuurriillee..OPaattrriimmoonniiuullP

1. Unele consideraţii cu privire la noţiunea obiectului raportului juridic civil

În cadrul lucrării am cuprins într-un capitol aparte „obiectul” ca element de structură al raportului juridic, pe de o parte şi pe de altă parte bunurile şi patrimoniul, bazaţi pe o motivaţie de ordin „pur didactic”, pentru a pune concret în evidenţă natura juridică diferită a acestuia, dar şi unele elemente derivate de legătură între ele.

Alături de subiectele raportului juridic civil şi de conţinutul acestuia, obiectul reprezintă cel de-al treilea element structural.

Problema obiectului juridic civil este controversată în doctrină. Din multiplele definiţii date de majoritatea autorilor - I.Ceterchi, A. Ionescu,

C.Stătescu, P.Cosmovici, Gh.Baboş, N.Popa ş.a., rezultă faptul că toate se referă la conduita părţilor, indiferent dacă raportul cuprinde în conţinutul său drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale, drepturi reale sau drepturi de creaţă.

Între conţinutul şi obiectul raportului juridic civil putem face următoarea comparaţie: conţinutul aşa cum am văzut, cuprinde posibilităţile juridice ale exercitării drepturilor şi asumării obligaţiilor corespunzătoare, în timp ce obiectul raportului juridic este format din acţiunile sau inacţiunile pe care le pretinde subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv. Deci, posibilitatea de a avea o numită conduită nu se confundă cu însăşi conduita părţilor raportului juridic.

În ceea ce priveşte bunurile acestea nu pot fi incluse în nici un caz în structura juridic civil, dată fiind natura socială a acestui raport.

În raporturile patrimoniale conduita părţilor se referă însă, adesea, la lucrurile din lumea exterioară numite bunuri.

De aceea, pentru uşurinţa exprimării, se foloseşte, în multe cazuri, şi formularea următoare: „obiect al raportului juridic îl formează bunurile” ori „nişte bunuri”.

În această situaţie, când conduita priveşte un lucru, bunul este luat deci în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

2. Bunurile

A. Noţiune În doctrina de specialitate noţiunea de „lucru” este definită a fi orice valoare

economică aptă de a satisface o trebuinţă de ordin material ori spiritual al omului. De pildă aerul, deşi este absolut necesar existenţei biologice a omului, el nu este „bun” în sensul dreptului civil pentru că nimeni nu se poate face stăpân pe aer.

Spre deosebire de lucru, prin „bun” înţelegem orice valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale sau spirituale a omului şi este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial (o haină, o mobilă, o maşină).

65

Deci, pe lângă valoarea de întrebuinţare care este proprie oricărui lucru, un bun trebuie să fie, totodată, şi susceptibil de însuşire sub forma drepturilor patrimoniale. Astfel, lucrurile care nu devin niciodată bunuri sunt acelea care nu sunt susceptibile de a fi apropriate, cu privire la care nu se poate constitui un drept de proprietate şi nici un alt drept patrimonial.

Codul nostru civil foloseşte uneori noţiunea de lucru în locul aceleia de bun. Astfel, art.480 Cod civil defineşte proprietatea ca fiind dreptul pe care îl are o persoană de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele prevăzute de lege, în timp ce art.461 şi 462 Cod civil vorbesc despre bunuri, ceea ce desemnează că legiuitorul a considerat lucrurile şi bunurile ca noţiuni identice.

De unde concluzia firească deci că, în sensul dreptului civil orice „bun” este un „lucru” şi orice „lucru” este un „bun”.

B. Clasificare şi importanţă Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii: a) Din punct de vedere economic bunurile pot fi împărţite astfel: - mijloace de producţie; - bunuri de consum. Mijloacele de producţie sunt formate din fondurile fixe şi mijloace circulante. Fondurile fixe nu se consumă într-un singur proces de producţie, ci îşi transferă

treptat valoarea asupra bunului realizat. Mijloacele circulante sunt mijloace de producţie, ca de exemplu materiile prime şi combustibilul.

Bunurile de consum sunt produse ce rezultă din procesul de producţie, reprezentând valori materiale.

b) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile şi imobile, adică mişcătoare şi nemişcătoare. În dreptul nostru civil există trei categorii de bunuri imobile şi trei categorii de bunuri mobile.

Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele: - imobile prin natura lor sunt conform art.463, 464 şi 465 alin.1 Cod civil,

fondurile de pământ, clădirile, morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi, recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă;

- imobile prin obiectul la care se aplică, potrivit art.471 Cod civil, sunt: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil;

- imobile prin destinaţie, conform art.468-470 Cod civil sunt obiectele ce proprietarul unui fond le-a plasat pentru serviciul şi exploatarea acestui fond. În acest sens, sunt imobile prin destinaţie: animalele afectate la cultură, stupii cu roi, peştele din heleştee, tractoarele, combinele, îngrăşămintele ş.a.., de asemenea, toate efectele mobiliare pe care proprietarul le-a aşezat „pe un fond” dacă acestea sunt „întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului către care sunt aşezate”. Acestea se aplică şi la tablouri şi alte ornamente. Statuile sunt imobile, când ele sunt aşezate pentru a da valoare estetică fondului, chiar când ele s-ar putea scoate fără fractură sau deteriorate (art.468 şi 469 Cod civil).

În aceeaşi categorie sunt incluse, potrivit dispoziţiilor art.470, „ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ sau la vreo casă”, acestea fiind considerate imobile care „fac parte din proprietăţile la care servesc”.

Se observă că deşi mobile, bunurile enumerate sunt imobile prin destinaţie, întrucât sunt accesorii la exploatarea unui bun imobil, şi totodată, că pentru a fi incluse în această categorie trebuie ca imobilul să aparţină aceluiaşi proprietar1.

1 A se vedea Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.86-87

66

Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele: - mobile prin natura lor: art.473 Cod civil consideră că sunt mobile prin natura lor

corpurile care se „pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine, precum animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite”;

- mobile prin determinarea legii: acestea sunt precizate de art.474 Cod civil astfel: „Sunt mobile prin determinarea legii obligaţiunile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare (adică bunuri mobile prin natura lor), acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile”.

Aceste acţiuni sau interese se socotesc ca imobile numai în privinţa fiecăruia din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia.

De asemenea, sunt mobile prin determinarea legii veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor.

- mobile prin anticipaţie; Codul civil nu prevede această categorie de mobile; în doctrină nu se admite, însă, că mobilele prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le apreciază ca mobile prin anticipaţie: fructele şi recoltele neculese încă, dar înstrăinate prin act juridic prin anticipaţie.

Importanţa diviziunii bunurilor în imobile şi mobile derivă din modul lor de dobândire.

Dobândirea imobilelor cu titlu gratuit se face prin act scris autentic şi trebuie transcris în registrele de publicitate. Bunurile mobile se transmit prin simpla tradiţiune, nefolosindu-se, de regulă, forma scrisă.

Bunurile mobile pot fi gajate pentru garantarea unei datorii, iar imobilele pot fi ipotecate.

Posesia de bună credinţă a bunurilor mobile, în conformitate cu art.1909 Cod civil, echivalează cu titlu de proprietate, pe când la imobile se cere uzucapiunea.

c) După gradul de determinare deosebim: bunuri individual determinate şi bunuri determinate generic.

Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimată în act juridic, se individualizează în însuşiri proprii, specifice.

Sunt individual determinate acele bunuri ce sunt unicate. Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin

însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare; numărare etc. (ex.: bunuri determinate individual: o anumită maşină, un anumit animal, un anumit tablou; bunuri determinate generic: o anumite cantitate de grâu, porumb, struguri, un anumit număr de oi, vaci).

Dacă un bun determinat individual piere datorită unui caz de forţă majoră, cel care l-a înstrăinat este exonerat de răspunderea de a-1 preda, afară de cazul dacă a fost pus în întârziere şi în această situaţie va putea fi exonerat de răspundere dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la primitor din cauza aceluiaşi caz de forţă majoră.

Primitorul însă este ţinut să plătească preţul, deşi nu i s-a încredinţat bunul, el fiind considerat proprietar din momentul încheierii contractului.

Când este vorba de bunuri determinate generic, pieirea lor în caz de forţă majoră nu-1 exonerează pe debitor de obligaţia de a-l preda.

d) Tot după natura lor, bunurile se mai clasifică astfel: bunuri divizibile şi indivizibile.

Cele dintâi se pot împărţi în natură (o cantitate de vin, de cereale), pe când cele din urmă nu (o pereche de pantofi, un vas de bucătărie, un tablou etc.).

67

Bunurile divizibile pot fi împărţite în natură de comoştenitorii aflaţi în indiviziune. Bunurile indivizibile se evaluează şi se împarte valoarea lor.

e) Bunurile principale şi accesorii. Cele principale sunt acelea care se pot folosi independent pe când cele accesorii sunt destinate la folosirea altui bun (cureaua de la ceasul de mână, servieta pentru transportul documentelor diplomatice etc.).

Interesul acestei diviziuni constă în faptul că, de regulă, bunul accesoriu urmează soarta bunului principal, potrivit principiului „accesorium sequitur principalem”. Legea sau părţile pot conveni altfel.

În afara acestor clasificări, în literatura juridică bunurile sunt împărţite după alte diferite criterii în:

f) Bunuri corporale şi incorporale. Proprietatea unui bun corporal aparţine unei anumite persoane, de exemplu asupra unei case. Dacă aceasta este grevată de un uzufruct, abitaţie sau drept de servitute, cele din urmă sunt drepturi reaale incorporale.

Modurile de dobândire a bunurilor mobile corporale, în conformitate cu art.1909 alin.1 din Codul civil sunt diferite de acelea ale titlurilor de valoare care pot fi la purtător şi se transmit prin remitere sau nominative când se transmit prin cesiune.

g) Bunuri publice şi private prezintă importanţă, întrucât cele dintâi nu se pot înstrăina, ci doar concesiona ori da în administrare (art.135 din Constituţie), pe când cele din urmă sunt în circuitul civil şi se pot înstrăina.

h) Bunuri aflate în circuitul civil şi în afara acestuia au importanţă, deoarece numai cele dintâi pot face obiectul unui contract (art.963 Cod civil).

Cele care nu sunt în circuitul civil trebuie prevăzute în mod expres în lege, ele constituind excepţia (drogurile, bunurile proprietate publică - art.5 alin. ultim din Legea nr.18/1991). Bunurile din circuitul civil pot circula neîngrădit; celelalte nu pot circula decât în anumite condiţii (armele, muniţiile, explozibilele, bunurile din patrimoniul naţionalcultural sau cele din fondul arhivistic).

i) Bunuri singulare şi universalităţi de bunuri. Universalitatea de bunuri presupune o masă de bunuri care se supun unor reguli

comune, aşa cum vom vedea în capitolele următoare1.

3. Patrimoniul

Noţiune şi caractere juridice Noţiunea de patrimoniu nu a fost definită de Codul nostru civil. Ea este o creaţie a

doctrinei juridice care, în raport cu dinamica vieţii economice şi sociale a fost modificată de-a lungul timpului.

În unele texte ale Codului nostru civil se fac totuşi referiri la patrimoniu. Astfel, art.781 şi art.784 Cod civil este prevăzut dreptul creditorilor persoanei decedate de a împiedica o confuziune a patrimoniului lăsat de defunct cu patrimoniul propriu al moştenitorilor, iar în art.1718 Cod civil, care se stipulează că oricine este obligat personal este ţinut cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.

În realitate, această reglementare juridică, cu referire la toate bunurile mobile şi imobile prezente şi viitoare, constituie o universalitate juridică de bunuri.

O atare universalitate cuprinde însă, atât un activ constituit din bunuri şi drepturi considerate împreună aparţinând aceleiaşi persoane, cât şi un pasiv compus din obligaţii, datorii pe care titularul bunurilor le are faţă de alte persoane.

1 A se vedea Vasile Gionea - „Curs de drept civil. Proprietatea şi alte drepturi reale”, Ed.Scaiul, Bucureşti,1996, pag.10-11.

68

Dintre definiţiile date patrimoniului noi ne raliem la aceea care defineşte noţiunea de patrimoniu ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică a persoanei, precum şi bunurile la care se referă aceste drepturi1.

Când ne referim la persoane, avem în vedere inclusiv persoana juridică, în ale cărei elemente componente, aşa după cum am văzut, figurează şi patrimoniul (Decretul 31/1954 cu privire la persoana fizică şi juridică).

Unii autori însă nu au socotit necesar să introducă în definiţie şi bunurile, o astfel de menţiune specială socotind-o de prisos, întrucât simpla referire la drepturi le include implicit.

Caracterele juridice ale patrimoniului a) Patrimoniul este o universalitate juridică Aceasta înseamnă că: - patrimoniul apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a

mai multor astfel de mase, având fiecare un regim juridic determinat; - drepturile şi obligaţiile, fiecare în parte, sunt distincte de universalitate, astfel încât

schimbările care s-ar produce în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii nu afectează identitatea universalităţii, întrucât acestea sunt avute în vedere numai sub aspectul lor valoric.

b) Orice persoană are un patrimoniu. Toate persoanele fizice, ca şi toate persoanele juridice (fundaţii, regii autonome, societăţi comerciale etc.) au un patrimoniu indisolubil legat de aceste persoane.

c) Unicitatea patrimoniului. Acest caracter juridic decurge din unicitatea subiectului care este titular al patrimoniului.

Prin unicitatea patrimoniului înţelegem că fiecare subiect de drept are un singur patrimoniu, dar acest lucru nu exclude, atunci când se impune, divizibilitatea acestuia (ex.: persoana juridică-comasare şi diviziune).

d) Patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii sau de bunuri, fiecare având un regim juridic bine determinat.

În cazul persoanelor fizice căsătorite, potrivit art.30-36 din Codul familiei trebuie să distingem între masa bunurilor comune dobândită în timpul căsătoriei cu un regim juridic deosebit al comunităţii de bunuri şi masa bunurilor proprii fiecăruia dintre soţi, limitativ prevăzute de legiuitor prin art.31 din Codul familiei.

În cazul persoanelor juridice, la societăţile comerciale se face distincţie între patrimoniul asociaţilor şi patrimoniul societăţii.

Societatea comercială are astfel un patrimoniu distinct, neconfundându-se în nici un caz patrimoniul asociaţilor. În consecinţă, bunurile societăţii formează gajul exclusiv al creditorilor societăţii şi nu al creditorilor particulari ai asociaţilor.

Funcţiile patrimoniului Importanţa practică a noţiunii de patrimoniu rezidă în faptul că acesta explică şi în

acelaşi timp permite producerea unor anumite consecinţe juridice impuse de viaţă. Din acest punct de vedere patrimoniul are trei funcţii principale: a) constituie gajul general al creditorilor chirografari; b) explică şi permite fenomenul subrogaţiei reale cu titlu universal şi titlu particular; c) explică şi permite transmisiunea universală şi cu titlu universal. a) Patrimoniul şi dreptul la gaj general al creditorilor chirografari Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală - gaj,

ipotecă sau privilegiu - prin care să le fie asigurată creanţa pe care au împotriva debitorului.

1 A se vedea T.R.Popescu, op.cit., pag.43.

69

Aceşti creditori au drept garanţie întregul patrimoniu debitorului privit în ansamblul său, ca o universalitate juridică.

Dacă creditorii au o garanţie reală - gaj, ipotecă sau privilegiu - au drept de urmărire şi de preferinţă asupra bunului, pentru încasarea creanţei, creditorii chirografari au doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor pentru recuperarea creanţei. Altfel spus, creditorii chirografari vor putea urmări toate bunurile aflate în patrimoniul debitorului la data recuperării creanţei Această idee exprimată în art.1718 Cod civil prin aceea că „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.

De reţinut însă că „creditorul nu poate urmări aşa-zisele bunuri viitoare decât pe măsură ce aceste bunuri devin prezente, adică intră în patrimoniu; el nu poate urmări nici bunurile care nu au intrat încă, nici bunurile care au ieşit deja din patrimoniu în momentul urmăririi, fiindcă creditorul nu are un drept individualizat în fiecare bun particular, ci un simplu drept general asupra întregului patrimoniu în universalitatea sa”. Iată deci că numai noţiunea de patrimoniu poate să explice dreptul de gaj general al creditorilor chirografari1.

c) Patrimoniul şi subrogaţia reală cu titlu universal şi cu titlu particular Subrogaţie înseamnă înlocuire. Atunci când într-un raport juridic o persoană juridică

este înlocuită cu alta, avem de-a face cu o subrogaţie personală. În cadrul studiului patrimoniului nu ne interesează însă subrogaţia personală, ci subrogaţia reală, adică înlocuirea unui lucru cu altul. Dacă această înlocuire se produce în cadrul unui patrimoniu, ea este o subrogaţie reală cu titlu universal. Astfel, de exemplu dacă un lucru este vândut, în cuprinsul patrimoniului locul lui v fi luat de preţul încasat, care, la rândul său, va fi înlocuit cu lucrul nou în care va fi investit ş.a.m.d.. Fenomenul acesta de continuă mişcare şi înlocuire a unor valori cu altele - subrogaţie reală - se produce automat, ori de câte ori această se referă la conţinutul unui patrimoniu. Valorile nou intrate în acest patrimoniu se subrogă celor ieşite şi capătă aceeaşi poziţie juridică pe care au avut-o acestea din urmă. Astfel, dacă o persoană fizică vinde un bun propriu, bunul procurat din banii încasaţi va intra, în virtutea subrogaţiei reale cu titlu universal, în masa bunurilor comune.

Spre deosebire de subrogaţia reală cu titlu universal, subrogaţia cu titlu particular se referă la un anumit bun izolat. Subrogaţia reală cu titlu particular intervine automat, ci numai dacă legea o prevede în mod expres.

Astfel, de exemplu, art.1721 Cod civil prevede că dacă un bun ipotecat a fost distrus sau deteriorat ipoteca se va strămuta asupra sumei de bani primită ca despăgubire de la autorul prejudiciului.

c) Patrimoniul şi transmisiunea universală sau cu titlu universal Decesul unei persoane fizice sau reorganizarea persoanei juridice pun problema

transmiterii drepturilor şi obligaţiilor nu privite izolat, ci transmiterea lor împreună, ca universalitate ce a aparţinut unui subiect de drept şi care se transmite ca atare, către un alt subiect de drept. Aceasta înseamnă că obiectul transmisiunii îl constituie însuşi patrimoniul.

Atunci când întregul patrimoniu al unui subiect de drept se transmite nefracţionat, către un anumit succesor, avem de-a face cu o transmisiune universală. Astfel, de exemplu, în caz de comasare a unor persoane juridice, indiferent de această comasare ia forma fuziunii ori absorbţiei, se produce o asemenea transmisie.

Dacă însă transmisiunea patrimoniului se face fracţionat, avem de-a face cu transmisiune cu titlu universal. Astfel sunt, de exemplu, transmisiunea unui patrimoniu succesoral către mai mulţi succesori sau transmiterea patrimoniului unei persoane juridice în caz de divizare.

1 A se vedea Ioan Lucian - „Drept civil român - Drepturile reale”, Ed.Augusto, Timişoara, 1997.

70

Ceea ce este specific atât pentru transmisiunea universală, cât şi pentru cea cu titlu universal este faptul că ceea ce se transmite este patrimoniul sau o fracţiune din el, deci concomit1ent, atât activul cât şi pasivul ce-1 constituie. Între transmisiunea universală şi cea cu titlu universal nu există, deci o deosebire de calitate: în ambele cazuri se transmite atât activul cât şi pasivul unei universalităţi. Între ele este numai o deosebire de cantitate, transmisiunea cu titlu universal, având ca obiect numai o parte din universalitate.

Deci, atât una cât şi cealaltă, nu ar putea fi concepute în afara noţiunii de patrimoniu, în care se exprimă unitatea activului şi pasivului aparţinând unui subiect de drept determinat1.

1 A se vedea C.Bârsan, M.Gaiţă - „Drepturile reale. Patrimoniul”, Ed.Europa, 1996, pag.16.

71

Caappiittoolluull VV C

Prroopprriieettaatteeaa P

1. Introducere

Dezvoltarea în etapa actuală a relaţiilor economico-sociale de tipul economiei de piaţă în ţara noastră impune cu acuitate restructurarea sistemului de drept şi, implicit, apariţia a noi concepte şi abordări în doctrina şi practica juridică.

În cadrul tuturor acestor transformări structurale, un loc central îl ocupă proprietatea care, pe de o parte, îşi extinde aria de cuprindere ca o instituţie preexistentă, tradiţională devenind tot mai complexă şi riguros reglementată, iar pe de altă parte conferă din spaţiul ei cu generozitate elemente de substanţă pentru apariţia unor ramuri noi sau care deja fiinţează şi ele la rândul lor în plin proces de dezvoltare şi modernizare.

Ca relaţie economică, proprietatea reprezintă condiţia fundamentală a producţiei, o condiţie de existenţă a societăţii, pentru că orice producţie are ca premisă esenţială şi indispensabilă însuşirea (aproprierea) de către producător a bunurilor necesare acelei producţii. Însuşirea îmbracă două aspecte: sub formă privată sau sub formă publică (socială), aşa cum vom vedea în continuare.

Deci, punct de vedere economic proprietatea în general poate fi definită ca o relaţie socială istoriceşte determinată, care ia naştere „în legătură” cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a bunurilor.

Este foarte important de subliniat că atunci când vorbim de apropriere avem în vedere nu însuşirea materială a lucrului - raportul dintre om şi lucru, ci raporturile sociale, în cadrul căror se realizează această însuşire.

Pe plan juridic ea are corespondent în dreptul de proprietate, categorie juridică prin excelenţă, în sensul că însuşirea, aproprierea a devenit un „drept de însuşire, un drept de apropriere”, consacrat prin norme juridice şi întărit prin forţa de constrângere a statului.

În ambele sensuri - economic sau juridic este însă un raport social, ea nu apare deci ca un raport între om şi lucruri, ci ca un raport între oameni cu privire la lucruri.

2. Definirea dreptului de proprietate

Privit în strânsă legătură cu patrimoniul, dreptul de proprietate pare să îndeplinească cel mai important rol, el fiind dreptul fundamental care determină conţinutul şi forma tuturor celorlalte drepturi reale şi de creanţă ce formează patrimoniul, iar pe de altă parte, reprezintă baza oricărui alt drept patrimonial, sursa primară a celorlalte drepturi patrimoniale care caracterizează viaţa economică.

Constituţia României prin art.41 evidenţiază dreptul de proprietate, stabilind că acest este garantat, iar conţinutul şi limitele sale sunt stabilite prin lege. De asemenea, Constituţia prevede că bunurile proprietate publică sunt „inalienabile”, iar proprietatea privată este, în condiţiile legii, „inviolabilă” (art.135 din Constituţie).

Codul nostru civil (art.480) defineşte proprietatea ca fiind: „dreptul ce-1 are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

72

Această definiţie a fost criticată în doctrina juridică ca incompletă, ea limitându-se doar la cele trei atribute pe care le conferă dreptul de proprietate titularului său - posesie, folosinţă şi dispoziţie.

Aşa cum am văzut în partea introductivă a acestui capitol, dreptul de proprietate etse un complex care trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

- dreptul de proprietate are un pronunţat caracter social; - dreptul de proprietate sub aspectul esenţei sale este un drept de apropiere a unor

bunuri materiale; - dreptul de proprietate cuprinde în conţinutul său: dreptul de posesiune, dreptul de

folosinţă şi dreptul de dispoziţie; - proprietarul exercită aceste trei atribute prin putere proprie şi în interes propriu, cu

respectarea legilor în vigoare. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că: „Atributele dreptului de proprietate nu

pot fi exercitate în mod abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alţi proprietari în exercitarea dreptului lor.

În acest sens, din raporturile de vecinătate derivă, pentru fiecare proprietar obligaţia de se limita la o folosinţă normală a bunului său, spre a nu-i stânjeni cu nimic pe ceilalţi. Exercitarea dreptului de proprietate peste limitele statornicite de lege constituie abuz de drept, conform art.3 din Decretul nr.31/1954.

În lumina acestor principii nu poate fi îngăduită poluarea fonică produsă de un motor aflat în stare de funcţionare” (TS, s.c., dec.nr.1325/1978).

În acest context, în literatura de specialitate1, dreptul de proprietate fost definit ca fiind „acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente”.

Definiţia dată astfel dreptului de proprietate ţine seama de realităţile juridice existente în prezent în ţara noastră, având după părerea noastră următoarele avantaje:

- drepturile reale principale de tip nou (proprietatea publică), departe de a fi îngrădiri ale dreptului de proprietate, reprezintă prin specificul lor, mijloace juridice eficiente pentru punerea în valoare a valenţelor şi prerogativelor pe care le implică acest drept;

- drepturile principale clasice (dezmembrămintele) fiind constituite de către proprietar, dau expresie modului liber în care acesta înţelege să-şi exercite dreptul său, cu condiţia să nu contravină normelor juridice imperative;

- proprietarul este liber să decidă singur asupra dimensiunilor punerii în valoare a atributelor dreptului de proprietate, în funcţie de avantajele pe care le are le poate exercita numai pentru sine, mergând până la folosirea dreptului dispoziţie, în funcţie de interesele pe care le are sau le poate lăsa în beneficiul altor persoane.

3. Atributele dreptului de proprietate

Definiţia dată dreptului de proprietate pune în evidenţă atributele acestuia. Dreptul de posesie constă în facultate a proprietarului de a stăpâni în fapt, direct

şi nemijlocit bunul, prin putere proprie şi în interes propriu sau de a consimţi ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă în numele şi în interesul lui către o altă persoană.

Dreptul de folosinţă este facultatea proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe care le poate obţine din acestea.

1 A se vedea C.Bârsan, M.Gaiţă, M.Pivniceru - „Drepturile reale”, Ed.Institutul European, Iaşi 1997, pag.25.

73

Dreptul de dispoziţie constă în facultatea proprietarului: de a înstrăina bunul său, de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, adică dreptul de dispoziţie juridică; precum şi dreptul de a consuma sau de a distruge, chiar fără folos, lucrul ce-i aparţine, adică dreptul de dispoziţie materială sau de fapt.

4. Formele dreptului de proprietate

A. Dreptul de proprietate publică a) Noţiunea dreptului de proprietate publică Prin art.135 pct.4 din Constituţia României se stipulează că: „Bogăţiile de orice

natură ale solului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele materiale ale zonei economice şi platoul continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Şi în Codul civil este reglementat acest regim juridic pentru unele bunuri.

Acelaşi regim juridic a fost statuat de către legiuitor pentru alte categorii de bunuri, cum sunt cele prevăzute de Legea nr.18/1991, privind fondul funciar (ex.: în art.5 sunt prevăzute categorii de terenuri ce aparţin acestui domeniu); Legea nr.69/1991 republicată, a administraţiei publice locale (ex.: art.80, bunurile care potrivit legii sau prin natura lor sunt afectate utilităţii publice, sunt de uz sau interes public şi nu au fost declarate de interes naţional aparţin domeniului public de interes local sau judeţean: pieţele, reţelele stradale, parcurile publice, terenurile pe care sunt amplasate clădiri publice ş.a.

Dar, principalul act normativ care reglementează proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia este Legea nr.31/1998 care, în art.1 prevede că „dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”.

În art.2 se stabileşte faptul că titularii dreptului de proprietate publică (statul şi unităţile administrativ-teritoriale) exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public.

În acest fel se pune în evidenţă regimul juridic distinct al dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public de cel al dreptului de proprietate privată.

Ţinând seama de criteriile prevăzute de art.135 din Constituţie şi de Legea nr.213/1998, în literatura de specialitate1 s-a stabilit că domeniul public cuprinde proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin destinaţia legii, sunt de uz şi interes public.

În ceea ce priveşte noţiunea de „utilitate publică” trebuie menţionat faptul că nu numai bunurile ce aparţin domeniului public sunt destinate folosinţei publice, ci şi alte categorii de bunuri aflate în proprietatea privată a statului, a regiilor autonome sau a societăţilor comerciale prezintă prin natura lor, elemente de utilitate publică.

Ceea ce le deosebeşte de bunurile aparţinând domeniului public este dreptul de folosinţă (usus), care aparţine titularilor dreptului de proprietate şi care poate fi înstrăinat.

În schimb, în cazul bunurilor ce aparţin domeniului public, folosinţa şi utilitatea publică este directă, bunurile revenind, potenţial, tuturor.

În aceste condiţii, dreptul de proprietate publică este dreptul subiectiv de proprietate ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziţie specială a legii sunt de uz şi utilitate publică.

1 A se vedea C.Bârsan, M.Gaiţă, M.Pivniceru, op.cit., pag.46.

74

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt: statul asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeţul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

Trebuie subliniat faptul că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniului public. Astfel, persoanele juridice de drept public care primesc în administrare bunuri din domeniul public, precum şi cele cărora le sunt concesionate asemenea bunuri, dobândesc numai un drept de administrare sau concesiune, care nu se confundă cu dreptul de proprietate.

b) Caracterele şi obiectul proprietăţii publice Pentru delimitarea cât mai exactă a dreptului proprietăţii publice de dreptul

proprietăţii private este necesar să facem o analiză succintă cu privire la caracterele juridice şi obiectul dreptului de proprietate, astfel:

- Bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, adică sunt inalienabile. De aici rezultă concluzia că, bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil.

Constituţia României în alin. 5 al art.135 stipulează expres că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Cu toate acestea legiuitorul constituţional prin prevederile aceluiaşi articol stabileşte în continuare, că bunurile respective pot fi date în administrare regiilor autonome sau instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate. Legea nr.69/1991 republicată a administraţiei publice locale după ce la rândul ei dispune că bunurile care aparţin domeniului public şi privat sunt inalienabile (art.82 alin.1) prevede că autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, au dreptul să hotărască cu privire la concesionarea sau închirierea bunurilor aparţinând domeniului public ori transmiterea acestora în administrarea regiilor autonome sau instituţiilor publice.

În temeiul legii deci, bunurile din domeniul public nu pot fi înstrăinate, în timp ce bunurile din domeniul privat al statului pot fi înstrăinate, însă numai prin vânzare, după o procedură legală prealabilă prin licitaţie publică.

- Bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile. Din acest punct de vedere, art.1844 Cod civil prevede că: „nu se poate prescrie domeniul bunurilor care prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată şi sunt scoase afară din comerţ”.

Iar mai recent, legiuitorul a prevăzut expres, prin art.82 alin.l din Legea 69/1991 republicată, că bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile, ca şi prin art.11 Legea 213/ 1998.

De aici, concluzia pe care trebuie să o reţinem este aceea că titularul dreptului de proprietate publică, spre deosebire de cel al dreptului de proprietate privată, nu poate pierde niciodată dreptul de proprietate oricât ar dura neuzul lui.

- Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite (insesizabile), aşa cum prevede în mod expres art.11 lit.b din Legea 213/1998.

Ca urmare, bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditori. Datoriile statului, care este întotdeauna solvabil şi ale unităţilor

administrativteritoriale se plătesc şi se lichidează prin aplicarea unor norme speciale financiare, nefiind aplicabile dispoziţiile de drept comun privind executarea silită.

Art.11 pct.2 din Legea nr.213/1998 prevede că actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Obiectul dreptului de proprietate publică este alcătuit din bunurile ce aparţin exclusiv proprietăţii publice conform art.135 pct.4 din Constituţie, precum şi din bunurile enumerate exemplificativ de anexa 1 la Legea 213/1998.

Astfel, 135 alin. 4 din Constituţie arată ce lucruri aparţin exclusiv domeniului public şi anume: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele

75

cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi cele ale platoului continental.

În partea finală a acestui text constituţional se prevede că prin lege pot fi determinate bunuri care să facă parte exclusiv din domeniul public, lăsând astfel deschisă posibilitatea includerii în domeniul public şi a altor bunuri pe calea unei legi organice1.

Art.3 din Legea 213/1998 face distincţie între domeniul public al statului, domeniul public al judeţelor şi domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor.

Astfel, domeniul public al statului cuprinde atât bunurile prevăzute de art.135 pct.4 din Constituţie, cât şi bunurile de uz sau de interes public naţional prevăzute exemplificativ în pct.1 din anexa la Legea nr.213/1998: pădurile şi terenurile destinate împăduririi şi care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică; terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, desecări şi de combatere a eroziunii solului; parcurile naţionale; rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; patrimoniul naţional al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”; infrastructura căilor ferate: drumurile naţionale, canalele navigabile, reţelele de transport al energiei electrice, conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale, porturile maritime şi fluviale, civile şi militare, pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării, statuile şi monumentele declarate de interes public naţional, ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice, muzeele şi colecţiile de artă declarate de interes public şi naţional ş.a.

Anterior adoptării Legii nr.213/1998 delimitarea între domeniul public de interes naţional şi cel de interes local se făcea în baza art.80 din Legea nr.69/1991 republicată privind administraţia publică locală. Acest text de lege prevedea că aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public şi nu au fost declarate de interes naţional. Prin art.127 din acest act normativ, Guvernul ca autoritate executivă centrală a fost învestit cu un drept de administrare a domeniului public local: comunal, orăşenesc, municipal şi judeţean.

În acest sens, art.3 din HG nr.113/1992 statua criteriul de includere a bunurilor în unul din domeniile publice, ca fiind uzul şi interesul pe care îl reprezintă bunurile şi valorile respective.

Acest criteriu a fost menţinut şi de legea nr.213/1998 care, în art.3 pct.3 prevede că domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.

În acest sens pct.II din anexa la Legea nr.213/1998 sunt menţionate cu caracter exemplificativ următoarele bunuri ce alcătuiesc domeniul public judeţean cu respectarea condiţiei prevăzute de art.3 pct.3 din lege: drumurile judeţene, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi instituţiile publice de interes judeţean (biblioteci, muzee, spitale judeţene etc.), reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora.

În ceea ce priveşte domeniul public al comunelor, oraşelor municipiilor, art.3 pct.4 din Legea nr.213/1998 prevede că acesta este alcătuit din bunuri de uz sau de interes public local, dacă nu sunt declarate prin lege ca bunuri de uz sau de interes naţional ori judeţean.

Pct.III din anexa la acest act normativ include în această categorie: drumurile comunale şi străzile; pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele, parcurile publice şi zonele de agrement; locurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau

1 A se vedea Antonie Iorgovan - „Tratat de drept administrativ”, vol.II, Ed. Nemira, Buc. 1996, pag.85.

76

judeţean; reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze; terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local, primăria şi instituţiile publice de interes local etc.

De o reglementare specială se bucură terenurile care, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.18/1991 republicată privind fondul funciar care dispune că terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.

Şi acest act normativ respectă criteriul referitor la uzul şi interesul pe care le reprezintă terenurile respective, enumerând în art.5 bunurile ce aparţin domeniului public.

Într-o speţă (Jud. Suceava, sent.civ. nr.534/1992), „a fost admisă plângerea celui în cauză şi desfiinţată hotărârea comisiei judeţene cu trimiterea cauzei la prefectură pentru a se pronunţa în baza prevederilor cuprinse în capitolul al III-lea din Legea nr.18/1991, reţinânduse corect că terenul revendicat nu era deţinut de CAP la 1 ianuarie 1990, încât procedura prevăzută de capitolul II al legii era inaplicabilă. În schimb, trimiterea la prefectură este discutabilă, cel puţin pentru terenul ce astăzi constituie reţea stradală în municipiul Suceava, situaţie ce îl face domeniu public şi, ca atare, inalienabil, încât soluţia comisiei judeţene de respingere a contestaţiei cu privire la acest teren era justă, ea neputând fi substituită cu o dezinvestire în favoarea unui organ necompetent”.

B. Dreptul de proprietate privată Noţiune şi caractere Dreptul de proprietate privată este un drept real, care aparţine statului şi unităţilor

administrativ-teritoriale, persoanelor fizice sau juridice, asupra unor bunuri mobile sau imobile şi care conferă titularului dreptul de a întrebuinţa aceste bunuri potrivit naturii ori destinaţiei lor, de a le folosi şi dispune de ele în mod exclusiv şi perpetuu în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, potrivit art.41 din Constituţie proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Prin art.136, alin.6 din Constituţie, se stipulează totodată că, proprietatea privată este inviolabilă, ca atare titularul dreptului de proprietate privată poate fi expropriat numai pentru o cauză de „utilitate publică”, după dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Dreptul de proprietate privată asupra statului şi unităţilor administrativ-teritoriale formează domeniul privat al statului, noţiune evident mai restrânsă decât dreptul de proprietate privată, în general, care cuprinde inclusiv dreptul de proprietate privată, aparţinând atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice.

Spre deosebire de dreptul proprietăţii publice, dreptul de proprietate privată are următoarele caractere, pe care le prezentăm doar enunţiativ:

- dreptul de proprietate privată este alienabil, deci poate fi înstrăinat; - dreptul de proprietate privată este imprescriptibil nu se poate stinge prin

neuz. Aşa cum se va vedea într-unul din capitolele următoare, dreptul de proprietate privată este imprescriptibil doar sub aspect extinctiv, indiferent de perioada de timp în care titularul rămâne inactiv;

- dreptul de proprietate privată este sesizabil. El poate fi deci urmărit de creditor, potrivit prevederilor excepţionale de drept comun, pentru a-şi satisface creanţele.

5. Modalităţi juridice ale dreptului de proprietate

Aşa cum arătam mai înainte, dreptul de proprietate este un drept complex. De regulă, dreptul de proprietate se prezintă pur şi simplu aparţinând unei singure persoane.

77

Uneori însă, acesta încetează a mai fi pur şi simplu datorită unor împrejurări, şi se prezintă afectat fie de condiţie rezolutorie suspensivă, fie de un act anulabil.

În aceste situaţii putem avea de-a face cu anumite modalităţi ale dreptului de proprietate care comportă unele deosebiri în privinţa unor caractere juridice. Din cele prezentate putem reţine că principalele modalităţi sub care se prezintă dreptul de proprietate sunt1:

A) Proprietate comună; B) Proprietate anulabilă; C) Proprietate rezolubilă.

A) Proprietatea comună Ne-am oprit în primul rând asupra proprietăţii comune, deoarece ea este cea mai

importantă modalitate a dreptului de proprietate, cu consecinţe multiple asupra raporturilor juridice de drept civil. Caracteristic pentru proprietatea comună este faptul că prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent mai multor titulari.

Ceea ce este specific proprietăţii comune pe cote părţi este faptul că nici unul din coproprietari nu este titular exclusiv a unei fracţiuni materiale din bun, ci numai asupra unei cote aritmetice abstracte din dreptul de proprietate. În această situaţie, obiectul rămâne nefracţionat în materialitatea sa şi numai dreptul de proprietate este fracţionat, dreptul fiecăruia dintre proprietari fiind astfel, bine stabilit printr-o fracţiune, fără a fi însă individualizat asupra unei anumite porţiuni a lucrului.

Din cele prezentate rezultă că dreptul de proprietate comună poate fi: - în stare de indiviziune; - în stare de coproprietate. Starea de indiviziune este o modalitate a patrimoniului care, aparţinând în comun

mai multor persoane are, ca obiect o universalitate nedivizată. de bunuri. Pentru indiviziune este caracteristic faptul că asupra bunurilor care aparţin mai multor persoane, fiecare coindivizar, are o cotă parte abstractă din drept, fără a avea în exclusivitate o porţiune determinată materialmente.

În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că „...atâta timp cât durează starea de indiviziune, drepturile coproprietarilor asupra bunului fiind nedeterminate, ei nu pot să pretindă un drept exclusiv asupra părţilor ce li se cuvin, decât numai după efectuarea partajului, când fiecare va primi în exclusiva sa proprietate partea ce i se cuvine.

A aici rezultă că un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece acţiunea în revendicare presupune un drept exclusiv şi determinat, drept pe care coindivizarul nu-1 poate obţine decât prin efectul partajului” (TS, sc., dec. nr.2241/1972, CD 1972, pag. 84).

Starea de indiviziune izvorăşte din succesiune, dintr-o convenţie, după cum poate apare ca efect al desfacerii căsătoriei.

De menţionat însă, că starea de indiviziune nu se identifică cu proprietatea care are ca obiect un bun individual determinat şi reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate.

Coproprietatea există numai atunci când dreptul de proprietate comună pe cote părţi are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate.

Când fiecare titular are determinată partea sa asupra bunului sub forma „unei fracţii matematice”, deci are determinată cota sa parte, care nu este concretizată ori materializată, proprietatea este pe cote părţi.

1 Coordonatori Fr.Deak, C.Bârsan, Gh.Beleiu - „Drept civil roman”, Ed.”Mihaela” SRL, Bucureşti 1998,pag.129-130.

78

Spre deosebire de aceasta, atunci când proprietarii stăpânesc în comun bunurile ce alcătuiesc obiectul acestui drept, dreptul de proprietate nefiind divizat şi nici partea fiecăruia din bunuri determinată, proprietatea este în devălmăşie.

Deci, proprietatea comună ca modalitate juridică a dreptului de proprietate poate fi de două feluri:

a) Proprietate comună în devălmăşie; b) Proprietate comună pe cote părţi. a) Dreptul de proprietate comună în devălmăşie este acea formă a

dreptului de proprietate comună în conformitate cu care bunurile ce fac obiectul acestui drept aparţin nefracţionat tuturor titularilor codevălmaşi care are ca obiect bunuri nefracţionate în materialitatea lor (coproprietarii nu au nici o cotă parte ideală din dreptul de proprietate)1.

În legislaţia noastră nu există o reglementare generală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie.

De aceea este legată fie de anumite relaţii existente între titularii dreptului, fie îşi are sorgintea în unele texte de lege, atunci când există unele „relaţii specifice” între aceşti titulari.

Astfel, devălmăşia poate lua naştere fie dintr-un contract, atunci când durata devălmăşiei coincide cu durata contractului, fie din reglementarea comunităţii de bunuri a soţilor în art.30-35 Codul familiei2.

Cazul tipic de proprietate comună în devălmăşie este reprezentat de comunitatea de bunuri a soţilor. Astfel, bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune în devălmăşie, neavând stabilită fiecare o cotă ideală din dreptul de proprietate.

Specificul deci, al dreptului de proprietate comună în devălmăşie este faptul că titularii nu au precizată o cotă parte din drept, care aparţine tuturor nefracţionat.

În ceea ce priveşte bunurile ce fac obiect al acestui drept sunt stăpânite în comun de către toţi proprietarii codevălmaşi.

De reţinut că, pentru a fi admisibilă o acţiune în revendicare cu privire la un bun aflat în stare de devălmăşie este obligatorie participarea devălmaşilor în calitate de coreclamanţi sau încuviinţarea din partea lor pentru exercitarea acţiunii (TS, sc., dec. nr.1931/1972, Repertoriu ... 1969-1975, pag. 95).

Titularii dreptului de proprietate în devălmăşie îşi vor recunoaşte atât partea materială din bunurile comune corespunzătoare dreptului lor, cât şi cota parte din acest drept, numai cu ocazia încetării stării de comunitate .

Încetarea proprietăţii comune în devălmăşie este determinată de încetarea împrejurărilor care au produs-o. Drept consecinţă, proprietatea comună în devălmăşie este prefăcută într-o coproprietate pe cote părţi.

Spre deosebire, „dacă bunul asupra căruia există un drept de proprietate comună a fost înstrăinată fără acordul unuia dintre coproprietari, actul de vânzare este supus unei condiţii rezolutorii, iar existenţa sa depinde de rezultatul partajului.

Actul de vânzare încheiat cu un terţ de către un singur coproprietar este valabil dacă bunul în litigiu a fost atribuit coproprietarului ce a dispus de el, deoarece, contractul s-a consolidat cu efect retroactiv, de la data încheierii sale, în baza ficţiunii juridice constând în caracterul declarativ al partajului, care prezumă că bunul a aparţinut, chiar de la dobândirea lui, în mod exclusiv, coproprietarului căruia i-a fost atribuit”.(Secţia a IV-a civilă, decizia nr.1204/25.09.1997).

1 A se vedea C.Bârsan, M.Gaiţă, M.Pivniceru, op.cit., pag.113-117.2 A se vedea Ion Filipescu, op.cit., pag.252.

79

b) Dreptul de proprietate pe cote părţi este acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin faptul că acel bun rămâne nefracţionat în materialitatea sa, aparţinând concomitent mai multor titulari.

Sub aspectul duratei coproprietăţii comune pe cote părţi, aceasta se poate prezenta sub două forme:

- Proprietatea comună pe cote părţi ordinară sau temporară. În acest caz, coproprietatea poate fi făcută să înceteze prin împărţeală sau partaj.

- Proprietatea comună pe cote părţi forţată şi perpetuă. În această ipoteză, în raport de destinaţia bunului aflat în coproprietate, această stare nu poate să înceteze, o împărţeală a bunului nefiind posibilă. Ex.: coproprietatea forţată asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe apartamente etc.

„Spre deosebire de starea de indiviziune obişnuită, care reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate ce poate înceta oricând pe calea ieşirii din indiviziune, în materia proprietăţii pe etaje sau apartamente drepturile celor interesaţi asupra părţilor din imobil destinate folosinţei în comun se bazează pe o stare de coproprietate forţată, care derivă din însăşi destinaţia lucrului, iar durata ei este subordonată existenţei construcţiei. În această din urmă situaţie nu se pot aplica regulile de la coproprietatea indiviză obişnuită, care poate înceta oricând, pe calea ieşirii din indiviziune.

Pe de altă parte, în principiu, fiecare proprietar al unei case împărţite pe etaje sau apartamente se poate folosi de părţile sau lucrurile ce servesc uzului comun, cu condiţia însă ca această folosinţă să fie conformă cu destinaţia lucrului şi să nu aducă vreo împiedicare dreptului celorlalţi”, (TS, sc., dec. nr.568/1982, RRD nr.3/1983, pag.64).

Această formă de coproprietate se menţine independent de voinţa copărtaşilor, fiind astfel determinată prin destinaţia bunurilor respective.

Bunurile asupra cărora există coproprietate forţată fiind accesorii, cota parte se poate înstrăina numai împreună cu bunul principal.

Din cazurile de coproprietate forţată enumerăm: părţile comune din clădirile cu mai multe etaje ori apartamente, precum şi a terenului aferent; mormintele; ziduri, şanţuri, garduri care despart două proprietăţi, fântânile, potecile aflate pe linia despărţitoare a acestora.

Într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a stabilit că, „potrivit art.57 din Legea pentru încurajarea construirii de locuinţe din 3.05.1927, dreptul de proprietate individuală asupra unui etaj sau apartament cuprinde, ca accesoriu, dreptul de coproprietate forţată asupra porţiunilor din imobil aflate, prin natura lor, în folosinţă comună a celor ce locuiesc în imobil, precum: terenul, faţada, fundaţia, acoperişul, intrările, instalaţiile comune.

Aşadar, în nici un caz o grădină ce se află lângă imobil nu poate constitui obiectul unui drept de coproprietate forţată. În astfel de cazuri urmează a se stabili cu exactitate suprafaţa de teren, care în mod normal este afectată curţii, la care se aplică acest drept, restul de teren rămânând şi pe mai departe în proprietatea exclusivă a proprietarului terenului” (TS, sc., dec. nr.418/1971, Repertoriu ... 1969-1975, pag.94).

Caracterele coproprietăţii forţate şi perpetue: coproprietarul nu poate cere ieşirea lui din indiviziune; are dreptul să se folosească de lucrul comun cu îndatorirea de a participa la cheltuielile de întreţinere şi conservare proporţional cu cota parte care o are acest lucru.

- Proprietatea comună pe cote părţi ordinare sau temporară este o modalitate a dreptului de proprietate comună pe cote părţi având ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate şi care are un caracter vremelnic.

Proprietatea comună pe cote părţi ordinară şi vremelnică apare ca o consecinţă a moştenirii atunci când defunctul lasă mai mulţi moştenitori, fiecare dobândind numai o cotă parte din dreptul asupra lucrurilor ce intră în masa succesorală.

80

De asemenea, proprietatea comună pe cote părţi poate apare dintr-un contract de dobândire în comun a unui lucru sau ca urmare a încetării căsătoriei prin moartea unui soţ ori desfacerea acesteia prin divorţ.

Şi, în sfârşit, ea mai poate rezulta dintr-o coposesie exercitată de mai multe persoane asupra unuia sau mai multor bunuri.

Încetarea proprietăţii comune pe cote părţi: - Proprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară (vremelnică) poate

înceta oricând la cererea oricărui proprietar. Modul specific de încetare a acesteia este împărţeala cunoscută sub forma de partaj. - Coproprietatea forţată, aşa cum am arătat, va continua să se exercite pe întreaga

durată a construcţiei sau până la încetarea împrejurării de fapt care a născut coproprietatea. Spre deosebire de starea de indiviziune obişnuită, care poate înceta oricând la

cererea coproprietarilor, în situaţia proprietăţii pe etaje sau apartamente drepturile celor în cauză asupra părţilor din imobil, destinate folosinţei în comun, subzistă pe toată durata existenţei construcţiei, coproprietarii neavând posibilitatea să solicite ieşirea din indiviziune prin partaj, aşa cum s-a stabilit în practica judecătorească.

„Este exact că starea de indiviziune forţată asupra părţilor comune poate să înceteze dacă există acordul tuturor coproprietarilor sau în situaţia în care nu se mai impune menţinerea ei, dar în cauză, pârâţii s-au opus constant la partajarea fizică a părţilor din construcţie, care, prin natura lor, deservesc cele două apartamente ale construcţiei.

Aşa fiind, instanţele nu puteau dispune sistarea stării de indiviziune forţată şi atribuirea holului şi casei scării pârâţilor şi a podului reclamanţilor”. (TS, sc., dec. nr.994/1988, RRD nr.4/1989, pag.74).

Sunt totuşi unele situaţii de excepţie în care proprietatea forţată poate înceta, astfel:

- Încetarea coproprietăţii forţate, când menţinerea ei nu se mai impune. Practica judiciară a statuat că starea de proprietate forţată poate înceta când aceasta nu se mai impune cu necesitate, dacă proprietarii nu ajung la o înţelegere (ex.: pivniţa unei clădiri aflate în folosinţă comună în raport cu natura şi destinaţia sa funcţională poate fi partajată de instanţă prin practicarea unei intrări separate);

- Încetarea coproprietăţii forţate prin acordul coproprietarilor, dar nu împotriva voinţei lor şi dacă bunul prin natura sa poate fi împărţit (ex.: o curte, un garaj), în acest sens. În practica judiciară s-a stabilit că „starea de indiviziune forţată asupra părţilor comune poate să înceteze dacă există acordul tuturor coproprietarilor, deci nu împotriva voinţei lor, refuzul unui coproprietar de a consimţi neputând fi considerat ca o exercitare abuzivă a dreptului său”. (TS, sc., dec. nr.1095/1981, Repertoriu...1980-1985, pag.68).

- Încetarea coproprietăţii forţate atunci când un coproprietar dobândeşte proprietate exclusivă a întregului imobil de la ceilalţi proprietari (asupra părţilor comune, construcţii, instalaţii, teren);

- Pieirea integrală a bunului aflat în coproprietate, deoarece dispare obiectul acesteia.

B. Proprietatea rezolubilă În cele mai frecvente situaţii proprietatea se transmite liberă de orice sarcină şi

nesupusă nici unei condiţii. Sunt, însă, cazuri când voinţa celui care transmite sau prin prevedere legală să fie prevăzute cu o anumită condiţie în interesul celui care transmite sau celui care primeşte. Condiţia face să se subordoneze formarea ori dispariţia unui raport de drept realizării unui eveniment viitor şi nesigur, aşa cum vom vedea şi în capitolul următor.

Condiţia poate fi rezolutorie sau suspensivă cu consecinţe stabilite de art.1017 Cod civil. Deci, fie că este vorba de o condiţie rezolutorie fie de o condiţie suspensivă, în ambele ipoteze se găsesc faţă în faţă doi proprietari: unul dintre ei este proprietar actual şi provizoriu,

81

iar celălalt este proprietar sub condiţie suspensivă, adică are posibilitatea de a deveni proprietarul aceloraşi lucruri.

Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor. În speţă, fosta CAP a vândut pârâtului în anul 1990, o suprafaţă de 250 mp teren

pentru ridicarea unei locuinţe, sub condiţia autorizării şi executării construcţiei într-un termen de 2 ani, socotit de la întocmirea actului. Condiţia nefiind îndeplinită, s-a reţinut de către comisia comunală constituită în baza Legii nr.18/1991, că actul de vânzare-cumpărare este desfiinţat de drept şi că terenul a reintrat în patrimoniul CAP, încât, prin efectul dispoziţiilor art.8 şi următorul din aceeaşi lege, a fost reconstituit dreptul de proprietate privată al reclamantului, care a şi fost pus în posesiune. La rândul ei judecătoria, admiţând acţiunea în revendicare, a interpretat dispoziţiile art.23 din lege (renumerotat art.24 la republicarea legii), în sensul că ele nu sunt aplicabile dacă terenul a fost atribuit sub condiţie şi aceasta s-a îndeplinit” (Jud.Suceava, sent. Civ. nr.5374/1992). Interpretarea corespunde cu prevederile art.1019 Cod civil, în temeiul cărora, odată îndeplinită condiţia rezolutorie, creditorul (dobânditorul) este obligat să restituie ceea ce a primit, situaţie care îşi are raţiunea în desfiinţarea de drept a vânzării-cumpărării şi care face să dispară dreptul cumpărătorului, iar concomitent şi dreptul consacrat de art.23 din lege (renumerotat art.24 la republicarea legii în M.O. nr.1/5.01.1998).

C. Proprietatea anulabilă Proprietatea anulabilă este proprietatea dobândită în virtutea unui act viciat şi ca

atare, supus acţiunii în anulare. Proprietatea anulabilă, la fel cu cea rezolubilă, produce efecte retroactiv. Din cele prezentate rezultă că actul juridic respectiv să fie lovit de nulitate relativă,

adică să vizeze interesele părţilor care au încheiat actul şi să poată fi confirmată expres sau tacit de către partea interesată. Dacă actul juridic anulabil a fost confirmat de parte, actul respectiv se consolidează devenind un drept de proprietate pur şi simplu.

6. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

Noţiuni generale Dreptul de proprietate, aşa cum în mod repetat am subliniat, este un drept complex, al

cărui conţinut cuprinde trei atribute distincte: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Operaţiunea de dezmembrare a proprietăţii în aceste atribute distincte din cuprinsul

dreptului de proprietate, conduce la naştere unor noi drepturi reale denumite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

De unde concluzia că dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale rezultate din separarea atributelor dreptului de proprietate.

În această situaţie proprietarul lucrului asupra căruia se exercită un alt drept real nu are asupra lucrului respectiv decât un drept de proprietate restrâns. Aceste dezmembrăminte ale dreptului de proprietate reglementate de codul nostru civil sunt: dreptul de uzufruct, abitaţia, dreptul de uz şi servitutea, la ele alăturându-se şi un al cincilea drept menţionat în alte acte normative: dreptul de superficie.

Trebuie precizat că dezmembrămintele enumerate mai sus privesc numai dreptul de proprietate privată, nu şi dreptul de proprietate publică care, aşa cum am văzut este inalienabil, deci nu poate fi dezmembrat.

82

Sfera de aplicabilitate a dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată, a fost însă, considerabil extinsă prin abrogarea Legilor 58 şi 59/1974 (ale amenajării teritoriului şi respectiv a sistematizării) şi intrarea în vigoare a legii fondului funciar nr.18/1991.

Dreptul de uz şi abitaţie Dreptul de uz este un drept real în virtutea căruia titularul poate folosi bunul şi

culege fructele pentru trebuinţele sale şi ale familiei sale. Având un caracter personal, conform prevederilor art.517 Cod civil nu poate fi cedat sau închiriat.

Dreptul de uz care are ca obiect o casă de locuit se numeşte drept de abitaţie. Titularul unui asemenea drept va putea folosi casa împreună cu familia, dar nu va putea închiria decât acea parte din locuinţa pe care nu o ocupă (art.572 Cod civil).

Art.4 din Legea nr.319/10.06.1944 introduce un drept legal de abitaţie şi anume dreptul soţului supravieţuitor care nu are o locuinţă proprie, asupra locuinţei ce a aparţinut solului decedat. Acest drept legal de abitaţie durează până la ieşirea din indiviziune, dar nu mai puţin de un an de la decesul soţului sau până când titularul dreptului se recăsătoreşte. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie se dobândesc şi se sting, aşa cum vom vedea, după aceleaşi reguli ca dreptul de uzufruct.

Pentru uzuar (art.571 Cod civil), precum şi pentru titularul dreptului de abitaţie, peste limita arătată (art.573 Cod civil), precum şi în cazul abitaţiei soţului - supravieţuitor (art.4 din Decretul Legea nr.319/1944), dat fiind caracterul strict personal al acestor drepturi este inclusă posibilitatea de cedare ori închiriere.

Ca atare, într-o cauză „instanţa de recurs a modificat soluţia instanţelor de fond, de anulare a contractului de închiriere încheiat de uzufructuar, reţinând în mod judicios, că interdicţia de cedare ori închiriere este aplicabilă uzuarului, iar nu şi uzufructuarului” (C.p. în Dr. nr.5/1995, pag.44).

Dreptul de uzufruct a) Noţiune În conformitate cu art.517 Cod civil uzufructul este dreptul unei persoane de a se

bucura de bunurile altcuiva ca şi proprietarul însuşi, cu obligaţia de a le păstra substanţa. Dreptul de uzufruct are în conţinutul său dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege

fructele, iar cel în patrimoniul căruia intră se numeşte uzfructuar. Titularul dreptului de proprietate în această situaţie îşi menţine dreptul de dispoziţie

purtând numele de nud proprietar. În concluzie, putem spune că dreptul de uzufruct este un drept real, temporar,

dezmembrământ al dreptului de proprietate ce-i conferă titularului său posesia şi folosinţa asupra unui bun ce aparţine altuia, care îşi menţine însă dreptul de dispoziţie.

b) Obiectul uzufructului În temeiul art.520 Cod civil uzufructul se poate constitui asupra oricăror bunuri

mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Uzufructul poate fi: particular când se constituie asupra unui bun sau mai multor bunuri determinate în specie, universal sau cu titlu universal, după cum se constituie asupra unei universalităţi de bunuri sau asupra unei fracţiuni din universalitatea de bunuri.

Deoarece uzufructul poate purta atât asupra unor bunuri corporale sau incorporale el se poate constitui inclusiv asupra unui drept de creanţă.

Ca atare, şi fondul de comerţ poate fi obiectul unui uzufruct. c) Constituirea uzufructului Art.517 Cod civil prevede că uzufructul se poate constitui prin lege şi prin voinţa

omului. Cum uzufructul legal a fost abrogat, el se poate constitui prin convenţie sau testament. În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că:

83

„Uzufructul este un drept real de folosinţă asupra unui bun aparţinând altuia. Pentru constituirea lui este necesar un act translativ, care este supus transcrierii sau intabulării în raport de sistemul de evidenţă, această operaţiune urmând în totul regulile actelor translative, sub sancţiunea neopozabilităţii uzufructului neintabulat sau netranscris faţă de terţi” (TS, sc.,dec. nr.2281/1971, Repertoriu ... 1969-1975, pag. 98).

Uzufructul se dobândeşte prin convenţie, după cum urmează: - prin înstrăinarea de către proprietar pe seama uzufructuarului a celor două atribute:

usus şi fructus, proprietarului rămânându-i nuda proprietate; - prin înstrăinarea proprietăţii, proprietarul rezervându-şi uzufructul; - prin înstrăinarea uzfructului la o persoană şi nuda proprietate alteia; beneficiarii pot fi

mai mulţi; - potrivit art.519 Cod civil, uzufructul convenţional poate fi constituit pur şi simplu, cu

termen sau sub condiţie. Uzufructuarul beneficiază de o serie de drepturi şi este reţinut de unele obligaţii. d) Drepturile uzufructuarului Uzufructuarul are următoarele drepturi: - dreptul de a cere intrarea în posesia bunului; - dreptul de a se folosi de bun, conservându-i însă substanţa, exercitând servituţile ce s-

ar putea stinge prin neuz şi respectând destinaţia dată bunului de nudul proprietar; - dreptul de a culege fructele. Fructele naturale, precum şi cele industriale vor intra

în patrimoniul uzufructuarului în măsura în care ele erau rămase neculese în momentul naşterii uzufructului sau în care uzufructuarul le culesese deja la data stingerii dreptului său (art.524 Cod civil).

În privinţa fructelor civile, art.526 Cod civil arată că acestea se cuvin uzufructuarului proporţional cu perioada uzfructului.

- dreptul de a închiria şi de arenda bunul, drept de care nu se bucură decât uzufructuarul imobiliar, cel mobiliar putându-1 exercita numai în mod excepţional (de exemplu, dacă însuşi nudul proprietar destinase bunul imobil închirierii);

- dreptul de a primi plata creanţelor cuprinse în uzufruct, a căror scadenţă are loc în cursul uzufructului.

e) Uzufructuarul este ţinut de următoarele obligaţii: - obligaţia ca, la intrarea în folosinţă să inventarieze mobilele şi să constate starea

imobilelor (art.540 Cod civil); - obligaţia de a găsi o cauţiune definită de art.541 Cod civil ca fiind o persoană care se

obligă alături de uzufructuar să răspundă cu propria sa avere în caz de insolvabilitate a acestuia;

- obligaţia de a folosi lucrul ca un bun proprietar, acesta incluzând şi sarcina de a face reparaţii de întreţinere. Reparaţiile mari rămân în sarcina proprietarului cu excepţia acelora care au devenit necesare din culpa uzufructuarului (art.545 Cod civil);

- obligaţia de a suporta anumite cheltuieli şi sarcini ale bunului şi anume sarcinile obişnuite, care se suportă din venituri, nu şi pe cele cu caracter extraordinar, care sunt suportate de nudul proprietar.

f) Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar Nudul proprietar are următoarele drepturi: - de a dispune de bun, cu respectarea drepturilor uzufructuarului. El poate înstrăina

gratuit sau oneros bunul, să-1 greveze cu datorii, dar prin aceasta nu se restrâng drepturile uzufructuarului (art.561 Cod civil);

- să facă lucrări de mărire a bunului, de adăugire a spaţiului lor; dar aceste modificări să nu stânjenească pe uzufructuar în exercitarea drepturilor sale;

- să exercite orice acţiune de natură a apăra proprietatea;

84

- să acţioneze pe uzufructuar pentru refacerea bunului, dacă acesta din urmă l-a degradat;

- să acţioneze în judecată pe uzufructuar în cazul în care nu-şi îndeplineşte obligaţiile;

- nudul proprietar este obligat să garanteze pe uzufructuar pentru paşnica folosinţă a lucrului şi să nu stânjenească pe acesta în folosirea dreptului său. Astfel, nudul proprietar este îndreptăţit să-1 urmărească pe uzufructuar, încă în cursul folosinţei, pentru executarea obligaţiilor sale cu privire la felul de întrebuinţare şi de folosinţă a bunului, printr-o acţiune obişnuită care să nu aibă de scop stingerea uzufructului, ci numai executarea obligaţiilor şi care să se transforme, în caz de neexecutare, în daune civile. Raţiunea acestei soluţii constă în aceea că, de vreme ce nudul proprietar are dreptul să ceară, în cursul uzufructului, încetarea acestuia prin abuz de folosinţă, cu atât mai mult îşi are justificarea o acţiune prin care se cere numai executarea obligaţiei, această cerere fiind mai puţin radicală în efectele ei.

Prin urmare, în cazul degradării de către uzufructuar a imobilului ce formează obiectul uzufructului, nudul proprietar are dreptul să-1 acţioneze pentru a fi obligat să readucă imobilului în stare de folosinţă, fără a cere însă şi stingerea uzufructului (art.541, 545 şi 558 Cod civil)” (TS, col.civ., dec. nr.1122/1966, RRD nr.3/1967, pag. 164)

g) Stingerea uzufructului Uzufructul se stinge în următoarele situaţii: - moartea uzufructuarului. Aceasta duce automat la stingerea uzufructului, regulă de

la care nu se poate deroga prin convenţie. Se admite totuşi, ca valabilă clauza potrivit cu care la moartea uzufructuarului dreptul de folosinţă să se transmită unui al doilea uzufructuar, cu condiţia ca acesta din urmă să fi fost născut sau cel puţin conceput la data constituirii primului uzufruct. „Stingerea dreptului de uzufruct nu produce efecte în privinţa drepturilor deja născute, înainte de încetarea din viaţă a titularului” (TS, sc., dec. nr.1370/1971, CD 1971, pag.61).

- expirarea termenului pentru care a fost acordat; - neexercitarea dreptului de uzufruct timp de 30 de ani, situaţie în care aşa cum vom

vedea, se aplică prescripţia achizitivă; - pieirea totală a bunului (art.557 şi 559 Cod civil); - renunţarea uzufructuarului la dreptul său; - abuzul de folosinţă de care se face vinovat uzufructuarul, „aducând stricăciuni

fondului său lăsându-1 să se degradeze din lipsă de întreţinere” (art.558 Cod civil). Nu este necesară dovedirea intenţiei de fraudă, neglijenţa sau incapacitatea uzufructuarului fiind suficiente pentru a atrage pronunţarea de către justiţie a decăderii din dreptul de uzufruct, în urma unei cercetări judecătoreşti;

- revocarea sau anularea titlului prin care s-a acordat dreptul de uzufruct. Concomitent cu încetarea dreptului de uzufruct se naşte în mod obişnuit obligaţia de a

preda bunul. În caz contrar, nudul proprietar are la îndemână acţiunea în revendicare, cât şi o acţiune personală în constatare în vederea restituirii bunului.

A. Servituţile a) Definiţie şi generalităţi În conformitate cu art.576 Cod civil, servitutea este o sarcină impusă unui imobil

pentru uzul şi necesităţile unui imobil aparţinând altui proprietar. Servitutea este un drept real asupra bunului altuia, constituind un dezmembrământ al

dreptului de proprietate. Imobilul pentru care s-a constituit servitutea se numeşte fond dominant, iar acela

asupra căruia există servitutea se numeşte fond aservit (supus).

85

Servitutea este un drept imobiliar, întrucât nu se poate constitui decât asupra unui imobil şi un accesoriu al fondului. Ea nu poate fi înstrăinată sau urmărită singură (fără fondul asupra căruia a fost constituită).

Servitutea se transmite odată cu fondul şi este perpetuă, având durata imobilelor. Este indivizibilă. Dacă bunul aparţine mai multor proprietari, servitutea nu se poate stabili asupra sau în favoarea bunului respectiv decât cu consimţământul tuturor proprietarilor1.

b) Clasificarea servituţilor În conformitate cu art.577 Cod civil servituţile se clasifică în naturale, legale şi

stabilite prin fapta omului. Servituţile naturale: - Servitutea de scurgere a apelor naturale. Art.578 Cod civil arată că

locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg din locurile superioare, fără ca proprietarul fondului dominant să fi făcut vreo lucrare pentru aceasta. Proprietarul fondului aservit va trebui să lase apa să se scurgă practicând, de exemplu, o deschidere de zid în acest scop.

În acest sens, în practica judiciară s-a decis că „prin astuparea albiei şanţului aflat la extremităţile terenului, pârâtul a obstaculat scurgerea apelor, împotrivindu-se la servitutea născută din situaţia locurilor, reclamanţii erau în drept să ceară obligarea sa la respectarea servituţii, astfel că hotărârea prin care s-a dispus ca pârâtul să refacă şanţul dintre proprietăţile părţilor este temeinică şi legală” (CSJ, sc., dec. nr.2753/1993, Dr. nr.8/1994, pag.84).

- Servitutea izvoarelor. Proprietarul unui izvor nu va putea vătăma, prin utilizarea acestuia, dreptul pe care proprietarul fondului inferior 1-a dobândit cu privire la acel izvor prin prescripţie sau titlu şi nu-i va putea schimba cursul dacă izvorul dă apa necesară locuitorilor unei comune (art.579 şi 581 Cod civil), spre deosebire de Codul civil francez (art.642).

- Dreptul de grăniţuire. Prevăzut în art.584, dreptul de grăniţuire constă în posibilitatea oricărui proprietar de a-şi obliga vecinul să procedeze la îngrădirea proprietăţii lipite de a sa. Cum îngrădirea nu este decât un atribut al proprietăţii, iar nu o adevărată servitute, dreptul de grăniţuire este, ca şi proprietatea, imprescriptibil.

Cheltuielile grăniţuirii vor fi suportate de către vecini în mod egal (art.584 alin.2). În practica judiciară s-a stabilit că esenţial pentru operaţiunea de grăniţuire este

caracterul limitrof al terenurilor. Astfel, terenurile separate prin limite naturale invariabile (ex.: cursul unei ape, pădure, movilă, munte) sau prin despărţituri create de om ce pot constitui hotare fireşti (cum sunt drumurile publice) nu pot fi grăniţuite.

În schimb, nu sunt hotare fireşti diferitele despărţituri care datorită mobilităţii lor pot fi deturnate (ex.: un pârâiaş), deoarece nu pot forma o limitare suficientă. (TJ Suceava, dec.civ. nr.165/1982).

- Dreptul de îngrădire. Oricine îşi poate îngrădi proprietatea, cu obligaţia de a respecta servitutea de trecere de care s-ar bucura vecinul său (art.585).

- Distanţa plantaţiilor. După cum se arată în art.607 Cod civil, arborii, plantaţiile şi

gardurile vii nu vor putea fi sădite mai aproape de linia despărţitoare dintre proprietăţi decât indică obiceiul locului sau reglementări speciale, iar în lipsa acestora, mai aproape de doi metri pentru arbori şi de o jumătate de metru de celelalte plantaţii.

„Servitutea legală de a avea arbori mari plantaţi la o distanţă mai mică de doi metri de la limita fondului vecin constituie o servitute continuă şi aparentă. Ea se poate dobândi prin titlu şi prin prescripţie de 30 ani, care se întemeiază pe posesie continuă, netulburată, publică şi neprecară (art.623 Cod civil)” (TS, sc., dec.nr.1175/1971, RRD nr.4/1972, pag.164).

1 A se vedea Ion Filipescu, op.cit., pag.252.

86

- Dreptul de trecere. Potrivit art.616 Cod civil, proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică poate reclama o trecere pe locul vecinului cu îndatorirea de a-1 despăgubi pentru pagubele ce s-ar produce sau pentru exploatarea fondului. În aplicarea acestui text, se are în vedere imposibilitatea absolută de a ieşi la calea publică, precum şi cazurile în care a ieşirea ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă.

Dimpotrivă, „ori de câte ori locul are ieşire la calea publică pe un drum, care în anumite împrejurări este impracticabil, dar care poate deveni practicabil cu oarecare cheltuieli, textul menţionat nu-şi găseşte aplicarea.

Inconvenientele sau greutăţile pe care le-ar prezenta trecerea la calea publică rămân la aprecierea instanţei, care trebuie să se întemeieze cunoaştere temeinică a situaţiei de fapt” (CSJ, sc., dec.nr.2275/1991, Dr. nr.8/1992, pag.85).

- Distanţa şi lucrările intermediare pentru anumite construcţii. În vederea executării anumitor construcţii, proprietarul va trebui să lase distanţa prevăzută de obiceiul locului sau de anumite reglementări speciale (art.610-Cod Civil).

- Servitutea de vedere. Dacă proprietăţile sunt despărţite printr-un zid comun nici unul dintre vecini nu va putea face, în absenţa consimţământului celuilalt, vreo fereastră sau deschidere în acel zid (art.611), iar dacă terenurile sunt despărţite printr-un zid care este proprietatea exclusivă a unuia dintre vecini, acesta va respecta distanţele legale în practicarea ferestrelor (art.612 Cod civil).

Dispoziţiile legale citate instituie o garanţie a exercitării depline a dreptului de proprietate, independent de existenţa sau nu a prejudiciului care, în condiţiile nerespectării distanţei legale sau în lipsa consimţământului vecinilor, nu trebuie dovedit.

În cauză, „prin dimensionare şi tip de construcţie, ferestrele practicate (mobile cu înălţimea de 0,90 m şi lăţimea de 0,75 m) pot constitui ferestre de vedere şi nu de aerisire.

În speţă, practicarea ferestrelor cu deschidere mobilă în zidul bucătăriei şi a băii, la o distanţă mai mică decât cea legală (1,45 m) de curtea vecinului, fără consimţământul acestuia, în măsura în care deschiderea lor ar fi fost posibilă pe un alt perete, orientat astfel încât să nu stânjenească pe vecini, contravine dispoziţiilor art.612 Cod civil şi ca atare se impune zidirea lor” (CSJ, sc., dec. nr.195/1992, Dr. nr.2/1993, pag.76).

- Picătura streşinilor. Proprietarul va face streşina casei aşa fel încât apele din ploi să nu se scurgă pe terenul vecinului (art.615 Cod civil).

- Servituţile aeronautice. Decretul nr.95/1.03.1979 privind condiţiile de stabilire a terenurilor de aeronautică, a zonelor de siguranţă şi a servituţilor aeronautice, prevede interdicţia amplasării pe terenurile situate în zonele culoarelor de acces, şi în alte zone stabilite de lege de lucrări, construcţii şi instalaţii, care pot periclita securitatea zborului (art.10), precum şi a celor care pot produce perturbarea staţiilor de protecţie a navigaţiei aeriene (art.11).

Servituţile stabilite prin fapta omului Servituţile stabilite prin fapta omului, singurele servituţi autentice, pot fi dobândite

prin următoarele moduri: - Prin titlu. Orice servitute poate fi stabilită prin convenţie sau testament. - Prin uzucapiune. Servituţile aparente şi continue pot fi dobândite nu numai prin

titlu, dar şi prin prescripţia achizitivă de 30 ani. - Prin destinaţia proprietarului în condiţiile prevăzute de art.625-

627 Cod civil. Apare în situaţia în care proprietarul care stăpâneşte două fonduri stabileşte între ele o stare de lucruri care ar constitui o servitute continuă şi aparentă, dacă fondurile ar aparţine unor proprietari diferiţi. Servitutea se naşte din această stare de fapt anterioară în momentul în care unul din fonduri este înstrăinat.

87

Stingerea servituţilor Servituţile se sting prin: - imposibilitatea materială de mai exercita servitutea (art.636 Cod civil), de exemplu,

prin desfiinţarea păşunii, terenul fiind parcelat pentru construcţii; - prescripţia extinctivă, prin nefolosirea servituţii timp de 30 ani (art.639- 642 Cod

civil); - confuzia fondului dominant şi a celui aservit în patrimoniul aceluiaşi proprietar

(art.638 Cod civil); - nimicirea fondului aservit; - expirarea termenului - dacă s-a stabilit prin convenţie un termen - ori s-a împlinit

condiţia rezolutorie, dacă s-a stabilit o astfel de condiţie; - renunţarea la servitute de către proprietarul fondului dominant; - revocarea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea. Conform art.636 şi 637 Cod civil, servituţile încetează când lucrările se găsesc în

astfel de stare, încât servitutea nu se mai poate exercita şi ea renaşte dacă lucrurile sunt restabilite într-un chip încât servituţile să se poată exercita.

În cauză, „servitutea a încetat prin demolarea unei mori. Aşa fiind, ea nu mai poate renaşte (ca urmarea a construirii noii mori), întrucât ea nu se mai poate exercita datorită modificărilor aduse în amplasamentul construcţiilor edificate între timp pe terenurile aparţinând pârâţilor, reamenajarea şi folosirea vechiului canal de scurgere a apei prezentând inconveniente grave pentru proprietarii fondurilor aservite” (CSJ, sc., dec. nr.830/1992, Dr. nr.2/1993, pag. 77).

B. Dreptul de superficie În doctrina juridică dreptul de superficie a fost definit ca fiind dreptul pe care îl are o

persoană asupra plantaţiilor, construcţiilor şi altor lucrări pe un teren ce aparţine altei persoane.

Dreptul de superficie este un drept real şi constă în dreptul de folosinţă al terenului pe care se găsesc construcţii, plantaţii sau alte lucrări.

Deci, în cazul superficiei ne aflăm în situaţia a două drepturi de proprietate deosebite care se suprapun - juxtapuse: dreptul proprietarului terenului şi dreptul proprietarului superficiei.

Dreptul de superficie este un drept real imobiliar, perpetuu, care nu se stinge prin nefolosinţă. Alături de dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi plantaţiilor, superficiarul are întotdeauna şi un drept de folosinţă asupra terenului, pentru care plăteşte, dacă nu s-a convenit altfel o taxă.

Dreptul de superficie nu încetează prin ieşirea din indiviziune, deoarece dreptul superficiarului şi al proprietarului terenului nu se găsesc în indiviziune.

Deşi acest drept nu este enumerat printre drepturile reale din Codul civil totuşi el există în virtutea unor alte reglementări legale, fie în baza unei convenţii care se poate încheia între superficiar şi proprietarul terenului.

Dacă proprietarul terenului nu se opune însă, la ridicarea construcţiei, există prezumţia că a acceptat constituirea unui drept de superficie.

Prezumţia de proprietate recunoscută în favoarea proprietarului terenului asupra construcţiei ridicate pe acel teren este relativă, astfel că persoană care în fapt a construit poate să facă dovada că este proprietara acelor construcţii, fie în baza convenţiei intervenite între părţi, fie în baza prevederilor legii.

Prin urmare în situaţia în care se dovedeşte că proprietatea construcţiilor aparţine unei alte persoane decât proprietarul terenului pe care s-a construit, această persoană are drept de superficie, care prin natura sa constituie un drept real.

88

În acest caz, aplicarea prevederilor art.494 din Codul civil care sunt specifice situaţiei în care „o persoană a construit pe terenul altuia, în afara unei convenţii ori a permisiunii legii, situaţie în care constructorul nu are decât calitatea de creditor al proprietarului, datorită construcţiilor pe care le-a ridicat cu cheltuiala sa, fără să fie vorba în acest caz de existenţa unui drept real în favoarea constructorului” (art.492 Cod civil) (TS, col.civ., dec.nr.959/1967; RRD nr.10/1967, pag.154).

7. Posesia

Pentru întregirea analizei problemelor complexe privind proprietatea am considerat util să abordăm în finalul acestui capitol, succint dar distinct, principalele aspecte juridice ale instituţiei posesiei.

În conformitate cu prevederile art.1846 Cod civil posesia este definită ca fiind: „deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.

Definiţia dată astfel posesiei de legiuitorul nostru civil este „depăşită” creând uneleconfuzii:

- în primul rând cuvântul „deţinere” are un alt sens în sistemul nostru actual dedrept;

- în al doilea rând definind posesia ca fiind „folosirea de un drept” duce la o înţelegere greşită a acestei instituţii, deoarece posesia se bucură de protecţie legală, chiar dacă posesorul nu are nici un drept asupra lucrului.

În dreptul nostru nu este concepută posesia ca o stare de drept, ci ca o stare de fapt. Deci, putem spune că posesia este o stare de fapt, constând în deţinerea unui lucru în

mod exclusiv şi în exercitarea asupra acestui lucru a actelor de folosinţă pe care le-ar exercita un proprietar. Este, în sens restrâns, puterea materială pe care o exercită cineva asupra unui lucru1.

Posesia are două elemente: - corpus - puterea materială asupra lucrului; - animus - elementul intenţional, voinţa posesorului de a exercita acte materiale. A dovedi posesia înseamnă a dovedi existenţa elementelor sale componente. Pierderea posesiei se realizează prin dispariţia ambelor elemente ori a unuia singur.

A) Condiţiile posesiei: a) Posesia să fie continuă - când bunul este stăpânit cu regularitatea pe care o cere

natura sa; b) Să fie neîntreruptă - continuitatea posesiei este asupra posesorului însuşi, pe când

întreruperea este o cauză care duce la desfiinţarea ei. Întreruperea posesiei poate avea loc: - pe cale naturală - când posesorul rămâne lipsit mai mult de un an de folosinţa

lucrului sau când lucrul este declarat imprescriptibil prin transformarea naturii sau destinaţiei sale (ex.: bunul devine proprietate publică);

- când posesorul este chemat în judecată; se formează un act începător de executare. (sechestru) şi executarea unui titlu.

c) Să fie netulburată, este necesar să ia naştere paşnic şi să se desfăşoare tot în astfel de condiţii;

1 A se vedea Ion Filipescu, op.cit., pag.45.

89

d) Să fie publică - să exercite posesia în văzul tuturor; e) Să fie sub nume de proprietar - posesorul se comportă faţă de bunul care îl posedă ca

un adevărat proprietar. Lipsa condiţiilor enumerate mai sus constituie vicii ale posesiei, acestea sunt: - discontinuitatea; - violenţa; - clandestinitatea; - precaritatea; Discontinuitatea este un viciu absolut şi temporar - când încetează, posesorul

începe o altă posesiune utilă şi neviciată. Violenţa este un viciu temporar relativ, ceea ce înseamnă că poate fi invocat numai

de către acela faţă de care posesia a fost exercitată pe ascuns şi că încetează imediat ce posesia a devenit publică.

Precaritatea constă în posedarea „corpore” fără „animus”, adică se exercită în numele altuia, altfel spus precaritatea constă în actele ce se exercită asupra unui lucru al altuia, sub nume precar.

Este un viciu absolut şi perpetuu al posesiei.

B) Efectele posesiei: - posesorul este prezumat a fi proprietar; - se poate apăra prin acţiunile posesorii, nu şi cele petitorii ce aparţin proprietarului,

adevăratul titular al dreptului real; - posesiunea îndelungată duce la dobândirea proprietăţii prin prescripţie achizitivă; - protejarea şi apărarea posesiei se realizează prin următoarele acţiuni: - acţiunile posesorii, pentru ocrotirea posesiunii şi apărarea ei:

- ele apără numai posesia imobilelor; - se exercită în curs de un an de la actul care a adus o atingere posesiunii; - se exercită şi cu privire la servituţi.

- acţiunea de complângere este acţiune posesorie generală împotriva terţului uzurpator - condiţii:

- să nu treacă un an de la tulburare; - să se fi aflat în posesie cel puţin un an şi să facă dovada; - să nu fie lovită de viciu (art.1847 şi 1848 Cod civil).

- acţiunea în reintegrare (reintegrantă) - tulburare, deposedare prin violenţă, cu condiţia să nu fi trecut un an de la deposedare şi se execută şi de detentorul precar; - posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele pe măsură ce au fost percepute. Fructele sunt produse periodic de un lucru fără ca substanţa acestuia să scadă.

Ele pot fi: - naturale - produse periodice ale pământului (ex.: fructele de pădure); - civile - venituri băneşti realizate din exploatarea bunurilor (chirii, amenzi, dobânzi). - industriale - produse care sunt rezultatul muncii omului (recoltele).

Deţinătorul dobândeşte fructele în două cazuri: - proprietarul recunoaşte dreptul de folosinţă al deţinătorului (arendă, uzufruct); - este posesor de bună credinţă. Cel ce pretinde că posesorul este de rea-credinţă, trebuie să dovedească. Posesorul, din momentul în care a devenit de rea credinţă trebuie să restituie

proprietarului şi fructele bunului.

90

2. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale Mijloacele juridice prin care se dobândeşte dreptul de proprietate sunt prevăzute în

cartea a III-a a Codului civil intitulată „Diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea”.

Astfel, art.644 Cod civil, proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, legate, convenţie şi prin tradiţiune, iar potrivit art.645 Cod civil proprietatea se mai dobândeşte şi prin accesiune, prescripţie, lege şi ocupaţiune.

Această enumerare a fost criticată în literatura de specialitate,1 considerându-se că este incompletă şi inexactă.2

S-a subliniat faptul că în cod nu sunt menţionate şi alte moduri de dobândire a proprietăţii, cum ar fi: hotărârile judecătoreşti, posesia de bunăcredinţă a bunurilor mobile şi dobândirea fructelor de către posesorul de bunăcredinţă.

Cele mai importante criterii de clasificare a modurilor de dobândire a drepturilor reale sunt următoarele:

1) După întinderea dobândirii: - moduri de dobândire universală sunt acelea prin care dreptul real se naşte sau

se strămută în cadrul transmiterii unei universalităţi sau a unei fracţiuni din aceasta (ex.: situaţia moştenitorului care, dobândind patrimoniul lui de cujus devine, printre altele, proprietarul bunurilor ce au aparţinut acestuia).

- moduri de dobândire cu titlu particular sunt acelea prin care se dobândeşte dreptul de proprietate asupra unui bun sau a unor bunuri determinate (ex.: contractul de vânzare - cumpărare are ca obiect dobândirea de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun determinat).

Succesiunea legală sau testamentară este un mod de dobândire universală sau cu titlu universal după cum există un singur moştenitor sau mai mulţi moştenitori care vin la succesiune.

Modurile de dobândire cu titlu particular sunt: convenţia, uzucapiunea, accesiunea, tradiţiunea şi legatul cu titlu particular.

2) După situaţia juridică a bunului la momentul dobândirii: - moduri de dobândire originare sunt acele moduri de dobândire a dreptului ce

nu implică trasmisiunea lui juridică de la o persoană la alta pentru că bunul nu aparţine nimănui în momentul în care are loc dobândirea (ex.: ocupaţiunea, care presupune dobândirea unui drept de proprietate prin luarea în posesie a unui bun care nu aparţine nimănui).

- moduri de dobândire derivate sunt acelea potrivit cărora dobândirea dreptului real se realizează prin transferul acestuia de la proprietarul actual către dobânditor (ex.: convenţia, tradiţiunea, succesiunea).

A. Art.488-516 Cod Civil reglementează accesiunea care este acel mod de dobândire a proprietăţii conform căruia tot ce se uneşte cu un lucru sau se încorporează întrun lucru devine proprietatea aceluia căruia îi aparţine lucrul la care s-a făcut unirea sau incorporaţiunea.3

În funcţie de natura bunului a cărui proprietate se dobândeşte pe această cale, accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară.

La rândul său, accesiunea imobiliară poate fi naturală sau artificială după cum încorporarea este dependentă sau independentă de intervenţia omului.

1 A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., pag.2652 A se vedea C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op.cit., pag.1873 A se vedea C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op.cit., pag.189

91

Codul Civil menţionează patru cazuri de accesiune imobiliară naturală şi anume:

- aluviunile, potrivit art.495 Cod Civil sunt creşterile de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile fluviului sau ale râurilor.

- avulsiunea constă în ruperea unei bucăţi de teren prin efectul apelor şi alipirea ei la terenul unui alt proprietar. Ea devine proprietatea celui la care s-a lipit dacă proprietarul de la care s-a făcut ruperea nu o revendică timp de un an.

- potrivit art.500 Cod Civil, „insulele şi prundişurile ce se formează în râurile nenavigabile şi neplutitoare sunt ale proprietarului ţărmului pe care ele s-au format. . . ”.

În situaţia în care apele respective au un potenţial energetic valorificabil sau pot fi folosite în interes public, accesiunea imobiliară naturală nu poate opera deoarece aceste ape, potrivit art.135 din Constituţie fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

- accesiunea animalelor şi păsărilor este reglementată de art.503 Cod Civil potrivit căruia „orice animale sau zburătoare sălbatice trec în cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau prin artificii.”

Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului şi, spre deosebire de cea naturală, ea implică şi plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altei persoane.

În acest sens, art.492 Cod Civil dispune „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui până ce se dovedeşte din contră.”

Codul Civil reglementează două cazuri de accesiune imobiliara artificială: - art.493 Cod Civil reglementează situaţia ridicării construcţiei de

către proprietarul terenului cu materialele altcuiva. În acest caz proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei, dar el este obligat să-1 despăgubească pe proprietarul materialelor cu contravaloarea acestora şi, eventual, daune interese.

- art.494 Cod Civil reglementează situaţia ridicării construcţiei de către o altă persoană decât proprietarul terenului. În acest caz, proprietarul terenului are dreptul de a ţine lucrările pentru el, sau de a-1 obliga pe constructor să le ridice. În privinţa drepturilor proprietarului materialelor, art.494 Cod Civil face distincţie între constructorul de bunăcredinţă şi cel de rea credinţă.

Constructorul este de rea-credinţă atunci când ridică o construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe terenul care ştie că aparţine altei persoane.

În această situaţie, proprietarul terenului are, la alegerea sa, două posibilităţi: - fie să păstreze construcţia devenind proprietar prin accesiune, cu obligaţia de a-1

despăgubi pe constructor cu preţul muncii şi valoarea materialelor, fără a lua în considerare sporirea valorii fondului;

- fie să-1 oblige pe constructor să-şi ridice lucrările făcute, pe cheltuiala sa, cu obligarea acestuia la plata de daune interese pentru prejudiciile pe care le-a suferit.

Constructorul este de bună-credinţă atunci când nu a cunoscut că terenul aparţine altcuiva, crezând că este al său.

În literatura juridică, s-a stabilit că buna credinţă în materie de accesiune rezultă din convingerea pe care o are constructorul, în momentul efectuării lucrărilor, că fondul pe care construieşte sau plantează îi aparţine.1

Acesta stăpâneşte terenul respectiv pe temeiul unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute.

1 A se vedea C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op.cit., pag.193

92

În această situaţie, proprietarul terenului nu poate cere ridicarea plantaţiei, clădirii sau lucrării ci va deveni proprietar al lucrărilor făcute şi va fi obligat să-1 dezdăuneze pe constructor. În acest sens, în practica judiciară s-a hotărât că: „edificarea unei construcţii de o persoană cu materialele sale pe terenul altuia produce efecte diferite, după cum constructorul a fost de rea credinţă sau de bună credinţă. În acest din urmă caz distingându-se şi situaţia când construcţia s-a executat pe baza unei convenţii dintre proprietarul fondului şi constructor.

În prima ipoteză, proprietarul terenului are, potrivit art.494 Cod Civil, dreptul de opţiune, în sensul de a păstra pentru el construcţiile, plătind valoarea materialelor şi manopera, sau de a îndatora pe constructor să ridice lucrările edificate pe cheltuiala sa.

În cazul în care constructorul a fost de bună-credinţă, acelaşi text prevede că proprietarul fondului are dreptul de a înapoia valoarea materialelor şi a manoperei sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului, fără însă a putea cere ridicarea construcţiilor.

În fine, în situaţia edificării unei construcţii pe baza convenţiei intervenite între proprietarul terenului şi constructor, acesta are dreptul, prin aplicarea şi a prevederilor art.970 Cod civil, la o despăgubire calculată în funcţie de contribuţia sa, ţinându-se seama de valoarea de circulaţie a construcţiei”(TS,sc., dec. nr.720/1989, Dr. nr.1-2/1990, p. 125).

Accesiunea mobiliară există în situaţia în care bunurile mobile ce se unesc aparţin

unor proprietari diferiţi, iar despărţirea acestora nu poate avea loc fără a sacrifica pe unul din ele.

În acest caz, proprietarul bunului mai important devine şi proprietar al bunului mai puţin important cu obligaţia de a-1 despăgubi pe proprietarul acestuia din urmă.

Art.504-516 Cod civil reglementează următoarele cazuri de accesiune mobiliară: - adjuncţiunea, care intervine în cazul unirii a două lucruri ce aparţin unor

proprietari diferiţi, formând un singur lucru, dar cele două lucruri, deşi sunt unite, rămân totuşi distincte putând fi recunoscute întrucât prin unire nu-şi pierd individualitatea (ex.: înrămarea unui tablou, montarea unei pietre preţioase într-o bijuterie).

- specificaţiunea se realizează atunci când o persoană produce un lucru nou prin prelucrarea sau transformarea unui material ce aparţine altei persoane (ex.: sculptorul care realizează o statuie dintr-un bloc de marmură ce aparţine altei persoane).

- confuziunea intervine în cazul amestecului mai multor materii ce aparţin unor proprietari diferiţi, din care rezultă un lucru nou, fără a mai putea distinge partea fiecăruia (ex.: amestecul a două lichide, aliaje etc).

B. Uzucapiunea - prescripţia achizitivă - este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale prin posedarea neîntreruptă a unui imobil în timpul şi condiţiile prevăzute de lege.

Uzucapiunea constituie singura dovadă absolută a dreptului de proprietate deoarece uzucapantul nu mai este obligat să facă vreo altă dovadă a dreptului său.

Acest mod de dobândire a proprietăţii operează numai în cazul bunurilor imobile aflate în circuitul civil deoarece, aşa cum am menţionat anterior, bunurile ce aparţin domeniului public sunt imprescriptibile.

În sistemul Codului civil, uzucapiunea este de două feluri: - uzucapiunea de 30 de ani, în care persoana care o invocă trebuie să

dovedească îndeplinirea următoarelor două condiţii: posesia utilă a bunului (neviciată) şi exercitarea posesiei timp de 30 de ani;

Posesia este utilă atunci când posesorul posedă pentru sine, cu intenţia de a se comporta ca proprietar pe tot termenul prevăzut de lege.

În practica judiciară s-a stabilit că „moştenitorii sunt presupuşi că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alţii cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care

93

posesia lor având caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Prin excepţie, stăpânirea de către unul dintre moştenitorii a unui bun succesoral este aptă a duce la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate, dacă a intervenit o manifestare exterioară a sa, care să demonstreze că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire în fapt a posesiei (TS, sc., dec. nr.769/1979).1

- uzucapiunea de 10-20 de ani intervine în situaţia îndeplinirii a două condiţii speciale: posesia trebuie să fie întemeiată pe just titlu şi să fie de bună-credinţă.

Potrivit art.1897 Cod civil, just titlu este orice titlu translativ de proprietate (vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.) care, datorită unor împrejurări ce ţin de actul respectiv nu strămută proprietatea bunului, ci doar posesiunea lui.

El trebuie să provină de la o altă persoană decât adevăratul proprietar pentru că în caz contrar, dobândirea proprietăţii se realizează prin actul respectiv, fără a mai fi necesară trecerea timpului.

În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că o uzucapiune pe baza unui titlu ce emană de la adevăratul proprietar este de neconceput, deoarece într-o asemenea situaţie titlul obţinut ar fi suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate conform art.1895 Cod civil (TS, sc., dec. nr.946/1979)2.

Pentru a fi opozabil celui care se pretinde proprietar, justul titlu trebuie să aibă datăcertă.

Cea de-a doua condiţie constând în posesia de bună-credinţă reprezintă convingerea posesorului că cel de la care a dobândit bunul avea toate însuşirile pentru a-i transmite proprietatea, fiind adevăratul proprietar.

Pe lângă aceste două condiţii speciale, cel care invocă dobândirea dreptului, trebuie să dovedească faptul că posesia sa a fost exercitată neîntrerupt o perioadă de 10-20 ani.

Art.1895 Cod civil are în vedere două termene, de la 10 la 20 ani, stabilite după cum adevăratul proprietar locuieşte în raza instanţei de judecată unde se află imobilul (10 ani) sau locuieşte în raza altei instanţe decât cea unde este situat imobilul respectiv.

Principalul efect al uzucapiunii constă în dobândirea dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra lucrului cu privire la care s-a exercitat posesia.

Concomitent prin uzucapiune se stinge dreptul de proprietate al fostului titular. Efectele dobândirii dreptului se produc retroactiv, astfel încât uzucapantul este considerat proprietar din ziua în care a început posesia.

Conform dispoziţiilor art.1847 Cod civil, pentru a se putea dobândi proprietatea pe calea uzucapiunii, posesia trebuie să fie neîntreruptă.

. Întreruperea prescripţiei, care are drept efect înlăturarea posesiei anterioare, este de două feluri:

- naturală; - civilă. Numai cazurile de întrerupere naturală prevăzute în art.1864 Cod civil sunt specifice

prescripţiei achizitive. Acest text reglementează două situaţii în care operează întreruperea naturală a prescripţiei:

- când posesorul rămâne lipsit de folosinţa lucrului mai mult de un an de zile, de către vechiul proprietar sau de către un terţ;

- când lucrul este declarat imprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale.

1 A se vedea C. Turianu, C. Turianu - „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”, d. All Beck, 1998, pag.1432 A se vedea C. Turianu, C. Turianu, op.cit., pag.144

94

Întreruperea civilă a prescripţiei este reglementată de art.16 din Decretul nr.167/1958, care prevede trei asemenea cazuri:

- prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă ea s-a introdus la o instanţă sau un organ de jurisdicţie necompetent;

- dacă cel în favoarea căruia curge termenul de prescripţie recunoaşte dreptul proprietarului. Această recunoaştere trebuie făcută numai de posesor şi cu condiţia ca acesta să aibă capacitatea de exerciţiu deplină;

- printr-un act începător de executare. Spre deosebire de întrerupere, suspendarea prescripţiei achizitive nu

înlătură timpul scurs anterior, iar după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.

C. Alte moduri de dobândire a prescripţiei a proprietăţii 1) Ocupaţiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate prin luarea în

posesie a unor bunuri ce nu sunt cuprinse în patrimoniul nimănui.1

În acest fel se poate dobândi proprietatea numai asupra unor lucruri corporale mobile, deoarece bunurile imobile nu sunt susceptibile de dobândire prin ocupaţiune.

De asemenea, ea nu se aplică nici în cazul bunurilor ce aparţin domeniului public. În aceste condiţii, ocupaţiunea are o aplicare limitată, putând fi dobândite astfel

numai unele bunuri, cum sunt: apa luată de la un izvor natural, vânatul şi peştele prins cu respectarea legilor speciale, plantele medicinale.

2) Tradiţiunea constă în predarea materială a bunului de la transmiţător la dobânditor.

Acest mod de dobândire a proprietăţii operează numai în cazul darurilor manuale care constau în donaţiile curente, ce au ca obiect bunuri de mică importanţă.

În aceste situaţii, transferul proprietăţii operează prin simpla remitere a bunului de la donator la donatar, fără a mai fi necesare şi alte formalităţi.

3) Hotărârile judecătoreşti, de regulă, nu transferă dreptul de proprietate, deoarece au un caracter declarativ şi, ca atare, prin ele doar se constată un drept de proprietate preexistent.

Se pot dobândi drepturi reale doar prin hotărâri judecătoreşti constitutive de drepturi, cum este ordonanţa de adjudecare ca act final al vânzării prin licitaţie publică, în cadrul procedurii executării silite.

1 A se vedea C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op.cit., pag.209

95

Caappiittoolluull VVII C

Caarraacctteerriizzaarreeaa ggeenneerraallăă aa oobblliiggaaţţiiiilloorr cciivviillee îînnC

drreeppttuull rroommâânnd

Studierea unor instituţii ale Dreptului civil român, după un sistem bine structurat, impune ca la un anumit nivel de cunoştinţe acumulate în domeniu să ne oprim în mod distinct asupra studiului OBLIGAŢIILOR CIVILE.

Denumită în doctrină „Teoria generală obligaţiilor civile” ea constituie aşa cum afirmă unii autori din literatura de specialitate: „baza întregii construcţii ştiinţei dreptului, mai ales a dreptului privat”1. La o analiză de ansamblu putem astfel observa că nu există instituţie a dreptului în care să lipsească cel puţin influenţa principiilor sale generale.

Aşa cum dreptul în ansamblu său şi dreptul civil în special reflectă pe planul reglementării juridice evoluţia relaţiilor economico-sociale, a vieţii în general, tot aşa şi Teoria generală a obligaţiilor nu este statică, ea s-a dezvoltat odată cu evoluţia societăţii. De la elaborarea Codului civil român şi până în prezent ea a fost adaptată şi fundamentată permanent, în raport cu relaţiile economico-sociale specifice fiecărei perioade de dezvoltare a societăţii.

1. Definirea noţiunii de obligaţie şi structura sa

A. Definirea noţiunii de obligaţie În Codul civil român nu găsim definită noţiunea de obligaţie. În literatura juridică de

specialitate găsim însă formulate mai multe definiţii, bazate pe diferite criterii, definiţii care de-a lungul timpului s-au completat reciproc.

Indiferent de modul lor de formulare aceste definiţii evidenţiază caracterul de legătură juridică a obligaţiei dintre creditor sau debitor.

Dacă în dreptul român, termenul de obligaţie însemna a „lega” pe cineva datorită neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia, în prezent obligaţia a încetat a mai fi interpretată ca o simplă legătură materială, devenind o legătură juridică ce dă naştere unui raport juridic, în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să execute prestaţia ce i se datorează.

Acest raport juridic se prezintă din punctul de vedere a creditorului ca un drept de creanţă, spre deosebire de cel al debitorului pentru care el apare ca o datorie.

Deci dreptul de creanţă este un element al activului patrimonial al creditorului pe când datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ţinut „să dea”, „să facă” sau „să nu facă” în favoarea şi profitul creditorului.

Faţă de cele arătate în definirea noţiunii de obligaţie, am apelat la o definiţie formulată relativ recent în literatura juridică şi pe care o considerăm mai cuprinzătoare şi adaptată prezentului astfel:

„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi numită debitor, să execute o prestaţie sau mai

1 A se vedea Liviu Pop - „Drept civil - Teoria Generală a Obligaţiilor”, Tratat-Ediţie revăzută, Ed.”Chemarea”,Iaşi, 1994

96

multe prestaţii, ce pot fi „a da”, „a face” sau „a nu face”, de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat"1.

B. Structura obligaţiei civile Aşa cum am văzut, orice raport juridic are mai multe elemente de structură.

Obligaţia civilă, fiind la rândul ei un raport juridic cuprinde următoarele elemente de structură: subiectele, conţinutul, obiectul şi sancţiunea.

a) Subiectele obligaţiei civile Subiecte ale obligaţiei civile pot fi persoanele (fizice sau juridice) care participă la

raportul juridic respectiv. Dacă în general, persoana titulară de drepturi este creditorul iar cea căreia îi revine

obligaţia este debitorul, în diverse raporturi de obligaţii subiectele poartă o anumită denumire, determinată de natura raportului juridic la care participă. De pildă, în raportul. juridic de vânzare-cumpărare părţile se numesc vânzător şi cumpărător, în raport juridic de locaţiune se numesc locator şi locatar (sau chiriaş) ş. a:. :

Deci, în orice obligaţie civilă există cel puţin un debitor şi un creditor, dar pot exista în aceeaşi obligaţie mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori, în acelaşi timp. De asemenea, este posibil ca participanţii la o obligaţie civilă să fie, în acelaşi timp şi debitori şi creditori în aceeaşi obligaţie civilă. De exemplu, în raportul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este debitor pentru bunurile pe care trebuie să le livreze şi creditor pentru preţul pe care trebuie să-1 primească, iar cumpărătorul este debitor pentru preţ şi creditor pentru bunurile contractate.

Creditorul mai este denumit şi subiect activ, iar debitorul subiect pasiv al obligaţiei. În raporturile de obligaţii subiectele sunt întotdeauna bine precizate, o persoană sau

mai multe persoane precis determinate, spre deosebire de alte raporturi de drept civil în care partea obligată este nedeterminată, obligaţia revenind - de regulă- tuturor membrilor societăţii. De exemplu, în raporturile de proprietate, obligaţia de a se abţine de la săvârşirea de acţiuni, care 1-ar împiedica pe proprietar să exercite atributele dreptului de proprietate. Un astfel de raport juridic nu este o obligaţie civilă, partea obligată fiind nedefinită. Dar raportul juridic dintre cumpărător şi vânzător sau raportul juridic dintre persoana care a suferit o pagubă şi persoana care a provocat paguba, iau naştere raporturi de obligaţii deoarece ambele părţi ale raportului juridic sunt bine precizate.

b) Conţinutul obligaţiei civile Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare ce le au participanţii la un

raport juridic, unii faţă de ceilalţi, constituie conţinutul obligaţiei civile. Drepturile dintr-un raport obligaţional sunt întotdeauna drepturi relative, adică

drepturi opozabile numai unei anumite persoane sau, după caz, anumitor persoane. De asemenea, aceste drepturi sunt întotdeauna drepturi de creanţă, constând în

facultatea creditorului de a pretinde debitorului executarea unei anumite prestaţii. Aceste drepturi nu pot fi însă satisfăcute ca drepturi reale, fără participarea unei alte persoane, a debitorului.

Dreptul creditorului şi obligaţia debitorului nu pot exista în mod independent, ci există întotdeauna împreună, concomitent, subliniind caracterul obligaţiei de legătură personală dintre creditor şi debitor.

Obiectul obligaţiei civile Obiectul obligaţiei civile îl reprezintă însăşi acţiunea sau inacţiunea cu privire la care s-a

născut dreptul creditorului şi obligaţia debitorului.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.8.

97

Acesta mai poate fi definit ca prestaţia pe care creditorul are dreptul să o pretindă şi pe care debitorul este ţinut să o îndeplinească, prestaţie ce poate consta în „a face”, „a nu face” ceva sau „a da” ceva.

Prin „a da” se înţelege a constitui sau a transmite un drept real asupra unui lucru. De exemplu, obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra unui bun imobil în favoarea creditorului ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi debitor.

Dreptul de proprietate asupra unui bun se transmite de regulă în favoarea cumpărătorului chiar în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Atunci însă când bunul vândut este un bun imobil - clădire - dreptul de proprietate se consideră transmis în favoarea cumpărătorului numai după îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.

Prin „a face” se înţelege săvârşirea unor acţiuni, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii. De exemplu, obligaţia unui antreprenor de a construi o fabrică sau obligaţia cărăuşului de a efectua un transport sunt obligaţii de „a face”.

Prin „a nu face” se înţelege abţinerea unei persoane de la săvârşirea unei acţiuni, pe care în mod obişnuit, legea nu o interzice, debitorul limitându-şi astfel propriile sale drepturi. De exemplu, oferta de vânzare cu termen, făcută unei anumite persoane, îl obligă pe ofertant să nu vândă bunul unei alte persoane până la împlinirea termenului stabilit, deşi - dacă nu şi-ar fi asumat o astfel de obligaţie - legea nu l-ar împiedica să vândă oricui ar dori. Nu intră în această categorie abţinerile impuse prin norma de drept prohibitivă corespunzătoare unor drepturi absolute. De pildă, aşa cum am menţionat, obligaţia da a nu împiedica pe proprietarul unui bun de a exercita atributele dreptului de proprietate.

C. Sancţiunea obligaţiei Unul din elementele importante ale structurii raportului de obligaţie îl reprezintă

sancţiunea acesteia. Sancţiunea obligaţie constă în posibilitatea creată creditorului de a-1 constrânge pe

debitor să-şi execute obligaţia, în cazul când nu şi-o execută de bună voie. În acest scop, creditorul are la dispoziţie acţiunea în justiţie, urmată de executarea silită asupra patrimoniului debitorului, mijloc prin care îşi satisface pretenţiile, chiar împotriva voinţei debitorului.

Sancţiunea este un element constitutiv al obligaţiei civile, în sensul că o obligaţie neînsoţită de posibilitate de constrângere a debitorului, nu este o obligaţie civilă, ci o obligaţie naturală. Exemple de obligaţii naturale sunt: obligaţia de a plăti o sumă de bani rezultată din prinsoare, joc de noroc etc. De asemenea - în raporturile dintre cetăţeni - dacă creditorul nu-şi exercită dreptul la acţiune în justiţie, în termenul de prescripţie prevăzut de lege, el pierde acest drept iar obligaţia civilă se transformă în obligaţie naturală, lipsită de sancţiune.

Totuşi, legea protejează, în anumite limite şi obligaţiile naturale, în sensul că, dacă debitorul unei astfel de obligaţii plăteşte de bună voie ceea ce datorează, plată se este considerată legală iar debitorul nu va putea cere restituirea ei pe motivul că nu a ştiut că nu poate fi constrâns să plătească.

Din cele prezentate până acum, putem conchide că raporturile juridice obligaţionale au o entitate proprie, cu trăsături caracteristice specifice ce le deosebesc de alte raporturi juridice civile.

Astfel, subiecte ale raporturilor juridice de obligaţii pot fi oricare persoană fizică sau juridică, fără o calitate specială, persoane ce se numesc creditor şi respectiv debitor.

98

Ele izvorăsc din acte şi fapte juridice, iar conţinutul lor este alcătuit din drepturi de creanţe şi obligaţii corelative acestora. Sunt opozabile întotdeauna debitorului, persoană determinată şi succesorilor lui.1

2. Clasificarea obligaţiilor civile

Clasificarea obligaţiilor civile este necesară tocmai pentru a pune în evidenţă deosebirile de regim juridic ale acestora, deosebiri determinate de unele particularităţi de reglementare. Aceste particularităţi sunt generate de natura obiectului obligaţiei, de structura lor diferită, după cum sunt sau nu afectate de modalităţi, în funcţie de izvorul lor concret ş.a.

În literatura juridică clasificarea obligaţiilor civile se face după diverse şi numeroase criterii. În funcţie de structura şi obiectivele lucrării noastre ne oprim în cele ce urmează la următoarele criterii de clasificare:

A) După obiectul obligaţiei civile, adică în funcţie de natura prestaţiei datorată de debitor acestea se împart în obligaţii de „a da”, „a face” şi/sau „a nu face” ceva. .

Codul nostru civil, deşi nu reglementează expres o clasificare după asemenea criteriu, ea rezultă totuşi, implicit din prevederile art.1074 Cod civil (obligaţiile de a da) şi ale art.1075-1079 Cod civil (obligaţiile de a face sau a nu face ceva).

Această clasificare este importantă, ea reflectând modul în care creditorul îl poate sili pe debitor să-şi execute obligaţiile asumate astfel:

În cazul obligaţiei „a face” creditorul are posibilitatea de a obţine executarea directă a obligaţiei, chiar împotriva voinţei debitorului, pe calea executării silite. În ipoteza în care debitorul datorează o sumă de bani pe care refuză să o plătească, creditorul îşi va satisface pretenţiile prin vânzarea la licitaţie publică a bunurilor mobile sau imobile ale debitorului. Dacă obligaţia de „a face” se referă la un bun cert, creditorul va putea - prin acţiune în justiţie - să intre în posesiunea bunului, a cărui predare este refuzată de debitor. Bineînţeles că în cazul în care executarea directă devine imposibilă din cauza pieirii bunului din vina debitorului sau când obligaţia se referă la bunuri genericem, creditorul poate obţine contravaloarea bunurilor datorate de debitor, precum şi daune interese pentru prejudiciul produs prin neexecutarea obligaţiei de către debitor.

a) Obligaţia de „a face” constând în săvârşirea unor acţiuni personale de către debitor se caracterizează prin faptul că, creditorul nu poate obţine pe calea executării silite săvârşirea acelor acţiuni, el trebuind să se mulţumească - dacă debitorul refuză executarea de bună voie a obligaţiei - cu despăgubirile pe care le poate obţine pe calea justiţiei. Dacă obligaţia de „a face” se referă la acţiuni pe care le pot săvârşi şi alte persoane, deci nu e vorba de obligaţii „intuitu pepersone”, creditorul poate să aducă la îndeplinire executarea obligaţiei pe cheltuiala debitorului.

b) Când obligaţia constă în „a nu face”, creditorul are posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin nerespectarea obligaţiei de către debitor şi are dreptul să distrugă, pe cheltuiala debitorului, lucrările pe care debitorul le-a făcut călcându-şi obligaţia de a nu face.

Prin urmare, în situaţia când debitorul nu-şi execută de bună voie datoria pe care o are faţă de creditor se procedează la executarea silită, deosebirile care există între obligaţii, după natura obiectului lor, prezintă după cum am văzut o mare importanţă.2

B) Tot după acest criteriu obligaţiile se mai pot clasifica în obligaţii pecuniare şi obligaţii de altă natură.

1 A se vedea Ion Albu - „Curs de drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor”, pag. 32, Ed.Dacia, 1984.2 A se vedea prof.Coord. Dinu Ştefănescu, op.cit., pg.127-128.

99

a) Obligaţiile pecuniare sunt acele obligaţii care au ca obiect prestaţia în „a da” o sumă de bani. Acele obligaţii care privesc alte prestaţii decât o sumă de bani se numesc obligaţii de altă natură.

b) Importanţa acestei clasificări este deosebită, dacă avem în vedere următoarele:

a) În cazul obligaţiilor pecuniare, întinderea daunelor interese moratorii este stabilită de lege, dacă nu există clauză penală şi sunt egale cu dobânda legală. Dimpotrivă, în cazul obligaţiilor de altă natură, în situaţia întârzierii debitorului în executarea prestaţiei, pentru angajarea răspunderii sale civile, creditorul este obligat să dovedească existenţa şi valoarea prejudiciului, întinderea daunelor interese moratorii stabilindu-se de către instanţa de judecată;

b) Obligaţiile pecuniare pot fi întotdeauna executate silit în natura lor. Neexecutarea obligaţiei, în acest caz, nu poate duce la obligarea debitorului să plătească daune - interese compensatorii, care ar consta tot într-o sumă de bani. Obligaţiile de altă natură, în frecvente cazuri, nu pot fi executate silit în natura lor specifică, decât numai prin echivalent bănesc, care poartă denumirea de daune - interese compensatorii sau despăgubiri;

c) Obligaţiile pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv mai îndelungat, în perioade de instabilitate economică şi financiară sunt supuse fluctuaţiilor monetare; obligaţiile de altă natură nu sunt afectate de asemenea fenomene.1

C) În funcţie de obiectul obligaţiilor şi a scopului urmărit de părţi în literatura juridică de specialitate s-a mai conturat o clasificare ce are o largă aplicabilitate şi în practica judiciară.

a) obligaţiile de rezultat sau determinante se caracterizează prin faptul că debitorul se obligă prin acţiune sau inacţiune să obţină un rezultat bine stabilit în favoarea creditorului său. Această obligaţie s-a realizat numai în situaţia în care debitorul obţine rezultatul stabilit al prestaţiei sale.

De pildă, obligaţia antreprenorului de a preda la data stabilită lucrarea contractată; în cazul contractului de transport obligaţia cărăuşului de a transporta şi preda marfa destinatarului. Tot în această categorie de obligaţii pot fi incluse şi unele obligaţii de „non facere” (clauza de fidelitate - abţinerea salariatului de a săvârşi orice act de concurenţă faţă de angajatorul său pe parcursul existenţei contractului de muncă; obligaţia unei uniuni de creaţie de a nu publica opera unui autor, membru al acesteia, decât după decesul său.

Din cele prezentate rezultă că toate obligaţiile de „a da”, de „a nu face” intră în categoria obligaţiilor de rezultat.2

b) obligaţiile de mijloace sau diligeale, în care debitorul se obligă să depună toată diligenţa sa pentru ca rezultatul dorit să se realizeze. Este important de reţinut că debitorul nu se obligă însă şi nu garantează obţinerea rezultatului respectiv, apreciindu-se executarea prestaţiei în situaţia în care acesta a făcut tot ceea ce era necesar şi posibil pentru atingerea scopului urmărit.

În această categorie pot fi incluse: unele obligaţii de „a face” cum sunt: obligaţia medicului de a depune toate diligenţele în tratament pentru însănătoşirea pacientului; obligaţia unei persoane de a pregăti un tânăr în vederea promovării unui concurs; obligaţia părţilor contractului colectiv de muncă de a negocia, fără însă a fi obligatorie încheierea sa la nivelul unităţilor sau grupurilor de unităţi.

Distincţia dintre obligaţiile de culpă şi cele de rezultat prezintă importanţă din punctul de vedere al prezumţiei de culpă dovedită sau nu.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pg.21. 2 Din acest punct de vedere nu împărtăşim părerea exprimată recent în literatura juridică de specialitate conform căreia „această clasificare este proprie obligaţiilor de facere” - Iosif Rus şi Smaranda Angheni, op.cit., vol.II, pag.179.

100

Astfel, în cazul obligaţiilor de mijloace, neatingerea rezultatului nu este prin el însăşi o dovadă a culpei debitorului, revenindu-i creditorului sarcina de a proba că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de mijloace şi din această cauză nu s-a realizat rezultatul dorit.

D) Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune Problema se pune în cazul în care debitorul nu execută de bună voie obligaţia iar

creditorul în unele raporturi obligaţionale nu beneficiază în totalitate de sancţiunea necesară satisfacerii creanţei sale. De regulă, apelează la forţa de constrângere a statului obţinând prestaţia la care s-a obligat debitorul pe calea executării silite.

În acest sens distingem: obligaţiile civile care se bucură de forţa de constrângere a statului dacă debitorul nu execută de bună voie, deci există sancţiunea juridică, obligaţiile morale şi cele de convenienţă, lipsite de sancţiunea juridică, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi şi forţa de constrângere a statului şi obligaţiile civile imperfecte care au o sancţiune juridică incompletă, în sensul că nu se pot aduce la îndeplinire cu forţa de constrângere a statului, dar dacă s-au executat de bună voie, restituirea prestaţiei nu mai este posibilă (în aceasta constând de fapt şi importanţa lor).

E) Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor Acest criteriu are în vedere sfera persoanelor obligate faţă de dreptul subiectiv al

creditorului. Se disting: a) obligaţiile obişnuite, în sensul că li se aplică toate regulile ce

reglementează drepturile relative; b) obligaţiile reale care apar ca un accesoriu al unui drept real sau

revin, deţinătorului unui bun în legătură cu acel bun. De pildă, obligaţia titularului de imobile terenuri sau construcţii - de a le păstra în bună stare şi de a le conserva executând toate lucrările necesare pentru aceasta.

c) obligaţiile opozabile1, strâns legate de posesia sau folosinţa lucrului, încât creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât de la posesorul actual al bunului, cum este obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat, înstrăinat înainte de expirarea termenului contractului, şi care trebui să fie respectată şi de cumpărătorul lucrului, deci îi este opozabilă deşi este terţ faţă de contractul de închiriere.

F) Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structură În doctrina juridică2, după acest criteriu de clasificare distingem: a) obligaţii pure şi simple, care au cea mai simplă formă structurală, un creditor,

un debitor, un singur obiect obligaţional şi nu sunt afectate de modalităţi; b) obligaţii complexe, care au în componenţa lor fie mai multe subiecte, deci

cu pluralitate de subiecte, fie mai multe obiecte, deci cu o pluralitate de obiecte; c) obligaţiile care datorită unei împrejurări sunt afectate de modalităţi -

termen şi condiţie. a) În marea majoritate a cazurilor reporturile juridice de obligaţie sunt pure şi

simple, ele luând naştere între o persoană (fizică sau juridică) în calitate de subiect activ şi o altă persoană (fizică sau juridică) ca subiect pasiv. Această categorie de raporturi juridice obligaţionale sunt cele mai frecvente constituind regula în raport cu cele complexe. Raportul obligaţional complex dobândeşte acest caracter prin adăugarea asupra efectelor sale speciale.3

b) Obligaţiile complexe - pluralitatea de subiecte Ne aflăm în faţa unui raport obligaţional complex la pluralitate de subiecte în

următoarele situaţii: - raportul juridic civil a intervenit între mai multe subiecte active şi un subiect pasiv;

1 A se vedea Ion Filipescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag.12.2 A se vedea Iosif Rus şi Smaranda Angheni, op.cit., vol.II, pag.181.3 A se vedea Ion Dogaru, Pompiliu Drăghici, coordonator colectiv. „Drept civil român. Tratat, vol.III, Teoria generală a obligaţiilor”, Ed.Europa, Craiova 1997, pag.358.

101

- raportul juridic civil a luat naştere între mai multe subiecte active şi mai multe subiecte pasive.

Pluralitatea de subiecte poate să existe chiar din momentul naşterii raportului obligaţional sau poate interveni ulterior acestui moment, când de pildă o persoană decedează şi are mai mulţi moştenitori.1

- la obligaţia de pluralitate de subiecte divizibilitatea dreptului şi obligaţiilor părţilor constituie regula.

În principal obligaţiile complexe în doctrina juridică sunt grupate în trei categorii: - obligaţiile conjuncte; - obligaţiile solidare; - obligaţiile indivizibile. Obligaţiile conjuncte sau divizibile sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte în

care atât creanţa (în cazul mai multor creditori), cât şi datoria (în cazul mai multor debitori) sunt împărţite, în cote precise, pe fiecare participant la raportul obligaţional, fiecare având dreptul să pretindă sau obligaţia să execute numai partea ce-i revine.

Creditorul - într-o obligaţie cu mai mulţi debitori cu răspundere conjunctă - nu poate pretinde de la fiecare debitor decât partea de datorie ce-i revine fiecăruia, iar în cazul când unul dintre debitori devine insolvabil, pierderea o suportă creditorul, el neputând pretinde celorlalţi debitori partea debitorului insolvabil.

Debitorul - în cazul mai multor creditori - nu se eliberează de datorie decât plătind fiecărui creditor partea ce i se cuvine. Plata întregii datorii în mâna unui singur creditor nu stinge obligaţia sa faţă de ceilalţi creditori ai săi.

Obligaţiile cu o pluralitate de subiecte sunt de regulă conjuncte şi numai în cazul când o dispoziţie legală sau voinţa părţilor stabilesc în mod expres altfel, obligaţiile îşi pierd acest caracter.

Ob1igaţiile solidare sunt acele obligaţii cu o pluralitate de subiecte în care creanţa în cazul mai multor creditori - sau datoria - în cazul mai multor debitori - nu se divid între persoanele participante, fiecare creditor având dreptul să pretindă şi fiecare debitor fiind obligat să plătească întreaga datorie.

Solidaritatea poate fi de două feluri: - solidaritate activă - între creditori; - solidaritate pasivă - între debitori. Solidaritate activă (art.1034-1038 Cod civil) se întâlneşte în obligaţiile cu mai

mulţi creditori, în care s-a stabilit în mod expres, prin acordul părţilor, că creanţa nu se divide între creditori, fiecare din ei având dreptul să ceară şi să primească plata întregii datorii a debitorului comun.

Solidaritatea activă este rar întâlnită şi ea poate lua naştere numai prin acordul părţilor sau prin testament şi niciodată în virtutea unui text de lege.

De menţionat că plata făcută în mâinile oricăruia dintre creditorii solidari, după partea ce-i revine fiecăruia din creanţa comună.

Solidaritatea pasivă (art.1039-1056 Cod civil) se întâlneşte în obligaţiile în care există mai mulţi debitori, dar fiecare debitor poate fi constrâns să plătească întreaga datorie datoria nefiind divizată între ei - iar plata făcută de oricare din debitori îi eliberează şi pe ceilalţi debitori solidari (există unitate de obiect şi pluralitate de obligaţii).

Solidaritatea pasivă este mai des întâlnită decât solidaritatea activă şi poate lua naştere fie pe cale convenţională (solidaritate convenţională) sau testament, fie în virtutea unei dispoziţii speciale a legii (solidaritate legală). Exemplu de solidaritate legală este

1 A se vedea Ion I.Filipescu, op.cit., pag.253.

102

răspunderea solidară a mai multor persoane pentru paguba pricinuită prin fapte săvârşite în comun. Aşa cum am văzut, legea prevede şi alte cazuri de răspundere solidară.

Întrucât caracterul conjunct al obligaţiilor cu pluralitate de subiecte constituie regula în materia obligaţiilor civile, solidaritatea trebuie să fie în mod expres formulată în actul de voinţă care i-a dat naştere sau în textul legii.

Solidaritatea nu se prezumă ea trebuind să fie întotdeauna dovedită de cel care oinvocă.

Principalul efect pa care-1 produce solidaritatea pasivă constă în faptul că fiecare debitor poate fi obligat să plătească o întreagă datorie, creditorul având dreptul să-1 urmărească pe oricare, după propria sa alegere. Dacă unul din debitori devine insolvabil, riscul îl suportă ceilalţi codebitori.

Solidaritatea pasivă are caracterul unei garanţii personale, asemănătoare în unele privinţe cu fidejusiunea, punându-1 la adăpost pe creditor de consecinţele insolvabilităţii unuia din debitori. Este o garanţie mai avantajoasă decât fidejusiunea, deoarece în cadrul solidarităţii pasive, fiecare debitor este un debitor principal, ordinea urmăririi lor depinzând de voinţa creditorului, pe când fidejusorul fiind un debitor subsidiar nu poate fi urmărit decât după ce creditorul a încercat în prealabil să se îndestuleze din patrimoniul debitorului principal, garantat de fidejusor.

Plata datoriei făcută de unul dintre debitori liberează pe toţi debitorii solidari. În acest caz debitorul solvens (cel care a plătit) are dreptul să pretindă fiecărui codebitor plata părţii care-i revine din datoria comună. Răspunderea celorlalţi debitori solvens nu mai este însă solidară, fiecare din ei putând fi urmărit numai pentru cota din datoria stabilită din sarcina sa iar dacă nu au fost stabilite în prealabil, astfel de cote, fiecare codebitor este obligat să plătească o parte egală din datorie.

Solidaritatea pasivă încetează de regulă prin renunţarea creditorului la solidaritate şi pe cale de succesiune fiecare moştenitor fiind ţinut să plătească, numai partea de datorie care îi revenea din datoria defunctului.

Obligaţiile indivizibile (art.1057- 1065 Cod civil) sunt acele obligaţii civile al căror obiect nu poate fi executat în mod fracţionat, fiind necesară executarea în întregime şi dintr-o dată a întregii obligaţii.

Caracterul indivizibil al unei obligaţii poate rezulta fie din natura obiectului (indivizibilitatea naturală), fie din convenţia părţilor (indivizibilitatea convenţională).

Indivizibilitatea naturală se întâlneşte la obligaţiile al căror obiect prin natura sa

este indivizibil, nefiind susceptibil de executarea fracţionată. De exemplu, obligaţia de a preda un tablou nu poate fi executată decât dintr-o dată, printr-o singură acţiune.

Indivizibilitatea convenţională rezultă din înţelegerea părţilor care pot conveni ca o obligaţie, deşi este divizibilă prin natura obiectului său să fie considerată indivizibilă şi deci să fie executată ca atare.

Caracterul indivizibil al unei obligaţii prezintă interes numai în obligaţiile cu pluralitate de subiecte, fiindcă obligaţiile în care există un singur creditor şi un singur debitor, oricum vor trebui să fie executate pe baza principiului indivizibilităţii plăţii, indiferent dacă obiectul obligaţiei este sau nu este divizibil.

Când însă, într-o obligaţie sunt mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, există deosebiri între modul de executare al unei obligaţii indivizibile şi cel al unei obligaţii divizibile.

În general, indivizibilitatea obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, produce efecte asemănătoare cu solidaritatea atât în ce priveşte pe creditori, cât şi în ce priveşte pe debitori. .

Obligaţiile cu pluralitate de obiecte sunt determinate de faptul că debitorul datorează mai multe prestaţii. În această situaţie ne putem, afla în unul din următoarele cazuri concrete:

103

- când din intenţia părţilor rezultă că debitorul datorează prestaţiile cumulativ, toate prestaţiile la care s-a obligat (obiectul) nu mai suntem în prezenţa unei obligaţii cu pluralitate de subiecte, deoarece în acest caz , obligaţia produce efecte ca şi când ar fi pură şi simplă, ar avea deci un singur obiect;

- când rezultă din intenţia debitorului că acesta datorează separat prestaţiile la care s-a obligat, situaţie în care executarea se va putea face pentru fiecare prestaţie în parte fiind astfel în prezenţa unei obligaţii cu pluralitate de obiecte.

Deci în această ultimă situaţie obligaţiile la pluralitate de obiecte pot fi: Alternative, dacă obiectul obligaţiei constă în două sau mai multe prestaţii, dintre

care la alegerea uneia din părţi, executarea duce la stingerea obligaţiei. În acest caz, alegerea prestaţiei revine, de regulă, debitorului.

Alegerea în conformitate cu prevederile art.1027 Cod civil, („Alegerea o are debitorul dacă nu s-a acordat expres creditorii”) aparţine creditorului numai dacă stipulat exprimă în acest sens.

De reţinut însa că debitorul nu poate pretinde creditorului să primească fracturi din fiecare prestaţie, s-ar încălca astfel (aşa cum vedea) principiul indivizibilităţii plăţii.

Efecte: Trebuie să avem în vedere două ipoteze: Când alegerea se face de către debitor: - dacă la scadenţă debitorul nu optează pentru una din prestaţii până la scadenţă,

creditorul poate cere executarea silită pentru oricare la alegerea sa; - când unul dintre obiecte este ilicit, imoral sau impavibil, obligaţia va fi executată

simplă şi se va executa ca atare1; - obligaţia devine simplă dacă unul din lucrurile promise nu mai poate fi predat, din

culpa debitorului; sau mai poate fi predat din culpa debitorului urmând a se preda celălalt obiect dacă există (potrivit prevederilor art.1032 Cod civil obligaţia va fi stinsă dacă amândouă lucrurile au pierit din greşeala debitorului).

Când alegerea aparţine creditorului: - creditorul are dreptul să opteze între bunul rămas sau preţul lucrului primit din

culpa debitorului; - creditorul poate să pretindă preţul unuia dintre lucruri, când amândouă lucrurile au

pierit din culpa debitorului. - creditorul va putea primi lucrul rămas atunci când celălalt lucru a pierit din culpa

debitorului.

Facultative: Debitorul, în această situaţie a debitorului se obligă la o singură

prestaţie „cu facultatea pentru el de a se libera executând o altă prestaţie determinată” (art.1027 Cod civil).

Creditorul nu poate cere decât executarea prestaţiei care constituie obiectul obligaţiei, deoarece cealaltă rămâne o facultate de plată pentru debitor2.

c) Obligaţiile afectate de modalităţi: Obligaţiile afectate de modalităţi permit producerea obligaţiilor efectelor juridice

sub aspectul executării nu numai a stingerii şi chiar al naşterii obligaţiilor. După cum am văzut atunci când am analizat actul juridic civil în general, în

literatura juridică sunt puse în evidenţă două categorii de modalităţi: termenul - care interesează executarea unei obligaţii şi condiţia - care priveşte însăşi existenţa acesteia.

1 A se vedea Ion Dogaru, Pompiliu Drăghici, op.cit., pag.359.2 A se vedea Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, op.cit., pag.151.

104

Obligaţiile de solidum1

Am inclus intenţionat în final această categorie de obligaţii, care, deşi este controversată în literatura juridică de specialitate (apreciindu-se de către unii autori a fi artificială sau inutilă) ne afiliem părerii conform căreia obligaţiile in solidum constituie o categorie distinctă de obligaţii cu pluralitate de debitori, excepţie de la regula divizibilităţii datoriilor.2

Particularitatea cea mai importantă şi definitorie a obligaţiilor in solidum rezidă în aceea că datoria se împarte între cel obligat in solidum şi debitorul care a cauzat paguba prin propria faptă. Editorul ţinut in solidum are drept de regres împotriva celuilalt debitor pentru întreaga plată efectuată creditorului. De pildă, aşa cum vom vedea, dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului se întinde până la concurenţa întregii reparaţii plătită victimei.3

3. Izvoarele obligaţiilor civile

Norma juridică se referă la raporturi juridice „tip” adică abstracte şi potenţiale. Pentru ca raportul juridic abstract să se transforme într-un raport juridic concret, prin care acţionează efectiv norma de drept este necesară producerea unor acte sau fapte generatoare de efecte juridice.

Deci, putem spune că. prin izvor de obligaţii se înţelege actul sau faptul juridic din care ia naştere o obligaţie civilă.

În doctrina juridică sunt, în general, prezentate după izvorul din care iau naştere două categorii de obligaţii civile:

A) Cele care izvorăsc dintr-un act juridic şi al căror temei necesar de naştere constă în existenţa unei manifestări de voinţă. Această manifestare de voinţă poate fi bilaterală sau unilaterală.

În primul caz, obligaţia ia naştere din acordul de voinţă al celor două persoane care figurează ca subiecte ale raportului juridic, adică al debitorului şi creditorului. De exemplu, din contractul de vânzare-cumpărare, act juridic bilateral, izvorăşte în sarcina vânzătorului care este debitor al lucrului vândut obligaţia de a preda acest lucru cumpărătorului.

În cel de-al doilea caz, obligaţia ia naştere dintr-o singură manifestare de voinţă, făcută de persoana care se obligă. Astfel, de exemplu, din oferta de contract care este un act juridic unilateral, izvorăşte în sarcina ofertantului obligaţia de a o menţine.

B) Cele care izvorăsc dintr-un fapt producător de efecte juridice în sarcina debitorului din raportul obligaţional independent de orice manifestare de voinţă din partea sa.

Din această categorie face parte; de exemplu, obligaţia de reparare a pagubei cauzată, obligaţia ce izvorăşte în sarcina debitorului din fapt ilicit şi prejudiciabil pe care 1-a săvârşit prin culpa sa.

În concluzie, obligaţiile care izvorăsc dintr-un act juridic presupun existenţa unei manifestări - bilaterale sau unilaterale - de voinţă, pe când cele izvorâte dintr-un fapt juridic implică săvârşirea de către debitor al unui fapt ilicit sau licit generator de obligaţii civile în sarcina sa.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.403-404.2 A se vedea Ion Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pag.933 Pentru detalii în legătură cu opiniile exprimate în legătură cu obligaţiile in solidum şi a aspectelor sale juridicevom insista în cazul analizei răspunderii juridice intelectuale

105

Putem deci clasifica izvoarele obligaţiilor în dreptul nostru civil, în modul următor: a) Actele juridice civile sunt manifestări de voinţă ale persoanelor fizice şi juridice

în scopul de a da naştere la efecte juridice, adică a crea, modifica şi stinge raporturi juridice1: - contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane spre a

constitui, modifica sau stinge un raport juridic - art.942 Cod civil; - în principiu, normele privitoare la contract - bineînţeles în afară de cele referitoare

la acordul de voinţă necesar încheierii acestuia - se aplică şi actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii. Elementele esenţiale necesare pentru existenţa obligaţiei unilaterale sunt deci următoarele:

- voinţa părţii care se obligă; - un obiect determinat; - o cauză licită. Din cerinţa existenţei unei cauze rezultă că actele juridice unilaterale, ca izvor de

obligaţie nu pot fi decât concrete. În categoria actelor juridice unilaterale generatoare de obligaţii enumerăm: - oferta de contract; - promisiunea publică de răsplată; - publicarea de concurs cu premii; - titlurile de valoare; - confirmarea unui act juridic, lovit de nulitatea relativă. b) faptele juridice, în înţelesul restrâns al cuvântului, sunt acţiuni omeneşti

licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc în puterea legii, independent de voinţa autorului lor. Aşadar, faptele juridice sunt de două feluri: licite şi ilicite.

Fac parte din categoria faptelor juridice licite, aşa cum rezultă din prevederile art.986-997 Cod civil: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. Codul civil le reglementează numai pe primele două sub denumirea de cvasicontracte.

Faptele juridice ilicite sunt acţiuni omeneşti contrare legii. Fac parte din această categorie: delictele şi cvasidelictele, definite în art.998 Cod civil.

c) Alte izvoare special prevăzute de lege În această grupă cuprindem anumite izvoare generatoare de obligaţii, pe care legea le

prevede special. Obligaţiile astfel generate sunt independente de existenţa oricărui act (bi ori unilateral) sau fapt juridic dintre cele examinate până acum.

Astfel, de exemplu, prin calitatea de soţi, izvorăşte în sarcina acestora atât obligaţii patrimoniale (art.29-36 din Codul familiei), cât şi o obligaţie reciprocă de întreţinere (art.86 din Codul familiei) ori o obligaţie de întreţinere faţă de copii rezultaţi din căsătorie (art.86 alin.1 si 3 din Codul familiei).

De asemenea, din adopţie izvorăşte în sarcina adoptatorului o obligaţie de întreţinere în favoarea adoptatului.

Codul nostru civil prevede şi alte obligaţii, printre care şi acelea ce izvorăsc din situaţia de vecinătate a două fonduri, aflate în proprietatea personală a doi cetăţeni diferiţi. De exemplu, servitutea legală de trecerea reglementată prin art.616-618 Cod civil (aşa cum am văzut în partea I-a a cursului).

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.27.

106

Caappiittoolluull VVIIII C

Coonnttrraaccttuull,, iizzvvoorruull pprriinncciippaall ddee oobblliiggaaţţiiii C

1. Consideraţii generale

Codul nostru civil, în art.942, defineşte contractul ca fiind: „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.”

Deoarece, definiţia dată contractului de către legiuitorul nostru român este incompletă, din punct de vedere a efectelor pe care le produce, in literatura juridică au fost formulate mai multe definiţii ale sale.

Ne vom opri la una dintre aceste definiţii după care: „Contractul este acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane în scopul de a crea, a modifica, a transmite sau a stinge un raport juridic.”1

O problemă care se pune: dacă noţiunea de convenţie este sinonimă cu aceea de contract?

La această întrebare o parte a practicii cât şi a doctrinei juridice mai vechi nu au răspuns afirmativ.

Constatăm însă că, această distincţie nu are un suport legal. Codul civil roman tratează ambele noţiuni ca sinonime. Titlul III din Cod, destinat acestei materii fiind intitulat „Despre contracte sau convenţii”. Este motivul pentru care în prezent cele două noţiuni sunt în genere considerate sinonime.

De unde concluzia că obligaţiile născute din acorduri de voinţa pot fi calificate, deopotrivă, obligaţii contractuale sau obligaţii convenţionale.

2. Principiul libertăţii contractuale

Orice act juridic este creaţia voinţei umane, o parte se află obligată prin contract ca urmare a manifestării voinţei sale în acest sens şi numai în măsura în care a voit acest lucru.

Acordul de voinţă a părţilor va duce, deci, la formarea contractului îl poate stabili în anumite limite, aşa cum vom vedea în continuare, clauzele de care părţile vor ţine seamă în executarea obligaţiilor decurgând din contract.

Manifestarea voinţei de a încheia contracte părţilor o fac însă cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice.

În mod firesc, acest scop nu poate fi realizat fără existenţa normelor juridice, a legii în general. Normele juridice sunt adoptate sau sancţionate de către puterea de stat, prin organele competente. Societatea, prin intermediul statului, stabileşte ca raporturi sociale urmează a fi reglementate de lege, scopul, cuprinsul şi caracterul, imperativ sau supletiv, ale normelor juridice, precum şi consecinţele nerespectării lor. De regulă, iniţiativa creării, modificării şi stingerii de raporturi juridice concrete aparţine părţilor, în care scop acestea încheie contracte. Tot părţilor le aparţine, în limitele admise de lege, şi posibilitatea de a stabili conţinutul raporturilor juridice, adică drepturile şi obligaţiile lor.

1 A se vedea prof.coord. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.141.

107

Putem spune, deci, că libertatea contractuală nu este o consecinţă a aşa-numitei autonomi a voinţei individuale1. O astfel de autonomie absolută, fără limite, nu poate exista. Individul nu este izolat şi nici deasupra societăţii. El este înăuntrul ei.2 Aşa cum s-a spus: „Ca element component al societăţii, individul trebuie să se încadreze în ordinea statornicită de societatea din care face parte. Libertatea de a face acte juridice îi este recunoscută, într-un anumit cadru legal, dar ea nu este decât o regula de tehnică juridică a cărei fundament se află în utilitatea ei economică şi socială”.3

Libertatea de a contracta face parte din conţinutul capacităţii civile a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice. Dreptul de a încheia acte juridice, desemnat prin colocuţiunea de „libertate contractuală”. Este consacrat şi recunoscut prin textul art.5 Cod civil, unde se dispune: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Prin urmare, se consacră implicit principiul libertăţii de a contracta, cu condiţia de a nu aduce atingerea ordinii publice şi bunelor moravuri. Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art.969 Cod civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Astfel, puterea contractului, în raporturile dintre părţi, este asimilată forţei legii.”

Din interpretarea contractuală a celor două texte de lege rezultă că libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea următoarelor limite generale: ordine publica şi bunele moravuri.

A. Ordinea publică. Ordinea publică, din punct de vedere al dreptului civil, este o noţiune destul de dificil a fi precizată şi definită. Fără îndoială că prin ordine publică se înţelege, în primul rând, totalitatea reglementarilor care alcătuiesc dreptul public: Constituţia, legile administrative, legile fiscale, legile penale etc.

Domeniul de aplicaţie a ordinii publice este, extrem de variabil. El se schimbă în funcţie de conceptele politice, sociale şi economice ale legiuitorului. Astfel, în regimul de dictatură prin ordinea publică se înţelegeau principiile şi normele care statorniceau caracterul comunist al orânduirii sociale şi ordinea de drept a statului totalitar.

În prezent, pe măsura democratizării ţarii şi consolidării economiei de piaţa, ordinea publică trebuie să fie un concept diversificat şi variabil, pentru a constitui un instrument al reformei politice, economice şi sociale. De aceea, ne afiliem părerii după care ordinea publică cuprinde toate dispoziţiile imperative ale dreptului public şi ale dreptului prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor.4 Astfel, în condiţiile Decretului-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numai acestora.

Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu mai avea această calitate, actul este lovit de nulitate, întrucât au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii (Tr. Bucureşti, dec. nr.1105/1993, Culegere... . 1993-1997, p.48).

B. Bunele moravuri. Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată. Conţinutul acestei noţiuni, aşa cum s-a observat, este variabil în timp şi spaţiu. Prin urmare, instanţele de judecată sunt chemate să le determine şi

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.34.2 A se vedea A.Ionescu - „Drept civil”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.53.3 A se vedea A.Ionescu - „Drept civil”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.53.4 A se vedea Ion Albu - „Drept civil. Introducere în studiul dreptului civil”, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1984,pag.160.

108

să le aplice de la caz la caz.1 Astfel, în practica judiciară au fost considerate contrare bunelor moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat persoanelor umane, cele prin care o parte sau ambele părţi contractante au urmărit realizarea unui câştig imoral sau acelea contrare moralei sexuale.

În practica judiciară s-a constatat că, întrucât din actele dosarului rezultă că, în 1977, reclamantul cu pârâta (care întreţineau relaţii de concubinaj din 1974, având şi un copil rezultat din această legătură) au cumpărat un apartament împreună (fiecăruia revenindu-i o cota-parte indiviză de câte o jumătate), iar la 31 octombrie 1983 reclamantul - prin act autentic - şi-a vândut cota sa parte pârâtei şi din probele administrate rezultă că reclamantul a încheiat actul, la presiunea pârâtei, pentru menţinerea concubinajului, el este de lovit de nulitate absolută (art.966 şi 968 Cod civil), având o cauză imorală (Tj, Hunedaara, dec. nr.193/1998; RRD, nr.10/1998, p.68).

Toate contractele sau clauzele contractuale prin care s-ar încălca aceste limite generale ale libertăţii de a contracta sunt sancţionate cu nulitate absolută.

3. Rolul contractului

Contractul reprezintă principalul mijloc de stabilirea unor relaţii pe multiple planuri între persoanele fizice şi juridice, în toate domeniile, de la cele mai elementare şi fireşti activităţi umane, ca de exemplu, vânzarea-cumpărarea celor necesare traiului, transport în comun ş.a. până la coordonarea diferitelor sectoare ale economiei naţionale şi stabilirea relaţiilor internaţionale. Putem spune, deci, că însăşi derularea vieţii civile şi comerciale a societăţii umane este eventualmente legată de încheierea şi executarea succintă a contractelor.

Astfel, oamenii participă la viaţa contractuală uneori chiar fără să-şi dea seama, îndeosebi în cazurile în care prestaţiile ce constituie obiectul contractelor sunt executate de bună voie. Tot astfel, activitatea agenţilor economici este de neconceput fără instrumentele juridice care sunt contractele. În condiţiile actuale, însăşi activitatea de cercetarea ştiinţifică a recurs la încheierea unor contracte în scopul unei mai judicioase utilizări a capacităţilor, al folosirii cât mai grabnice a cuceririlor de ordin ştiinţific şi tehnic, al evitării unor cercetări paralele pe aceeaşi temă etc.

Fiind „legea părţilor contractante” şi obligând ca atare părţile la respectarea angajamentelor asumate, contractul are un puternic rol educativ în viaţa societăţii noastre. El introduce în relaţiile dintre oameni simţul răspunderii pentru îndatoririle ce şi le asumă şi promovează relaţii de colaborare, educă oamenii în sensul disciplinei contractuale şi creează deprinderi şi obişnuinţe în acest sens.2

4. Clasificarea contractelor

Din analiza contractelor rezultă caracterul complex şi deosebit de variat al acestora. Aşa cum am văzut şi la actele juridice civile, vom analiza clasificarea contractelor

după diverse criterii pentru a deprinde din această varietate cele mai importante categorii necesare pentru studiul ce îl întreprindem.

1 A se vedea Ion Albu - „Drept civil. Introducere în studiul dreptului civil”, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1984,pag.169-170.

2 A se vedea T.R.Popescu, „Drept civil I”, Ed. „Oscar Print”, Bucureşti 1994, pag.65.

109

Unele criterii de clasificare sunt prevăzute însuşi de către Codul nostru civil (art.943-947). Doctrina juridică de specialitate în evoluţia sa, a deprins însă noi criterii de clasificare specifice unor noi categorii de contracte.

A) În dreptul nostru civil, un criteriu de clasificare a contractelor este acela al calităţii subiectelor care participă la ele şi al funcţiilor pe care sunt chemate să le îndeplinească. Potrivit acestui criteriu deosebim două mari categorii de contracte: contractele de drept comun şi contractele comerciale.

a) Contractele de drept comun sunt contractele care se încheie între persoanele fizice ori între acestea şi persoanele juridice potrivit Codului civil şi legislaţiei civile, în general.

b) Contractele comerciale sunt contractele care se încheie între comercianţii sau între un comerciant şi un necomerciant cu privire la vânzarea de mărfuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii. Contractele comerciale sunt reglementate în primul rând de Codul comercial din 1887, astfel cum a fost modificat, ca şi prin normele din alte legi speciale, al căror ansamblu constituie ceea ce denumeşte legislaţia comercială. Normele de drept civil se aplică acestor contracte numai în mod subsidiar, numai în măsura în care sunt compatibile cu natura raporturilor dintre comerciant sau dintre aceştia şi subiectele de drept civil.

Contractele care se încheie între comercianţi, fără a avea drept cauză juridică un fapt de comerţ sunt contracte de drept comun supuse, ca atare normelor din legislaţia civilă.

Principalele deosebiri între contractele de drept comun şi contractele comerciale sunt următoarele:

Contractele comerciale se încheie întotdeauna cu titlul oneros. Ca o aplicaţiune a acestui principiu, în timp ce în dreptul şi contractul de depozit gratuit prin natura lui, în materia comerţului acel contract este prezumat a fi fost făcut pe bază de remuneraţie.

În dreptul comun, solidaritatea pasivă trebuie să fie stipulată printr-o clauză expresă. Dimpotrivă, în contractele comerciale solidaritate pasivă este întotdeauna prezumată.

Obligaţiile de comerţ exterior având ca obiect creanţe lichide şi exigibile de sume de bani, produc dobânzi legale de plin drept.

Pentru executarea obligaţiilor decurgând din contracte de comerţ bilaterale nu se pot acorda termen de graţie.

Obligaţiile comerciale care trebuie îndeplinite la un termen fix (termen esenţial) nu mai pot fi executate după acest termen. Rezoluţiunea contractului din care izvorăsc asemenea obligaţii are loc de plin drept în favoarea celeilalte părţi, afară de cazul când aceasta preferă executarea.

În timp ce plata unei obligaţii civile este, în absenţa unei clauze contrare, cherabilă, făcându-se la domiciliul debitorului, plata unei obligaţii de comerţ este portabilă, urmând a fi executată dacă părţile n-au stipulat contrariul, însă este cherabilă. Dacă s-a convenit că plata să se facă odată cu predarea mărfii ea se va face la locul indicat pentru predare.

În caz de neexecutare a obligaţiilor decurgând din contractele de comerţ se acordă părţilor un drept de opţiune; dacă una din părţile contractante a cerut rezoluţionarea contractului bilateral ea nu va putea ulterior să ceară executarea. Partea contractantă care a făcut cererea de executare poate însă să revină ulterior, optând pentru rezoluţiunea contractului. Dacă partea contractantă care şi-a îndeplinit prestaţia şi-a îndeplinit prestaţia a cerut rezoluţionarea contractului bilateral ea nu va putea ulterior să ceară executarea. Partea contractantă care a făcut cererea de executare poate însă să revină ulterior, optând pentru rezoluţiunea contractului. Dacă partea contractantă care şi-a îndeplinit prestaţia a cerut rezoluţiunea contractului, cealaltă parte contractantă nu mai poate oferi executarea prestaţiei sale, prestaţiile ce s-ar face după introducerea cererii de rezoluţiune a contractului nefiind valabile.

110

B. După conţinutul contractelor, acestea pot fi urmărite în: a) Contracte sinalagmatice. „Contractul este sinalagmatic când părţile se

obligă reciproc una către alta”, prevede art.943 Cod civil. Din definiţia dată de legiuitor că specificul contractului sinalagmatic este caracterul

reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor. Deci, în contractele sinalagmatice fiecare parte are concomitent, atât calitatea de creditor; cât şi calitatea de debitor, faţă de cealaltă parte. Obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi, el nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente.1

De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul se obligă să transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul vândut, iar cumpărătorul se obligă reciproc să plătească preţul. Tot astfel, în cazul contractului de închiriere, locatorul se obligă să procure locatarului folosinţa temporară şi paşnică a unui bun, iar locatorul se obligă să-1 folosească la fel cu diligenţa unui gospodar, să plătească chiria stabilită. Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice.

b) Contractele unilaterale. Codul civil prin art.944 prevede: „Contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”. Contractele unilaterale sunt ,deci, acele contracte care dau naştere la obligaţii numai uneia dintre părţi. O parte este numai creditor iar cealaltă numai debitor. Fac parte din această categorie: donaţia, mandatul, depozitul ş.a. Aşa, de exemplu, în contractul de donaţie, donatorul este numai debitor şi donatarul este numai creditor.

Sunt situaţii în care unele contracte unilaterale pot după încheierea lor să le dea naştere ocazional la obligaţii în sarcina creditorului, obligaţii pe care însă nu şi le-a asumat la încheierea contractului.

Astfel, în cazul contractului de depozit, dacă depozitarul a făcut cheltuieli la conservarea bunului aflat în depozit, deponentul va fi obligat să achite contravaloarea acestora.

Atât în acest caz, precum şi în alte situaţii similare, rezultă că s-au creat obligaţii, în sarcina ambelor părţi contractante.

De remarcat că, în această situaţie obligaţiile celor două părţi deşi reciproce nu sunt interdependente ca şi în cazul contractelor sinalagmatice, aşa-zis „perfecte”.

Pornind de la aceste considerente, în doctrina juridică asemenea contracte sunt denumite contracte sinalagmatice „imperfecte”. Distincţia dintre cele două categorii de contracte: „Sinalagmatice şi unilaterale, prezintă importanţă sub două aspecte:

a) în primul rând, înscrisurile sub semnătură privată destinate probaţiunii unui astfel de contract sunt reglementate diferit de legiuitor, ţinându-se cont de una dintre cele două categorii din care fac parte:

- În conformitate cu prevederile art.1179 Cod civil când se pune problema unui contract sinalagmatic, trebuie respectată condiţia dublului sau multiplului exemplar. Cu alte cuvinte, înscrisul este necesar să fie redactat în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese distincte participă la încheierea contractului.

În cazul contractelor unilaterale, înscrisul sub semnătură privată este suficient a fi redactat într-un singur exemplar şi remis creditorului.

b) În al doilea rând contractele sinalagmatice se deosebesc de cele unilaterale prin anumite reguli speciale. Caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor celor două părţi determină următoarele efecte specifice ale contractelor sinalagmatice:

- excepţia de neexecutare a contractului care constă în dreptul oricărei părţi de a suspenda executarea prestaţiei datorate, atâta timp cât cealaltă parte nu execută prestaţia la care ea însăşi s-a obligat;

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.37-38.

111

- rezoluţiunea contractului pe care este îndreptăţită să o ceară în justiţie o parte contractantă în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte;

- riscurile neexecutării contractului datorită forţei majore sau cazului fortuit se suportă întotdeauna de acea parte care este debitorul obligaţiilor imposibil de executat.

Stingerea obligaţiilor uneia dintre părţi ca urmare a imposibilităţilor fortuite de executare are ca efect, implicit, şi stingerea obligaţiilor celeilalte părţi, precum şi încetarea contractului.

C) După modul lor de formare se pot distinge contracte consensuale, solemne şireale.

a) Contractele consensuale. Sunt consensuale contractele pentru a căror formare este suficient doar acordul de voinţă a părţilor, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate sau o formă specială de manifestare a voinţei lor. În dreptul nostru civil, contractele consensuale reprezintă regula şi în mod excepţional unele contracte sunt solemne sau reale.

Excepţiile de la principiul consensualist al contractelor sunt impuse atât de formă ale contractului este numită astfel, să atragă pe de o parte atenţia părţilor asupra importanţei actului pe care-l încheie, iar pe de altă parte forma scrisă a unui contract duce la crearea climatului de siguranţă şi precizie în stabilirea efectelor sale şi a răspunderilor ce decurg din acesta. În acelaşi timp terţele persoane, care intenţionează să contracteze cu una din părţi trebuie să aibă certitudinea raportului juridic existent.

Totodată condiţiile de formă sunt impuse contractelor „ad probationem” de cerinţă, de a se preconstitui ca un mijloc de probă pentru actul juridic respectiv.

b) Contractele solemne. Se numeşte contract solemn contractul a cărui validitate, pe lângă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi impuse de lege. Sunt contracte solemne: contractul de ipotecă, actele de înstrăinare a unor imobile ş.a. Pentru asemenea contracte, formalităţile impuse de lege constituie în acelaşi timp o condiţie a validităţii lor. Forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia contractul este lovit de nulitate absolută.

Anumite condiţii de formă sunt cerute însă nu pentru formarea însăşi a contractului, ci numai pentru proba lui (ad probationem). Lipsa formei cerute nu ridică actului validitatea, ci numai posibilitatea de a fi dovedit în alt mod decât prin recunoaşterea (mărturisirea) celui obligat.

c) Contractele reale. Se numeşte real contractul pentru a cărui formare se consideră că pe lângă acordul de voinţe, mai este necesară şi remiterea unui lucru (rei) de către una dintre părţi către cealaltă. Sunt calificate contracte reale: împrumutul, depozitul şi gajul ş.a.

În această situaţie oricare dintre contractele reale nu poate lua naşterea cât timp nu s-a remis lucrul respectiv; până la remiterea lucrului, acordul de voinţă constituie doar o promisiune de a contracta şi numai în momentul realizării acesteia, prin remiterea lucrului, promisiunea de contract (antecontract) ş.a. transformă în contractul de împrumut, de depozit sau de gaj ş.a.

D) Din punct de vedere al modului de reglementare contractele pot fi împărţite în: contracte numite si nenumite.

a) Contractele numite sunt contractele reglementate prin dispoziţii exprese ale Codului civil şi ale altor legi civile şi calificate prin denumiri speciale, în acord cu operaţiile juridice pe care le generează. Astfel sunt: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, mandatul, împrumutul, depozitul, contractul de societate, contractul de asigurare, contractul de ipotecă, contractul de gaj etc.

b) Contractele nenumite sunt contractele nereglementate expres de lege şi lipsite de o denumire legală. Existenţa lor se explică prin principiul libertăţii contractuale. Astfel, părţile pot încheia orice fel de contracte cu respectarea condiţiilor generale de validitate

112

prevăzute de Codul civil. Fac parte clin această categorie: contractul de întreţinere, contractul de asistenţă juridică, contractul de hotelărie, contractele de prestări servicii.

Această clasificare prezintă importanţă în determinarea regimului juridic al contractului respectiv, care dacă nu este numit i se aplică reglementările generale referitoare la toate contractele, precum şi reglementările speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte. Pe când în cazul contractelor nenumite se aplică numai prevederilor generale referitoare la toate contractele, părţile contractante având posibilitatea ca prin acordul lor de voinţă să stabilească orice alte reglementări în limitele prevederilor normelor permise.

E) În funcţie de scopul urmărit de părţi se pot distinge contractele cu titlul oneros şi contracte cu titlu gratuit.

a) Contractele cu titlu oneros sunt contractele în care fiecare parte urmăreşte un folos, o contraprestaţie în schimbul executării propriei obligaţii asumate (vânzare, locaţie, schimbul).

b) Contractele cu titlu gratuit sunt contractele prin care una dintre părţi se obligă să procure celeilalte un folos, fără a primi nimic în schimb de la cocontractant. Din această categorie fac parte liberalităţile, donaţia şi contractele de binefacere sau dezinteresate.

Această clasificare prezintă importanţă deoarece legea impune contractelor cu titlu gratuit condiţii speciale privind capacitatea de a dispune sau privind forma contractelor, acestea fiind şi contracte „intuitu personae”.

Astfel, în scopul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, legea civilă interzice reprezentanţilor lor legali şi fără donaţii în numele celor ce-i reprezintă iar minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani) nu pot face donaţii, chiar dacă au încuviinţarea reprezentanţilor lor legali.

De asemenea, în cazul contractelor cu titlu oneros, de regulă, atât obligaţiilor părţilor cât şi răspunderea părţilor contractuale este reglementată cu mai multă severitate, decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.

Contractele cu titlu oneros pot fi, la rândul lor, contracte comutative şi contractealeatorii:

- contractele comutative sunt contractele în care întinderea obligaţiilor părţilor este cerută din chiar momentul încheierii, prestaţiile datorate forţând asupra unor lucruri de certă existenţă;

- contractele aleatorii sunt contractele în care cel puţin pentru una dintre părţi întinderea sau chiar existenţa prestaţiei este incertă în momentul încheierii contractului (ex.: contractele de asigurare, contractele de loterie etc).

F) După modul de executare a prestaţiilor la care sunt obligate părţile contractante, contractele dintr-o dată şi contracte cu executare succesivă.

a) Contractele cu executare dintr-o dată sau imediată sunt cele ce se execută îndată după încheierea lor.

b) Contractele cu executare succesivă sunt cele a căror executare se realizează în timp, fie printr-o prestaţie continuă precum la contractul de locaţie, fie printr-o succesiune de prestaţii ca la contractul de furnizare de materii prime.

Distincţia prezintă interes deoarece rezoluţiunea pentru neexecutare a contractului, adică la desfiinţarea contractului cu efect retroactiv se aplică în cazul contractelor cu executare imediată, în timp ce la contractele cu executare succesivă, sancţiunea neexecutării obligaţiei de către una din părţi va fi rezilierea, adică desfacerea contractului numai pentru viitor. De asemenea, suspendarea executării obligaţiilor poate opera numai la contractele cu executare succesivă.

Este important de subliniat că, în timp ce contractele cu executare succesivă pot fi revocate, în cazurile prevăzute de lege, pe cale unilaterală (ex. contractul de locaţiune).

113

În ce priveşte suportarea riscurilor contractuale şi acestea se rezolvă diferit, după cum contractul respectiv este, cu executare instantanee sau cu executare succesivă.

G) După modul în care părţile au posibilitatea sau sunt în imposibilitate de a stabili conţinutul contractelor prin negocieri, adică prin acordul de voinţă, distingem contractele negociate, contracte de adeziune şi contracte forţate.1

a) Contracte negociate. Sunt acele contracte în care toate condiţiile şi clauzele lor, natura, întinderea şi calitatea prestaţiilor la care se obligă părţile contractante sunt rezultatul negocierilor libere. Contractul negociat este tipul tradiţional de contract. Contractul se formează, de multe ori, după discuţii şi tratative, fiind rezultatul unor serii de propuneri şi contra propuneri.

b) Contractele de adeziune. Sunt acele contracte al căror conţinut, ale căror clauze sunt prestabilite, în întregime, de către una din părţi. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte; dacă acceptă, atunci aderă pur şi simplu la contractul prestabilit.

Contractul de adeziune constituie categoria de contracte foarte frecvent întâlnite în epoca modernă. Aşa sunt: contractul C.F.R., abonamentul la radio şi televiziune, abonamentul telefonic, contractul de asigurare, contractul de furnizare a apei, gazului, electricităţii etc. Toate aceste contracte sunt opera uneia dintre părţi. Este vorba de partea contractantă care, adesea are dreptul de monopol (radio-televiziune, gaz, apă, electricitate, salubritate etc.) sau un monopol de fapt (asigurări, transport maritim şi fluvial şi bunuri noi de folosinţă îndelungată).2

c) Contractele forţate. Prin contracte forţate înţelegem acele contracte pe care suntem obligaţi să le încheiem. În acest fel de situaţii în principiu, conţinutul sau cuprinsul lor este stabilit tot prin lege. Astfel, este cazul contractului de asigurare pentru proprietarii de autoturisme noi (Legea nr. 136/1995 art.48 alin.l).

Între contractele de adeziune şi contractele forţate există unele deosebiri. Pe când conţinutul contractelor forţate este stabilit nemijlocit prin lege, conţinutul şi condiţiile de încheiere ale contractului de adeziune sunt stabilite prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţi.

5. Mecanismul încheierii contractelor

Încheierea contractelor pare o operaţiune simplă, ea fiind des utilizată în mod firesc în activitatea practică, reducându-se la iniţiativa unei persoane care îşi exprimă voinţa de a contracta, făcând propuneri altei persoane, pe care aceasta din urmă le acceptă şi astfel ia naştere contractul. Totuşi, mecanismul acestui proces este mult mai complex.

Într-o formulare exprimată în literatura de specialitate prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale, acord ce se realizează prin întâlnirea deplin concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.3 Ne vom mărgini în cele ce urmează la analiza mecanismului încheierii contractului, adică la aspectele privitoare la întâlnirea, pe deplin concordantă a unei oferte de a contracta cu receptarea de către destinatar a acelei oferte.

Propunerea de a contracta în anumite condiţii adresată unei persoane se numeşte, deci, ofertă. Oferta poate fi făcută nu numai unei persoane, ci şi publicului în general, cum ar

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.43.2 A se vedea T.R.Popescu, P.Anca - „Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.39-41.3 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed.ALL, Bucureşti, 1994,pag.40.

114

fi expunerea mărfurilor spre vânzare în vitrina unui magazin cu condiţia afişării preţurilor sau trimiterea unor cataloage, în care sunt descrise mărfurile şi indicate preţurile.

Oferta se poate exprima sub diferite forme, expresă ori directă, prin viu grai ori printr-un înscris (proiect de contract). Ea poate fi însă şi tacită (ex. prezenţa într-un parc de divertisment a unui anumit utilaj oferit pentru distracţii, cu preţul tarifar pentru utilizare).

Oferta, ca de altfel, şi acceptarea sunt manifestări de voinţă. În acest sens, acestea trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale cerute unei manifestări de voinţă, efectuată cu scopul de a produce efecte juridice.

Oferta trebuie, deci, să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, neechivocă, completă şi fermă. Ea trebuie făcută cu intenţia de a angaja juridiceşte. Acceptarea ofertei duce la formarea contractului. Acceptarea poate fi expresă sau implicită, putând rezulta din orice fapt al destinatarului care intenţia lui fermă de a primi oferta ce i s-a făcut.

Retragerea unilaterală a ofertei atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produse prin acest fapt. Temeiul acestei răspunderi în dreptul nostru este art.998 Cod civil combinat cu art.3 din Decretul nr.31/1954. Răspunderea pentru pagubele aduse prin retragerea înainte de termen a ofertei este o răspundere civilă delictuală, caracterul ilicit al acestui fapt constând în exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.

Marea majoritate a contractelor fiind consensuale, momentul încheierii acestora coincide, de regulă, cu momentul întâlnirii concordante a voinţei celor două părţi. Fac excepţie de la acest principiu contractele solemne, la care momentul încheierii contractului coincide cu momentul îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege pentru solidaritatea lor (data autentificării înscrisului respectiv).

Determinarea momentului încheierii contractului, adică a formării acordului de voinţă se face diferit, în funcţie de două ipoteze:

A) Când părţile contractante se află în acelaşi loc, faţă în faţă (Contracte încheiate între persoanele prezente).

B) Când părţile contractante nu se află în acelaşi loc, contractul se încheie prin corespondenţă (persoane neprezente la încheierea contractului - „inter absentes”).

Deci ofertantul şi acceptantul sunt de faţă stabilirea momentului încheierii contractului în acest caz este lipsită de dificultăţi. În această situaţie momentul coincide cu acela al declarării acceptării ofertei integral şi fără rezerve, care trebuie să intervină imediat astfel încât ofertantul să o cunoască chiar în momentul acceptării ei. Sunt asimilate contractelor încheiate între persoanele prezente şi situaţiile în care părţile nu sunt de faţă, iar acestea se încheie prin telefon.

Una dintre problemele cele mai dificile pe care le ridică formarea contractelor este aceea a momentului în care se consideră încheiat contractul făcut prin corespondenţă, adică între persoane care nu sunt de faţă.

Pentru soluţionarea acestei probleme s-au propus patru sisteme: sistemul emisiunii sau al declaraţiunii, sistemul expedierii, sistemul recepţiei şi sistemul informării.

a) În sistemul emisiunii sau declaraţiunii, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei a acceptat-o chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului.

b) În sistemul expedierii contractului este considerat încheiat în momentul în care destinatarul ofertei a expediat acceptarea sa de către ofertant, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.

c) În sistemul recepţiei contractul este socotit încheiat în momentul în care acceptarea destinatarului a ajuns la ofertant, independent de împrejurarea dacă ofertantul a luat cunoştinţă de conţinutul acceptării.

d) În sistemul informării contractul este tratat ca încheiat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare.

115

În dreptul roman a fost consacrat acest ultim sistem. În acest sens, dispoziţiile art.35 din Codul comercial prevăd că un contract încheiat prin corespondenţă se consideră format dacă acceptarea a ajuns efectiv la cunoştinţa ofertantului în termenul hotărât de el sau în termenul necesar schimbului, ofertei şi acceptării după natura contractului, dacă oferta nu a avut termen.

În ce priveşte locul încheierii contractului trebuie să facem distincţie tot între două situaţii, atunci când ofertantul şi acceptantul se află în acelaşi loc unul în faţa celuilalt şi atunci când ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, fiind vorba de contracte ce se încheie prin corespondenţă.

De reţinut, însă, că în cea de-a doua situaţie, pentru stabilirea locului încheierii contractului trebuie să facem distincţie între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale. .

Stabilirea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de vedere. Ne vom referi la cele mai importante:

- în primul rând, constituie criteriul de determinare a locului încheierii contractului, de care depinde, în anumite cazuri, determinarea legii competentă să cârmuiască un contract comercial internaţional;

- în al doilea rând, capacitatea părţilor de a contracta se apreciază în funcţie de momentul încheierii contractului iar în caz de conflict de legi în timp, momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se va stabili legea civilă aplicativă;

- în al treilea rând, momentul încheierii contractului constituie momentul din care încep să curgă anumite termene legale şi convenţionale, cum sunt: termenul de prescripţie extinctivă şi termenul suspensiv sau extinctiv de executare a contractului;

- în al patrulea rând, în contractele translative de proprietate, dreptul şi riscurile se iau în considerare la acel moment de către dobânditor, dacă se referă la un bun individul determinat.

6. Promisiunea de contract

În unele cazuri, încheierea unui contract este precedată din diverse motive, de înţelegerea dintre părţi, prin care se obligă să încheie în viitor contractul respectiv.

Astfel, printr-un acord prealabil, care are ca obiect numai încheierea ulterioară a contractului se dă naştere unui drept de creanţă.

În temeiul acestei creanţe, beneficiarul promisiunii de încheiere în viitor a contractului are dreptul, înăuntrul unui termen realizarea acestuia, iar promitentul este ţinut la o obligaţie de „a face”, adică de a încheia contractul, la cererea celeilalte părţi.

În momentul încheierii ei, promisiunea de contract pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate a unui contract şi să cuprindă toate elementele sale, astfel:

- atât promitentul cât şi beneficiarul promisiunii trebuie să aibă capacitatea necesară de a se obliga în momentul promisiunii, deoarece ei se obligă;

- un caracter şi o cauză licită apreciate, de asemenea, la momentul realizării promisiunii.

Din punct de vedere a efectelor, promisiunea de contract dă naştere numai la un drept de creanţă, a cărui obiect vizează perfectarea unui drept real, deci, nu se poate realiza decât în momentul perfectării contractului propriu-zis, până atunci neexistând decât un drept de creanţă.

Promisiunea de contract în mod practic, îşi găseşte utilitatea în cazul în care părţile au interesul de a nu încheia imediat contractul, ci de a-şi rezerva această posibilitate mai

116

târziu, când acestea dispun de condiţiile necesare perfectării sale (ex: obţinerea în perspectivă a unui credit sau a autorizaţiei necesare).

În unele cazuri, promisiunea de contract se prezintă sub forma unui drept de preferinţă în virtutea căruia promitentul se obligă ca, în cazul în care se va vinde lucrul respectiv să prefere la un preţ egal, pe beneficiarul promisiunii. În mod concret, ne aflăm în această situaţie în faţa unui drept de preemţiune.

Oferta de a contracta se deosebeşte de promisiunea de contract. Pe când oferta care este un act juridic unilateral şi păstrează acest caracter până la

acceptarea ei de către destinatar, promisiunea de contracta este chiar când constituie un acord de voinţă un act juridic bilateral sau un adevărat contract la baza căruia se află o ofertă şi o acceptare. Din această cauză, oferta poate fi revocată, cât timp nu a fost acceptată, adică atâta timp cât se prezintă ca ofertă, în timp ce promisiunea de contract se stinge numai prin expirarea termenului stipulat sau prin pieirea lucrului, obiect al contractului promis, devenind caducă.1

7. Efectele generale ale contractului şi interpretarea sa

A) Efectele imediate ale oricărui contract sunt acelea de a da naştere unor drepturi şiobligaţii.

Desigur nu se pune problema identităţii dintre contract şi lege. În timp ce contractul este unul din izvoarele raportului juridic concret, legea este unul dintre izvoarele de drept.

Puterea obligatorie a contractului se fundamentează deopotrivă pe exigenţele etice ale respectării cuvântului dat, ale bunei credinţe, pe respectarea principiului libertăţii contractuale şi pe necesitatea economico-socială a securităţii raporturilor juridico-economice.

Având forţa obligatorie între părţile contractante, contractul încheiat prin consimţământul părţilor poate fi modificat, desfăcut sau desfiinţat tot prin acordul lor.

B) Pentru stabilirea conţinutului şi efectelor contrariului, Codul civil consacră unele reguli de interpretare.2 Principiul călăuzitoral interpretării contractelor în dreptul nostru este stabilirea voinţei reale a părţilor contractante. Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

În interpretarea lui, un contract trebuie luat în consideraţie întregul său conţinut. Clauzele nu se pot interpreta izolat, ci unele prin altele, dându-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din contract, în ansamblul lui. Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu au fost expres prevăzute în el. Clauzele îndoielnice, care nu exprimă destul de limpede voinţa părţilor contractante, se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.

Stabilirea contractului este supusă principiului executării cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale. Din acest punct de vedere trebuie să subliniem că un contract nu produce numai efectele expres prevăzute dar şi toate consecinţele pe care legea, echitatea sau obiceiul le deduc după natura obligaţiunii.

Ţinând seama de particularităţile contractului izvor de obligaţii în cele ce urmează ne vom opri printr-o analiză succintă asupra unor reguli practice de interpretare a contractelor.

Interpretarea contractului poate fi definită ca fiind operaţiunea logico-juridică, prin care se determină înţelesul exact al clauzelor contractului.

Codul civil în art.977-985 prevede unele reguli de interpretare, acestea în principalsunt:

1 A se vedea T.R.Popescu, op.cit., pag.95.2 A se vedea prof.coord. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.150-152.

117

a) în vederea desprinderii voinţei reale a părţilor se iau în considerare atât elementele intrinseci ale contractului cât şi elementele extrinseci, adică orice împrejurare care ar putea folosi interpretării. Rezultă, deci, că voinţa declarată în contract este prezumată ca reflectând voinţa reală a părţilor până la dovada ce ar putea fi stabilită prin administrarea oricăror mijloace de probă.

b) Obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă este subînţeleasă în orice contract, adică se prezumă.

c) Obligaţia de a garanta prestaţia promisă se află subînţeleasă în orice contract ca un aspect al bunei credinţe În executarea acestora, chiar dacă ea prin art.336 Cod civil este prevăzută expres numai cu privire la vânzare.

d) Referitor la clauzele prevăzute expres în contracte se pot desprinde următoarelereguli:

Dacă părţile au folosit termeni improprii, fie pentru a califica însăşi contractul, fie pentru determinarea unor clauze ale acestuia, instanţa poate înlătura titlul dat contractului de către părţi, atribuindu-i calificarea şi efectele pe care le indică voinţa reală a părţilor; desprinsă ca atare din interpretare de exemplu părţile au numit contractul lor „vânzare” deşi, în realitate, este vorba de „donaţie”.

- Dacă o clauză este susceptibilă de două sau mai multe înţelesuri, ea se interpretează mai degrabă în sensul în care poate să producă un efect juridic, decât în acela în care nu ar produce nici unul, deoarece nu se poate concepe că părţile au stipulat o clauză fără să fi urmărit ca ea să producă efecte.

Astfel, dacă printr-o clauză contractuală se promite fapta unui terţ, aceasta poate fi interpretată în două feluri: în primul rând sensul că partea a promis fapta terţului, fără ca ea însăşi să-şi ia vreo obligaţie în aceasta privind, în care caz această clauză este menită să nu producă nici un efect, cât priveşte raporturile dintre părţile contractante, deoarece promitentul - debitorul nu s-a obligat în realitate cu nimic; în al doilea rând în sensul că partea care a promis fapta terţului şi-a luat ea însăşi obligaţia de a depune toate diligenţele pentru a-l determina pe terţ să îndeplinească fapta promisă şi în acest sens, clauza este chemată deci să producă unele efecte. De aceea, ea trebuie interpretată în cel de-al doilea sens.

- Când clauza poate primi două înţelesuri, ambele susceptibile a produce efecte; ea se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului (art.979 Cod civil).

- O clauză îndoielnică se interpretează, de asemenea, în favoarea celui care se obligă. Această indicaţie este de altfel o consecinţă firească a regulilor privitoare la probe;

creditorul trebuind să dovedească orice stipulaţie pe care o invocă în interesul său. e) În ce priveşte prestaţia la care se obligă debitorul, legea prevede că, ori de câte ori

într-un contract s-a recurs la menţionarea unui caz, pentru a se explica obligaţia, nu se poate face o interpretare restrictivă, deoarece se consideră că un atare caz a fost menţionat în contract, numai cu titlu de exemplu.

f) În legătură cu clauzele formulate incomplet legea prevede unele procedee supletive de interpretare:

- în cazul în care voinţa părţilor nu poate fi desprinsă numai prin interpretarea clauzelor contractului, legea prevede regulile prin care aplicarea cărora urmează să se prezume ceea ce părţile au voit, dar n-au stipulat într-o formulare completă. Astfel, art.970 alin.2 Cod civil dispune că orice contract obligă nu numai la ceea ce este prevăzut în mod expres, ci totodată şi „la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. Dacă părţile nu au prevăzut expres alte clauze, se presupune că au acceptat normele supletive.

118

8. Obligativitatea contractului

Analiza conţinutului art.969 Cod civil, citat pune în evidenţă, în realitate că fiecare parte contractantă este ţinută să-şi execute obligaţiile asumate prin acordul de voinţă sau partea contractantă, care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin contract, este îndreptăţită a pretinde celeilalte părţi - părţii obligate - satisfacerea acelor drepturi.1

În literatura noastră juridică, consecinţă şi, totodată, garanţia principiului obligativităţii o conferă irevocabilitatea contractului într-adevăr, în condiţiile în care părţile sunt ţinute să respecte obligaţiei născute prin acordul lor de voinţă, nu se poate concepe, în principiu, ca acest acord să fie desfăcut altfel decât prin consimţământul exprimat de ambele părţi contractante. Ideea se regăseşte în art.969 alin.2 Cod civil, potrivit căruia convenţiile „se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. În sfera cauzelor autorizate de lege se înscrie tocmai posibilitatea recunoscută cu titlu de excepţie, a denumirii unilaterale a contractului în două situaţii:

- în primul rând, este vorba despre cazul în care legea prevede expres denunţarea unilateral drept cauză de încetare a unui anumit contract, precum contractul de locaţiune fără termen (art.1436 alin 2 Cod civil);

- în al doilea rând, este posibil ca însăşi părţile să stipuleze în contract problema denunţării unilaterale a acestuia. O asemenea clauză este validă dacă nu suntem în prezenţa contractului de donaţie - contractul de donaţie fiind esenţialmente un contract irevocabil - şi dacă această clauză nu reprezintă o veritabilă condiţie pur potestativă din partea debitorului.

În alte cazuri, legea prevede desfiinţarea contractului independent de voinţa părţilor şi anume, când încetează să mai existe un element esenţial al contractului. Astfel, contractele încheiate intuitu personae sunt desfăcute, de plin drept, prin moartea persoanei în considerarea căreia au fost încheiate; de pildă, contractul încheiat cu un pictor celebru pentru executarea unui tablou încetează atât prin moartea pictorului cât şi prin decesul celui ce a iniţiat acest contract.

În contractele cu executare succesivă se poate întâmpla ca unele împrejurări să ducă la suspendarea puterii obligatorii a contractului, pe care acesta şi-o redobândeşte după încetarea lor, aşa cum se întâmplă, de regulă, când o cauză de forţă majoră împiedică, temporar, executarea contractului. După încetarea cazului de forţă majoră, obligaţiile care nu au putut fi executate pe timpul cât a durat forţa majoră, vor putea fi executate în natură. Numai dacă după această dată executarea în natură a obligaţiilor restante a devenit obiectiv imposibilă, furnizorul este exonerat de răspundere.

De menţionat că desfacerea contractului prin acordul părţilor este denumită revocare, atunci când este vorba de un contract a cărei executare însă nu a început. Dacă executarea contractului a început, desfacerea lui se numeşte reziliere. Dar şi revocarea, întocmai ca şi rezilierea, nu are efect retroactiv, ci produce efecte numai pentru viitor.

9. Întinderea puterii obligatorii; principiul relativităţii contractului

În conformitate cu prevederile art.973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante. În virtutea acestui principiu, contractele produce efecte numai între

1 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan - „Teoria generală a obligaţiilor”, Ed.ALL, 1994.

119

părţile contractante. Terţele persoane, adică cele străine de contract nu pot să devină titularul unui drept izvorât din contractul încheiat şi nici să fie ţinută la executarea obligaţiilor decurgând din acest contract. De la această regulă în dreptul nostru civil nu se cunoaşte nici o excepţie, nefiind de conceput ca prin acordul de voinţă al părţilor contractante să se nască o obligaţie în sarcina unei persoane din afara contractului.

De altfel, acest principiu formulat îndeosebi pentru obligaţiile contractuale se aplică tuturor obligaţiilor, chiar şi celor extracontractuale. Orice raport de obligaţie nu leagă deci decât pe creditor de debitor, determinate prin contract ori de către lege şi nu are nici un efect asupra terţilor.

În concluzie, putem spune că relativitatea efectelor contractului nu contrazice, ci chiar presupune opozabilitatea contractului faţă de terţi. Astfel, terţii sunt protejaţi de abuzul pe care 1-ar putea săvârşi părţile, în special, prin inserarea unor obligaţii în sarcina terţilor dar aceştia din urmă nu pot să ignore existenţa drepturilor şi obligaţiilor născute prin contract, în patrimoniul părţilor contractante.

Dacă terţii nu pot ignora contractul ca fapt social, cu toate consecinţele juridice de rigoare, părţile putând, pe acest temei, să le opună contractual, aceasta nu exclude ca terţii, atunci când au interes, să-1 invoce chiar împotriva părţilor însele.

Distincţia dintre relativitate şi opozabilitate este în ultimă instanţă expresia deosebirii referitoare la faptul că, în timp ce pentru părţi contractul are natura unui act juridic, contractul este, din punct de vedere al terţilor un fapt.1

Deosebirea menţionată este importantă sub două aspecte. În primul rând, încălcarea drepturilor ori împiedicarea executării izvorâte din contract atrage răspunderea contractuală sau, după caz, răspunderea delictuală, în funcţie de autorul unei asemenea fapte ilicite care poate fi o parte contractantă, respectiv o terţă persoană.

În al doilea rând, din perspectiva regulilor privind proba contractului se vor supune exigenţelor conţinute în art.1191 şi urmare Cod civil, pe când terţii vor putea dovedi existenţa contractului prin orice mijloc de probă.2

De menţionat că, în dreptul nostru civil sunt totuşi excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că sunt situaţii în care o persoană străină de un anumit contract poate deveni titulara unor drepturi şi obligaţii din acest contract, sau numai a unor obligaţii.

În continuare vom analiza succint aceste excepţii: promisiunea faptei altuia, stipulaţia pentru altul şi simulaţia.

A) Promisiunea faptei altuia Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană - debitorul - se obligă

faţă de creditor să determine o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.

De exemplu, se poate obliga faţă de creditor la a-1 determina pe terţ să ratifice un contract la care nu a participat una dintre părţile contractante fiind creditorul însuşi, sau să vândă acestuia cota sa parte din dreptul de proprietate asupra unui bun după ce, în prealabil, debitorul însuşi a vândut aceleaşi persoane propria sa cota parte din acest drept.

Acela care promite, deci se obligă, este o parte contractantă chiar dacă îndeplinirea promisiunii va atârna de conduita terţului, o conduită liber determinată şi consimţită. Despre o obligaţie în sarcina terţului se va putea vorbi numai după ce acesta însuşi îşi va asuma, în mod liber, angajamentul menţionat în convenţia respectivă. Deoarece debitorul nu se obligă la a presta diligenţele necesare pentru ca terţul să-şi asume angajamentul faţă de creditor, înseamnă că executarea promisiunii se consumă în momentul încheierii actului juridic

1 A se vedea F.Deak, C.Bîrsan, Gh.Beleiu - „Drept civil roman - curs selectiv”, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1998, pag.222-223. 2 Idem., pag.57.

120

respectiv de către terţ în beneficiul creditorului. Deci această obligaţie de rezultat priveşte numai asumarea de către terţ a angajamentului urmărit de creditor, nu şi executarea sa efectivă. Dacă terţul nu-şi execută obligaţia ce şi-a asumat-o personal faţă de creditor, va fi angajată, în mod exclusiv aşa cum vom vedea, răspunderea civilă.

B) Stipulaţia pentru altul. Definiţia stipulaţiei pentru altul nu este cuprinsă într-un text de lege, ea fiind formulată în literatura juridică de specialitate. Stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane este acel contract prin care o persoană, denumită promitent, se obligă faţă de o altă persoană, denumită stipulant, „să dea”, „să facă” sau „să nu facă” ceva anume ce, în lipsa acestei obligaţii, ar fi putut să faci, în folosul unei persoane străine de această convenţie, denumită terţ beneficiar.

Rezultă că stipulaţia pentru altul implică trei persoane: stipulantul, promitentul, aceştia fiind părţile contractante şi terţul beneficiar.

Pentru a produce efecte juridice pe lângă întrunirea cumulativă obligatorie a tuturor condiţiilor cerute pentru validitatea unui contract în general (art.948 Cod civil) şi alte două condiţii speciale:

- exprimarea neechivocă a voinţei de a stipula (animus stipulandi); - persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii

contractului, ori determinabilă în raport cu data executării acestuia. Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent izvorâte de contractor în folosul

unei terţe persoane au în conţinutul lor dreptul de a pretinde celui de-al doilea să execute, în natură sau echivalent, obligaţii asumate în folosul terţului beneficiar.

Dreptul creat prin contractul perfectat între stipulant şi promitent, drept corelativ obligaţiei asumate de către acesta din urmă se naşte direct, nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar chiar din momentul încheierii stipulaţiei în lipsa unei clauze contrarii. Ca atare, unul dintre efectele juridice ale contractului, şi anume dreptul creat în favoarea terţului, se repercutează asupra unei persoane străine de contract, părţile stipulaţiei pentru altul fiind după cum am arătat stipulantul şi promitentul.

Din acest punct de vedere, acceptarea dreptului de către terţul beneficiar nu are efect constitutiv ci efect declarativ prin aceea că se consolidează, cu efect retroactiv, un drept născut în patrimoniul său încă din momentul încheierii stipulaţiei pentru altul.

Terţul beneficiar dobândeşte, odată cu dreptul subiectiv izvorât din stipulaţie, şi dreptul la acţiune care se exercită, bineînţeles, asupra debitorului, adică a promitentului. În mod concret, terţul beneficiar va putea să îl acţioneze în justiţie pe promitent, obligându-1 la executarea în natură sau în echivalent (daune-interese) a obligaţiei corelative dreptului respectiv.

C) Simulaţia excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi. Simulaţia ca excepţie de la opozabilitatea contractului este definită ca acea situaţie juridică în care terţii pot ignora cu desăvârşire existenţa acestuia. În doctrina juridică o asemenea situaţie este identificata cu simulaţia.

În mod practic, simulaţia este o operaţiune juridică in cadrul căreia două persoane încheie un contract public, aparent, dar „mincinos” întrucât nu reflectă voinţa lor reală, aceasta fiind exprimată printr-un contract secret, ocult „un contraînscris” încheiat anterior conflictului public.1

De menţionat că în situaţia în care contractul public reflectă voinţa reală, sinceră a părţilor şi în care, în genere, nu există un acord simulatoriu, suntem în prezenţa unei simple modificări aduse prin acordul părţilor, primul contract încheiat între acestea. În funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de elementul în privinţa căruia operează

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.115.

121

simulaţia, aceasta poate îmbrăca mai multe forme: contractul fictiv, contractul deghizat şi contractul prin care se realizează o interpunere de persoană.

a) Simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv presupune o disimulare totală a realităţii. Părţile convin astfel prin contractor secret încheiat în prealabil că nu există, în realitate, contractor public ce urmează să se perfecteze între ele.

O asemenea simulaţie poate conduce, de exemplu, la inducerea în eroare a creditorului chirograf al aparentului vânzător care, de conivenţa cu falsul cumpărător, urmăreşte să scoată un anumit bun de sub incidenţa unei iminente urmăriri silite.

b) Simulaţia prin deghizarea contractului public implică faptul că între părţile contractului public s-a încheiat, într-adevăr, un contract.

Aşadar, nu mai este vorba despre un contract public fictiv, ci despre faptul că acest contract are o natură juridică diferită adică o deghizare totală. De pildă, contractul public este un contract de donaţie, iar contractul secret este un contract de vânzare-cumpărare sau, cel puţin, anumite clauze diferite faţă de cele existente în contractul real adică deghizare parţială. De exemplu, contractul public de vânzare-cumpărare are prevăzut o scadenţă mai îndepărtată decât scadenţa reală, convenit prin contractul secret de vânzare-cumpărare.1 De asemenea, părţile pot conveni asupra deghizării preţului, ca valoare, în acest sens fiind concludentă practica judiciară.

Din moment ce în actul de vânzare-cumpărare al unei contracţii s-a prevăzut preţul de 64,874 lei, menţionându-se, totodată, că acest preţ indicat mai sus este simulat - preţul real fiind de 300.000 lei - pârâţii - cumpărătorii trebuie să facă dovada plăţii diferenţei (dintre preţul real şi preţul simulat), iar nu reclamanta să facă dovada că această diferenţă nu i-a fost achitată.

Cum din probele administrate în cauză se reţine că pârâţii nu au fost în măsură să efectueze o atare dovadă, în mod legal instanţa de recurs i-a obligat pe pârâţii-cumpărători să plătească diferenţa în litigiu reclamantei-vânzătoare (T.S, dec. nr, 9/1986, cu note de : I.A. Chira (1); V Stoica, Marieta Ronea (II), Dr. nr.2-3/1991, pag. 41-52).

c) Simulaţia prin interpunere de persoane are loc în condiţiile în care contractul public urmează să producă efecte juridice între persoanele menţionate în contractul secret.

Ceea ce este caracteristic acestei forme de simulaţie este aspectul că ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele contractului să se producă faţă de o terţă persoană, care participă la încheierea contractului secret şi care în consecinţă, consimte să i se asigure anonimatul prin interpunerea unei persoane.2

10. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

În general problema forţei obligatorii a contractului, astfel cum a fost acest tratat are în vedere toate contractele.

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice determină însă unele efecte specifice pentru aceste contracte atunci când, în faza executării, survin unele împrejurări, imputabile sau nu uneia dintre părţile contractante, de natură să creeze un dezechilibru între părţile contractante.

Însuşi faptul incontestabil al „puterii de lege” a contractului, în sensul art.969 alin.1 Cod civil, adaptat la specificul contractului bilateral explică de ce în astfel de împrejurări se

1 A se vedea F.Deak, C.Bîrsan, Gh.Beleiu, op.cit., pag.244.2 A se vedea F.Deak, C.Bîrsan, Gh.Beleiu, op.cit., pag.74

122

îngăduie uneia dintre părţi fie să suspende executarea contractului, fie să tindă chiar la desfiinţarea sa prin iniţiativă unilaterală.1

Vom examina succint în cele ce urmează aspectele cele mai importante legate de cele trei efecte specifice contractelor sinalagmatice:

A) Excepţia de neexecutare a contractului În literatura juridică excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind un

mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

Prin invocarea acestei excepţii, partea care o obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. În momentul în care aceste obligaţii vor fi îndeplinite efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.

Reciprocitatea şi interdependenţa, obligaţiilor, împrejurări care fac ca fiecare dintre obligaţiile reciproce să fie cauza juridică a celeilalte implică simultaneitatea de executare a acestor obligaţii. Se naşte astfel, posibilitatea de invocare a excepţiei neexecutare în cazul în care simultaneitatea nu este respectată.

Această excepţie este o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat.

B) Rezoluţiunea şi rezilierea contractului a) Rezoluţiunea este desfiinţarea unui contract bilateral, în cazul în care una dintre

părţi nu-şi execută obligaţia sa. Are efect retroactiv înlăturând efectele contractului nu numai pe viitor, dar şi în trecut şi repunând lucrurile în situaţia existentă înainte de a fi încheiat, atât între părţile contractante, cât şi faţă de terţele persoane. Părţile îşi restituie reciproc prestaţiunile executate, iar drepturile constituite în favoarea terţelor persoane asupra obiectului supus restituirii, sunt desfiinţate. Rezoluţiunea este consecinţa neexecutării culpabile a obligaţiei uneia dintre părţi. Ca urmare a principiului potrivit căruia executarea obligaţiei uneia dintre părţi este cauza obligaţiei celeilalte, rezoluţiunea operează prin efectul voinţei prezumate a lor; fiecare dintre părţi este presupusă a fi contractat în vederea obţinerii îndeplinirii prestaţiunii celeilalte. De aceea, partea care şi-a executat obligaţia sa ori este gata s-o execute, poate să ceară rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiei de către cealaltă parte; neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului.

b) Rezilierea intervine spre deosebire de rezoluţiune în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă.

Această deosebire, remarcată asupra domeniului de aplicare determină în mod logic, o diferenţiere parţială în privinţa efectelor. Deoarece prestaţiile succesive deja executate nu se mai pot restitui, rezultă că desfiinţarea contractului, în cazul rezilierii, va produce efecte numai pentru viitor, părţile nemaifiind repuse în situaţia de fapt anterioară încheierii contractului.

În afara acestor deosebiri, rezilierea este, ca şi rezoluţiunea, o sancţiune de drept civil a decis că, în principiu, debitorul aflat în culpă poate împiedica rezoluţiunea contractului, executându-şi obligaţia chiar în cursul procesului. Dar, în cauza de faţă, rezoluţiunea contractului se justifică - deşi ulterior chemării lor în judecată, pârâţii au consemnat ratele restante şi cele scadente la zi - dată fiind starea conflictuală dintre părţi, determinată exclusiv de către pârâţi, care, timp de trei luni, nu au achitat ratele de preţ convenite (ca urmare a cumpărării de către ei a imobilului) la termenele stabilite, încercând apoi, în instanţă, să justifice această neplată prin diferite apărări, ce s-au dovedit a fi nereale.

1 A se vedea T.R.Popescu, op.cit

123

Ori, este de neconceput ca reclamanta - femeie în vârsta de 70 de ani, grav bolnavă -pentru a-şi încasa ratele de preţ ale imobilului vândut, să fie nevoită să-i acţioneze periodic pe pârâţi în judecată, motiv pentru care instanţa apreciază că plata făcută ei ulterior punerii lor în întârziere - prin rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu şi restabilirea situaţiei anterioare în cartea funciară (Tg.Jiu, NR. 525/1985 în RRD nr.10/1985).

11. Condiţiile de validitate a contractului

În cadrul primei părţi a lucrului ne-am referit pe larg asupra condiţiilor de validitate a actelor juridice civile în general, cu referire la contract.

De aceea vom prezenta succint doar câteva particularităţi ale condiţiilor de validitate a contractului.

Aşa după cum am văzut, condiţiile cerute de legea civilă pentru formare a contractelor sunt: capacitatea de-a contracta, consimţământul, obiectul şi cauza.

A) Capacitatea de a contracta Orice persoana fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este declarată de lege ca

incapabilă. Referitor la persoanele juridice trebuie să arătăm că însăşi capacitatea de folosinţă a acestora este restrânsa prin regula specialităţii, în virtutea căreia o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei. Ca urmare, persoana juridică poate săvârşi orice fel de acte şi deci poate încheia orice fel de contracte dar numai în limitele determinate de scopul ei, prevăzut ca atare în lege, în actul de înfiinţare sau în statut.

Aşadar, atât în privinţa persoanelor fizice, cât şi în privinţa persoanelor juridice, regula este capacitatea de a contracta, iar incapacitatea, excepţia. Aceasta înseamnă că incapacităţile nu pot rezulta decât din lege; ele nu se prezumă.

De menţionat că actele normative referitoare la incapacitatea de exerciţiu sunt de strictă interpretare.

B) Consimţământul Aşa cum am văzut, consimţământul înseamnă acordul de voinţă a părţilor unui

contract, acord de voinţă care constituie însăşi contractul şi dă naştere astfel drepturilor şi obligaţiilor respective.

În sens restrâns, prin consimţământ înţelegem voinţa uneia dintre părţi, prin care se acceptă oferta de a contracta a celeilalte părţi. Codul nostru civil arată în acest sens printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract, consimţământul valabil a celui ce se obligă (art.948 Cod civil).

Tot în sens restrâns este considerat consimţământul când legea se referă la viciile uneia dintre părţile contractante.

Regula este că, în lipsa unei dispoziţii legate care să dispună altfel, consimţământul se poată exprima în orice formă. Această libertate însă este limitată uneori de cerinţa, preconstituirii unui mijloc de probă (ad probationerrţ), iar alături prin însăşi voinţa părţilor contractante se poate condiţiona formarea contractului la unele condiţii de formă (înscris sub semnătură privată în sens autentic).

Totuşi, pentru anumite categorii de contracte, expres arătate de lege, forma este un element constitutiv de valabilitate (ad validitatem) contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor, ipoteca, donaţia ş.a.).

Consimţământul, condiţie de validitate a contractului trebuie nu numai să existe, ci este necesar să fie valabil exprimat, adică lipsit de vicii. .

124

Totuşi, consimţământul, deşi viciat, constituie o manifestare de voinţă, care însă se formează în condiţii anormale şi de aceea contractul respectiv este anulabil (art.61 Cod civil).

Voinţa poate fi viciată fie prin conţinutul său intelectual, prin eroare ori dol, fie în ceea ce priveşte manifestarea liberă a părţilor contractante, prin violenţă.

C) Obiectul contractului Contractele au ca obiect crearea de obligaţii, iar obiectul obligaţiei este întotdeauna o

prestaţie (de a da, de a face sau a nu face). Această prestaţie, la rândul ei, are ca obiect fie transmiterea unui drept, fie un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstenţiune).

Când legea se referă la obiect ca o condiţie de validitate a contractului (art.962-965 Cod civil) ea cuprinde în reglementarea sa, deopotrivă, atât obiectul contractului cât şi obiectul obligaţiei, precum şi obiectul prestaţiei.1

Deci prestaţia care formează obiectul obligaţiei contractuale poate fi realizată în cele două forme ale sale, în primul rând transmiterea unui drept către creditor şi în al doilea rând un fapt al debitorului. Dar chiar atunci când dreptul respectiv se referă la un lucru, ceea ce se transmite prin contract nu este lucrul, ci dreptul real purtând asupra lui.

Lucrul, obiect al prestaţiei de a da, trebuie să existe în momentul încheierii contractului, să se afle in circuitul civil şi să fie determinat sau determinabil.

La rândul ei, când prestaţia are ca obiect un fapt personal al debitorului acesta trebuie să fie posibil, să fie licit (să nu contravină normelor imperative sau regulilor de convieţuire socială) să fie propriu celui care promite prestaţia şi trebuie să prezinte interes pentru creditor.

D) Cauza contractului Cauza o constituie o parte componentă a voinţei juridice, distinctă de consimţământ. În

timp ce noţiunea de consimţământ răspunde la întrebarea dacă partea a voit să se oblige, cauza răspunde la întrebarea pentru ce a vrut partea să se oblige.

Astfel, între părinţi şi copii majori există independenţă patrimonială. Vânzarea unui imobil de către fiica majoră a reclamantei reprezintă vânzarea unui bun care nu-i aparţine, ceea ce încalcă dispoziţiile art.480 Cod civil. Actul juridic este lovit de nulitate absolută şi acţiunea în anulare este imprescriptibilă.

Proprietarul bunului vândut de o altă persoană în cazul de faţă poate să recurgă la acţiunea în revendicare în raport cu cumpărătorul de rea-credinţă sau să ceară anularea contractului de vânzare-cumpărare la care nu a participat (C.Ap. Galaţi, nr.419/1994, Sinteză de practică judiciară a Curţii de apel Galaţi, 1993-1994, pag. 84).

Cauza este distinctă, deci, de obiectul obligaţiei care este prestaţia, pe care debitorul se obligă să o realizeze creditorului, pe când noţiunea de cauză a obligaţiei luată în sensul de finalitate reprezintă scopul, adică acel scop urmărit în vederea realizării căruia a dorit debitorul să-şi asume obligaţia.

Referitor la cauza obligaţiei legea prevede că ea trebuie să fie reală şi licită. Astfel, cauza este falsă când debitorul s-a obligat numai în credinţa greşită a existenţei cauzei.

Cauza obligaţiei este ilicita atunci când este prohibitivă de legi, contrară bunelor moravuri şi ordinii publice (art.968 Cod civil). De pildă, obligaţia de plăti o sumă de bani unei persoane pentru a o determina să producă un prejudiciu unei alte persoane are o cauză ilicită.

1 A se vedea T.R.Popescu, pag.84-85.

125

12. Nulitatea contractului

În capitolul privind actul juridic civil am tratat pe larg problema nulităţilor. Deci, ne vom referi în continuare numai la câteva sublinieri tocmai pentru a pune în evidenţă efectele caracteristice a sancţiunii nulităţii asupra contractelor.

A) Noţiuni introductive Nulitatea este o sancţiune în temeiul căreia se înlătură efectele contractului care nu a

îndeplinit, în momentul încheierii sale, condiţiile de fond sau formă prevăzute de normele imperative pentru validitate.

Menţiuni exprese referitoare la nulitate, se întâlnesc în legislaţie îndeosebi referitoare la diferite specii de contracte ori alte acte juridice din dreptul privat (contracte comerciale, hotărâri ale adunărilor generale ale societăţilor comerciale, căsătoria s.a.).

Sancţiunea nulităţii este îndreptată în contra efectelor ce s-au produs ori ar urma să se declanşeze datorită unui contract format din ignorarea normelor imperative referitoare la regimul său juridic de validitate, precum şi a interdicţiilor asupra cuprinsului său. De aceea, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt şi rămân desfiinţate, restabilindu-se, pe cât posibil, situaţia juridică iniţială. Aşa se explică de ce ceea ce s-a transmis sau primit în temeiul unui contract nul urmează să se restituie, ca şi când raportul juridic în cauză nu s-ar fi format.

Totodată, cauzele care duc la sancţiunea nulităţii sunt contemporane formării contractului juridic ale cărui efecte sunt supuse desfiinţării. Ele se produc încă din momentul încheierii sale. Împrejurările posterioare încheierii contractelor nu duc la nulitatea sa, ci la aplicarea altor sancţiuni. Neîndeplinirea obligaţiilor dintr-un contract valabil încheiat, de pildă, se poate sancţiona prin rezoluţiunea contractului, adică desfiinţarea sa în urma uneia dintre părţi datorită neîndeplinirii obligaţiilor de care cealaltă parte în fază de executare. De altfel, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale rezultate dintr-un contract valabil încheiat nu determină sancţiunea nulităţii, ci constituie temei al răspunderii contractuale, cu sancţiunile ce-i sunt specifice acesteia (plata de penalităţi etc.).

Cauzele de nulitate fiind contemporane cu momentul formării actului juridic determină retroactivitatea acestei sancţiuni: Efectele contractului se desfiinţează, deci şi pe trecut până la data încheierii sale, adică „ex tunc”. Ca urmare, ceea ce s-a executat între momentul formării actului juridic şi data ulterioară a pronunţării nulităţii prin hotărâre judecătorească este supus restituirii.

B) Clasificarea nulităţilor în funcţie de obiectivele şi finalitatea cursului ne vom referi numai la două criterii de clasificare a nulităţilor, astfel:

a) După modul de proiectare a sancţiunii asupra efectelor contractului nulităţii sunt: nulităţi totale sau parţiale.

Nulităţile totale desfiinţează toate efectele contractului supus acestor sancţiuni. Acestea îşi găsesc aplicabilitatea îndeosebi pentru neîndeplinirea elementelor de validitate.

Un contract fără întrunirea condiţiilor ce-i asigură legalitatea nu poate fi adaptat de către părţi. Dacă elementul de bază ar fi modificat, înlocuit, s-ar forma propriu-zis un alt act juridic: cel iniţial rămânând sub sancţiunea nulităţii. Încheindu-se un contract având ca obiect transmiterea unui bun din domeniul public, de pildă, acesta rămâne afectat de o nulitate totală. Înlocuirea obiectului cu un bun aflat in circuitul civil general nu are semnificaţia adaptării contractului cerinţelor de legalitate. În realitate, de data aceasta, între aceleaşi părţi s-a format un alt contract, cu un nou obiect. În principiu, din cele arătate, rezultă că nulitatea totală provine din imposibilitatea adaptării cuprinsului unui anumit act normelor juridice în vigoare în momentul formării sale.

Nulităţile parţiale privesc înlăturarea anumitor efecte ale unui act juridic. În ansamblu, operaţiunea juridică în discuţie îşi menţine valabilitate, ceea ce presupune anularea clauzelor contractuale potrivnice normelor imperative şi modificarea propriu-zisă a

126

contractului. Operaţiunea de modificare, fără a fi expresia unor reglementări categorice se poate efectua numai prin acordul părţilor contractante, producându-şi efectele numai în temeiul acordului lor.

Clauzele supuse nulităţii parţiale sunt considerate a nu fi fost în contract încă în momentul încheierii sale. De aceea, în privinţa efectelor acelor clauze desfiinţate se remarcă retroactivitatea nulităţii. Clauzele care înlocuiesc ori modifică pe cele desfiinţate se consideră a fi fost înscrise în contract încă de la început.

Se au în vedere reglementări care, în consideraţiunea protecţiei mediului, a evitării unor accidente impun anumite criterii pentru produsele sau serviciile ce sunt obiectul unor contracte.

În genere, se consideră că în materie contractuală, sub aspectul întinderii, nulităţile sunt cu precădere parţiale.

b) în funcţie de criteriul intereselor ocrotite, nulităţile se clasifică în nulităţi absolute şi nulităţi relative.

Îndeobşte, se consideră că nulitatea absolută ar ocroti şi impune respectarea intereselor generale, redate prin norme imperative, referitoare la diferite contracte şi alte acte din domeniul dreptului privat. Rostul nulităţii relative ar fi promovarea intereselor individuale ale participanţilor la raporturile juridice. Astfel enunţat, criteriul de clasificare este incomplet şi extrajuridic invocându-se interesele. În esenţă criteriul de distincţie între cele două categorii de nulităţi, absolute şi relative, îl constituie un punct de referinţă sau altul; acestea sunt în ansamblu corelative. Nulităţile absolute au în vedere asigurarea unui cadru juridic datorită căruia voinţa părţilor dobândeşte semnificaţie juridică, rezultând din reglementarea generală a raporturilor juridice. În această viziune, condiţiile de validitate însele - a căror lipsă se sancţionează cu nulitate absolută - au rolul de a sigura fiecăreia dintre părţi încheierea unui contract cu o persoană având capacitatea de a contracta, ceea ce semnifică serozitatea angajamentului juridic.

Nulitatea relativă are în vedere sancţionarea şi înlăturarea acelor împrejurări care împiedică exteriorizarea şi receptarea voinţei părţilor, a mobilurilor acestora în circuitul juridic.

Sub aspectul cazurilor, împrejurările ce fundamentează nulitatea absolută se grupează în câteva categorii. Într-o primă categorie sunt receptate contractele care nu îndeplinesc condiţiile de validitate cerute imperativ de lege. Este vorba de lipsa totală a unui element de validitate - cum ar fi lipsa consimţământului - ori neîndeplinirea acelor trăsături datorită cărora o anumită condiţie asigură valabilitatea operaţiunii juridice.

Se sancţionează cu nulitatea absolută şi lipsa formei pentru contracte si alte acte la care acest element este cerut de lege în consideraţiunea valabilităţii. Fundamentându-se pe prevederile de principiu ale art.5 Cod civil în legislaţie sunt dispoziţii de ordine publică, imperative care limitează manifestarea de voinţă a părţilor. De aici rezultă o altă categorie a cauzelor de nulitate absolută.

Nulitatea relativă are ea finalitate receptarea voinţei reale şi a mobilurilor părţilor în circuitul juridic. Vor fi desfiinţate efectele contractelor încheiate prin determinarea voinţei unei parţi ori pentru că statutul său legal nu asigură certitudinea promovării intereselor temeinice a angajamentului obligaţional asumat. Aşa se explica de ce cazurile de nulitate relativa sunt: viciile de consimţământ şi lipsa capacităţii de exerciţiu.

Sub aspectul persoanelor îndreptăţite să invoce nulitatea, adică să formuleze în justiţie acţiunea în anulare, între noţiunile în discuţie sunt următoarele distincţii. Nulitatea absolută poate fi cerută de oricare din părţi, precum şi de terţi, care au un anumit interes ocrotit de lege, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de către părţile în cauză ele fiind singure în măsura de a aprecia dacă mobilurile lor au fost afectate prin încheierea contractului respectiv.

127

O altă diferenţiere priveşte prescriptibilitatea. în principiu, nulitatea absolută este imprescriptibilă, nefiind supusă vreunui termen de prescripţie, acţiunea este oricând admisibilă ca şi invocarea desfiinţării actului juridic, pe acest temei, din oficiu (de către instanţă) ori prin excepţiunea ridicată de oricare dintre părţile unui proces. Nulitatea relativă este supusă prescripţiei, întrucât partea prejudiciată urmează să-şi valorifice drepturile sale într-un anumit interval stabilit de lege. Potrivit legislaţiei în vigoare aşa cum am văzut, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Distincţia se mai realizează în funcţie de posibilitatea sau interdicţia confirmării contractului.

Spre deosebire de contractul lovit de nulitate absolută, situaţia contractului nul relativ depinde exclusiv de persoana îndreptăţită să ceară anularea sa. În funcţie de interesele sale, tot atât de bine, cel îndreptăţit are dreptul de a recunoaşte contractul, adică să-1 confirme fără să ceară desfiinţarea sa. Confirmarea actului afectat de nulitatea relativa se îndeplineşte printr-o declaraţie expresă a celui al cărui consimţământ a fost viciat.

Efectele negative ale actului supus nulităţii absolute se produc asupra circuitului juridic. În consecinţă, contrar ignorării normelor imperative, părţile prin voinţa lor nu pot menţine un act afectat de nulitate absolută, deci nulitatea absolută nu se confirmă.

C) Unele consecinţe ale nulităţii contractului Nulităţile analizate mai înainte ca sancţiuni implică existenţa unor împrejurări

potrivnice legii în momentul formării contractului, situaţii care-i afectează valabilitatea. Întemeindu-se pe situaţiile invocate, şi sancţiunea asupra efectelor urmează să se producă din acelaşi moment - ex tunc. Aşa se explică retroactivitatea nulităţii, desfiinţându-se efectele produse între momentul formării contractului şi data pronunţării nulităţii. Dacă în acest interval nici una din părţi nu şi-a executat vreuna din obligaţiile asumate, retroactivitatea nu se evidenţiază. Se va considera că între părţi n-ar fi fost vreodată un contract. Retroactivitatea are consecinţe practice în ipoteza executării obligaţiilor asumate, a transmiterii unor bunuri, prestarea unor activităţi în temeiul unui contract desfiinţat. Executat obligaţiilor devine lipsită de reazim juridic, ceea ce implică restituirea valorilor primite, restabilirea situaţiei anterioare contractului sau altui act juridic nul, în temeiul principiului restitutio in integrum.1

Retroactivitatea fiind un efect juridic caracteristic nulităţii, cunoaşte în situaţii delimitate unele excepţii, pe care le vom analiza la timpul potrivit.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.165-166.

128

Caappiittoolluull VVIIIIII C

Prriinncciippaalleellee aassppeeccttee aallee rrăăssppuunnddeerriiii jjuurriiddiicceePciivviillee eexxpprriimmaattee îînn ddooccttrriinnaa şşii pprraaccttiiccaa jjuurriiddiiccăăc

accttuuaallăă a

1. Precizări introductive

Pentru a putea determina cât mai precis locul şi rolul răspunderii civile în dreptul românesc prin prisma reglementării juridice actuale, şi, mai ales pentru a contura cât mai exact perspectivele acestei instituţii în contextul existenţei unor relaţii sociale în evoluţie spre economia de piaţă, vom pune în evidenţă unele aspecte caracteristice acestei instituţii, aşa cum au fost reliefate în literatura juridică actuală de specialitate.

Pătrunzând în universul mecanismului atât de complex al răspunderii civile delictuale şi în special al răspunderii civile contractuale vom avea prilejul în capitolele ulterioare să constatăm prin argumente furnizate de doctrina juridică actuală existenţa unor forme şi trăsături specifice proprii acestei instituţii importante care a cunoscut unele evoluţii, mai ales în interpretarea elementelor şi formelor sale.

Prestigiul şi autoritatea de necontestat al dreptului civil ca ramură fundamentală a dreptului privat, răspunderea civilă are caracter de drept comun, în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele aparţinând aproape tuturor celorlalte ramuri ale sistemului de drept.

Privită prin această prismă răspunderea civilă, ca o instituţie de aplicaţie generală, s-a delimitat şi detaşat de alte forme de răspundere, îndeosebi de răspunderea penală, fără însă a-şi fi pierdut aptitudinea de a fi utilizată ca o regulă în materie.1 Astfel, importanţa teoretică şi practică a răspunderii civile constă în gradul de generalitate a principiilor şi normelor sale care s-au dovedit cuprinzătoare şi pe deplin adaptabilă schimbărilor mari cunoscute în societate.

Este semnificativ, astfel, faptul că răspunderea juridică civilă a putut fi justificată legal, deoarece textele art.998-1000 Cod civil consacră câteva principii de răspundere, atât de largi, cuprinzătoare, încât orice activitate prejudiciabilă este susceptibilă şi intră sub incidenţa lor. În considerare celor prezentate, trebuie precizat că, în cazul în care lipseşte o reglementare expresă, specială pentru angajarea răspunderii juridice se recurge la aceste texte din codul civil.2

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.165-166.2 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.164.

129

2. Clasificări cu privire la fundamentul răspunderii juridice civile

Fundamentul răspunderii civile este problema esenţială a acestei instituţii, ea a fost şi este frecvent controversată în literatura juridică de specialitate.

Analiza evoluţiei în timp a concepţiilor referitoare la fundamentarea răspunderii civile cu privire specială la cea delictuală, ne conduce la concluzia că ea se întemeiază pe ideea de culpă sau vinovăţie.1

De-a lungul timpului, în evoluţia sa, concepţia potrivit căreia angajarea răspunderii civile numai pe temeiul culpei făptuitorului sau persoanei răspunzătoare s-a dovedit insuficient elaborată.

După unii autori ea se poate angaja, cel puţin în unele cazuri, „pe un alt temei sau pe un alt temei decât culpa”. Astfel, acestea pe baza opiniilor formulate se pot formula trei categorii2:

Teoria subiectivă, potrivit căreia întreaga răspundere civilă se întemeiază pe ideea de culpă sau greşeală, cu precizarea că în cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, victima trebuie să dovedească culpa autorului prejudiciului pe când în celelalte cazuri de răspundere, inclusiv a răspunderii contractuale culpa nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată.3

Teoria răspunderii obiective, conform căreia răspunderea civilă nu mai este o sancţiune, ci ea constă într-o reparaţie care are ca finalitate repunerea victimei în situaţia anterioară producerii prejudiciului, victima trebuind să fie despăgubită fără a fi necesară culpa persoanei. Fundamentul ei aflându-se fie în ideea de „risc”, se are în vedere caracterul periculos al unor acte cauzatoare de prejudicii formulate şi fundamentate în dreptul modern de doctrina germană, fie în ideea de „risc” - formulată de unii autori de prestigiu ai literaturii juridice franceze, care susţin că este normal şi conform cu regulile morale ca cel care profită de o activitate să suporte în schimb şi riscurile acelei activităţi, aceasta deoarece riscul trebuie să fie reunit în acelaşi patrimoniu.

Teoriile mixte care adoptă ambele temeiuri ale răspunderii civile ce explică coexistenţa în acelaşi timp atât a culpei, cât şi a riscului. Pentru unii autori, temeiul principal rămâne culpa şi numai în subsidiar intervine ideea de risc, iar pentru alţii răspunderea civilă are „doi poli de atracţie” - culpa şi riscul - care sunt pe acelaşi plan fără a avea unul proeminenţă faţă de celalalt.

În dreptul civil contemporan român răspunderea civilă se întemeiază, în principiu, pe culpă. Pe baza interpretării textelor Codului civil şi a prevederilor unor legi speciale, în prezent, totuşi doctrina şi practica juridică admit (fără a fi unanime) existenţa unor cazuri în care răspunderea este de natură obiectivă, fără culpa fundamentală pe ideea de garanţie.4

1 A se vedea Liviu Pop. „Încercare de sinteză a evoluţiei principalelor teorii cu privire la fundamentulrăspunderii juridice delictuale. Studiul jurisprudenţei”, nr.2/1986, pag.41-57.2 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.181-189.3 A se vedea Ion Albu, „Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor”, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pag.84-85. 4 A se vedea A.Ionaşcu, „Răspunderea comitenţilor pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuşi”, şi M.Mureşan, „Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, vol.II, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, pag.101-102 şi pag.282-232.

130

3. Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii

În literatura juridică faptele juridice sunt definite ca fiind toate acţiunile omeneşti sau faptele voluntare ale omului de săvârşirea cărora legea leagă anumite efecte juridice, ce dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice civile.1

Ca izvoare de raporturi obligaţionale, acţiunile săvârşite fără intenţia de-a produce efecte juridice civile sunt de două feluri:

- Faptele juridice licite, care sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice de obligaţii, care totuşi dau naştere la asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele de drept în vigoare.

- Fapte juridice ilicite care sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a crea raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în temeiul sau puterea legii, împotriva voinţei autorului lor, dar prin care se încalcă normele de drept şi bunele moravuri

Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile sunt reglementate: în Cartea III, Titlul III, Capitolul IV, intitulat: „Despre cvasi-contracte” art.986-997 din Codu1 civil român. Cvasi-contractul este definit prin art.1986 Cod civil ca fiind un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie faţă de o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.

De menţionat că noţiunea de cvasi-contracte este criticată ca fiind confuză şi neştiinţifică, deoarece cuprinde fapte voluntare unilaterale într-o categorie asimilată contractelor. După cum se cunoaşte, elementul specific al oricărui contract este acordul între voinţele a două sau mai multor persoane. În ceea ce priveşte aşa-zisul contractul se poate observa că acordul de voinţe ale creditorului şi debitorului lipseşte. Raportul de obligaţii civile se naşte din acţiuni unilaterale, săvârşite licit de către creditorul obligaţiei.

Codul nostru civil reglementează expres două izvoare de obligaţii din această categorie, gestiunea de afaceri şi plata nedatorată (art.987-991 Cod civil respectiv 992-997 Cod civil). Practica judiciară şi literatura de specialitate au construit, însă, în bună parte, teoria sau principiul îmbogăţirii fără justă cauză, care, în prezent, se consideră că este un fapt juridic, izvor distinct de obligaţii civile.

A) Îmbogăţirea fără justă cauză Fără a formula în mod expres, principiul îmbogăţirii fără just temei ca izvor de

obligaţii, codul nostru civil îl aplică, totuşi, într-o serie de cazuri de speţă. Astfel, de exemplu, în cazul construirii unei clădiri de către o persoană pe locul aparţinând alteia (art.494 Cod civil).

Normele de drept din Codul civil nu constituie in realitate altceva decât aplicarea în cazuri de speţă a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, ca izvor de obligaţii.

Potrivit acestui principiu, orice persoană care s-a îmbogăţit fără just temei în paguba alteia, sărăcind-o pe aceasta corespunzător, este obligată să-i restituie obiectul acestei îmbogăţiri.

În acest înţeles, îmbogăţirea fără just temei - din orice faptă act sau eveniment ar rezulta - este, în condiţiile ce le vom arăta, generatoare de restituire în sarcina îmbogăţitului. Îmbogăţirea fără justă cauză este, prin urmare, un izvor de obligaţii extracontractuale. Obligaţia de restituire este sancţionată printr-o acţiune civilă specială numită acţiune de restituire a îmbogăţirii.

Pentru existenţa îmbogăţirii fără just temei ca izvor al unei obligaţii de restituire se cere a fi întrunite următoarele condiţii:

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.136.

131

a) să existe o sporire a patrimoniului îmbogăţitului, realizată în mod direct de acesta, prin paguba suferită de sărăcit. Ceea ce se cere, deci, este sporirea existentă în patrimoniul îmbogăţitului să fi produs o pagubă corespunzătoare sărăcitului, însăşi această pagubă determinând realizarea îmbogăţirii. Fără existenţa unei pagube corespunzătoare, sărăcitul nu poate avea exerciţiul acţiunii în restituirea îmbogăţirii.

b) îmbogăţirea realizată să nu provină din prestarea unui serviciu gratuit sau dintr-o culpă ori neglijenţă a sărăcitului, ci să fie corespunzătoare unei micşorări corelative care s-a produs în patrimoniul său.

c) îmbogăţirea să fie fără justă cauză, adică să nu aibă la bază un act sau un fapt juridic care să o legitimeze. În acest sens, îmbogăţirea nu poate fi considerată fără just temei atunci când are - de exemplu - la bază un testament etc.

d) sărăcitul să nu aibă la dispoziţie pentru valorificarea dreptului său nici o altă acţiune în afară de aceea în restituirea îmbogăţirii. Această acţiune este, prin urmare, subsidiară.

e) creşterea patrimoniului îmbogăţitului s-a produs, deci, fie prin faptul că a dobândit un bun în paguba acestuia. Tocmai în această dobândire sau reţinere fără just temei constă îmbogăţirea a cărei restituire formează obiectul acţiunii ce aparţine sărăcitului.

În principiu, restituirea se face în natură - prin restabilirea situaţiei anterioare a celor două patrimonii - şi numai dacă aceasta nu este cu putinţă, se restituie valoarea îmbogăţirii. Într-o asemenea situaţie, deci, restituirea se face prin echivalent bănesc. În orice caz, restituirea trebuie să fie integrală, valoarea acţiunii sărăcitului după momentul când s-a produs îmbogăţirea. Dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, el trebuie să restituie şi valoarea fructelor pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească din ziua realizării îmbogăţirii. Îmbogăţitul de bună credinţă nu datorează restituirea fructelor decât din ziua în care buna sa credinţă a încetat. De subliniat că buna-credinţă se presupune, dovada relei credinţe fiind în sarcina creditorului restituirii.

B)Gestiunea de afaceri În înţelesul art.987 Cod civil există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană

îndeplineşte - fără o însărcinare prealabilă sau în lipsa oricărei legături contractuale preexistente - un act în interesul altei persoane.

Persoana care îndeplineşte actul se numeşte gerant iar aceea în interesul căreia este îndeplinit se numeşte gerat.

De exemplu, există gestiune de afaceri când o persoană, în absenţa vecinului ei şi fără o însărcinare din partea acestuia, face reparaţiile ce-i sunt necesare la locuinţa sa, al cărei acoperiş a fost smuls de o furtună; prin efectuarea acestor reparaţii, îi evită stricăciuni ulterioare mai mari, aşa încât este evident că a lucrat în interesul său, gestiunea fiindu-i, deci, utilă.

Pentru existenţa unei gestiuni de afaceri, ca izvor de obligaţii, se cer a fi întrunite următoarele trei condiţii:

a) gerantul trebuie să fi săvârşit actul prin propria sa iniţiativă, fără o însărcinare prealabilă de gerat. De îndată ce există o astfel de însărcinare, ne găsim nu în faţa unei gestiuni de afaceri, ci a unui contract de mandat;

b) gerantul trebuie să fi săvârşit actul în mod voluntar şi cunoscând că gerează interesele altei persoane;

c) săvârşind actul, gerantul să fi avut intenţia de a cere geratului restituirea cheltuielilor făcute pentru el. În lipsa unei asemenea intenţii, actul nu constituie o gestiune de afaceri, ci o donaţiune.

Gestiunea de afaceri constituie izvor de obligaţii atât în sarcina geratului cât şi a gerantului.

132

Geratul - dacă gestiunea i-a fost folositoare - este obligat să restituie gerantului toate cheltuielile utile şi necesare făcute de el pentru gerarea intereselor sale şi să execute toate obligaţiile contractate de gerant în numele său cu ocazia acestei gestiuni.

Pentru restituirea sumelor datorate lui, gerantul are împotriva geratului o acţiune de restituire din gestiunea de afaceri.

În ceea ce priveşte pe gerant el este obligat să aducă la îndeplinire gestiunea începută, cu grija unui bun proprietar. Această gestiune o dată începută trebuie să fie continuată degerant, până în momentul în ţare geratul va avea posibilitatea să o preia el însuşi; părăsirea gestiunii de către gerant dă dreptul geratului la o acţiune în despăgubiri civile, dacă a suferit astfel un prejudiciu.

C) Plata nedatorată Plata nedatorată constituie - potrivit dispoziţiilor art.992 şi 993 Cod civil - izvorul

unei obligaţii de restituire; în adevăr, orice plată presupunând o datorie preexistentă a cărei stingere se urmăreşte astfel - tot ceea ce a fost plătit fără a fi datorat este supus restituirii. Astfel, în lipsa unei datorii preexistente, plata nedatorată este lipsită de cauză.

Plata nedatorată se numeşte plata indebitului, iar acţiunea prin care se cere restituirea ei poartă numele de acţiune în repetiţiune.

Existenţa unei plăţi nedatorate, ca izvor al unei obligaţii de restituire se cer a fi întrunite următoarele două elemente:

- să nu existe o datorie preexistentă. De exemplu, un moştenitor plăteşte o datorie a autorului său, fără să ştie că ea fusese deja plătită de acesta înainte de a muri. Într-o asemenea situaţie, plata făcută este lipsită de cauză, datoria fiind stinsă anterior;

- potrivit dispoziţiilor art.993 Cod civil plata să fi fost făcută din eroare, autorul ei având credinţa că stinge astfel o obligaţie.

Dacă autorul a plătit voluntar şi ştiind că plăteşte fără a fi dator, el n-are exerciţiul acţiunii în repetiţiune, presupunându-se că a făcut o donaţie.

În ceea ce priveşte obiectul în repetiţiune, dacă cel ce a primit plata a fost de reacredinţă, trebuie să restituie atât lucrul cât şi fructele sale civile sau naturale, percepute de el din ziua plăţii; dacă a fost de bună credinţă, restituirea poartă numai asupra lucrului plătit.

În situaţia în care restituirea în natură a lucrului nu mai este posibilă, acesta fiind vândut, obiectul acţiunii este preţul vânzării în caz de bună-credinţă sau valoarea lucrului din ziua intentării acţiunii, în caz de rea credinţă.

4. Faptele juridice ilicite

Aşa cum am văzut răspunderea civilă este de două feluri şi anume: contractuală şi delictuală.

Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligaţie ce izvorăşte dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.

Între subiectele acestui raport obligaţional, creditor devine cel căruia i se cauzează un prejudiciu şi debitor cel căruia îi revine obligaţia de-a dezdăuna. Cum între cele două părţi neexistând însă nici un contract valabil încheiat răspunderea nu poate fi contractuală ci se constituie într-o categorie distinctă a răspunderii civile - răspunderea delictuală.

Deci, putem spune că un alt izvor al raporturilor obligaţionale pe lângă fapta licită constituie fapta ilicită şi prejudiciabilă.

133

Răspunderea delictuală apare, astfel, ca o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Fiind o sancţiune de drept civil ea are în vedere în primul rând patrimoniul persoanei ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, dar nefiind o pedeapsă, ea nu se stinge odată cu decesul acesteia, ci se transmite moştenitorilor săi (Patrimoniul celui decedat cuprinzând atât activul cât şi pasivul succesoral).

De menţionat că răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală constituie o răspundere civilă cu caracter derogativ de la dreptul comun, este o răspundere cu caracter special.

De aici concluzia că ori de câte ori nu este vorba de o răspundere contractuală se vor aplica regulile răspunderii delictuale.1

1 A se vedea I. Filipescu, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed.Actami, Bucureşti, pag.115

134

Caappiittoolluull IIXX C

Foorrmmeellee rrăăssppuunnddeerriiii cciivviillee ddeelliiccttuuaallee F

În legătură cu formele răspunderii civile delictuale trebuie să arătăm că în literatura juridică majoritatea autorilor abordează această problematică structurată în funcţie de dispoziţiile legale în vigoare, astfel:

- răspunderea juridică pentru fapta proprie (art.998-999 Cod civil). Obligaţia de apărare a prejudiciului cauzat altuia revine direct şi nemijlocit autorului faptei ilicite proprii (răspunderea juridică civilă pentru fapta proprie; răspunderea indirectă pentru fapta altei persoane; răspunderea prejudiciului cauzat de lucruri şi ruina edificiului);

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate altuia (art.1000 Cod civil). În scopul protejării victimei împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului, Codul civil a instituit, alături de răspunderea directă, în unele cazuri şi răspunderea indirectă.

În doctrina şi practica judiciară s-a statuat că răspunderea pentru fapta altuia se constituie ca o adevărată garanţie faţă de victimă cu privire la prejudiciul cauzat altuia.

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului. A fost reglementată de către legiuitorul civil în scopul apărării intereselor celor păgubiţi, atunci când prejudiciul este produs de ruina edificiului al cărui proprietar este, de lucruri şi animale aflate în paza sa juridică. În toate aceste situaţii se observă că nu ne aflăm în nici un caz în faţa producerii unor prejudicii indirecte.

Însuşindu-ne o opinie exprimată recent în literatura juridică de specialitate, la care am mai făcut referiri, ne vom axa analiza noastră fundamentată pe ideea de culpă sau vinovăţie, structurată după cum urmează:

A) Răspunderea delictuală subiectivă - răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 Cod civil); răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art.1000 alin.2 şi alin.5 Cod civil); răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art.1000 alin. 4-5 Cod civil).

B) Răspunderea delictuală obiectivă - răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de fapta prepuşilor (art.1000 alin. 3 Cod civil); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art.1000 alin.1 partea finală Cod civil); răspunderea pentru ruina edificiului (art.1002 Cod civil); răspunderea autorităţilor administraţiei publice pentru prejudiciile cauzate prin acte ale funcţionarilor lor (Legea 29/1990).

A) Răspunderea delictuală subiectivă În cadrul răspunderii delictuale subiective ne vom opri asupra următoarelor forme: a) răspunderea pentru fapta proprie; b) răspunderea civilă delictuală pentru fapta persoanei juridice; c) răspunderea institutorilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub

supraveghere.

135

1. Răspunderea pentru fapta proprie. Condiţiile generale ale răspunderii delictuale

Codul civil stipulează în art.998 că: „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-1 repara”, iar în art.999 dispune că: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat din fapta sa, dar şi acela ce a fost cauzat din neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Din cele două texte prezentate rezultă că pentru a exista răspunderea civilă delictuală trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii generale:

a) existenţa unei fapte ilicite; b) existenţa unui prejudiciu; c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) culpa, greşeala sau vinovăţia autorului În literatura juridică mai recentă se susţine şi existenţa a încă unei condiţii şi anume

capacitatea delictuală a celui care a săvârşit fapta ilicită1. Se argumentează că: „nu există vinovăţie (culpă) dacă nu există discernământul faptelor săvârşite”.

Fapta ilicită. Fapta ilicită ca o condiţie a răspunderii civile delictuale o constituie orice faptă prin care, încălcându-se o normă juridică, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane sau se aduce atingere intereselor sale legitime.

Deşi prin art.998 Codul civil se dispune cu valoare de principiu: „orice faptă a omului” care cauzează un prejudiciu, se consideră că este vorba de fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, dacă avem în vedere prevederile art.35 al Decretului 31/1954 şi art.25 alin. final al Decretului 32/1954.

Astfel, prin dispoziţiile sus-menţionate se instituie şi răspunderea persoanelor juridice pentru „fapta ilicită” (art.13 din Decretul 31/1954), precum şi faptul că nimeni care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde pentru „fapta lui ilicită”, decât dacă se dovedeşte că au acţionat cu discernământ (art.25 Decretul 31/1954).

Faptele ilicite pot fi acţiuni sau inacţiuni. Fapta ilicită poate fi, deci, comisivă, constând dintr-o acţiune, o faptă pozitivă, de pildă vătămarea sănătăţii unei persoane sau distrugerea unor bunuri proprietatea altei persoane, ori poate fi omisivă, constând în neîndeplinirea unei activităţi sau neluarea unor măsuri pe care legea le prevede a fi realizate (lipsa de supraveghere a unui animal periculos).

Fapta ilicită prezintă o serie de trăsături caracteristice astfel: - este rezultatul unei atitudini psihice. Fapta ilicită este mijlocul prin care se obiectivează un element subiectiv, voinţa

omului care a ales o anumită conduită. Ea are, deci, un caracter obiectiv, constând într-o conduită umană concretă sau o manifestare exteriorizată. Termenul de ilicit pune în evidenţă însăşi ideea de comportare interzisă sau contrară normei juridice.

- este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate, întrunind din punct de vedere subiectiv greşeala, culpa, vinovăţia, iar din punct de vedere obiectiv caracterul ilicit al faptei săvârşite.

Din cele prezentate rezultă, aşa cum se susţine în literatura juridică de specialitate că fapta ilicită este distinctă de culpă. Sunt situaţii în care fapta poate fi ilicită dar săvârşită fără culpă când, deşi produce un prejudiciu, nu angajează răspunderea (îndeplinirea unei activităţi impuse de lege, a ordinului superiorului).

Unele cauze înlătură caracterul ilicit al faptei, adică sunt exoneratoare de răspundere, după cum urmează:

1 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.60.

136

a) starea de necesitate - fapta s-a săvârşit pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, integritatea sa, a altuia ori un bun important al său ori al altuia. Dacă însă persoana care a săvârşit fapta şi-a dat seama că produce urmări vădit mai grave decât acelea ce s-ar fi produs în cazul în care pericolul nu era înlăturat, nu există starea de necesitate;

b) legitima apărare - situaţia în care fapta se săvârşeşte în apărare, cauzând anumite prejudicii persoanei sau bunurilor atacatorului. Pentru existenţa legitimei apărări este necesar a fi îndeplinite unele condiţii (atacul să fie material, nu verbal prin ameninţări; să fie direct, actual, iminent şi injust, să pună în pericol grav persoana ori dreptul celui atacat, apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului, adică să nu depăşească limitele unei apărări proporţionale; atacul să fie îndreptat asupra unei persoane sau împotriva drepturilor sale);

c) îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului (în aceste condiţii fapta nu are un caracter ilicit - distrugerea unor bunuri alimentare alterate din reţeaua comercială, destinate spre vânzare publicului consumator);

d) exercitarea unui drept - se admite exerciţiul normal al dreptului subiectiv, chiar dacă aduce unele restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Fiecare subiect de drept suportă exerciţiul normal al drepturilor subiective ale altor persoane.

e) Consimţământul victimei - situaţia în care victima şi-a dat acordul, însă nu la producerea propriu-zisă a prejudiciului, ci la săvârşirea faptei care ar putea produce prejudiciul.

Prejudiciul. Prejudiciul constituie o condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale şi reprezintă consecinţa negativă suferită de o anumită persoană datorită faptei ilicite a unei alte persoane. Prejudiciul este, deci, rezultatul încălcării unui drept subiectiv al persoanei, de pildă încălcarea unui drept real sau a unui drept de creanţă, precum şi rezultatul încălcării unor simple interese ale victimei (autorul faptei ilicite produce decesul unei persoane care, fără a avea obligaţia de întreţinere, asigură în fapt întreţinerea unei persoane, beneficiarul întreţinerii).

În doctrina juridică se face distincţie între prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral. În acest sens, sunt necesare unele precizări:

- prejudiciul poate fi patrimonial, atunci când el poate fi evaluat în bani (exemplu: degradarea unor bunuri);

- prejudiciul este nepatrimonial, dacă el nu este susceptibil de preţuire în bani (exemplu: atingerea adusă onoarei sau demnităţii persoanei). Prejudiciul nepatrimonial se mai numeşte moral.

Fără a se face distincţie de natura dreptului subiectiv încălcat, criteriul de delimitare îl constituie posibilitatea unor evaluări băneşti directe ale prejudiciului.

Astfel, încălcarea unui drept patrimonial poate provoca un prejudiciu moral şi unul patrimonial ca, de exemplu, dacă în urma unei calomnii, a unor atingeri aduse onoarei şi prestigiului unei persoane apropiate se produc unele consecinţe patrimoniale, acestea trebuind despăgubite. Tot astfel, distrugerea unui bun cu o valoare de piaţă obişnuită poate genera un prejudiciu suplimentar mai mare chiar decât prejudiciul material, în măsura în care acel bun reprezintă o valoare sentimentală deosebită pentru victimă. În acest sens ar trebui acordate despăgubiri moştenitorilor legali pentru distrugerea unor categorii de bunuri de valoare istorică, personală a familiei defunctului, dincolo de valoarea de inventar a acestora.

Despăgubirea prejudiciului moral a fost abordată diferit în funcţie de doctrina şi practica judiciară1.

1 A se vedea I.Filipescu, op.cit., pag.125

137

Astfel, s-a spus că prejudiciul moral nu poate fi despăgubit patrimonial, deoarece nu se poate stabili o echivalenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani. S-a susţinut că despăgubirea materială adusă sentimentelor de afecţiune este imorală.

În abordările ulterioare ale acestei probleme s-au adus critici acestor opinii susţinându-se repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial.

Se are în vedere nu numai acordarea de despăgubiri pentru prejudicii fără caracter patrimonial, care sunt consecinţe aduse sănătăţii sau integrităţii corporale ale unor persoane. O altă asemenea vătămare poate să se concretizeze şi într-un alt prejudiciu consecinţă a vătămării, de pildă mutilarea, paralizia care împietează asupra participării la viaţa socială şi chiar de a se bucura de avantajele materiale ale acelei participări. Acest prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri care să asigure o ambianţă corespunzătoare în societate. Tocmai de aceea, acest prejudiciu a fost numit de agrement şi destindere1.

În practica judiciară s-au acordat despăgubiri corespunzătoare necesare procurării unui autoturism cu comenzi speciale pentru deplasare victimei sau pentru acoperirea diferenţei de venit pe care le realiza victima încadrată în gradul III consecinţă a vătămării sănătăţii2.

Din cele prezentate rezultă că apariţia daunelor morale este de actualitate şi prezintă importanţă în actualele condiţii ale economiei de piaţă, când pot se pot cauza prejudicii morale prin atingeri aduse valorilor personale, nepatrimoniale3.

În ceea ce priveşte temeiul legal al reparării prejudiciului moral pornim, în primul rând, de la art.998 şi 999 Cod civil, care se referă la prejudiciu, în general fără a distinge între prejudiciul moral şi cel nepatrimonial. De unde concluzia că obligaţia de despăgubire priveşte ambele feluri de prejudicii4.

În al doilea rând, legislaţia mai recentă prevede şi posibilitatea reparării prejudiciului moral. În conformitate cu prevederile art.11 alin.2 din legea 29/1990 a contenciosului administrativ se arată că, în cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ sau de recunoaştere a dreptului încălcat, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute.

În acelaşi sens, legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale prevede că dacă faptele de concurenţă neloială cauzează daune materiale şi morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei cu acţiune în răspundere civilă.

Se poate spune deci că recuperarea prejudiciului moral ca urmare a consecinţelor negative suferite de o persoană constând în atingerea onoarei sau reputaţiei unei persoane, a altor suferinţe de ordin psihic este pe deplin justificată prin acordarea unor compensaţii materiale, compensaţii care se stabilesc prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere specificul fiecărui caz în parte.

a) Condiţiile reparaţiei prejudiciului Pentru ca un prejudiciu patrimonial să dea dreptul victimei de a cere obligarea

autorului faptei ilicite la repararea lui este necesar să se îndeplinească următoarele condiţii: - să fie cert; - să nu fi fost reparat în prealabil. În legătură cu prima condiţie prejudiciul cert presupune că este sigur, atât în ceea

ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de a fi evaluat. Prejudiciul trebuie să fie totodată actual, adică deja să se fi produs. Tot cert este însă

şi prejudiciul care se va produce cu siguranţă în viitor şi este susceptibil de evaluare.

1 A se vedea V.Pătulea în Revista română de drept, nr.11/1970, pag.552 Tribunalul Suprem, Decizia penală nr.1108/1995, Revista română de drept nr.4/19863 Tribunalul Suprem, Decizia penală nr.2726, în Revista română de drept nr.8/19844 A se vedea I.Filipescu, op.cit., pag.127

138

Prejudiciul eventual lipsit de certitudine nu trebuie confundat în nici un caz cu prejudiciul viitor.

Prejudiciul viitor se referă atât la existenţa cât şi la întinderea sa. Dacă nu se cunoaşte întreaga întindere, instanţa de judecată se va limita numai la obligarea reparării principiului constatat şi evaluat cu certitudine. (Poate reveni însă, după pronunţarea hotărârii, pentru repararea cuvenită pentru prejudiciile devenite certe consecinţe ale aceleiaşi fapte).

Referitor la cea de-a doua condiţie, repararea prejudiciului se face, de regulă, de cel ce a produs fapta ilicită. Există situaţii în care repararea prejudiciului se face de altcineva decât autorul prejudiciului (ex.: Victima primeşte despăgubiri prin societatea de asigurări).

b) Reparaţia prejudiciului În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile arătate mai înainte, prejudiciul trebuie

reparat.În literatura juridică de specialitate, majoritatea autorilor constată existenţa a trei

reguli fundamentale ce trebuie respectate în vederea reparării prejudiciului1. Astfel, la stabilirea efectivă a despăgubirii în vederea reparării daunelor stabilite de

victimă, trebuie avute în vedere: - procedura prealabilă a posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională; - repararea integrală a prejudiciului; - repararea în natură a prejudiciului. Repararea prejudiciului se poate face în primul rând pe cale convenţională, prin

acordul părţilor. Instanţa de judecată, dacă este sesizată, va lua act de învoiala părţilor dacă nu este ilicită, imorală, ori nu prejudiciază interesele terţilor. În această situaţie, între autorul faptei ilicite şi victimă se stabilesc atât întinderea despăgubirii, cât şi modalitatea de achitare a acesteia. Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili însă şi alte clauze.

Repararea prejudiciului se face integral, adică este supusă reparării atât paguba efectiv produsă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cesans) dacă această nerealizare a fost cauzată de săvârşirea faptei ilicite. Pentru aceasta nu se ia în considerare starea materială a victimei; această împrejurare prezintă importanţă nu în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, ci numai pentru stabilirea modalităţilor de plată a despăgubirilor2.

Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime indiferent de forma sau gradul de vinovăţie. Nu are, deci, relevanţă faptul că prejudiciul este rezultatul unei fapte săvârşite cu intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă, el trebuie reparat integral. Doar în cazul culpei comune gradul vinovăţiei se ia în considerare pentru stabilirea întinderii despăgubirilor fiecăruia3.

Şi nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că în cadrul răspunderii civile delictuale, repararea priveşte nu numai prejudiciul previzibil ci şi prejudiciul neprevizibil, adică inclusiv a daunelor a căror apariţie autorul nu este în măsură să o anticipeze la data săvârşirii faptei ilicite (s-au acordat despăgubiri corespunzătoare şi pentru consecinţele vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale apărute ulterior în timpul spitalizării victimei, ca urmare a faptei ilicite a autorului).

- una din cele mai importante reguli din punct de vedere al analizei ce o întreprindem rezidă în faptul că victima - respectiv creditorul - este îndreptăţită la despăgubire, are dreptul la repararea în natură a prejudiciului suferit.

Temeiul legal al reparării în natură a prejudiciului rezultă din prevederile art.1073 Cod civil, potrivit căruia „creditorul are dreptul de dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei”.

1 C.Stătescu, C.Bârsan, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed.All, Bucureşti 1997, pag.149-150.2 Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.116/1996, Culegere de Decizii, 1966, pag.426-4273 A se vedea I.Filipescu, op.cit., pag.130

139

Dacă nu este posibilă reparaţia în natură a prejudiciului, aceasta se poate face prin echivalent; repararea prin echivalent se poate face fie printr-o sumă globală, ori prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive tot în formă bănească cu caracter temporar sau chiar viager.

În această situaţie instanţa judecătorească va ţine seama, în primul rând, de natura prejudiciului. Este preferabil, spre exemplu, ca acoperirea prejudiciului constând în cheltuielile de spitalizare efectuate de victimă să presupună acordarea unei sume globale, în timp ce prejudiciul constând în efortul suplimentar depus pentru a obţine acelaşi rezultat poate fi reparat prin stabilirea unor prestaţii succesive, eşalonate pe toată perioada în care victima suportă efectele faptei prejudiciabile.

La stabilirea despăgubirilor prin echivalent se au în vedere în funcţie de împrejurări, mai multe situaţii:

- în primul rând momentul la care se apreciază prejudiciul se consideră cel al producerii lui, dar şi cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti în unele cazuri;

- în al doilea rând, atunci când ulterior cresc despăgubirile, se are de regulă în vedere preţul de la data pronunţării primei hotărâri.

Şi, în fine, în cazul existenţei unor dispoziţii speciale cu privire la repararea prin echivalent a prejudiciului, se aplică acestea din urmă.

c) Raportul de cauzalitate Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să

existe un raport de cauzalitate. Raportul de cauzalitate este o condiţie generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală sau contractuală.

De altfel, din analiza textelor de lege menţionate la început, rezultă necesitatea existenţei legăturii de cauzalitate între aceste condiţii - faptă ilicită şi prejudiciu. Astfel, art.998 Cod civil se referă la fapta omului, care „cauzează altuia prejudiciu”, iar 999 Cod civil pune în evidenţă obligaţia de reparare a prejudiciului „cauzat prin neglijenţa sa”.

În practică, nu de puţine ori este uşor de stabilit cauzalitatea dintre fapta ilicită şi prejudiciu. De exemplu, distrugerea sau degradarea unui bun aparţinând altei persoane este uşor de observat că îi creează acesteia din urmă un prejudiciu prin lipsă şi, respectiv, imposibilitatea de a mai utiliza acel bun.

Sunt însă destul de frecvente cazurile când legătura cauzală dintre fapta ilicită şi prejudiciu este mai greu de stabilit, nefiind întotdeauna bine conturaţi factorii determinanţi pentru apariţia sa. Pe de o parte, fără a subestima sau neglija împrejurarea că în lanţul cauzal se inserează, de multe ori cu un rol important, factori de ordin fizic, medical, biologic, chimic etc., interesează în mod principal fapta omului pentru motivul că numai acesta poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul cauzat.

Pe de altă parte, demersul stabilirii raportului de cauzalitate nu presupune, în această materie, o abordare generală, rezultatul demersului urmând a fi, în mod obligatoriu, un răspuns convingător la întrebarea dacă o anumită faptă ilicită a pricinuit un anumit prejudiciul1.

Deci, putem spune că scopul stabilirii legăturii de cauzalitate este identificarea cauzei prejudiciului în existenţa faptei ilicite.

Pentru a scoate în evidenţă aceste dificultăţi în stabilirea raportului de cauzalitate ne vom referi la câteva speţe desprinse din practica judiciară şi comentate în doctrina de specialitate:

- Un profesor întârzie în clasă, elevii nesupravegheaţi pleacă din clasă şi se joacă într-o alta alăturată, unul din elevi fiind lovit în ochi cu o sacoşă în care se afla o foarfecă, pierzându-şi ochiul.

1 Vezi E.Deak, Gh.Beleiu, C.Bârsan, op.cit., pag.280

140

- Proprietarul unui imobil nu a efectuat măsurile necesare pentru paza contra incendiilor, ceea ce a dus la sancţionarea sa contravenţională. O altă persoană utilizează, în vecinătate, necorespunzător, un aparat de sudură şi îi incendiază imobilul. Cauza prejudiciului este nerespectarea reglementărilor privitoare la protecţia împotriva incendiilor ori modul în care persoana respectivă a folosit aparatul de sudură?

- Un şofer circulă pe drumurile publice cu utilaje producătoare de scântei, care incendiază lanul de grâu al unui producător de cereale. Se susţine că producătorul întârzie mult cu recoltatul, încât şoferul nu putea să mai prevadă existenţa acestui lan la data producerii prejudiciului. Dacă proprietarul ar fi recoltat grâul la timp, prejudiciul nu s-ar fi produs. Mai are valoarea cauzală modul în care a circulat şoferul cu utilajele sale?

- Datorită alimentelor alterate consumate într-un restaurant cunoscut, un tenor se îmbolnăveşte şi este indispensabil pentru spectacolele teatrului din localitate. Acest teatru suspendă reprezentaţiile, la care publicul venea numai în consideraţiunea renumelui tenorului şi restituie spectatorilor preţul biletelor. Proprietarul restaurantului este răspunzător de prejudiciile avute de teatrul respectiv?

- Un şofer s-a obligat să transporte un sportiv cunoscut la un meci de cupă. Pe drum, maşina are o defecţiune oarecare, pe care şoferul nu poate s-o remedieze din lipsa unor unelte pe care orice şofer trebuie să le aibă conform normelor de circulaţie. Drept urmare, sportivul nu mai participă la meci şi clubul său pierde cupa unui campionat. Ar fi răspunzător pentru prejudiciile materiale şi morale invocate de club sau suportate prin pierderea cupei?

Sintetizând, se observă că relaţia de cauzalitate apare în domenii de activitate diferite, fiecare având particularităţile sale şi fiind supusă unor reglementări specifice. Unele dintre situaţiile invocate, prin ele însele, n-ar fi produs prejudicii, deşi au oferit posibilitatea unor fapte păgubitoare. Este de reţinut că, uneori, situaţiile invocate sunt determinate de persoane diferite. După cum se constată, situaţia determinată a uneia ori a alteia dintre fapte atrage răspunderea unui anumit subiect de drept1. Mai trebuie remarcat că, în împrejurările date, apare o dezlănţuire de prejudicii. Se pune întrebarea care este întinderea valorii cauzale a faptei iniţiale.

În doctrina juridică, faţă de multitudinea şi complexitatea acestor împrejurări, au fost propuse o serie de criterii pentru determinarea raportului de cauzalitate, astfel:

- Sistemul echivalenţei condiţiilor (teoria condiţiei sine qua non), potrivit cu care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, astfel că se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor săvârşite cu intenţie sau culpă sau evenimentelor care au precedat prejudiciul, sau, în altă formulare, se atribuie valoare cauzală fiecărei condiţii fără de care prejudiciul nu s-ar fi produs.

- Sistemul cauzei proxime, potrivit cu care din faptele care preced prejudiciul se reţine drept cauză pe aceea imediat anterioară prejudiciului, deci ultima cauză, causa proxima, deoarece fără acestea nu s-ar fi produs rezultatul.

- Sistemul cauzei adecvate (al cauzei tipice), potrivit cu care se reţin numai acele antecedente ale efectului care îndeplinesc calitatea de condiţie sine qua non, care sunt adecvate, tipice, adică în mod normal sunt susceptibile a produce efectul respectiv. Cauza este adecvată sau tipică dacă sunt previzibile urmările acesteia, dacă un observator normal prevede cursul faptelor.

- Sistemul cauzalităţii necesare, potrivit căruia cauza este fenomenul care precede efectul şi îl provoacă în mod necesar, fenomenul anterior care determină cu necesitate producerea rezultatului este cauza acestuia, astfel că între cauză şi efect există o legătură necesară. Condiţiile, adică factorii care au favorizat, au făcut posibilă acţiunea cauzei, nu fac parte din cauză, ceea ce înseamnă că faptele ilicite care au avut rolul de condiţii nu fac parte

1 Vezi prof. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.176

141

din raportul de cauzalitate. Aceste fapte pot să atragă răspunderea civilă numai dacă legea prevede aceasta, cum este cazul răspunderii penale pentru instigatori, complici, tăinuitori şi favorizatori. Dar, s-ar putea interpreta noţiunea în cauză în mod extensiv, încât să cuprindă şi condiţiile.

- Sistemul potrivit căruia cauza cuprinde cauza necesară (cauza propriu-zisă) şi acele acţiuni umane cu caracter de condiţii, care au creat posibilitatea ca efectul păgubitor să se producă.

Faţă de împrejurările concrete prezentate şi criteriile enunţate trebuie să reţinem câteva trăsături ale raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Anterioritatea cauzei în raport cu prejudiciul. Împrejurările care survin după producerea pagubei au semnificaţia extinderii ori prelungirii sale, constituind prejudicii indirecte. Totuşi, unele situaţii noi, prin intensitatea lor deosebită, pot dobândi o valoare cauzală proprie, ceea ce dă o nouă configurare elementelor răspunderii. De pildă, un şofer accidentează un pieton. În spital, acestuia i se aplică tratamente vădit nepotrivite, ori cu mare întârziere, astfel încât acesta decedează. Pentru prejudiciile avute de familia pietonului, accidentul şi-a pierdut semnificaţia cauzală, deşi fapta şoferului ar atrage răspundere penală.

Relaţia cauzală, fiind un element cerut de lege, se stabileşte între o faptă ilicită şi prejudiciu pentru fundamentarea proceselor naturale, obiective, în privinţa cărora nimeni nu are vreo obligaţie de prevenire, evitare ori verificare.

Cauzalitatea, prin ea însăşi, indiferent de posibilităţile ce i-au fost favorabile - a produs prejudiciu. Întârzierea recoltării, ipoteza din exemplul dat, a avut doar rolul de a mijloci rezultatul negativ. Săvârşirea unei fapte ilicite de către persoana prejudiciată, implicând răspunderea de altă natură (contravenţională, disciplinară etc.) nu exclude acţiunea cauzală a faptei prejudiciabile.

Stabilirea cauzalităţii implică o apreciere concretă, reţinerea factorilor specifici, irepetabili pentru fiecare situaţie. Ceea ce în mod obişnuit, potrivit probabilităţii, a experienţei, constituie cauza unor prejudicii, este posibil să nu se confirme într-o situaţie dată. O reţea electrică, de pildă, în general se defectează - produce incendii datorită materialelor necorespunzătoare ori instalării necorespunzătoare. Într-o situaţie dată, defecţiunea prejudiciabilă ar putea fi determinată de folosirea unor aparate electrice deosebite, acţiunea unor rozătoare etc. Se observă că stabilirea caracterului ilicit al unei fapte nu soluţionează implicit şi problema cauzalităţii.

Acţiunea cauzalităţii se apreciază, pentru fiecare din etapele sale, în funcţie de mediul în care a acţionat. Prejudiciile produse unui teatru prin lipsirea sa de interpretul principal anunţat în distribuţia spectacolelor se află într-o relaţie cauzală cu acţiunile celor care au determinat indisponibilitatea acestuia. Se are în vedere rolul individualităţii în acest domeniu, succesul asigurat spectacolelor. În privinţa sportului, pentru jocurile colective se impune desemnarea unor jucători de rezervă, împrejurarea că rezultatul oricărui meci este aleatoriu.

În final, putem conchide că legătura de cauzalitate concepută într-un sens mai larg urmează să se determine de la caz la caz în funcţie de specificul şi particularităţile împrejurărilor respective, instanţa de judecată având un rol determinant în această problemă.

Culpa Culpa, greşeala sau vinovăţia este o condiţie necesară a răspunderii civile delictuale. Astfel, art.998 Cod civil se referă la răspunderea celui a cărui greşeală a ocazionat

prejudiciul, iar art.999 Cod civil se referă la răspunderea celui a cărui neglijenţă sau imprudenţă a cauzat prejudiciul.

De aici rezultă că obligaţia de reparare a prejudiciului există atât în cazul culpei intenţionate, cât şi în cazul neglijenţei sau imprudenţei autorului faptei ilicite. Deci, pentru

142

angajarea răspunderii civile este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei.

Trebuie precizat că răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere esenţialmente subiectivă care nu poate fi declanşată decât dacă se face dovada cel puţin că aceasta a provenit din imprudenţa sau neglijenţa autorului faptei ilicite.

De menţionat că, totuşi, principiul culpei consacrat în Codul civil român prin care o persoană poate fi obligată la repararea unei pagube cauzată prin fapta sa numai dacă i se poate imputa o culpă sau o greşeală, a cunoscut o evoluţie in extenso faţă de modul în care a fost reglementat în Codul nostru civil.

În prezent, în concepţia doctrinei juridice şi practicii judiciare contemporane, culpa sau greşeala este o condiţie necesară numai în anumite cazuri de răspundere civilă delictuală. Domeniul ei de aplicare este, prin excelenţă, răspunderea pentru fapta proprie, când condiţia culpei trebuie să fie dovedită de cel care pretinde reparaţia ce i-a fost cauzată. Fără a ne opri asupra unei analize de detaliu, aşa cum vom vedea există şi unele cazuri de răspundere civilă delictuală, situaţii când condiţia culpei dovedite sau chiar prezumate nu este necesară.

Pornind de la considerentul că termenul de culpă este insuficient de cuprinzător, unii autori, venind cu o serie de argumente, au formulat propuneri pentru utilizarea termenilor fie de „greşeală”, fie a celui de „vinovăţie”1.

Deoarece atât în Codul civil cât şi în practica judiciară, precum şi în marea majoritate a lucrărilor de specialitate, condiţia subiectivă a răspunderii este desemnată prin culpă, considerăm firesc a utiliza şi noi acest termen.

Culpa, ca şi o condiţie a răspunderii civile, a fost definită în literatura juridică diferit, însă fără deosebiri de esenţă în ceea ce priveşte elementele sale caracteristice.

Noi ne-am oprit la o definiţie cuprinzătoare, dar concisă, după care culpa este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte2.

Din definiţie se desprinde faptul că, în ordine, culpa presupune, în primul rând, un element intelectiv şi apoi un volitiv. Deci, un proces de conştiinţă, urmat de unul de voinţă.

Factorul intelectiv presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a faptelor, a semnificaţiei faptelor sociale şi a urmărilor acestora.

Factorul intelectiv este determinat deci, de nivelul de cunoaştere umană la un anumit moment dat, adică de gradul de dezvoltare al ştiinţei, precum şi de puterea de cunoaştere, în concret, a autorului faptei ilicite, dacă el putea sau trebuia să cunoască semnificaţia socială a faptelor sale şi a urmărilor lor.

Elementul volitiv se concretizează în procesul psihic de deliberare şi de luare a unei hotărâri cu privire la conduita pe care o va avea această persoană. Aşadar, procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia sau hotărârea. De aceea, voinţa trebuie să fie aptă de a decide conştient şi raţional. Voinţa este necesar să fie liberă de a alege între bine şi rău, între social şi antisocial. Urmează că actul de voinţă, fiind liber, persoana în cauză are posibilitatea să aleagă între două sau mai multe soluţii. Răspunderea juridică se va angaja numai dacă, dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisocială, deşi putea să se oprească la o altă conduită compatibilă cu interesele societăţii şi ale semenilor săi.

Aceste două elemente ale culpei - factorul intelectiv şi volitiv - se află într-o strânsă unitate. Conştiinţa este şi trebuie să fie premisa voinţei3.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.216.2 A se vedea M.Eliescu, op.cit., pag.276.3 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.219

143

În legătură cu formele culpei, trebuie precizat că din prevederile art.998-999 Cod civil rezultă că vinovăţia sau culpa poate fi numai de două feluri: culpa intenţională sau dolul şi culpa neintenţională, propriu-zisă.

Având în vedere, deci, că legislaţia civilă nu defineşte diferitele forme ale culpei, vom recurge la dispoziţiile Codului penal art.19, după care culpa are următoarele forme:

- intenţia directă sau dolul, când autorul faptei prevede şi urmăreşte producerea rezultatului faptei;

- intenţia indirectă (dolul indirect), când autorul faptei îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi, cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor;

- culpa sub forma imprudenţei (uşurinţa), când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, sperând, în mod uşuratic, că nu se vor produce;

- culpa sub forma neglijenţei, când făptuitorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le prevadă.

Cuantumul reparaţiei depinde de întinderea pagubei şi nu de forma culpei. De aceea, distincţia în aceste forme ale culpei în dreptul nostru civil nu prezintă, de

regulă, un interes practic, fiindcă răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale a pagubei. De aceea, o persoană care a cauzat o pagubă alteia este obligată să o repare în întregime, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau fără intenţie. Cuantumul reparaţiei depinde de întinderea pagubei şi nu de forma culpei.

Totuşi, uneori, distincţia între diferitele forme ale greşelii sau culpei prezintă importanţă. Astfel, în cazul când prejudiciul a fost cauzat prin fapta a două sau mai multe persoane, deşi răspund solidar faţă de victimă, în raporturile dintre ele cota parte de contribuţie a fiecăruia se stabileşte proporţional cu forma şi gravitatea culpei.

De asemenea, în dreptul nostru civil se consideră, de regulă, că gradul culpei nu are o importanţă practică decât atunci când legea prevede astfel.

Stabilirea culpei este necesar să fie făcută în funcţie de conduita unui model uman abstract, cu luarea în considerare a împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta ilicită şi prejudiciabilă.

În acest sens, suntem şi noi de părere că aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, adică prin referire la comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează cu grijă faţă de interesele societăţii şi ale semenilor săi care s-ar fi aflat în aceleaşi împrejurări exterioare ca autorul faptei. Acest criteriu trebuie însă completat cu unele elemente sau circumstanţe concrete cum sunt: infirmităţile fizice grave, condiţiile specifice de timp şi loc în care se acţionează, felul activităţii în care a intervenit fapta păgubitoare etc.1 În schimb, nu trebuie să se ţină seama de circumstanţele interne subiective psihice şi fizice ale făptuitorului, aşa cum rezultă din comportarea lui obişnuită, cum ar fi: temperamentul, caracterul etc., deoarece, în caz contrar, ne-am întoarce la criteriul concret şi subiectiv.

Aşa cum am arătat, unii autori includ în cadrul condiţiilor necesare ale răspunderii civile delictuale şi capacitatea delictuală. Pentru ca o persoană să poată fi obligată la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa trebuie să aibă conştiinţa faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce este permis şi nepermis, licit şi ilicit. Prin urmare, angajarea răspunderii delictuale este condiţionată de existenţa discernământului. Cu alte cuvinte, autorul faptei trebuie să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului atrage după sine lipsa culpei.

1 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.208-209

144

Capacitatea delictuală nu se confundă cu capacitatea de exerciţiu, deoarece prima se referă la răspunderea pentru săvârşirea de fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua se referă la încheierea de acte juridice.

Culpa reprezintă atitudinea psihică (de conştiinţă şi de voinţă) a persoanei faţă de fapta sa, atitudine care, pentru a ii considerată vinovată, este necesar să se fi format şi desfăşurat în mod liber. De unde concluzia că toate acele fapte sau împrejurări care au împiedicat sau anihilat această libertate exclud sau diminuează vinovăţia autorului.

În literatura juridică de specialitate şi în practica judiciară s-a afirmat că aceste împrejurări sunt:

- când prejudiciul provine din culpa victimei. În cazul când culpa este comună autorului şi victimei, fiecare răspunde în raport cu gradul său de culpă. Astfel, s-a reţinut de către instanţă că accidentul de circulaţie care a avut ca efect avarierea autoturismului reclamantului s-a produs şi din vina acestuia, deoarece 1-a parcat neregulamentar, într-un loc cu circulaţie intensă şi interzis prin indicatoare de circulaţie unor astfel de operaţii. În acest sens, actele constatatoare ale poliţiei au fost edificatoare, astfel încât vinovăţia autorului accidentului, deşi există, s-a diminuat prin fapta culpabilă a victimei şi, în consecinţă, a fost obligat la jumătate din cheltuielile de reparaţii ale autovehiculului avariat. (Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, dec. civ. nr.1830/03.03.1997).

- fapta unei terţe persoane, pentru care autorul nu este chemat să răspundă potrivitlegii;

- cazul fortuit şi forţa majoră. Faptul că legea civilă „tace” în privinţa vreunei deosebiri între cazul fortuit şi forţa

majoră a dat naştere la diverse opinii în doctrina de specialitate. Iniţial, pornindu-se de la textele Codului civil s-a susţinut că forţa majoră şi cazul fortuit sunt sinonime, constituind una şi aceeaşi cauză exoneratoare de răspundere civilă.

În ultima perioadă, pornindu-se de la unele situaţii concrete, pe măsura dezvoltării teoriei răspunderii civile delictuale, obiective, fără culpă, s-a pus problema acestei distincţii.

Astfel, forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, nebiruit şi exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a prejudiciului. Spre deosebire de forţa majoră, cazul fortuit cuprinde: fenomenele naturale, dacă au un caracter extraordinar, absolut imprevizibil şi de nebiruit; împrejurările sau fenomenele interne, adică acelea care îşi au originea şi se produc în sfera de activitate a persoanei chemată să răspundă1. Aşadar, cazul fortuit este, de regulă, un fenomen intern, care îşi are originea în câmpul de activitate al pârâtului. De asemenea, cazul fortuit poate fi şi un fenomen extern obişnuit, cum ar fi grindina, bruma, o ploaie torenţială etc.2

Dimpotrivă, forţa majoră având întotdeauna un caracter extern, este un fenomen extraordinar, absolut imprevizibil şi invincibil (calamităţi naturale, inundaţii ş.a).

Totuşi, în general, atât forţa majoră cât şi cazul fortuit exclud în aceeaşi măsură angajarea răspunderii civile. De pildă, în materia răspunderii contractuale forţa majoră şi cazul fortuit constituie aceeaşi cauză care exonerează de răspundere. Sunt însă unele contracte în care debitorul contractual este chemat să răspundă şi în situaţia în care neexecutarea obligaţiilor sale se datorează cazului fortuit. În ce priveşte contractul de transport, cărăuşul este ţinut să suporte riscurile ce rezultă din exploatarea mijlocului de transport, care constituie cazuri fortuite. În situaţia contractului de depozit necesar în hoteluri, spitale, restaurante etc., răspunderea depozitarului se va angaja chiar şi atunci când lucrurile au fost furate sau distruse. În schimb, depozitarul nu va răspunde, potrivit art.1625 Cod civil,

1 A se vedea L.Pop, op.cit., pag.3612 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan - „Drept civil - Teoria generală a obligaţiilor”, pag.186

145

dacă furtul sau distrugerea lucrurilor depozitate au avut loc ca urmare a unor cazuri de forţă majoră.

În anumite situaţii, împrejurările care exclud răspunderea juridică civilă se pot suprapune cu starea de necesitate şi cu legitima apărare, cazuri în care ar trebui să se ţină seama şi de regulile specifice acelor situaţii.

Se cuvine să precizăm în final că în funcţie de fiecare caz concret în parte, toate aceste cauze (împrejurări) pot să înlăture total vinovăţia autorului faptei cauzatoare de prejudicii sau numai parţial.

2. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta persoanei juridice

Persoana juridică are o răspundere patrimonială proprie. Aceasta poate fi contractuală sau delictuală.

Aşa după cum vom vedea, calitatea de organ de conducere şi atribuţiile sale rezultă în primul rând din actele de constituire, statut sau contract.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice are loc în cazurile în care organul de conducere, cu prilejul funcţiei ce îi revine, a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu. În conformitate cu prevederile art.3 alin.3 al Decretului nr.31/1954, ale art.12-15 din Legea nr.15/1990, ale art.42, 43 şi 102 din Legea 31/1990 republicată, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale de conducere obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul funcţiei lor.

În literatura juridică, pentru susţinerea celor afirmate mai sus, s-au elaborat următoarele concluzii1:

- organul persoanei juridice nu este un reprezentant al acesteia, nu sunt două subiecte de drept deosebite, ci face parte din însăşi persoana juridică, astfel că faptele licite sau ilicite săvârşite de organul persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei sale, sunt considerate ca fiind făcute de însăşi persoana juridică.

Dacă fapta ilicită s-ar săvârşi de un reprezentant al persoanei juridice, cu prilejul exercitării atribuţiilor încredinţate; persoana juridică are o răspundere delictuală pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie.

- fapta ilicită trebuie săvârşită de organul de conducere cu prilejul exercitării funcţiei sale, chiar dacă se depăşesc limitele legale ale funcţiei. Aceasta înseamnă că organul de conducere trebuie să fi acţionat pentru realizarea scopurilor persoanei juridice, ca fapta săvârşită să aibă legătură cu funcţia exercitată. Dacă a acţionat ori nu organul de conducere cu prilejul exercitării funcţiei exercitate se stabileşte de instanţa de judecată;

- fapta ilicită poate să depăşească limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau să rezulte din folosirea unor mijloace ilicite utilizate pentru realizarea scopurilor persoanei juridice, astfel că în ambele cazuri răspunderea persoanei juridice este angajată. Rezultă că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice stabileşte numai limitele de valabilitate a actelor juridice, dar nu şi a faptelor ilicite;

- atât faţă de victimă, cât şi faţă de persoana juridică, persoana fizică ce alcătuieşte organul de conducere al persoanei juridice îşi angajează şi propria răspundere juridică, adică o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie;

Potrivit prevederilor art.80 din Ordonanţa Guvernului 26/30.01.2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, dispoziţiile Decretului 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice se aplică în mod corespunzător şi asociaţiilor şi fundaţiilor. Ca urmare, membrii care formează

1 A se vedea I.Filpescu, op.cit., pag.160-161

146

organele de conducere sunt personal şi solidar răspunzători pentru daunele pricinuite din culpa lor atât faţă de terţi cât şi faţă de persoana juridică însăşi.

Dacă victima s-a despăgubit de la persoana juridică, aceasta are dreptul să se întoarcă prin acţiune în regres împotriva persoanelor fizice ce compun organul de conducere care a săvârşit faptul prejudiciabil. De reţinut că în toate cazurile victima trebuie să facă dovada elementelor condiţiilor răspunderii civile delictuale.

3. Răspunderea institutorilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supraveghere

În conformitate cu art.1000 alin.4 Cod civil, „institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul cât se găsesc sub a lor priveghere”. Ei se pot apăra de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil (art.1000 alin.5 Cod civil)

Prin institutor se înţelege, în terminologia Codului civil, învăţătorul de la clasele primare, dar într-o interpretare mai extensivă s-a lărgit înţelesul termenului şi la următoarele categorii: educatorul din învăţământul preşcolar, profesorul din învăţământul gimnazial, liceal sau profesional, pedagogul din internatele de elevi şi cel ce supraveghează pe elevi în taberele de elevi.

Această răspundere este instituită de lege pentru institutor privit ca persoană fizică, are îndatorirea de a se preocupa de pregătirea şi supravegherea ucenicului.

Cu privire la vârsta elevilor sau ucenicilor ne raliem opiniei potrivit căreia această formă de răspundere juridică civilă intervine numai pentru elevii şi ucenicii minori, nu şi pentru cei majori, şi practica judiciară fiind direcţionată în acest sens.

De asemenea, trebuie menţionat că textul de lege are în vedere prejudiciile pe care elevul sau ucenicul le cauzează altei persoane, iar nu prejudiciile pe care însuşi elevul sau ucenicul le suferă în timp ce se află sub supravegherea profesorului sau meşteşugarului (de exemplu, ca urmare a unei autoaccidentări, pentru care s-ar putea pune problema răspunderii în temeiul art.998-999 Cod civil, cu condiţia să se dovedească direct fapta profesorului sau a meşteşugarului care a determinat producerea prejudiciului).

Factorul fundamental al acestei forme de răspundere este neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere a profesorului sau meşteşugarului. Astfel, textul de lege stabileşte trei prezumţii relative:

- prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită corespunzător; - prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea acestei îndatoriri şi săvârşirea de către

elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; - prezumţia vinei (culpei) profesorului sau meşteşugarului în îndeplinirea

necorespunzătoare a îndatoririi pe care o avea.Angajarea răspunderii în ipoteza art.1000 alin.4 face necesară întrunirea

următoarelor condiţii: 1) existenţa prejudiciului; 2) existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului; 3) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; 4) existenţa vinei elevului sau ucenicului. Potrivit unei opinii exprimate în literatura de

specialitate, această condiţie poate lipsi în anumite situaţii1.

1 A se vedea L.Pop, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat”, Ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei Chemarea,Iaşi, 1996

147

Alături de aceste patru condiţii şi cele trei prezumţii relative instituite de lege, angajarea răspunderii presupune şi îndeplinirea a trei condiţii speciale:

l) cel care a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev sau ucenic şi să fie minor; 2) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau

ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau meşteşugarului1; 3) elevul sau ucenicul să fi cauzat prejudiciul unei terţe persoane. Fiind îndeplinite toate aceste condiţii, victima prejudiciului are dreptul la acţiunea în

răspundere împotriva institutorului sau meseriaşului, pe temeiul art.1000 alin.4 Cod civil, iar în cazul în care elevul sau ucenicul a avut capacitate delictuală sau se poate dovedi că în momentul săvârşirii faptei avea discernământ, victima prejudiciată poate să-1 acţioneze în justiţie direct, în baza art.998-999 C.

Atunci când elevul sau ucenicul a avut discernământ şi se poate dovedi culpa sa, răspunderea cadrului didactic sau a meseriaşului este IN SOLIDUM, acesta având dreptul de a acţiona în regres pe autorul prejudiciului, pentru tot ce a plătit victimei cu titlu de despăgubire, în locul făptuitorului.

În literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii referitoare la corelaţia dintre răspunderea cadrului didactic sau a meseriaşului şi răspunderea părinţilor. Cea mai pertinentă abordare a acestei probleme ni se pare acea potrivit căreia răspunderea părinţilor este generală şi subsidiară în raport cu răspunderea institutorilor şi meseriaşilor.

Argumentul major în susţinerea acestei opinii este că pentru perioada de timp în care elevul sau ucenicul se află în supravegherea institutorului sau meseriaşului, în obligaţia acestuia de supraveghere este inclus şi riscul insuficienţelor din educaţia sau creşterea minorului2.

Victima prejudiciului are astfel asigurată posibilitatea obţinerii reparării prejudiciului cauzat de minor chiar în situaţia în care s-a aflat sub supravegherea institutorului sau meşteşugarului, dar acesta a dovedit că nu putea împiedica faptul prejudiciabil, înlăturând astfel răspunderea prevăzută de art.1000 alin.4 Cod civil.

B) Răspunderea delictuală obiectivă

Considerăm necesar a aborda toate formele răspunderii delictuale obiective analizate în doctrina juridică de specialitate, inclusiv răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi ale funcţionarilor lor.

Formele răspunderii delictuale

1. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

Potrivit art.1000 alin.3 cod civil comitenţii răspund de „prejudiciul cauzat de (…) prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”.

Pentru a stabili domeniul de aplicare al art.1000 alin.3 Cod civil trebuie clarificaţi termenii de „comitent” şi „prepus”, pentru a defini raportul de prepuşenie.

În lipsa unei definiţii legale în doctrina juridică se susţine că esenţial pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Pe acest temei se naşte dreptul

1 A se vedea L.Pop, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat”, Ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei Chemarea,Iaşi, 19962 A se vedea L.Pop, op.cit., pag.252

148

comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, ţinut să urmeze îndrumările primite1.

Raportul de prepuşenie cunoaşte mai multe izvoare care se referă la anumite contracte, situaţii juridice sau chiar situaţii de fapt2.

Izvorul specific al raportului de prepuşenie îl constituie contractul de muncă în cadrul căruia subordonarea salariatului faţă de patron conduce la concluzia că suntem în prezenţa raportului de prepuşenie care se prezumă relativ.

De reţinut că raportul de prepuşenie nu se confundă ca relaţie juridică relevată în plan civil delictual, cu contractul de muncă, acesta din urmă fiind doar unul dintre izvoarele din care poate să rezulte acest raport.

Calitatea de angajator-comitent poate să fie deţinută de o persoană fizică sau, în cazul cel mai frecvent, de o persoană juridică, precum regia autonomă, societatea agricolă, societatea comercială etc.

Prezumţia relativă referitoare la existenţa raportului de prepuşenie între angajator şi salariat poate fi răsturnat în acele ipoteze în care acest raport ajunge să se disocieze de contractul de muncă.

Astfel, în cazul detaşării, calitatea de comitent o va prelua, fie şi temporar, persoana juridică la care s-a produs detaşarea prepusului. Soluţia se explică prin aceea că această persoană juridică va exercita, la data detaşării, controlul efectiv asupra salariatului detaşat.

Raţionamentul se aplică şi situaţiei în care un utilaj este închiriat unei anumite întreprinderi, însoţit de deserventul său.

Disocierea poate fi cauzată de o autonomie specifică unor profesii. Astfel, medicul îşi evidenţiază calitatea de prepus al unităţii sanitare la care este încadrat numai în legătură cu îndatoririle de serviciu stabilite prin regulamente sanitare, angajarea răspunderii unităţii sanitare în calitate de comitent este permisă dacă se dovedeşte existenţa unui prejudiciu cauzat de neîndeplinirea de către medic a unei îndatoriri de serviciu.

Această distincţie nu mai operează în privinţa infirmierilor care în toate cazurile au calitate de prepuşi ai unităţii sanitare.

În acest sens, „pârâtul în calitatea sa de medic de specialitate, aflându-se în serviciul de gardă, în exercitarea funcţiei încredinţate şi a atribuţiilor sale de serviciu, a acordat o asistenţă medicală necorespunzătoare fiicei minore a reclamanţilor, ceea ce a determinat invaliditatea permanentă a membrului ei superior drept. În atare situaţie, unitatea sanitară căreia i s-a adresat victima, unde i s-a acordat asistenţă medicală de către pârât în cadrul funcţiei încredinţate, consecinţă a raportului de subordonare dintre prepus şi comitent, este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de medic, fiind greşită motivarea instanţelor, în sensul că independenţa profesională a medicilor şi comiterea de o fapte culpabile în cadrul asistenţei de urgenţă nu poate antrena răspunderea spitalului” (Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.114 din 24 ian. 1989).

În mod excepţional, contractul de mandat şi contractul de antrepriză pot genera raporturi de prepuşenie dacă, din conţinutul acestora, rezultă o subordonare foarte strictă între mandatar şi mandant, respectiv între antreprenor şi beneficiarul lucrării. În lipsa unei asemenea subordonări stricte, mandantul şi beneficiarul lucrării nu pot fi acţionaţi în despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate de mandatar, respectiv de antreprenor.

De asemenea, nu se poate concepe un raport de subordonare în sensul art.1000 alin.3 Cod civil nici între locator şi locatar.

În situaţia militarului în termen se face distincţia între:

1 Idem C.Stătescu, C.Bârsan, pag.2242 A se vedea Gh.Beleiu, C.Bârsan, F.Deak, op.cit., pag.306-307

149

- faptele prejudiciabile ce ar fi săvârşite în cadrul unei activităţi ce corespunde serviciului militar, pe de o parte;

- faptele prejudiciabile ce ar fi săvârşite de militarul în termen în afara acestui cadru, ca simplu particular, pe de altă parte.

În primul rând, soluţia logică pe plan juridic ar fi aceea că pentru fapta săvârşită în aceste condiţii să nu răspundă decât autorul în baza art.998-999 Cod civil. Înainte de toate, nu s-ar putea pune problema existenţei unui raport de prepuşenie deoarece satisfacerea stagiului militar nu are la bază acordul de voinţă, „contractul” încheiat între ministerul de resort şi militarul în termen, ci o îndatorire constituţională ce incumbă acestuia din urmă.

În cel de-al doilea caz se apreciază că, dacă activitatea în cursul căreia se cauzează prejudiciul excede sfera serviciului militar, se va angaja răspunderea instituită prin art.1000 alin.3 Cod civil împotriva veritabilului comitent.

Diversitatea izvoarelor din care se poate naşte acest raport solicită o analiză mai atentă în scopul de a observa dacă există, la data săvârşirii faptei, o autoritate de a da instrucţiuni, a supraveghea şi de a controla activitatea exercitată de persoana (comitentul) în interesul căreia se exercită activitatea unei anumite persoane fizice (prepusul). Deci determinarea existenţei raportului de prepuşenie constituie un element de fapt ce trebuie stabilit de la caz la caz.

În legătură cu fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, au fost formulate mai multe opinii asupra cărora nu vom insista.

Una din cele mai importante opinii care, de altfel, pare să fi câştigat o aderenţă pe măsură, constă în ideea de garanţie pe care răspunderea comitentului o prezintă pentru terţele persoane prejudiciate prin fapta proprie a prepusului, fapta săvârşită în condiţii de natură să atragă însăşi răspunderea acestuia în virtutea art.998-999 Cod civil. .

Fiind, şi de această dată, în prezenţa unei răspunderi pentru fapta ilicită a altei persoane se înţelege că premisa răspunderii comitentului este dată de întrunirea tuturor condiţiilor răspunderii prepusului în baza art.998-999 Cod civil; aceste condiţii sunt potrivite, deci, ca şi condiţii generale ale răspunderii comitentului însuşi.

Prin urmare, victima trebuie să facă dovada faptei ilicite săvârşite de prepus, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei prepusului. Este de menţionat că; în privinţa ultimei condiţii, nu se mai acceptă derogări, comitentul neputând fi chemat să răspundă pentru o faptă ilicită prejudiciabilă comisă de prepus dacă acesta a fost lipsit de vinovăţie.

În afara acestora, există două condiţii speciale ce urmează a fi satisfăcute: - existenţa la data săvârşirii faptei a raportului de prepuşenie; - săvârşirea faptei de către prepus în funcţiile care i s-au

încredinţat de comitent. În ce priveşte prima condiţie specială este relevant faptul că dacă raportul de

prepuşenie încetase la data săvârşirii faptei, comitentul nu va răspunde, nefiind deci întrunite aceste condiţii1.

Cea de a doua condiţie specială precizată expres în art.1000 alin.3 Cod civil a dus la numeroase controverse în efortul de a defini la nivel de principiu, dar cât mai clar posibil, ce se înţelege în fond prin „săvârşirea unei fapte în funcţiile sale încredinţate”.

Pentru evitarea unei interpretări extensive a acestei condiţii speciale în doctrina juridică s-au formulat câteva criterii pe care le considerăm deosebit de utile:

1 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.335 şi urm.

150

- comitentul va răspunde pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei încredinţate, acţionând pentru comitent, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite funcţiile;

- comitentul să răspundă şi pentru tot ceea ce depăşeşte cadrul normal al funcţiei, dacă între acest exerciţiu abuziv şi fapta prejudiciabilă se poate stabili o legătură de cauzalitate ori, cel puţin, o corelaţie necesară. Sub aspect subiectiv, este necesar să existe măcar aparenţa că fapta ilicită a fost săvârşită în interesul comitentului;

- comitentul nu va răspunde dacă persoana prejudiciată a ştiut că prepusul acţionează în interesul său propriu ori cu depăşirea atribuţiilor decurgând din funcţia încredinţată ori dacă activitatea prepusului a ieşit din sfera de activitate în care comitentul exercita controlul asupra sa. În această ordine de idei, ce pune în valoare necesitatea unei corelaţii de fond, se admite că nu va răspunde comitentul pentru o faptă prejudiciabilă săvârşită de prepus fără legătură cu funcţia ce i-a fost încredinţată, chiar dacă fapta s-a consumat în timpul programului de lucru.

Odată ce a aprobat îndeplinirea condiţiilor generale şi speciale analizate, victima are următoarele posibilităţi:

- să pretindă despăgubiri de la comitent, pe temeiul art.1000 alin.3 Cod civil; - să pretindă despăgubiri de la prepus, pe temeiul art.998-999 Cod civil; - să cheme în judecată pentru despăgubiri, în solidar, pe comitent şi

pe prepus, pe temeiul art.1000 alin.3 Cod civil şi art.998-999 Cod civil coroborate cu art.1003 Cod civil.

Este unanim acceptat că răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima prejudiciată în dorinţa sa de a obţine în condiţii mai sigure şi mai facile repararea integrală a prejudiciului.

Persoana direct şi în primul rând răspunzătoare rămâne prepusul - comitentul fiind răspunzător numai în raport cu victima - ceea ce explică dreptul comitentului care a reparat prejudiciul de a se îndrepta împotriva persoanei culpabile pentru recuperarea sumelor achitate victimei cu titlu de despăgubiri. Comitentul are astfel la îndemână o acţiune în regres care este o acţiune civilă de drept comun, comitentul are dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite.

Prepusul se poate exonera în parte de răspundere dovedind că la săvârşirea faptei a concurat, alături de propria sa culpă în a cărei lipsă nu s-ar fi putut angaja nici răspunderea comitentului care a plătit despăgubirea, şi culpa proprie a comitentului.

Este unanim acceptată în doctrină menţinerea solidarităţii prepuşilor în cadrul regresului comitentului plătitor (atunci când prin fapta ilicită prejudiciul a fost produs de mai multe persoane având calitatea de prepuşi).

2. Răspunderea pentru lucruri

Temeiul răspunderii juridice a fost identificat în doctrina şi practica judiciară în art.1000 alin.1 ultima parte: „Sunt de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat ... de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Acest temei este expus lapidar de legiuitorul civil de la 1864, când încă nu se reliefase multitudinea de prejudicii produse de lucruri, în condiţiile actuale ale dezvoltării tehnicii, cu consecinţele sale, inclusiv negative: (accidente rutiere, de muncă, incendii ş.a.), şi-a căpătat o anumită autonomie, devenind sediul materiei pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general. În măsura în care, însă, prin reglementări speciale, exprese, este exceptată o categorie de bunuri, sunt aplicabile acestea, derogându-se de la normele dreptului comun.

151

Între reglementările speciale derogatorii de la sistemul general al răspunderii sunt cele referitoare la asigurarea de bunuri, protecţia mediului ambiant şi îndeosebi cele privind răspunderea generată de accidente nucleare, căderea sateliţilor etc.

Domeniul de aplicare a art.1000 alin.1 Cod civil presupune clasificarea următoarelor elemente: noţiunea de bun, noţiunea de pază şi de paznic al bunului şi noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului, astfel'1:

- lucrurile pentru care se răspunde prin formularea generală a legii („lucruri ce sunt sub paza noastră”) rezultă că în această reglementare nu se face nici o distincţie între diferite categorii de bunuri. Excepţii - adică bunuri pentru care regimul juridic instituit prin art.1000 Cod civil este inaplicabil - ar urma să fie obiectul unei reglementări speciale (normele privitoare la animale, edificii ş.a.). Prin urmare, se va răspunde pentru prejudiciile produse de lucruri mobile sau imobile, de o periculozitate deosebită ori în general nepericuloase, cu o mişcare proprie (mecanisme, instalaţii) sau inerte etc. Un lucru nu este periculos - şi în lipsa unui text de lege special nu este exceptat de la regimul juridic general - prin el însuşi. Periculozitatea se dovedeşte mai mult datorită prejudiciilor pe care un obiect oarecare le-a produs. Prezentând interes doar prejudiciile pe care efectiv le-ar produce, într-o anumită împrejurare, periculoase se dovedesc şi obiectele de mobilier (scaun, sobe) care prin defectele lor ar fi dăunătoare pentru o persoană.

- răspunderea presupune a delimita lucrurile care se află în paza celui chemat să răspundă. Paza are două sensuri - paza materială şi paza juridică.

Paza materială cuprinde situaţiile în care o persoană utilizează, în fapt, un bun, fiind subordonat, urmărind imperativele sale de altă persoană. Reprezentativă pentru paza materială o constituie situaţia salariaţilor care utilizează mecanisme, instalaţii şi alte lucruri în cadrul întreprinderii, potrivit organizării, regulamentelor şi obligaţiilor de serviciu date de cei care angajează. Dimpotrivă, paza juridică receptează toate împrejurările în care o persoană are un bun în fapt, pe care efectiv îl foloseşte autonom de directivele ori controlul altuia. În înţelesul legii pentru răspundere interesează numai paza juridică. Se consideră că proprietarul are şi paza juridică; proprietatea generând o prezumţie de pază juridică, această prezumţie îngăduie însă proprietarului de a dovedi împrejurări concrete din care să rezulte transferarea pazei juridice către o altă persoană. Transmiterea pazei juridice se operează, practic, printr-un contract de locaţiune, împrumut, antrepriză etc., adică în acele contracte în care beneficiarul lucrului urmează a-1 folosi autonom în interesul său, fără vreo implicare a proprietarului. În contractul de muncă, întrucât angajatul este subordonat celui care angajează, desfăşurându-şi activitatea potrivit organizării unităţii, nu se transferă paza juridică.

În legătură cu acţiunea dăunătoare a lucrului trebuie precizat că termenul este dat de rolul cauzal, obiectiv inevitabil al lucrului. Legătura dintre lucru şi prejudiciu nu este doar imediată, materială - aşa cum se întâmplă în accidentele de circulaţie - ci se poate manifesta şi printr-o cauzalitate generală, caracteristică surselor de poluare. În ultima ipoteză, instalaţiile poluante nu se află într-o relaţie imediată, nemijlocită, cu prejudiciile provocate. De această dată relaţia este nemijlocită prin modificările nocive produse în aer, apă. Nu are semnificaţie dacă obiectul în cauză se află în mişcare, în acţiunea sa firească ori anormală sau dacă era într-o stare pasivă, inertă.

Temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri se caracterizează prin răspunderea obiectivă. Complexitatea mijloacelor tehnice, imposibilitatea evitării oricăror consecinţe negative a proceselor de producţie au determinat aprecierea că nu poate fi vorba de vreo culpă a celui ce urmează să răspundă. Acţionează o prezumţie de responsabilitate asupra celui care are paza juridică a lucrurilor cauzatoare de daune. Elementul caracteristic îl constituie cauzalitatea dintre acţiunea (ori starea lucrului) şi prejudiciu.

1 A se vedea prof. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.184-185

152

Prezumţia de responsabilitate îngăduie celui ce a avut paza juridică să dovedească împrejurările concrete din care să rezulte un alt factor decisiv, determinant al prejudiciului. Din probele administrate se infirmă cauzalitatea caracteristică răspunderii obiective.

Împrejurările care demonstrează acţiunea altui factor exonerator de răspunderea pe care a avut-o paza juridică sunt: forţa majoră, culpa gravă a victimei ori fapta altei persoane.

3. Răspunderea pentru prejudiciile aduse de animale

În conformitate cu prevederile art.1001 Cod civil „proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul în timpul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat”.

Cu privire la textul de lege sus-menţionat, în fundamentarea acestei răspunderi au fost formulate două concepte:

- fundamentarea răspunderii pe ideea de risc potrivit căreia cel care trage foloasele unei activităţi trebuie să suporte şi consecinţele păgubitoare ale activităţii respective;

- fundamentarea pe ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice.

În mod practic această categorie a răspunderii prezintă următoarele aspecte: - întrucât legea nu face nici o distincţie, se va răspunde pentru orice animal,

domestic ori sălbatic, agresiv ori blând. Indiferent de specie, se impune ca animalul în individualitatea sa să fie obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real. În temeiul art.1001 Cod civil nu se răspunde pentru prejudiciile aduse de animalele de pe un fond de vânătoare de către unitatea care administrează acel teren. Pentru prejudiciile produse de animalele sălbatice aflate în păduri, fonduri de vânătoare etc. este reglementată o răspundere specială a acelor unităţi care nu şi-au îndeplinit obligaţiile de stârpire sau de alungare.

- subiectul răspunderii este proprietarul animalului care, în temeiul unei prezumţii, are şi paza juridică. Rezultă expres din lege că paza juridică se transmite către altă persoană care ar folosi animalul în interesul său, independent de îndrumările şi controlul proprietarului;

- legea nu prezintă în ce constă acţiunea, comportamentul animalului care ar urma să fie specific speciei sale sau nefiresc. Totuşi, proprietarul ori cel care are doar paza juridică vor fi exoneraţi de răspundere dacă dovedesc una din următoarele împrejurări: culpa gravă a victimei, acţiunea forţei majore, o faptă determinată care generează altă răspundere.

4. Răspunderea pentru ruina edificiului

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului este reglementată expres în art.1002 Cod civil, astfel: „Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.

Principalele aspecte sunt: - se răspunde pentru orice edificiu, în înţelesul de construcţie realizată prin

implementarea unor materiale în sol. În această accepţiune extensivă se cuprind clădirile; digurile, barajele, canalele etc. Nu se cuprind însă prejudiciile cauzate de căderea copacilor, bunuri care nu sunt edificate de om;

- răspunderea acţionează pentru ruinarea, degradarea edificiului determinată numai de două cauze: lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie. Dacă daunele s-ar fi produs

153

datorită altor cauze, cum ar fi ploi torenţiale, furtună care a smuls acoperişul proiectându-1 asupra bunurilor altuia nu operează art.1002 Cod civil. Împrejurările limitative menţionate se caracterizează prin durata în timp, perioadă în care proprietarul putea lua măsuri de remediere şi evitare a daunelor.

- Răspunderea este a proprietarului. Se consideră că şi pentru un imobil închiriat proprietarului îi revin obligaţii de întreţinere, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul încheiat cu locatarul. Viciile de construcţii ar putea fi imputate constructorului ori proprietarului anterior. Proprietarul edificiului, după ce va despăgubi proprietarul de la care a dobândit imobilul, are acţiune în regres, care se rezolvă pe alt temei, în funcţie de clauzele contractelor, ale reglementărilor privitoare la termene de garanţie.

Fundamentul răspunderii pentru ruina edificiului este identic cu fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de bunuri în general, având un caracter obiectiv.

5. Cu privire la răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele unei autorităţi publice care vatămă un drept al unei persoane fizice sau juridice

Potrivit prevederilor art.78 din Constituţia României, persoana vătămată întru-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea unei cereri în termen legal este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. În continuare, legiuitorul constituţional arată că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

Ca urmare, prin Legea nr.29/1990 s-a instituit în ţara noastră un contencios de plină jurisdicţie. În temeiul acestei caracteristici a contenciosului administrativ român, instanţele judecătoreşti de contencios administrativ român, respectiv secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, precum şi curţile de apel, soluţionând acţiunea de contencios vor putea, în cazul în care o găsesc întemeiată, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ de autoritate emis cu nerespectarea legii, să oblige autoritatea administrativă să emită actul la care reclamantul avea dreptul, iar atunci când prin actul emis ori prin refuzul administraţiei de a-i emite i s-au cauzat prejudicii, să oblige autoritatea administrativă la acoperirea daunelor materiale sau morale cauzate acestuia.

Răspunderea în contencios administrativ trebuie analizată sub două forme, anume1: - răspunderea autorităţii, administrative; - răspunderea funcţionarilor publici. De menţionat că în ambele forme este vorba de răspunderea administraţiei publice

pentru pagube cauzate persoanelor fizice sau juridice vătămate în drepturile lor recunoscute de lege printr-un act administrativ ilegal, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva cererile la un drept recunoscut de lege.

Recuperarea pagubei poate fi solicitată atât prin acţiunea în care se cere anularea unui act administrativ de autoritate emis ilegal sau obligarea la rezolvarea unei cereri referitor la un drept recunoscut de lege, cât şi prin acţiune separată.

Astfel, prin art.12 din Legea 29/1990 se prevede că în cazurile în care întinderea pagubei nu este cunoscută la data judecării acţiunii în anulare a actului administrativ, cel păgubit o va introduce ulterior, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege pentru cererile de despăgubiri, care începe să curgă de la data la care a cunoscut sau ar fi

1 A se vedea V.Prisacaru, „Tratat”

154

trebuit să cunoască întinderea pagubei. Pentru asemenea cereri termenul de prescripţie este de trei ani.

În urma admiterii acţiunii de contencios administrativ, autoritatea publică în cauză este obligată să înlocuiască ori să modifice actul sau, după caz, să elibereze certificatul, adeverinţa sau orice alt act ori să ia măsurile cerute de reclamant sau dispuse de instanţa de judecată prin hotărâre irevocabilă. În cazul în care nu s-a stabilit un astfel de termen, acesta va fi de 30 de zile şi începe să curgă de la data când hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă. Reclamantul are dreptul să ceară obligarea autorităţii publice la plata de daune pentru întârziere.

În legătură cu natura juridică a acestei răspunderi în literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite.

O caracteristică generală a acestei răspunderi, evidenţiată de toţi autorii, constă în faptul că aceasta prezintă unele particularităţi, deşi ea trebuie să întrunească în general condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998-999 Cod civil (existenţa unui prejudiciu cert, fapta ilicită extracontractuală şi raportul de cauzalitate).

Lucru foarte important însă ce trebuie reţinut, culpa sau vinovăţia este o condiţie necesară numai atunci când cel chemat în judecată alături de autoritatea publică priveşte şi pe funcţionarul care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii reclamantului, pentru a răspunde solidar.

Pornind de aici, unii autori susţin că Legea 29/1990 reglementează un caz de răspundere civilă delictuală care se aseamănă foarte mult cu răspunderea pentru fapta proprie1, având, însă, unele particularităţi care o individualizează, venind cu argumente proprii:

- natura obligaţiei de reparare nu depinde de natura normei de drept încălcată („este greşit a se susţine că ori de câte ori fapta ilicită constă în încălcarea unei alte norme de drept decât dreptul civil, obligaţia de reparare aparţine normei încălcate”2).

- delictul civil cuprinde o sferă foarte largă de fapte ilicite şi prejudiciabile deoarece art.998 Cod civil îl defineşte ca fiind: „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu”.

- răspunderea autorităţii publice pentru daunele patrimoniale şi morale cauzate reclamantului este o răspundere civilă delictuală, fără culpă, indiferent de împrejurarea dacă persoana prejudiciată sau nu a chemat în judecată şi pe funcţionarul care a emis actul sau a refuzat rezolvarea cererii celui păgubit. Faptul că Legea 29/1990 nu face nici o referire la vina autorităţii publice este o omisiune deliberată pentru a-1 scuti pe cel prejudiciat de sarcina grea, uneori imposibilă, de a face proba culpei autorităţii respective.

Pentru a se angaja şi răspunderea funcţionarului în solidar cu autoritatea publică a cărui prepus este, persoana prejudiciată va fi ţinută să dovedească vinovăţia acelui funcţionar.

Deci, în această situaţie ne-am afla în faţa unei răspunderi civile delictuale fără culpă, fundamentul ei fiind de natură obiectivă, constând în obligaţia de garanţie instituită implicit de lege în sarcina autorităţilor publice (atunci când reclamantul cheamă în judecată numai autoritatea publică).

În ipoteza însă când se angajează şi răspunderea funcţionarului public în solidar cu autoritatea publică al cărui funcţionar este, persoana prejudiciată va fi ţinută să dovedească vinovăţia acelui funcţionar. Răspunderea în acest caz este o răspundere subiectivă, fundamentându-se pe culpa funcţionarului dovedită de reclamant.

1 A se vedea M.Eliescu, op.cit., pag.3212 A se vedea L.Pop, op.cit., pag.321

155

Fără a ne însuşi pe deplin aceste opinii, dar nici respingându-le, fiind, după părerea noastră, laborios argumentate, ne exprimăm unele reţineri faţă de teoria răspunderii civile delictuale obiective a autorităţii administraţiei publice în ipoteza prezentată, astfel:

La o analiză mai atentă observăm că organele administraţiei publice locale şi centrale nu pot avea şi calitate de reclamant, pentru că dispoziţiile art.48 alin.1 din Constituţie („Drepturile şi îndatoririle fundamentale” - Titlul II al Capitolului II) rezultă că pot avea calitate procesuală activă în litigiile de contencios administrativ numai persoanele fizice sau juridice particulare, nu şi organele administraţiei publice, cu excepţia prefectului (art.122 alin.1 din Constituţia României).

Se ridică, pe bună dreptate, întrebarea: părţile mai sunt, în această situaţie, pe poziţii de egalitate?

În altă ordine de idei, trebuie să avem în vedere că pot fi atacate la instanţele de contencios numai actele administrative de autoritate pentru care legea nu prevede o altă cale de atac.

Actele administrative de autoritate reglementează exclusiv raporturi juridice de drept administrativ în care una din părţi se află în stare de subordonare faţă de cealaltă, nerespectarea conduitei prescrise putând fi declanşată în unele cazuri direct intervenţia forţei coercitive a statului, fără a se mai face apel la instanţa de judecată pentru restabilirea situaţiei iniţiale.

Însăşi procedura de adoptare a acestor acte este o procedură aparte, reglementată expres de legiuitor şi tocmai pentru a le asigura eficienţa scontată, legiuitorul a prevăzut o altă cale de soluţionare atunci când prin acestea este vătămat un drept prevăzut de lege, cea a contenciosului administrativ.

Iată de ce credem că în această situaţie ne aflăm în faţa unei răspunderi specifice aparţinând altei ramuri de drept - constituţional sau administrativ.

Cu totul alta este situaţia răspunderii juridice a funcţionarului public, unde va trebui să se ţină seama că această răspundere priveşte pe:

- funcţionarul public care a emis actul administrativ ilegal şi care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii;

- funcţionarul public ierarhic superior celui prevăzut la lit.a art.13; - conducătorul autorităţii administrative care a emis ori a refuzat rezolvarea cererii1. În consens cu cele prezentate, Legea 29/1990 art.13 alin.1 prevede că acţiunile în

justiţie prevăzute în prezenta lege vor putea fi formulate şi personal împotriva funcţionarului autorităţii pârâte, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite - prevede în continuare textul la care ne referim - persoana respectivă - funcţionarul public - va putea fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea administrativă în cadrul căreia acesta funcţionează.

În cazul în care funcţionarul public a fost chemat în judecată pentru plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unui act administrativ ilegal, potrivit prevederilor alin.2 al aceluiaşi articol persoana - funcţionarul public - acţionată astfel în justiţie poate chema în garanţie superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să semneze actul a cărui legalitate, totală sau parţială, este supusă verificării instanţei de judecată. În caz de admitere a acţiunii se va stabili dacă s-a făcut proba ordinului scris în cererea de chemare în garanţie, situaţie în care răspunderea pentru prejudiciile cauzate va reveni funcţionarului public ierarhic superior, celui care a elaborat actul ilegal şi care a dat ordin scris să semneze actul respectiv.

1 A se vedea V.Prisăcaru, op.cit., pag.354-355

156

Suntem şi noi de părere că aceeaşi soluţie s-ar impune şi în cazul în care funcţionarul public este chemat în judecată pentru că se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă acest refuz se datorează ordinului scris al superiorului său ierarhic1.

În aceste situaţii, răspunderea funcţionarului public poate fi, după caz, fie subiectivă, întemeindu-se pe culpa sa dovedită de reclamant, fie o răspundere juridică obiectivă, dacă se datorează ordinului scris al superiorului său ierarhic (se are în vedere subordonarea ierarhică specifică raporturilor juridice de drept administrativ).

1 Idem.

157

Caappiittoolluull XX C

Răăssppuunnddeerreeaa cciivviillăă ccoonnttrraaccttuuaallăă R

1. Consideraţii introductive

În conformitate cu prevederile art.963 alin.1 Cod civil contractele legal făcute au „putere de lege” între părţile contracte. De aici rezultă un principiu de bază al dreptului nostru civil, în sensul că obligaţiile trebuie să fie îndeplinite în natura lor specifică, conform clauzelor convenite la termenul şi locul stabilit.

Aceasta înseamnă că creditorul are dreptul a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiilor debitorului. În caz contrar, atunci când debitorul nu îşi execută în mod voluntar obligaţiile contractuale, creditorul are dreptul de a cere instanţelor de judecată obligarea debitorului la executarea acestora silită în natură.

Imposibilitatea executării în natură a obligaţiei izvorâtă din contract, nu constituie, prin ea însăşi o cauză de liberare a debitorului. Dacă se stabileşte existenţa unei asemenea imposibilităţi, fără ca debitorul să facă dovada că nu-i este imputabilă, obligaţia nu se stinge, ci îşi schimbă doar obiectul, care se transformă într-un echivalent bănesc, pe care el îl plăteşte creditorului, cu titlu de despăgubiri. Obligaţiei iniţiale i se substituie o obligaţie de reparare a prejudiciului cauzat, creditorul fiind îndreptăţit să ceară debitorului din a cărui culpă s-a produs imposibilitatea de executare reală, repararea pagubei astfel încercată.

Executarea indirectă sau prin echivalent bănesc, reprezintă deci, sub forma unei sume de bani acordată creditorului cu titlu de daune-interese, prestaţiunea în natură la care era obligat debitorul prin contract. Imposibilitatea executării în natură trebuie să fie efectivă şi imputabilă debitorului culpabil, fiind constatată ca atare de instanţa judecătorească.

În doctrina juridică, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale1.Aşadar, pentru a fi în prezenţa răspunderii civile contractuale, trebuie ca între debitor şi creditor să existe un contract valabil încheiat. Ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu în lipsa ori în afara unei legături contractuale se va angaja răspunderea civilă extracontractuală sa delictuală2.

2. Elementele răspunderii civile pentru neexecutare

Aceste elemente sunt următoarele: prejudiciul, culpa, fapta ilicită a debitorului, raportul de cauzalitate între această faptă şi paguba provocată creditorului.

Necesitatea întrunirii acestor patru condiţii rezultă din analiza prevederilor art.1073, 1082, 1083, 1084 şi 1086 Cod civil.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.72 A se vedea C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoanu - „Tratat de drept civil român”, Ed.Naţională,Bucureşti, 1929, op.cit., pag.7

158

A) Fapta ilicită constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei. Deci, fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în neexecutarea obligaţiilor sale contractuale. Neexecutarea obligaţiilor contractuale are două sensuri: „lato sensu” - constă în neexecutarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor; „stricto sensu” - constă doar în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.

a) Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. Uneori chiar şi o executare parţială are valoarea unei neexecutări totale, atunci când obiectul obligaţiei este indivizibil prin convenţia părţilor, precum şi situaţia când se referă la neexecutarea unei obligaţii accesorii, care a fost considerată o clauză esenţială la încheierea contractului.

b) Executarea necorespunzătoare constă în executarea obligaţiei de către debitor cu nerespectarea condiţiilor de calitate a prestaţiei. Astfel, de exemplu, în cazul executării defectuoase a unei reparaţii, confecţionării unei haine prea mare sau prea mică pe care creditorul nu o poate utiliza etc. executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale necorespunzătoare este proprie obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a face.

În toate cazurile de neexecutare şi executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, despăgubirile în bani la care are dreptul creditorul pentru repararea prejudiciului care i-a fost cauzat se numesc daune-interese compensatorii.

Dacă proba neexecutării care au ca obiect prestaţia de a da un lucru cert sau a nu face este mai uşor de administrat, cea de-a nu face este mai dificilă. În ce priveşte obligaţiile care au ca obiect prestaţia de a face, trebuie avută în vedere clasificarea lor în: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. În cazul neexecutării obligaţiilor de rezultat, faptul neexecutării se va dovedi indirect, probându-se că rezultatul la care debitorul s-a îndatorat nu a fost obţinut. În cel de-al doilea caz, creditorul va trebui să dovedească cum că debitorul nu a acţionat în nici un fel sau că activitatea şi mijloacele utilizate de el au fost necorespunzătoare şi de aceea rezultatul urmărit nu a fost obţinut1.

c) Executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale prin care se înţelege faptul că debitorul a executat în natură obligaţiile sale sau este gata să le execute după împlinirea termenului suspensiv stabilit în contract de către părţi. Atunci când, prin întârzierea în executare, creditorul a suferit un prejudiciu, debitorul va fi obligat să-1 despăgubească. Aceste despăgubiri se numesc daune-interese moratorii.

Întârzierea în executare poate fi considerată, uneori, neexecutarea popriu-zisă, totală sau parţială a obligaţiilor. Astfel, ea are valoarea unei neexecutări totale când obligaţia prin natura sa, potrivit art.1081 Cod civil, nu putea fi executată decât până sau la un anumit termen, pe care debitorul nu 1-a respectat.

B) Prejudiciul. Neexecutarea obligaţiilor contractuale are ca efect angajarea răspunderii debitorului numai dacă creditorul a suferit un prejudiciul, o pagubă. Necesitatea existenţei prejudiciului rezultă din prevederea art.1082 Cod civil, care dispune că debitorul datorează daune-interese „de se cuvine”. Prejudiciul constituie un element esenţial, în sensul că răspunderea debitorului nu este angajată dacă neexecutarea ce-i este imputabilă, nu a cauzat creditorului o pagubă materială, ce trebuie reparată. Evaluarea prejudiciului se poate face pe cale judecătorească, şi ea trebuie să fie integrală, cuprinzând atât pierderea efectiv suferită de creditor, cât şi câştigul de care a fost lipsit. Ea cuprinde, prin urmare, două elemente: damnum emergens şi lucrum cessans. Prin pierderea efectiv suferită se înţelege diminuarea survenită în patrimoniul creditorului, ca urmare a neexecutării obligaţiei debitorului.

Câştigul nerealizat constă în creşterea care ar fi intervenit în mod normal în patrimoniul creditorului dacă debitorul îşi îndeplinea obligaţia luată. Daunele-interese nu pot cuprinde decât ceea ce este o consecinţă directă şi imediată a neexecutării contractului.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.330

159

C) Raportul de cauzalitate dintre neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciu. Potrivit art.1086 Cod civil „daunele interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”, chiar şi atunci când neexecutarea rezultă din dolul debitorului. Se afirmă astfel necesitatea unei relaţii cauzale directe între prejudiciu şi neexecutarea contractului.

D) Culpa este un element esenţial al răspunderii pentru neexecutare. Debitorul se găseşte în culpă în toate cazurile în care - cu intenţie, din imprudenţă sau din neglijenţă - a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei ce-i revine, cauzând astfel un prejudiciu creditorului său. Orice acţiune sau inacţiune ilicită a debitorului, având drept rezultat final imposibilitatea executării în natură a obligaţiei luate, constituie astfel o culpă în sarcina sa. În principiu, neîndeplinirea obligaţiei sale contractuale - de îndată ce creditorul a administrat dovada acestei neîndepliniri - este imputabilă debitorului, în afară de cazul în care el stabileşte că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i este imputabilă. Potrivit art.1083 Cod civil, cazul fortuit sau forţa majoră apără pe debitor de răspundere, existenţa lor fiind de natură să arate că imposibilitatea executării obligaţiei în natură nu este datorată culpei sale.

În literatura juridică s-au purtat discuţii asupra problemei necesităţii dovedirii culpei. Rezolvarea ei face necesară luarea în considerare a clasificării la care neam referit: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace1.

- În cazul obligaţiilor de rezultat, s-a impus soluţia potrivit căreia culpa debitorului este prezumată. Această prezumţie operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat rezultatul la care s-a obligat. Nerealizarea scopului urmărit constituie în fapt o dovadă a vinovăţiei debitorului, ceea ce declanşează prezumţia relativă de culpă a acestuia (art.1073, 1075, 1082). Aşadar, creditorul nu este obligat să dovedească existenţa culpei debitorului. Cu toate acestea, o analiză a motivelor pentru care debitorul nu a obţinut rezultatul urmărit este uneori necesară. O asemenea examinare se impune în anumite situaţii, cum sunt: când legea pretinde, în unele contracte, din partea debitorului o comportare deosebită, decât cea obişnuită;

- când părţile prevăd o astfel de conduită a debitorului; - când există o aparenţă de executare, dar ea este neconformă sau

defectuoasă. În toate aceste ipoteze, creditorul va trebui să dovedească lipsa acelei conduite speciale în executarea obligaţiei - prevăzute de lege sau în contract, ori după caz, executarea neconformă ori defectuoasă a obligaţiei2.

- În cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă, situaţia este cu totul diferită. Prin definiţie, debitorul se obligă a desfăşura o activitate diligentă şi de a depune toate mijloacele necesare pentru a realiza un anumit rezultat. El nu garantează obţinerea acelui rezultat. Nerealizarea rezultatului, prin ea însăşi, nu are ca efect declanşarea vreunei prezumţii de culpă. Dimpotrivă, pentru angajarea răspunderii contractuale, creditorul este obligat să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi desfăşurat o activitate diligentă şi nu a folosit mijloacele cele mai adecvate care ar fi putut duce la obţinerea acelui rezultat3.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.3312 Idem3 A se vedea B.Stark - „Droit civil - obligationes contract edition”, pag.574-576

160

3. Clauze de modificare a răspunderii contractuale prin acordul voinţă al părţilor

Majoritatea normelor aplicabile răspunderii contractuale sunt supletive, astfel încât pot fi modificate prin acordul de voinţă al părţilor contractante. Este necesar ca o convenţie, prin care părţile contractante stabilesc clauzele de modificare a răspunderii lor, să fie încheiată înainte de neexecutarea obligaţiilor şi producerea prejudiciului.

Printr-o asemenea convenţie, părţile pot doar să modifice răspunderea contractuală. Ele nu pot stipula în contract clauze prin care debitul să fie exonerat de orice răspundere sau prin care nu este ţinut să răspundă pentru culpa sa gravă sau pentru dol.

Astfel de clauze sunt lovite de nulitate absolută, deoarece sunt o dovadă a faptului că debitorul nu a avut intenţia de a se obliga din punct de vedere juridic; obligaţiile debitorului sunt pur potestative1.

Există trei categorii de clauze valabile de modificare a răspunderii contractuale: - cauze de exonerare de răspundere pentru anumite cazuri, exceptate şi culpe

determinate, cum ar fi neglijenţa sau imprudenţa. Dar clauza prin care debitorul ar fi exonerat de răspundere pentru dol este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri, de natură a încuraja la fraudă, astfel încât este lovită de nulitate absolută.

Sunt valabile clauzele prin care se reduce numărul obligaţiilor egale ale debitorului, cu condiţia de a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii şi bunele moravuri.

- clauze de limitare a răspunderii contractuale sunt acelea prin care părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata cărora debitorul poate fi obligat pentru neexecutarea obligaţiilor sale, chiar dacă prejudiciul suferit de creditor depăşeşte această limită. Şi de această dată, clauza este valabilă numai dacă debitorul nu este vinovat de dol sau o culpă gravă. Plafonul stabilit nu trebuie să fie foarte redus pentru a constitui, în realitate, o clauză de nerăspundere totală.

- Clauze care agravează răspunderea când, prin acordul de voinţă al părţilor, debitorul îşi asumă răspunderea şi în ipoteza în care neexecutarea se va datora unor cazuri de forţă majoră determinate. Aşadar, debitorul îşi reduce numărul cazurilor de forţă majoră în prezenţa cărora legea îl exonerează de răspundere. Această clauză care agravează răspunderea trebuie să fie expres prevăzută în contract.

4. Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală - deosebiri

Analiza comparată a celor două forme ale răspunderii civile ne duce la concluzia că ambele au aceeaşi finalitate - repararea prejudiciului cauzat unei persoane fizice sau juridice printr-o faptă ilicită extraordinară sau contractuală.

Ca atare, pentru angajarea răspunderii civile în ambele forme (delictuală sau contractuală) este necesar a fi întrunite cele patru condiţii sau elemente analizate anterior: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa sau vinovăţia autorului faptei ilicite.

Deşi în doctrina juridică se susţine în mod unanim teoria unităţii răspunderii civile, ambele forme alcătuind împreună o singură instituţie juridică, totuşi, unii autori în

1 A se vedea Liviu Pop - „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed.Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1996,pag.330

161

lucrările publicate în ultima perioadă au „sesizat” existenţa unor particularităţi ale regimului juridic al răspunderii contractuale în raport cu regimul juridic al răspunderii delictuale1.

Între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală sunt, astfel în principal, următoarele deosebiri:

- aşa cum am mai arătat, răspunderea civilă delictuală este răspunderea de drept comun şi se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale, cu caracter general, care incumbă tuturor, pe când răspunderea civilă contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a executării lato sensu a obligaţiilor născute în sarcina debitorului dintr-un contract valabil încheiat. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza premergătoare încheierii contractului, prin revocarea ofertei, precum şi răspunderea pentru nerestituirea prestaţiilor executate în baza unui contract lovit de nulitate este, întotdeauna, o răspundere delictuală. Deci răspunderea contractuală intervine între persoane fizice sau juridice care au o anumită calitate, aceea de părţi contractante, prin încălcarea unei obligaţii concrete şi determinate în contract. Pe cale de consecinţă, ori de câte ori răspunderea contractuală nu există, cel care a suferit un prejudiciu prin fapta omului, de un lucru, animal sau ruina edificiului poate obţine repararea lui numai în condiţiile şi potrivit normelor răspunderii civile delictuale;

- în cazul răspunderii delictuale, întinderea reparaţiei se stabileşte în funcţie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile. În materie contractuală, pentru stabilirea întinderii daunelor-interese vor fi avute în vedere doar prejudiciile directe şi previzibile, cu excepţia cazului în care debitorul se face vinovat de dol;

- în cadrul răspunderii delictuale, dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane, răspunderea lor este solidară (art.10l3 Cod civil); în materie contractuală în principiu, dacă sunt doi sau mai mulţi debitori, răspunderea lor este divizibilă proporţional cu obligaţia. Aşadar, în ipoteza pluralităţii de debitori, răspunderea lor solidară există numai dacă solidaritatea a fost stipulată expres în cuprinsul contractului încheiat cu creditorul;

- referitor la capacitatea de a răspunde, în materie delictuală răspund toate persoanele care au săvârşit fapte ilicite şi prejudecabile, acţionând cu discernământ indiferent de vârstă şi de starea psihică minorii sub 16 ani răspunzând delictual, dacă se face dovada că în momentul săvârşirii faptei au avut discernământ. În materie contractuală, capacitatea de a răspunde este identică cu capacitatea de exerciţiu şi se dobândeşte, de regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul între 14 şi 18 ani poate răspunde numai în cadrul contractelor pe care le încheie valabil fără a fi necesară încuviinţarea. ocrotitorilor legali şi a autorităţilor tutelare, cum sunt actele de conservare şi de administrare a patrimoniului;

- autorul faptei prejudiciabile sau persoana răspunzătoare este de drept pusă în întârziere în cazul răspunderii delictuale. Dimpotrivă, pentru antrenarea răspunderii contractuale, de regulă, este necesară punerea debitorului în întârziere printr-o somaţie de plată, prin intermediul executorilor judecătoreşti;

- în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, în materia răspunderii delictuale se aplică întotdeauna termenul general de prescripţie de 3 ani (face excepţie acţiunea în răspundere pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare, când termenul de prescripţie este de 10 ani), pe când în materia răspunderii contractuale legea prevede, pe lângă termenul general şi alte termene speciale;

- în cadrul răspunderii delictuale, convenţiile de nerăspundere, intervenite înainte de săvârşirea faptei ilicite sunt, în principiu, lovite de nulitate; în cazul răspunderii contractuale, clauzele de nerăspundere sunt valabile, în anumite limite.

1 A se vedea Ion Albu - „Răspunderea civilă precontractuală” şi RRD nr.7/1993, pag.40-41

162

Caappiittoolluull XXII C

Trraannssmmiitteerreeaa şşii ttrraannssffoorrmmaarreeaa oobblliiggaaţţiiiilloorr T

1. Noţiuni introductive

În raportul juridic obligaţional pot interveni uneori modificări, fără a avea ca efect stingerea sa în mod definitiv şi ireversibil. Aceste modificări, unele reglementate legal şi sesizate în practica judiciară au fost preluate şi dezvoltate în doctrina de specialitate prin analiza formelor specifice ale instituţiilor juridice de drept civil privind transmiterea şi transformarea obligaţiilor.

Raportul juridic obligaţional este un raport juridic civil ce cuprinde dreptul de creanţă, care constituie un element activ al patrimoniului creditorului şi obligaţia corelativă sau datoria. Patrimoniul persoanei fizice se poate transmite prin transmisiune universală sau cu titlu universal1. O astfel de transmisiune (moştenire legală sau testament) operează în cazul persoanelor fizice la decesul creditorului ori al debitorului ori a ambelor subiecte ale raportului obligaţional. În cazul persoanelor juridice, aşa cum am văzut, transmisiunea universală sau cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor are loc prin reorganizare, fuziune, absorbţie, divizare totală sau parţială.

O problemă care se pune este cea a transmiterii obligaţiilor privite în individualitatea lor: laturile raportului juridic obligaţional - latura activă şi latura pasivă - prin acte între vii. Deci este posibil tot prin acte juridice între vii ca un raport juridic obligaţional odată născut să-şi poată vedea transformate elementele sale.

Din răspunsul dat la aceste probleme rezultă că poate avea loc prin acte între vii şi o transmisiune de creanţă sau o transmisiune de datorie cu titlu particular. Transmisiunea de creanţă este dată prin lege pe când cea de datorie nu este reglementată, dar se poate realiza prin diferite mijloace juridice.

Pe de altă parte, obligaţia se poate transforma astfel obiectul prestaţiei, subiectele acesteia sau cauza pot fi înlocuite cu altele.

Transmisiunea obligaţiei prin acte între vii poate fi definită ca fiind acea operaţie juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul unui raport obligaţional se transmite de la una din părţi la o terţă persoană. Această transmisiune nu afectează fiinţa obligaţiei2. Ea se transmite aşa cum s-a născut şi există în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic3.

De asemenea, transformarea obligaţiei reprezintă obligaţia juridică în temeiul căreia se schimbă prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic civil.

1 În cazul transmisiunii universale patrimoniul ca universalitate îşi schimbă în întregul său titularul, iar în cazul transmisiunii cu titlu universal, fracţiuni din patrimoniu sunt transmise către doi sau mai mulţi moştenitori sau testamentari, fiecăruia revenindu-i o universalitate juridică. 2 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.4533 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.347

163

Modurile de transmitere a obligaţiilor sunt: cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei şi poprirea, iar ale transformării obligaţiei: novaţia şi delegaţia.

2. Cesiunea de creanţă

Cesiunea de creanţă este reglementată de Codul civil în materia contractului de vânzare-cumpărare în art.1391-1398 şi art.1402-1404. De aici concluzia că este reglementată expres doar cesiunea de creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

De altfel, poate face obiectul unei cesiuni orice fel de creanţă, indiferent care este obiectul său. Astfel, pot fi cesionate creanţele născute dintr-o promisiune de vânzare, dintr-un contract de locaţiune, afectate de modalităţi, precum şi creanţele viitoare. De regulă, se cesionează creanţele cărora le corespunde datoria de a plăti o sumă de bani, afectate un termen suspensiv. Sunt însă şi creanţe incesibile, cum ar fi: salariul, pensia de întreţinere şi alte creanţe care au caracter pur personal.

A) Definire. Doctrina defineşte cesiunea de creanţă ca fiind contractul prin care creditorul transmite creanţa unei alte persoane: Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către care se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei se numeşte debitor cedat. Prin urmare, cesiunea de creanţă este contractul prin care cedentul transmite creanţa sa cesionarului, care devine creditor în locul său şi care va putea executa creanţa transmisă, cu toate drepturile ataşate ei, în contra debitorului cedat1.

B) Condiţiile cesiunii de creanţă a) Cesiunea de creanţă este o convenţie, un contract. Ea trebuie deci să îndeplinească

toate condiţiile de valabilitate ale contractului. b) Fiind un contract, cesiunea de creanţă este valabil încheiată din momentul

realizării acordului de voinţă. Prin remiterea titlului creanţei se execută contractul de cesiune, valabil încheiat prin simplul acord de voinţă a părţilor.

c) Pentru validitatea cesiunii de creanţă nu este necesar consimţământul debitorului cedat. Debitorul cedat este un terţ faţă de contractul de cesiune încheiat între cedent şi cesionar.

C) Formalităţile cerute pentru ca cesiunea de creanţă să fie opozabilă terţilor, inclusiv debitorului

a) Notificarea sau acceptarea cesiunii de creanţă făcută către debitorul cedat (art.1393 Cod civil).

Notificarea prin care se face cunoscut debitorului cedat schimbarea de creditor poate fi făcută de către cedent sau cesionar.

Acceptarea cesiunii de creanţă din partea debitorului cedat, semnifică luarea de cunoştinţă despre schimbarea creditorului. Ea se face în formă autentică şi este opozabilă tuturor terţilor. Ea se poate face însă şi printr-un act sub semnătură privată care emană din partea debitorului şi este opozabilă numai debitorului cedat, nu şi celorlalte categorii de terţi.

b) În privinţa unor cesiuni de creanţă, pentru opozabilitate sunt prevăzute reguli speciale, după cum urmează:

- cesiunea contractului de locaţie mai mare de 3 ani trebuie trecută în registrul de transcrieri de la locul imobilului (Legea nr.7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară);

- transmiterea cambiilor şi cecurilor este supusă unor reguli speciale (se face prin gir şi tradiţiunea titlului);

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.445

164

- cesiunea acţiunilor la purtător se face prin simpla tradiţiune a acestora (art.63 al Legii nr.31/1990);

- cesiunea acţiunilor normative se face prin declaraţia făcută în registrul de acţiuni al emitentului, subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţinerea făcută pe acţiune (art.64 ale Legii nr.31/1990)1

D) Efectele cesiunii de creanţă. Acestea sunt de două feluri: a) Efecte ale actelor juridice care se înfăptuiesc prin intermediul ei: vânzare, schimb,

donaţie, împrumut; b) Efecte specifice cesiunii de creanţă. În ce priveşte efectele specifice cesiunii de creanţă, se deosebesc: 1. Între părţi. Ca efect al cesiunii de creanţă, din momentul încheierii acesteia,

creanţa se transferă către cesionar. Transmisiunea se operează pentru valoarea nominală a creanţei, chiar dacă

cesionarul ar fi cumpărat-o la un preţ mai mic sau ar fi primit-o cu titlu gratuit. Creanţa care se transmite cesionarului rămâne neschimbată şi se face cu toate

drepturile pe care le conferă. Deci, creanţa rămâne civilă sau comercială, cum era, ea se transmite cu toate garanţiile care o însoţeau, iar dacă are ca obiect o sumă de bani şi producea o anumită dobândă, aceasta se va produce în continuare.

Cesiunea de creanţă lasă debitorului cedat toate excepţiile ce ar fi putut să le ridice în contra debitorului cedat.

2. Faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul notificării făcută prin intermediul executorilor judecătoreşti sau al acceptării de către debitorul cedat prin înscris autentic.

Faţă de debitorul cedat cesiunea produce efecte şi prin acceptarea pe care acesta o face sub semnătură privată.

Terţi în materia cesiunii de creanţă sunt: - debitorul cedat; - cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe; - creditorii cedentului2. Până la îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege pentru opozabilitatea cesiunii,

debitorul cedat poate s-o ignore, ceea ce înseamnă că până la modificare sau acceptare, debitorul poate plăti în mod valabil cedentului (art.1395 Cod civil). Dacă cedentul face totuşi cesiunea, debitorul cedat va putea apăra împotriva cesionarului prin invocarea chitanţelor liberatorii pe care le are de la cedent, chiar cu dată posterioară cesiunii, dar cu dată anterioară notificării sau acceptării.

În aceleaşi condiţii debitorul cedat va putea opune cesionarului compensaţia pe o putea opune şi cedentului.

După îndeplinirea formalităţilor (notificare sau acceptare), debitorul cedat devine debitorul cesionarului şi nu mai poate invoca compensaţia pentru o creanţă ce s-a născut împotriva cedentului ulterior notificării sau acceptării cesiunii.

Potrivit art.1149 Cod civil, dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin acceptare, indiferent de formă, compensaţia care eventual a operat faţă de cedent este rezolvată şi nu va mai putea fi invocată cesionarului. Legea presupune că prin acceptare debitorul a renunţat implicit să invoce compensaţia, astfel că el înţelege să plătească cesionarului.

Este posibil ca un cedent să înstrăineze creanţa sa la mai mulţi cesionari. În acest caz, se naşte un conflict între cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe. Conflictul

1 A se vedea Ion Filipescu, op.cit., pag.2192 A se vedea prof. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.459

165

dintre ei urmează a fi soluţionat în sensul că acela care notifică primul debitorului cedat sau obţine din partea acestuia acceptare prin scris autentic, va deveni terţ faţă de celelalte acte de cesiune făcute de cedent (faţă de ceilalţi cesionari).

La rândul lor, creditorii cedentului pierd prin cesiune mai ales atunci când ea este făcută cu titlu gratuit, un element al gajului general pe care-l au asupra patrimoniului acestuia. Deci, creditorii cedentului sunt terţi faţă de contractul de cesiune, câtă vreme nu au fost îndeplinite formalităţile prevăzute de lege. Până la această dată ei vor putea ignora cesiunea şi vor putea urmări creanţa pe care cedentul o are împotriva debitorului cedat.

E) Unele particularităţi ale creanţei litigioase; retractul litigios1

În doctrină problema se pune numai în cazul înstrăinării cu titlu oneros a unui drept de creanţă a cărui existenţă sau întindere este contestată de către debitor. Debitorul cedat are posibilitatea, potrivit legii, de a se libera faţă de cesionar, restituindu-i preţul pe care cesionarul 1-a plătit cedentului şi plătindu-i spele contractului şi dobânda preţului din ziua când a plătit preţul cesiunii. Operaţiunea se numeşte retract litigios şi este reglementată în art.1402-1404 Cod civil. Legiuitorul român a prevăzut o asemenea posibilitate pentru a pune la îndemâna debitorului cedat un mijloc juridic prin care să înlăture, în dreptul civil, încercarea de speculă a cesionarului care, cumpărând o creanţă litigioasă la un preţ redus, urmăreşte să o încaseze la valoarea ei nominală.

Retractul litigios se poate exercita pe cale judiciară, în faţa instanţei de judecată, în cadrul unui proces pornit de cesionar împotriva debitorului cedat, ori pe cale extrajudiciară, printr-o notificare trimisă cesionarului de către debitor prin intermediul executorului judecătoresc.

3. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

Plata poate fi făcută de o persoană care nu avea datoria respectivă. Plata poate fi făcută de orice persoană interesată ori nu în efectuarea ei.

Posibilitatea ca o plată să se facă şi prin subrogare, caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte, terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor este prevăzută de art.1106-1109 Cod civil.

Subrogaţia creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului denumit solvens.

Distingem deci două tipuri de subrogaţie: A) Subrogaţia legală (atunci când creditorul plătitor solvensul, poate fi subrogat în

drepturile creditorului plătit în temeiul legii); B) Subrogaţia convenţională (realizată ca urmare a convenţiei părţilor), care la

rândul ei poate fi: a) subrogaţie convenţională consimţită de creditor şi b) subrogaţie convenţională consimţită de debitor. De precizat că, atât în cazul subrogaţiei legale, cât şi al subrogaţiei convenţionale

efectele sunt aceleaşi. A) Subrogaţia legală Această formă a subrogaţiei operează deplin drept, în virtutea legii. În conformitate cu prevederile art.1108 Cod civil subrogaţia legală operează în

următoarele cazuri:

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.459

166

1) În folosul aceluia care fiind el însuşi creditor plăteşte pe un alt creditor al aceluiaşi debitor, ce are preferinţă. Astfel un creditor chirografar plăteşte creanţa unui creditor ipotecar substituindu-se în toate drepturile acestuia1.

Creditorul chirografar beneficiază de subrogaţia legală numai în cazul în care creditorul plătit este preferabil, adică într-o situaţie juridică mai bună, de exemplu un creditor ipotecar. Tot astfel, un creditor ipotecar de rang inferior plăteşte creanţa unui creditor de rang superior, care ameninţă scoaterea bunului grevat în vânzare într-un moment în care preţul obţinut n-ar fi suficient decât pentru îndestularea creditorului cu rang superior, astfel încât creditorul cu rang inferior are interesul să-1 plătească pe cel cu rang superior şi să se substituie în locul lui aşteptând apoi un moment mai favorabil când, prin vânzarea bunului respectiv se pot acoperi ambele creanţe (adică aceea pe care a plătit-o creditorului cu rang superior şi propria sa creanţă).

2) În folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor cărora acest imobil era ipotecat. Dobânditorul imobilului ipotecat, pentru a împiedica urmărirea imobilului, plăteşte astfel creanţa creditorului care are ipotecă asupra acelui imobil cu rang superior. Prin subrogaţie în drepturile creditorului ipotecar, dobânditorul imobilului are deci ipoteca asupra propriului imobil. Dobânditorul poate avea interesul să se subroge în drepturile creditorului plătit pentru a păstra bunul în patrimoniul său şi a-l vinde la momentul când va avea o valoare mai mare.

Dobânditorul bunului foloseşte subrogaţia legală în cazul în care sarcinile imobilului în favoarea mai multor creditori cu ranguri diferite exced valoarea imobilului, astfel că dobânditorul plăteşte creanţa creditorului cu rang superior în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii, la plata datoriei, are interes de a o desface, adică, să plătească pe creditor cum sunt: codebitorul solidar, creditorul dintr-o obligaţie indivizibilă, fidejusorul ş.a.

3) În folosul moştenitorului sub beneficiu de inventar, care a plătit din propriul său patrimoniu datoriile succesiunii. Ca efect al acceptării sub beneficiu de inventar, moştenitorul răspunde de datoriile succesiunii în limitele activului succesiunii. Dacă acest moştenitor plăteşte din propriul său patrimoniu o datorie a succesiunii, de exemplu pentru a evita o urmărire inoportună, el se subrogă în drepturile creditorului succesoral plătit.

4) În cadrul asigurărilor legale de bunuri, asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului despăgubit, împotriva celui vinovat de producerea pagubei (reglementate prin art.72 din Decretul 471/1971).

B. Subrogaţia convenţională Această formă a subrogaţiei reale se realizează prin acordul de voinţă dintre terţul

care plăteşte şi creditorul plătit sau dintre terţul care plăteşte şi debitorul surogaţiei2. Deci subrogaţia convenţională poate fi subrogaţie consimţită de creditor şi

subrogaţie consimţită de debitor. a) Subrogaţia consimţită de creditor, intervine în conformitate cu art.1107

Cod civil, în cazul în care creditorul, primind plata de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile sau ipotecile sale, în contra debitorului. Această subrogaţie, trebuie să fie expresă şi concomitentă cu plată.

Potrivit legii, pe lângă faptul că subrogaţia trebuie să fie stipulată expres, mai este necesar ca ea să fie concomitentă cu plata. Pentru aceasta, de regulă, ea se stipulează chiar în chitanţa de plată semnată de creditor. Subrogaţia nu poate fi consimţită după ce s-a făcut plata, deoarece obligaţia nu mai există; din moment ce a fost plătit, creditorul nu poate

1 A se vedea I.P.Filipescu, op.cit., pag.222-2232 Vezi Liviu Pop, op.cit., pag.461

167

subroga pe altul în dreptul său, de vreme ce raportul obligaţional s-a stins. De asemenea, subrogaţia intervenită înainte de a face plata nu poate opera, pentru motivul că în acest caz suntem în prezenţa unei cesiuni de creanţă.

Pentru a dovedi că subrogaţia a fost concomitentă cu plata şi pentru a o face opozabilă terţilor este necesar ca înscrisul sau chitanţa în care a fost stipulată să aibă dată certă1.

b) Subrogaţia consimţită de debitor, aşa cum prevede art.1107 alin. 2 Cod civil, în cazul în care debitorul se împrumută cu o sumă de bani pentru a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului. În acest caz, subrogarea este consimţită de debitor. Între el şi terţa persoană, adică împrumutătorul, intervine o convenţie privind subrogarea. Legea permite debitorului, în înţelegere cu terţul străin de raportul de obligaţie, să-1 subroge în drepturile creditorului, pentru a-i crea posibilitatea debitorului de a se împrumuta şi astfel să-şi plătească datoria care este mai oneroasă decât aceea care rezultă din împrumutul făcut prin convenţia de împrumut.

Pentru această subrogaţie nu se cere consimţământul creditorului. Dacă el refuză plata, debitorul poate să facă oferta reală urmată de consemnaţiune.

Subrogaţia consimţită de debitor este un act juridic solemn şi trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă specifice:

În legătură cu efectele subrogaţiei este de reţinut că cel ce subrogă dobândeşte toate drepturile creditorului plătit. De aici, rezultă că cel ce subrogă dobândeşte nu numai acţiunea pe care creditorul ar fi putut-o intentat, în caz de neplată, împotriva debitorului, ci şi toate garanţiile acestei acţiuni, ca privilegiile, ipoteca, gajul.

În cazul subrogaţiei parţiale, deci când solvensul a plătit numai o parte din datorie, creanţa şi accesoriile sale se împart între creditor şi subrogat, în sensul că drepturile creditorului se strămută la solvens numai în limitele plăţii pe care el a efectuat-o. Creditorul şi subrogatul vin în concurs, fără ca între ei să existe un drept de preferinţă.

Cu privire la efectele subrogaţiei mai trebuiesc reţinute unele precizări: - subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate: subrogatul va lua locul

creditorului numai pentru ceea ce el a plătit efectiv, urmând a recupera de la debitor numai suma plătită, nu valoarea nominală a creanţei dobândite prin cesiune;

- când subrogatul este un codebitor solidar, care a plătit întreaga datorie, deci peste partea ce-i revine 1ui, el va beneficia de garanţiile creanţei, nu însă şi de solidaritatea de care a beneficiat creditorului plătit. Deci, el va putea pretinde de la ceilalţi debitori numai partea fiecăruia, iar dacă unul dintre ei este insolvabil, subrogatul (codebitor solidar plătitor) va suporta, alături de ceilalţi codebitori, riscul acestei insolvabilităţi (art.1053 Cod civil).

- Subrogatul în toate situaţiile dobândeşte împotriva debitorului, în afară de acţiunile creditorului în drepturile căruia s-a subrogat şi unele acţiuni proprii, care se pot întemeia pe gestiunea de afaceri, pe îmbogăţirea fără just temei sau pe contractul de mandat.

Asupra instituţiei juridice a fidejusiunii vom insista în cadrul capitolului privind garantarea obligaţiilor.

Deosebiri între subrogaţie şi cesiunea de creanţă Efectul translativ al subrogaţiei se apropie de cesiunea de creanţă, de aceea este greu de

distins între cele două moduri de transmitere a creanţei. În doctrină au fost totuşi desprinse următoarele2: - cesiunea de creanţă se face pe un preţ mai mic decât creanţa, dar cesionarul are

dreptul să primească valoarea nominală a creanţei, pe când subrogatul are dreptul de a cere de la debitor numai suma pe care a plătit-o creditorului;

1 Idem Liviu Pop2 A se vedea C.Hamangiu ş.a., op.cit., vol.II, pag.616-617

168

- cesiunea de creanţă nu poate avea loc fără voia creditorului, pe când subrogaţia poate avea loc fără voia creditorului;

- în cazul subrogaţiei nu este nevoie de notificare către debitor, care este cerută pentru garantează pe subrogat.

4. Transformarea obligaţiilor civile

În afară de transmiterea obligaţiilor civile ele se pot şi transforma. De pildă, dacă un debitor vrea să înlocuiască obiectul prestaţiei la care s-a obligat cu un altul de care dispune în acel moment, el poate conveni cu creditorul, înainte însă ca datoria să ajungă la scadenţă, o schimbare a obiectului prestaţiei.

De aici rezultă că, raportul juridic obligaţional poate fi transformat prin voinţa părţilor, aducându-i un element nou.

Transformarea obligaţiei constă deci, în operaţiunea juridică în temeiul căreia se schimbă prin acordul părţilor unul din elementele raportului juridic obligaţional: subiectele, obiectul sau cauza.

Ne vom opri asupra analizei a două moduri de transformare a obligaţiilor reglementate de dreptul civil român: novaţia şi delegaţia.

A) Novaţia Novaţia este reglementată împreună cu delegaţia în art.1128-1137 Cod civil. În

literatura juridică novaţia este definită ca fiind: „operaţia juridică prin care părţile sting o obligaţie mai veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă”1.

Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent. Cu alte cuvinte, obligaţia existentă se transformă într-o obligaţie nouă. Având în vedere efectul său extinctiv cu privire la obligaţia veche, sunt unii autori care analizează novaţia în contextul mijloacelor juridice de stingere a obligaţiilor2.

Specificul novaţiei constă în stingerea obligaţiei vechi, ceea ce nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci numai transformarea ei într-o altă obligaţie. Deci novaţia realizează o stingerea a obligaţiei vechi şi totodată o transformare a ei într-o altă obligaţie. Efectele obligaţiei vechi se transformă în efectele obligaţiei noi, născute prin novaţie.

a) Felurile novaţiei. În funcţie de elementele obligaţiei existente care se transformă, novaţia poate fi obiectivă şi subiectivă.

- Novaţia obiectivă se produce între creditorul şi debitorul obligaţiei iniţiale, care schimbă obiectul, cauza sau modalităţile care o afectează. Astfel, părţile convin ca, în loc de o sumă de bani, debitorul să execute o altă prestaţie sau cumpărătorul unui bun convine cu creditorul vânzător să păstreze suma datorată ca preţ, dar cu titlu de împrumut3.

- Novaţia subiectivă este aceea care se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale. Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţă persoană se obligă faţă de creditor să plătească datoria şi poate opera fără consimţământul debitorului iniţial (art.1131 Cod civil). Schimbarea creditorului intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor; debitorul va fi eliberat faţă de creditorul din vechea obligaţie, fiind obligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor.

Novaţia subiectivă nu se confundă cu cesiunea de creanţă şi cu subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Dacă în cazul novaţiei, obligaţia veche se transformă într-o altă obligaţie, nouă, în cazul cesiunii de creanţă şi a subrogaţiei personale,

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.4662 A se vedea T.R.Popescu, op.cit., pag.401-4023 A se vedea Ion Filipescu, op.cit., pag.227

169

obligaţia existentă rămâne aceeaşi şi se transmite cu toate garanţiile şi accesoriile sale la creditorul subsecvent1.

b) Condiţiile novaţiei. Fiind o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, novaţia trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a contractelor.

În afara acestora, novaţia trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale ce rezultă din art.1128-1133 Cod civil:

- existenţa unei obligaţii vechi valabile, care urmează să se stingă prin voinţa părţilor. Obligaţia lovită de nulitate relativă poate fi însă novată în condiţiile în care prin aceasta se urmăreşte confirmarea nulităţii relative. În această situaţie, trebuie îndeplinite toate condiţiile unei confirmări a nulităţii relative de către partea care o invocă (să fi cunoscut că obligaţia iniţială era anulabilă şi să aibă capacitatea de exerciţiu);

- prin acordul părţilor, să se nască o obligaţie nouă valabilă care o înlocuieşte pe cea veche. Dacă obligaţia nouă nu este valabilă, obligaţia veche rămâne în fiinţă. Stingerea obligaţiei vechi este condiţionată de naşterea, în locul ei, a unei alte obligaţii valabile. Atunci când obligaţia nouă este lovită de nulitate relativă, novaţia se va consolida, dacă nulitatea a fost acoperită prin confirmare expresă sau tacită;

- obligaţia nouă, care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în: schimbarea uneia dintre părţi, a creditorului sau debitorului; schimbarea obiectului, a cauzei sau în adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă.

Schimbarea creditorului intervine, de pildă, când cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vânzătorului să efectueze plata preţului către o altă persoană. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu acordul debitorului şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul creditor.

De menţionat că schimbarea debitorului se face cu sau fără consimţământul debitorului din obligaţia veche.

Elementul nou poate consta în schimbarea obiectului când părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decât cea stabilită în obligaţia care se stinge. De această dată, novaţia poate fi confundată cu darea în plată. Darea în plată însă se deosebeşte de novaţie. La darea în plată acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei este concomitent cu plata. Dimpotrivă, în cazul novaţiei prin schimbarea obiectului obligaţiei, înţelegerea părţilor în acest sens intervine obligatoriu înainte de momentul în care urmează să se facă plata2.

Novaţia în schimbarea cauzei are loc în situaţia când părţile se înţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decât aceea a obligaţiei iniţiale. Exemplu: părţile unui contract de vânzare-cumpărare se înţeleg ca suma datorată de cumpărător, cu titlu de preţ, să rămână la acesta, înăuntrul unui termen pentru a fi plătită creditorului cu titlu de împrumut3.

Intenţia expresă a părţilor de a nova (animus novandi). În acest sens, art.1130 Cod civil prevede că novaţia nu se prezumă; voinţa de a o face trebuie să rezulte evident şi clar din convenţia părţilor.

Capacitatea de a nova. Potrivit art.1129 Cod civil: „Novaţiunea nu operează decât între persoane capabile de a contracta”. Se impune o precizare: creditorul trebuie să aibă capacitatea de a se obliga, deoarece prin efectul novaţiei, el devine debitor în noua obligaţie.

1 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.3542 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.4683 Idem, pag.469

170

Efectele novaţiei: - stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea ei cu una nouă. Împreună cu obligaţia veche se

sting şi toate garanţiile şi accesoriile care o însoţesc (gaj, ipotecă, fidejusiune), în afară de cazul când părţile prin acordul lor prevăd expres că noua obligaţie să fie garantată prin garanţiile ce însoţeau vechea obligaţie;

- naşterea concomitent şi condiţionat de stingerea vechii obligaţii, a unei obligaţii noi. Aceasta din urmă are întotdeauna un caracter contractual, deoarece rezultă din acordul nemijlocit al părţilor, indiferent care a fost izvorul obligaţiei iniţiale care s-a stins.

B. Delegaţia Delegaţia este o altă formă de transformare a obligaţiei. În literatura juridică ea este definită ca fiind actul juridic prin care un debitor, numit

delegant obţine şi aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul unei alte persoane numită delegat, care se obligă alături sau în locul delegantului.

Delegaţia prezintă interes practic în ipoteza în care debitorul (delegant) are o creanţă împotriva unei terţe persoane (delegat) şi pentru a evita o dublă plată (ca terţa persoană să-i plătească debitorului, iar acesta, la rândul său, să plătească pe propriul creditor) se poate recurge la operaţiunea delegaţiei.

Deci, debitorul (delegant) convine cu terţa persoană (delegat), ca aceasta săplătească o datorie a delegantului către delegatar.

Delegaţia poate fi perfectă sau imperfectă. a) Delegaţia perfectă se caracterizează prin aceea că delegatarul descarcă

prin declaraţie expresă pe delegant şi înţelege că obligaţia să fie executată de delegat. Practic, delegaţia perfectă se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor. În sprijinul acestei afirmaţii precizăm că în Codul civil se reglementează delegaţia (art.1132-1133) în cadrul secţiunii consacrată novaţiei.

b) La delegaţia imperfectă, delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, ceea ce face ca el - creditorul iniţial - să aibă, pe lângă debitorul său, un nou debitor - delegatul.

În lipsa unei delegaţii exprese a creditorului (delegatar) în sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial (delegant), delegaţia nu poate fi imperfectă (art.1132 Cod civil).

c) Efectele delegaţiei sunt diferite, după cum avem de-a face cu o delegaţie perfectă sau cu o delegaţie imperfectă.

Delegaţia perfectă, de regulă, stinge vechea obligaţie şi o înlocuieşte cu una nouă. Art.1133 Cod civil prevede două situaţii în care obligaţia delegantului subzistă faţă de delegatar, şi anume:

- când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări pe delegant în caz de insolvabilitate a delegatului;

- când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei. Delegantul rămâne obligat în subsidiar, astfel încât delegatarul va trebui ca, mai întâi să-

1 urmărească pe delegat şi apoi pe delegant. Raportul juridic dintre creditorul delegatar şi delegat este un nou raport de obligaţie,

astfel că el nu va beneficia de garanţiile vechii creanţe. Vechiul raport juridic obligaţional s-a transformat într-un nou raport juridic, cu efectele sale specifice.

Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un raport de obligaţie este adăugat celui existent: debitorul iniţial (delegant) nu este descărcat de obligaţia sa faţă de delegatar, dar acesta are un nou debitor, alături de cel iniţial, delegatul.

Creditorul delegatar poate urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre ei. d) Distincţii între delegaţie şi stipulaţia pentru altul:

171

- În timp ce delegaţia presupune consimţământul tuturor părţilor - delegant, delegat şi delegator - stipulaţia pentru altul intervine între stipulant şi promitent, iar dreptul se naşte direct în favoarea terţului beneficiar.

- Pe când la delegaţie momentul naşterii obligaţiei delegatului faţă de delegator este cel când delegatarul acceptă angajamentul juridic al delegatului la stipulaţie, dreptul în favoarea terţului se naşte direct din acestea.

Deci, putem reţine că stipulaţia este mai rapidă şi mai practică. - Obligaţia delegatului faţă de delegatar se poate prezenta sub formă abstractă, adică

detaşată complet de cauza sa, în timp ce obligaţia promitentului faţă de terţul beneficiar îşi are întotdeauna cauza sa în convenţia dintre stipulant şi promitent1.

e) Delegaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă deoarece: - delegaţia presupune consimţământul debitorului în cesiunea de creanţă numai prin

acordul de voinţă între cedent şi cesionar; - pentru opozabilitatea delegaţiei nu este necesară îndeplinirea unor cerinţe de

publicitate prevăzute de lege în cazul cesiunii; - delegatarul dobândeşte contra delegatului, în cazul unei delegaţii perfecte, o

creanţă nouă şi de aceea nu beneficiază de garanţiile constituite de delegant în cadrul obligaţiei anterioare2.

1 A se vedea Tr.Ionaşcu - „Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, 1942, pag.5942 A se vedea Liviu Pop - „Teoria generală a obligaţiilor”, Ed.Lumina Lex, 1998, pag.472

172

Caappiittoolluull XXIIII C

Exxeeccuuttaarreeaa oobblliiggaaţţiiiilloorr E

Scopul nemijlocit al producţiei este acela de asigura realizarea intereselor materiale şi spirituale ale membrilor societăţii în ansamblul ei, cât şi ale fiecărui individ în parte. În principiu, acest scop poate fi atins în măsura în care, în multiplele raporturi juridice obligaţionale în care membrii societăţii apar ca subiecte de drept, ca părţi, se obţine obiectul specific şi exact avut în vedere la naşterea acestor raporturi. Aceasta este executarea directă sau în natură a obligaţiei care, de regulă, se face de bună voie de către debitor.

În situaţia în care debitorul refuză executarea de bunăvoie a obligaţiei, creditorul va fi nevoit să recurgă la forţa coercitivă a statului pentru executarea silită în natură a acelei obligaţii.

Conduita creditorului într-o atare situaţie este determinată de însăşi derulare în condiţii corespunzătoare a circuitului civil în care, la rândul lui devine debitor pentru prestaţia pe care trebuie să o primească fie direct, fie prin punerea în manoperă a obiectului acesteia. Astfel, potrivit art.1073 Cod civil, în primul rând „creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei”.

În caz de neexecutare totală sau parţială, sau de executare necorespunzătoare, creditorul, „are dreptul la despăgubiri”, conform aceluiaşi text de lege.

Deci, în cazul în care din diferite motive executarea nu mai este posibilă, creditorul va putea pretinde echivalentul prejudiciului suferit, adică prin executarea indirectă, prin despăgubiri băneşti.

1. Executare directă în natură a obligaţiilor; plata

Codul civil reglementează plata în art.1092-1121, incluzând-o în cadrul modurilor de stingere a obligaţiei. Faţă de celelalte moduri de stingere a obligaţiilor menţionate de art.1091 Cod civil, plata prezintă particularitatea că stinge raportul juridic prin executarea obiectului său, adică realizează ceea ce au voit părţile.

În mod curent, prin plată se înţelege remiterea unei sume de bani. Spre deosebire, în limbaj juridic, plata constituie modul normal sau firesc de

stingere a obligaţiilor, deoarece orice obligaţie ia naştere pentru a fi îndeplinită sau executată. Putem spune deci, că plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei.

Plata poate fi considerată ca un act juridic, adică o operaţie juridică care se formează între cel care plăteşte (solvens) şi cel care primeşte (accipiens), fiind vorba deci, despre o convenţie între persoana care a executat plata şi acela care a primit-o.

a) Cine poate face plata? Potrivit art.1093 alin.1 Cod civil plata poate fi făcută de orice persoană interesată şi

chiar de o persoană neinteresată. În acest sens, se impun câteva precizări, astfel: - cel ţinut a face plata este debitorul, fie personal, fie prin reprezentantul său; - plata poate fi făcută de o persoană ţinută alături de debitor, cum ar fi: un codebitor

solidar sau pentru debitor ca de exemplu, un fidejusor;

173

- plata poate fi făcută şi de un terţ interesat în efectuarea ei, de exemplu: dobânditorul unui imobil ipotecat poate achita datoria debitorului, pentru ca imobilul să fie liber de orice sarcină.

Aşa cum arătam, plata poate fi făcută chiar de o persoană neinteresată; de exemplu în cazul când terţul doreşte să-1 gratifice pe debitor, situaţie în care se cere şi consimţământul creditorului.

De la principiul că plata poate fi făcută de orice persoană există două excepţii: - în cazul obligaţiilor de a face „intuituu personae”, plata nu poate fi făcută decât de

debitorul acestei obligaţii, art.1094 Cod civil; - dacă părţile au convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva decât de debitor

(art.1083 Cod civil). Cu privire la executarea unei obligaţii de dare, respectiv constituirea sau

transmiterea unui drept real, plata trebuie să fie făcută de proprietarul lucrului, proprietar care trebuie să aibă capacitatea juridică necesară actelor de dispoziţie.

Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţă nulitatea actului juridic al plăţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor : executate prin plată.

Restituirea a ceea ce s-a plătit nu operează în cazul bunurilor consumptibile şi a sumelor de bani întrebuinţate de creditorul de bună credinţă, chiar dacă plata s-a făcut de o altă persoană decât proprietarul acelor bunuri sau care era capabilă de a înstrăina (art.1095 alin.2 Cod civil).

b) Cui se poate face plata?1

În primul rând plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului ori aceluia care este autorizat de justiţie sau de lege să primească pentru creditor (art.1096 Cod civil).

După moartea creditorului, plata se poate face moştenitorilor săi, care au devenit astfel, creditori.

Ca efect al contractului de cesiune de creanţă, cesionarul dobândeşte calitatea de creditor şi este îndreptăţit a i se face plata.

Plata mai poate fi primită de un mandatar al creditorului sau de către reprezentantul legal (tutore, curator) al creditorului.

Plata se poate face şi unui terţ desemnat chiar de instanţă în cazul validării unei popriri. În acest caz, plata se va face unui creditor popritor care va fi împuternicit să primească plata.

Dacă plata este făcută altor persoane decât cele arătate de legiuitor, în principiu, ea nu este valabilă. Şi totuşi plata este valabilă în următoarele situaţii:

- când creditorul ratifică plata făcută unei persoane care nu avea calitatea de a primi; - când plata a folosit creditorului, de pildă, în situaţia în care a fost făcută unui

creditor al creditorului, stingându-se astfel obligaţia pe care creditorul o avea faţă de o altă persoană (art.1096 alin.2, Cod civil);

- când plata a fost făcută unui creditor aparent (de exemplu, unui moştenitor care este înlăturat ulterior de la moştenire de către un moştenitor mai apropiat în grad. În acest caz, adevăratul creditor se va întoarce cu acţiune în regres împotriva celui ce a primit fără calitate);

- plata făcută unei persoane cu capacitate restrânsă de exerciţiu sub sancţiunea nulităţii relative a actului juridic de plată.

c) Ce se plăteşte (obiectul plăţii)? Conform art.1100 Cod civil „creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela

care i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”.

1 A se vedea prof. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.204

174

Aşadar, plata trebuie să constea în executarea întocmai a obligaţiei asumate. Dacă se execută o altă prestaţie decât obiectul obligaţiei, chiar dacă este acceptată de creditor, aceasta nu este o plată, ci o dare în plată.

În legătură cu obiectul obligaţiei se impun câteva precizări. Astfel, dacă obiectul obligaţiei constă în a da un bun cert, debitorul este eliberat

prin predarea lui în starea în care se găsea la momentul predării. El nu va răspunde la pieirea bunului sau de stricăciunile pe care acestea le suferă dacă nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă, cu excepţia cazului când deteriorările s-au produs după punerea sa în întârziere.

Chiar şi când a fost pus în întârziere nu va răspunde dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditor (art.1156 alin.2 Cod civil).

Dacă obiectul obligaţiei de a da se referă la bunuri de gen, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pierdere, prin pieirea sau stricăciunea lor, întrucât genera non pereunt.

d) Principiul indivizibilităţii plăţii Potrivit acestui principiu debitorul trebuie să plătească datoria în întregime, deci

plata este integrală. Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, chiar în ipoteza unei datorii divizibile (art.1101 Cod civil).

Principiul indivizibilităţii comportă unele excepţii: - dacă prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă; - în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, datoria se divide

între ei, fiecare plătind pro parte, cu excepţia situaţiei când obligaţia este indivizibilă (art.1060 corob. cu art.1057 şi 1058 Cod civil);

- în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie, creditorul obligaţiei celei mai mare va primi o plată parţială;

- în ipoteza când în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori: fidejusorii au beneficiul de diviziune şi fiecare va plăti partea din datorie ce i se cuvine (art.1674 Cod civil);

- dacă instanţa acordă termen de garanţie, ea poate eşalona plata (art.1101 alin.2 Codcivil);

- posesorul unei cambii, bilet la ordin sau cec, nu poate refuza o plată parţială căci atunci întreaga creanţă rămâne neplătită şi eventuala insolvabilitate a debitorului va fi suportată de semnatarii titlului, împotriva cărora posesorul va avea drept la acţiune pentru întreaga sumă.

e) Plata sumei numerice arătată în contract 1

Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Dacă intervine o sporire sau scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflate în curs în momentul plăţii (art.1578 Cod civil). Deci nu se primeşte teoria impreviziunii.

Astfel art.1578 Cod civil se referă la contractul de împrumut. În practica judiciară şi în literatura juridică se consideră însă că soluţia se aplică la toate obligaţiile patrimoniale, cu menţiunea că teoria impreviziunii se referă la domeniul contractual, deci nu şi la cel delictual.

Prin art.10 lit.f din Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 referitoare la protecţia consumatorului se dispune că la încheierea contractului trebuie să se prevadă obligaţia de a plăti pentru produsele sau serviciile prestate, în sume stabilite cu exactitate în prealabil, majorarea preţului stabilit iniţial fiind posibilă „numai cu acordul consumatorului”. În acest fel se aplică soluţia din art.969 alin.2, Cod civil, în sensul că revocarea convenţiilor se face cu

1 A se vedea Ion Filipescu, op.cit., pag.183-184

175

consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. În acest sens, Ordonanţa nr.21/1992 se pare că nu cunoaşte teoria impreviziunii.

Problema se poate pune şi în alte contracte. În contractele internaţionale părţile folosesc unele clauze de adaptare a contractului,

pentru a se pune la adăpost de fluctuaţiile monedei în care se face plata (clauza aur, clauza de plată în valoare aur, clauză valutară etc.)

În contractul intern, se poate pune întrebarea dacă nu s-ar putea folosi pentru a evita eventualele deprecieri monetare, o clauză în sensul că trebuie să se plătească o sumă cu care să se poată cumpăra o anumită cantitate de bunuri, de exemplu, grâu, care se putea cumpăra cu suma prevăzută în contract la data încheierii. Deci, dacă se poate folosi o clauză care să asigure plata la scadenţă a unei valori cât mai apropiată de valoarea înstrăinată sau împrumutată. Răspunsul este afirmativ.

f) Data plăţii Plata trebuie să se facă la data stabilită. Momentul plăţii este acela când datoria a

ajuns la scadenţă şi creditorul poate să o ceară, deci a devenit exigibilă. Problema exigibilităţii se rezolvă diferit, în funcţie de modul de executare a

obligaţiilor. În cazul obligaţiilor cu executare imediată, plata este exigibilă din chiar momentul naşterii creanţei. Dacă obligaţia este cu termen, plata este exigibilă la împlinirea termenului stabilit de consum acord de către părţi.

Termenul poate fi stipulat în favoarea oricăreia dintre părţi sau în interesul ambelorpărţi.

Dacă nu s-a prevăzut în contract în interesul cărei părţi este stipulat termenul, se prezumă că este în favoarea debitorului (art.1024 Cod civil).

În situaţia în care termenul a fost stabilit în favoarea debitorului, acesta poate face plata şi anticipat, iar creditorul este obligat să o primească. Dacă termenul este stabilit în favoarea creditorului, se poate face plata anticipat dar numai cu consimţământul acestuia.

Uneori legea precizează că termenul a fost stabilit în favoarea creditorului (art.1616 Cod civil depozitul se restituie la cererea deponentului, chiar dacă a fost stipulat în contract un termen de restituire).

Dacă termenul a fost stabilit în favoarea ambelor părţi (un contract de împrumut cu dobândă) plata trebuie făcută la acel termen.

În cazul executării cu întârziere, creditorul are drept la despăgubiri, pentru daunele produse prin neexecutarea la termen a obligaţiei. Acordarea despăgubirilor este condiţionată de prealabila punere în întârziere a debitorului.

g) Locul plăţii Potrivit art.1104 Cod civil, plata trebuie făcută la locul convenit de părţi. Dac părţile nu

au stabilit locul plăţii, ea se va face la domiciliul debitorului (art.1104 alin.3 Cod civil), deci plata este cherabilă.

Dacă plata se face la domiciliului creditorului, atunci ea este portabilă. Când plata se referă la un bun cert şi părţile nu au prevăzut locul plăţii, aceasta se va

face la locul situării bunului respectiv. Determinarea locului plăţii are o dublă semnificaţie juridică. În primul rând, în

raport de locul plăţii se stabilesc cheltuielile de transport. În al doilea rând, în dreptul internaţional privat şi în dreptul comerţului internaţional executarea obligaţiilor este reglementată de legea locului de unde urmează a se face plata (lex loci solutionis sau executionis).

g) Imputaţia plăţii Imputaţia plăţii intervine atunci când un debitor are de plătit mai multe datorii,

obligaţii care au ca obiect bunuri de aceeaşi natură, faţă de acelaşi creditor.

176

Dacă debitorul plăteşte creditorului o sumă de bani sau o altă cantitate de bunuri fungibile neîndestulătoare pentru a acoperi toate datoriile, se ridică problema - care dintre datorii se va stinge?

Imputaţia plăţilor se stabileşte, de regulă, pe cale convenţională, iar în lipsa acesteia poate fi decisă de către una din părţi.

Primul care poate decide asupra cărei obligaţii se impută plata efectuării este debitorul (art.1110 Cod civil).

Posibilitatea pe care o are debitorul de a face imputaţia plăţii este limitată, în sensul respectării următoarelor reguli:

- plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; - dacă o datorie este ajunsă la scadenţă (exigibilă) şi alta nescadentă, debitorul nu

poate să impute plata asupra datoriei care nu a ajuns la termen deoarece s-ar face o plată anticipată, fără acordul creditorului , ceea ce nu-i este posibil dacă termenul a fost stipulat în favoarea creditorului;

- dacă scadenţa este producătoare de dobânzi şi debitorul datorează, deopotrivă, dobânzile şi suma împrumutată, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, cu excepţia cazului când creditorul este de acord să fie imputată asupra capitalului (art.1111 Cod civil).

Creditorul are dreptul de a decide care dintre datorii se va stinge şi aceasta o face, de obicei, prin chitanţa pe care o liberează debitorului.

Debitorul este ţinut de imputaţia făcută de creditor şi nu o poate contesta decât atunci când creditorul 1-a surprins sau 1-a indus în eroare prin manoperele pe care le-a folosit (art.1112 Cod civil).

Dacă nici una din părţi nu a făcut imputaţia, aceasta se va face după dispoziţiile din Codul civil (art.1113 Cod civil).

Astfel, imputaţia legală se realizează după următoarele reguli: - dacă o datorie este ajunsă la scadenţă, iar cealaltă nu este exigibilă, plata se impută

mai întâi asupra datoriei ajunsă la scadenţă; - dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă, imputaţia plăţii se face mai întâi asupra

aceleia care este mai oneroasă (de exemplu, o datorie garantată prin ipotecă); - dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă şi sunt la fel de oneroase, imputaţia plăţii

efectuate se va face mai întâi asupra celei mai vechi; - dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi de vechi, imputaţia plăţii se va

face proporţional asupra fiecăreia dintre ele; - imputaţia plăţii se va face mai întâi asupra dobânzii şi apoi asupra sumei datorate.

În acest caz, creditorul va primi o plată parţială, ca o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii.

h) Dovada plăţii Plata are ca efect liberarea debitorului de obligaţia asumată. În caz de litigiu, cel care

reclamă trebuie să dovedească pretenţiile (art.1169 Cod civil). În unele cazuri, faptul plăţii este prezumat de lege. Astfel, potrivit art.1138 Cod civil, remiterea voluntară a titlului original făcută de

creditor debitorului dă proba liberaţiunii, iar remiterea voluntară a copiei legalizate a titlului prezumă, până la proba contrarie, remiterea de datorie sau plată.

Aşadar, dacă se remite titlul constatator al creanţei care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă absolut liberarea sa prin plată sau prin remitere de datorie, deoarece actul sub semnătură privată există într-un singur exemplar.

Dacă se restituie titlul constatator al creanţei care este un act autentic, prezumţia de liberare este relativă deoarece se pot face copii legalizate.

În toate celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanţă liberatorie, prin care să se ateste plata efectuată.

177

j) Oferta reală urmată de consemnaţiune Debitorul are nu numai obligaţia de a plăti, dar el are şi dreptul subiectiv de a

efectua plata pentru a nu suporta consecinţele neexecutării. În situaţia în care debitorul deşi doreşte să facă plata, totuşi creditorul o refuză, el poate să-i facă o ofertă reală de plată urmată de consemnaţiune. Această posibilitate legală (art.1114-1121 Cod civil şi art.586-590 Cod procedură civilă) pe care o are debitorul se întemeiază pe ideea că plata nu este numai o obligaţie pentru debitor, ci şi un drept subiectiv. Oferta reală se face printr-o somaţie pe care o adresează debitorului său, prin intermediul executorilor judecătoreşti, de a primi plata datoriei. Dacă el refuză acceptarea plăţii, debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului, iar dacă prestaţia constă într-o sumă de bani, consemnarea se va face la C.E.C.

k) Opoziţia la plată Opoziţia la plată constă într-o intervenţie pe care o face cineva către debitor de a nu

efectua plată pe care o datorează fără consimţământul lui sau prezenţa sa. În acest caz debitorul ce a primit opoziţia este obligat să se abţină de a face plata în caz contrar acesta va trebui să o repete.

Opoziţia la plată poate fi făcută de următoarele persoane : - un creditor al aceluiaşi debitor: astfel, creditorii unei moşteniri acceptată sub

beneficiu de inventar fac opoziţia la plată, moştenitorului, să nu procedeze la plată până nu sunt toţi prezenţi;

- titularul unui titlu la purtător pierdut sau furat; - creditorul creditorului (creditorul propriu), în cazul popririi, către terţul poprit

(debitorul), ca acesta din urmă să nu plătească creanţa creditorului său (popritul).

2. Executarea silită in natură a obligaţiilor

Dacă debitorul nu execută de bună voie obligaţia, deci nu face plata, creditorul poate apela la executarea silită în natură sau prin echivalent bănesc. Deci in primul rând creditorul poate recurge la mijloacele legale pentru a-1 sili să-şi execute în natură obligaţia.

Orice creditor are astfel dreptul să ceară debitorului executarea obligaţiei în natura sa specifică voluntar sau silit.

Numai în cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, executarea obligaţiei se face prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul suferit datorită neexecutării în natură a obligaţiei.

Executarea silită în natură a obligaţiilor intuitu personae nu este posibilă. În cazul acestor obligaţii se aplică principiul conform căruia nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal, deoarece ar constitui o restrângere a libertăţii sale personale.

Obligaţiile intuitu personae nu pot fi executate de asemenea în natura lor specifică de către o altă persoană, pe cheltuiala debitorului.

În consecinţă, obligaţiile intuitu personae nu pot fi executate decât prin echivalent. În principiu, toate obligaţiile pot fi executate în natură. Neexecutarea unei obligaţii

pozitive înseamnă de fapt, o abstenţiune, un act negativ, în timp ce neexecutarea unei obligaţii negative comportă un act pozitiv, care va fi adesea o violare a contractului.

În cazul obligaţiilor pozitive, de a da, există mai multe posibilităţi, după cum obiectul constă într-o sumă de bani, într-un bun individual determinat sau bunuri generice. Când obligaţia de a da se referă la o sumă de bani, creditorul poate să transforme în bani bunurile debitorului, pe calea executării silite, prestaţia fiind susceptibilă oricând de executare în natură chiar şi fără concursul debitorului (vezi T.R.Popescu, P.Anca „Teoria generala a obligaţiilor”, Ed.Ştiinţifică, Buc,1968,p,314.)

178

Dacă obligaţia de a da are ca obiect un bun individual determinat, debitorul trebuie să execute, de fapt, două obligaţii: de a constitui sau de a transmite un drept real şi de a preda lucrul. Prima obligaţie se execută ,de regulă, în momentul realizării acordului de voinţa (vezi C.Stănescu, C.Bîrsan op,cit.p.319).

Ca atare, obligaţia de a transmite sau de a constitui dreptul de proprietate ori alt drept real se poate executa în natură.

Cea de-a doua obligaţie, aceea de predare a lucrului este o obligaţie de a face, care va putea fi executată în natură pe cale silită numai dacă bunul se regăseşte la debitor.

În situaţia bunurilor de gen, obligaţia de a da, se execută în momentul individualizării lor, care se face, de obicei, odată cu predarea. În acest caz, creditorul poate alege una din cele trei posibilităţi: să ceară executarea silită în natură dacă este posibil să procure din altă parte pe contul debitorului aceiaşi cantitate de marfă , recuperându-şi preţul din vânzarea bunurilor debitorilor; fie să accepte executarea prin echivalent, adică plata de despăgubiri. Astfel, creditorul poate obţine executarea silită în privinţa obligaţiei de facere, în toate cazurile în care această obligaţie poate fi executată fără ca debitorul să fie constrâns personal, adică fără să fie în joc libertatea sa (vezi Liviu Pop, op.cit.p.486-487).

În motivarea aceleiaşi idei, se poate invoca art.1077 Cod civil care dispune că nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului. Este evident că, obligaţiile de facere pot fi executate şi prin alte modalităţi, nu numai prin echivalent bănesc, aşa cum s-ar părea că rezultă din art.1075 Cod civil.

Prin ea însăşi, abstenţiunea poate fi interpretată în mod diferit. În materie contractuală; înaintea determinării dacă o abţinere antrenează răspunderea debitorului, trebuie să începem prin a stabili dacă în virtutea contractului, debitorul este obligat să acţioneze sau nu. În acelaşi timp, trebuie să se ţină cont de faptul că, din obligaţiile ce revin părţilor nu sunt numai cele prevăzute în contract, ci şi acelea impuse de echitate, de obicei şi de lege (art.970 alin.2 Cod civil).

Chiar şi în privinţa obligaţiilor de non facere există argumente în susţinerea ideii că acestea pot fi executate în natură, pe alte căi, în măsura în care nu sunt îndeplinite de debitor.

Astfel potrivit art.1076 Cod civil „creditorul poate cere a se distruge ceea s-a făcut, călcându-se astfel obligaţia de a nu face şi poate cere a fi autorizat a distruge el însuşi, cu cheltuiala debitorului, afară de dezdăunări”. Prin folosirea acestei posibilităţi recunoscută creditorului, se ajunge de fapt, la executarea obligaţiei negativă ce-i incumbă debitorului. În cazul când creditorul nu apelează la aceste posibilităţi de executare silită sau când aceasta nu se poate realiza se aplică art.1075 Cod civil potrivit căruia „orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

3. Cu privire la daunele cominatorii

În situaţia în care debitorul obligaţiei refuză executarea în natură a unei obligaţii de a face sau de a nu face, mai ales a celor intuituu personae practica judiciară a creat un mijloc de constrângere patrimonială a acestuia. Acest mijloc este alcătuit din sistemul daunelor cominatorii.

Aşa cum au fost definite în doctrină daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească creditorului de regulă, pentru fiecare zi de întârziere sau prin raportare la alte unităţi de timp, până la executarea obligaţiei (vezi Liviu Pop, op.cit., pag.486-487).

179

Stabilirea lor are loc prin hotărâre judecătorească. Dacă debitorul persistă în atitudinea lui contrară obligaţiilor ce le are, instanţa judecătorească poate mări, la cerere cuantumul lor, până se înfrânge rezistenţa debitorului.

Daunele cominatorii apar astfel ca fiind o măsură de constrângere, un mijloc indirect de determinare a debitorului să-şi execute obligaţiile. De aceea, recurgerea la acest mijloc de constrângere este admisibilă numai în cazul obligaţiilor. În mod firesc ele nu pot fi acordate în ipoteza obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani deoarece acestea sunt producătoare de dobânzi.

Daunele cominatorii nu pot fi acordate chiar în cazul obligaţiilor de a face şi a nu face în următoarele cazuri:

a) Când executarea lor în natură nu mai este posibilă; b) Atunci când debitorul refuză de a executa obligaţia ferm şi definitiv exprimat, în

acest mod urmând a se angaja răspunderea pentru neexecutare, debitorul fiind obligat să repare prejudiciul cauzat creditorului.

Daunele cominatorii prin natura lor nu au valoare de despăgubiri ci un caracter reparator. În acest sens nu este necesar pentru acordarea lor ca creditorul să fi suferit un prejudiciu şi să dovedească existenţa şi întinderea lui.

Reprezentând un mijloc de constrângere patrimonială indirectă a debitorului, după executarea obligaţiei, creditorul este obligat să restituie sumele primite cu acest titlu, deoarece, dacă le-ar reţine s-ar îmbogăţi fără justă cauză, în dauna debitorului. Creditorul poate fi autorizat să păstreze aceste sume, parţial sau în totalitate, cu titlu de daune-interese compensatorii, în funcţie de întinderea prejudiciului.

În situaţia în care se solicită executarea silită a daunelor cominatorii, recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa judecătoreasca va stabili cuantumul exact al despăgubirilor datorate pentru neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei şi va valida numai pentru această sumă.

Acest punct de vedere se întemeiază pe ideea că despăgubirea nu poate depăşi această valoare, fără a constitui o pedeapsă civilă în favoarea creditorului care s-ar îmbogăţi fără cauză (secţia a III-a civila, decizia nr.294-24.03.1995).

În principiu daunele cominatorii se datorează de cel obligat din ziua stabilită de instanţa de judecată. Sunt însă frecvente cazurile în care, în funcţie de anumite împrejurări daunele cominatorii curg de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă..

Cu toate că debitorul cunoaşte că sumele pe care este obligat să le plătească îi vor fi restituite, sistemul daunelor cominatorii este deosebit de eficace, deoarece patrimoniul lui fiind limitat nu va putea rezista timp îndelungat la plata unor sume de bani care cresc zilnic sau la intervale de timp, chiar dacă această plată este provizorie.

4. Executarea indirecta a obligaţiilor- executarea prinechivalent

A. Preliminarii Dezdăunările la care are dreptul creditorul, potrivit art.1073 Cod civil, reprezintă

echivalentul prejudiciului suferit de această urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei ce a revenit debitorului.

În situaţia în care executarea în mod general a obligaţiei nu mai este posibilă în natură, nici pe cale de executare voluntară nici pe cale de executare silită, creditorul are dreptul la executare prin echivalent.

Dezdăunările se mai numesc despăgubiri sau daune-interese.

180

Despăgubirile se acordă fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unor sume prestate periodic.

Executarea indirectă a obligaţiei însemnează dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care 1-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei.

Executarea indirectă a obligaţiei se mai numeşte executarea prin echivalent. a) Categorii de despăgubiri sau daune interese. Există două categorii: - Daune interese moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. - Daune interese compensatorii, care reprezintă prejudiciul suferit de creditor ca

urmare a neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei. Despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când

cele compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei deoarece despăgubirile compensatorii înlocuiesc tocmai această executare .

b) Răspunderea civilă contractuală si dreptul la despăgubiri. După cum s-a arătat răspunderea civilă contractuală include dreptul la despăgubiri,

deoarece nu există propriu-zis o răspundere civilă contractuală, fără un drept la despăgubiri al creditorului.

Executarea indirectă a obligaţiei reprezintă executarea patrimonială a obligaţiei, deoarece prin fenomenul subrogaţiei reale, suma de bani sau echivalentul capătă în această materie numele de daune de interese.

Acordarea acestor daune, deci răspunderea civilă contractuală, necesită îndeplinirea anumitor condiţii, fără de care nu se poate vorbi de executarea obligaţiei prin echivalent.

Condiţiile necesare răspunderii civile contractuale sunt în esenţă aceleaşi ca şi în cazul răspunderii civile delictuale: existenţa unei fapte ilicite care poate să consta într-o omisiune (neexecutarea obligaţiilor contractuale) sau într-o comisiune (executarea necorespunzătoare, inclusiv cu întârziere a obligaţiilor contractuale) cauzând prin aceasta un prejudiciu, o legătură necesară, obiectivă şi nu întâmplătoare; vinovăţia, culpa debitorului. Premisa răspunderii civile contractuale este reprezentată de legătura contractuală dintre creditor şi debitor, contract care trebuie să fie perfectat în mod valabil în condiţiile prevăzute de lege.

B. Condiţiile acordării despăgubirilor (daunelor-interese) a) Prejudiciul Această condiţie rezultă din art.1082 Cod civil. Creditorul care nu a suferit nici un

prejudiciu prin neexecutarea sau executarea cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei nu are dreptul la daune-interese. De altfel, regula este că atunci când lipseşte interesul; lipseşte şi acţiunea.

Neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei constituie fapta ilicită a debitorului.

Între neexecutarea, executarea cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei şi prejudiciu trebuie să existe o legătură de cazualitate. Sarcina probei existenţei prejudiciului şi raportul de cauzalitate incumbă creditorului. Uneori legea stabileşte întinderea prejudiciului, cum este cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de bani.

b) Culpa debitorului Neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei trebuie să

fie imputabilă debitorului, adică să se adapteze culpei sau relei lui credinţe (art.1082 Codul civil).

În cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârşit de debitor prin care se încalcă această obligaţie. În cazul obligaţiei de a da şi a face, creditorul

181

trebuie să dovedească existenţa creanţei. Odată făcută această dovadă neexecutarea se prezumă, atât timp cât debitorul nu dovedeşte executarea.

Prin urmare, dacă debitorul dovedeşte nesocotinţa obligaţiei de a nu face sau dacă debitorul nu dovedeşte executarea obligaţiei de a da sau de a face, se prezumă că nerespectarea obligaţiei provine din culpa acestuia din urmă, care va fi obligat la despăgubiri către creditor.

Prezumţia de culpă a debitorului în materie contractuală rezultă din aplicarea regulilor privind proba.

Debitorul va fi exonerat de răspundere dacă va dovedi că neexecutarea se datoreşte unor cauze străine, respectiv cazul fortuit, cazul de forţă majoră, culpei creditorului sau fapta terţului.

În consecinţă, prezumţia de culpă a debitorului este relativă. Legea arată criteriul în raport cu care se determină culpa debitorului în neexecutarea

obligaţiei. Astfel, art.1080 alin.1 Cod civil prevede că diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este întotdeauna aceea a unui bun proprietar.

Este un criteriu obiectiv, cu care se compară activitatea debitorului contractual, pentru a se vedea dacă este sau nu în culpă. Debitorul contractual trebuie, deci, să se comporte în îndeplinirea obligaţiei ca un om diligent, ca un bun proprietar. Dacă el nu s-a comportat în acest fel, este în culpă.

Dispoziţia privind diligenţa bunului proprietar se aplică cu mai mare sau mai mică rigoare în cazurile anume determinate de lege. Astfel, conform art.1080 alin.2 Cod civil diligenţa bunului proprietar se aplică cu mai multă rigoare când depozitul este cu titlu oneros, sau când depozitarul s-a oferit a primi lucrul în depozit.

c) Executarea obligaţiei în natura ei specifică să fie absolut imposibilă. Atâta timp cât executarea în natură a obligaţiei este posibilă, nu se pot acorda daune

compensatorii. De aici rezultă următoarele consecinţe: - creditorul care acţionează în justiţie pe debitor nu va putea cere în mod direct

daune compensatorii, ci va trebui să ceară executarea obligaţiei şi numai în subsidiar daune compensatorii;

- oferta de executare făcută de debitor prin daune compensatorii nu este satisfăcătoare.

d)Punerea debitorului în întârziere. Pentru ca întârzierea debitorului să producă efecte juridice specifice, trebuie ca

debitorul să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei. Atâta timp cât creditorul nu cere să se constate în formele prevăzute de lege întârzierea debitorului, se presupune că ea nu l-a păgubit. Deci, simpla expirare a termenului la care trebuie executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întârziere. Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă formală din partea creditorului, prin care cere executarea obligaţiei de către debitor.

Punerea în întârziere se poate face în următoarele forme: - notificarea prin intermediul executorului judecătoresc (art.1079 Cod civil ); - cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea

obligaţiei; - în unele cazuri debitorul este pus de drept în întârziere (art.1078 şi art.1079 Cod

civil), astfel: - în cazurile anume - la vânzarea de produse şi lucruri mobile, vânzarea se

rezolvă de drept şi fără punerea în întârziere în folosul vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea lor;

- când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la termenul la care trebuie să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi;

182

- când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa;

- în situaţia obligaţiilor continue, cum sunt cele de furnizare a energiei electrice sau a apei;

- în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face. De menţionat că pentru obligaţiile extracontractuale nu mai este necesară punerea în

întârziere. Punerea în întârziere generează unele efecte specifice cum sunt: - debitorul datorează din momentul punerii în întârziere creditorului daune-interese

moratorii; - se stabileşte refuzul debitorului de a executa obligaţia, iar creditorul are dreptul să

ceară daune-interese compensatorii; - în cazul obligaţiei de a da individual determinat, riscul se strămută asupra

debitorului până la predare bunul piere datorită cazului fortuit ori de forţă majoră; riscul îl suportă debitorul predării, dacă fusese pus în întârziere înainte de pieire.

Efectele punerii în întârziere încetează: - fie prin fapta creditorului când renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere; - fie prin faptul debitorului care recurge la oferta urmată de consemnaţiune. Astfel,

potrivit art.1114 alin.2 Cod civil „ofertele urmate de consemnaţiune liberează pe debitor; ele, în privinţa-i ţin loc de plată, ele sunt valabil făcute şi suma consemnată cu acest mod este în riscul - pericolul creditorului”. Deci obligaţia debitorului de a plăti daune moratorii şi de a suporta riscurile încetează pe data consemnaţiunii.

În concluzie, punerea în întârziere a debitorului nu este necesară în toate cazurile. Din acest punct de vedere este importantă distincţia dintre neexecutare şi întârziere. Dacă neexecutarea este definitivă şi irevocabilă, punerea în întârziere nu este necesară când creditorul cere o indemnitate compensatorie şi dimpotrivă, ea este necesară atunci când prejudiciul este urmarea unei întârzieri în executare.

C. Cauze care exonerează de răspundere Cauzele exoneratoare de răspundere sunt reglementate în principal prin prevederile

art.1082 si 1083 Cod civil. Din aceste texte rezultă că prezumţia de culpă a debitorului poate fi înlăturată în

general dacă debitorul dovedeşte că neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere se datorează unei cauze străine, neimputabilă lui.

Astfel, dacă debitorul nu a putut executa obligaţia datorită cazului fortuit sau de forţă majoră, deci unei cauze străine la care se adaugă culpa creditorului şi fapta terţului, exonerează de răspundere.

În materia răspunderii civile contractuale nu există deosebire sub aspectul efectelor între cazul fortuit şi cazul de forţă majoră, în sensul că ambele exonerează de răspundere. Instanţa va aprecia în aceste situaţii temeinicia motivelor invocate drept cauze exoneratoare şi va dispune în consecinţă, indiferent că este vorba despre o cauză de forţă majoră sau caz fortuit, exonerând dacă este cazul debitorul de plata penalităţilor.

De menţionat că părţile pot stabili sensul termenului de forţă majoră în funcţie de interesul lor, agravând sau atenuând răspunderea debitorului.

Exonerarea de răspundere a debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor asumate produce efecte diferite, după cum forţa majoră constituie o împiedicare totală sau parţială, definitivă sau temporară, astfel:

a) dacă imposibilitatea de executare este totală debitorul va fi exonerat de plata oricărei penalităţi, în schimb, în cazul imposibilităţii parţiale, debitorul va fi apărat de răspundere, proporţional cu efectele pe care le-a produs forţa majoră;

183

b) daca împiedicarea de executare este definitivă, face imposibilă executarea şi în consecinţă, în cazul contractelor unilaterale obligaţia se va stinge iar în cazul celor bilaterale se va pune problema suportării riscului contractului de către debitorul obligaţiei imposibil de executat;

c) dacă imposibilitatea de executare este numai temporară, executarea obligaţiei se suspendă pe perioada existenţei cazului de forţă majoră, deci, obligaţia va fi executată cu întârziere. Aceasta situaţie se întâlneşte mai frecvent în practica comercială. Efectul forţei majore constă deci în exonerarea debitorului de plata penalităţilor de întârziere în executare.

Imposibilitatea de executare pentru cazul de forţă majoră produce efecte numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: forţa majoră să nu se datoreze culpei debitorului, deci să fie neimputabilă debitorului; debitorul să nu-şi fi asumat prin contract obligaţia de a răspunde şi pentru caz de forţă majoră; debitorul să nu fi fost pus în întârziere în momentul producerii cazului de forţă majoră.

În ultimele două situaţii, cazul de forţă majoră rămâne în sarcina debitorului, în consecinţă, obligaţia sa nu se stinge prin imposibilitatea de executare ci se transformă în dezdăunări.

Mijloacele de probă utilizate pentru dovedirea cazului de forţă majoră sunt, de regulă, prevăzute de părţi în contract. În lipsa vreunei stipulaţiuni, forţa majoră fiind un fapt, se poate dovedi cu orice mijloc de probă1.

În general, proba cazului de forţă majoră este mai uşor de realizat atunci când este vorba de dovedirea unor fapte cunoscute, deci de notorietate, cum sunt: inundaţii, incendii. Celelalte fapte, cele care se petrec în cadrul raporturilor contractuale sunt mai greu de dovedit şi, de regulă, existenţa lor se probează cu înscrisuri.

Cu privire la culpa debitorului, aceasta are ca efect exonerarea în totalitate a debitorului pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere, numai dacă aceasta provine exclusiv din fapta culpabilă a creditorului.

În cazul în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere este consecinţa culpei comune, atât a creditorului cât şi a debitorului, acesta din urmă va răspunde pentru paguba produsă din culpa sa, întinderea reparaţiunii fiind stabilită în funcţie de gradul culpei2.

Când imposibilitatea de a executa obligaţia provine din fapta unei terţe persoane, debitorul este exonerat de răspundere, daca i-a fost imposibil să prevadă şi să învingă consecinţele păgubitoare ale acestei fapte.

Atunci când debitorul pretinde că este nevinovat, deoarece neîndeplinirea obligaţiilor este determinată de existenţa unor cauze străine, neimputabile lui, şi ca atare trebuie exonerat de plata penalităţilor, el trebuie să facă dovada afirmaţiilor sale (art.1169 Cod civil).

În această situaţie nu este suficient ca debitorul să dovedească că a avut o comportare diligentă, pentru a fi liberat de plată.

5. Evaluarea daunelor interese

Operaţiune deosebit de importantă, evaluarea prejudiciului şi stabilirea daunelorinterese se poate face pe mai multe căi :

- pe cale legală (prin lege); - pe cale judecătorească (evaluare judiciară);

1 A se vedea „Răspunderea civilă”, del.M.Anghel, Fr.Deak, M.Popa, op.cit., pag.3302 Idem

184

- prin convenţia părţilor (evaluare judecătorească).

A. Evaluarea legală Această formă a evaluării prevăzută de legiuitor se referă la prejudiciul suferit de

creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani. Într-o atare situaţie nici nu se pune problema prin echivalent, ea se poate executa întotdeauna în natură. De unde concluzia că în cazul neexecutării unei asemenea obligaţii, debitorul nu este ţinut la plata despăgubirilor compensatorii ci numai la despăgubirile moratorii- pentru întârziere.

Potrivit art.1088 Cod civil obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda leală, cu excepţia regulilor speciale în materie de comerţ, aşa cum vom vedea în ultima parte a cursului.

În acest sens s-a pronunţat şi practica juridică. Astfel: „În obligaţiile având ca obiect o sumă de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală” (Secţia a IV-a civilă, decizia nr.:110/26.01.1996).

Daunele interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica o pagubă şi sunt datorate din ziua chemării în judecată, spre deosebire de situaţiile în care după lege dobânda curge de drept.

În această situaţie creditorul poate pretinde ca daune dobânda legală. Părţile pot prevedea o dobândă mai mică decât cea legală dar în nici un caz una mai mare.

De subliniat că această reglementare se aplică numai în raporturile de drept civil nu şi celor de drept comercial Prin decretul nr.311/1954 dobânda legală era stabilită la 6%, text ce a fost abrogat prin legea nr.7/1998.

Prin O.G.nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti s-a stabilit că părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti.

Potrivit art.3 alin.1, în raporturile juridice comerciale, dobânda legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R., iar art.3 alin3 revede că în celelalte cazuri, aceasta se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului, diminuat cu 20 %.

Pentru acordarea daunelor-interese notificarea prin executorul judecătoresc în acest caz nu este suficientă.

Legea prevede în acest sens unele excepţii. Astfel în materia fidejusiunii de exemplu, dobânda legală este datorată de la data somării prin executorul judecătoresc (art.1669 Cod civil ), iar în materia contractului de mandat, de pildă, fără nici o formalitate prealabilă.

În materie civilă este interzis anatocismul, adică perceperea dobânzii la dobândă precum si plata anticipată a dobânzii.

B. Evaluarea judiciară Evaluarea daunelor interese se face de instanţa de judecată după criteriile stabilite de

art.1084-1086 Cod civil. Din textele enunţate rezultă că determinarea întinderii prejudiciului şi a reparaţiei în

cazul neexecutării obligaţiilor contractuale sau exercitării lor necorespunzătoare ori cu întârziere se face de regulă de instanţa de judecată.

Stabilirea despăgubirilor se realizează în funcţie de paguba efectiv produsă cât şi de câştigul nerealizat din cauza neexecutării contractului. „Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în general pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit...” stipulează art.1184 Cod civil.

a) daunele interese datorate sunt cele care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la încheierea contractului. Rezultă că debitorul este ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului. Acest criteriu este aplicabil numai

185

în materia răspunderii contractuale, nu şi în materia răspunderii delictuale, deoarece noţiunea de previzibilitate este compatibilă cu activitatea contractuală care depinde de voinţa părţilor. Astfel, un comerciant a încheiat un contract de transport cu un cărăuş, care trebuia să ducă marfa într-un anumit loc. Cărăuşul şi-a însuşit marfa şi nu a mai dus-o la destinaţie. Neprimind marfa, comerciantul n-a putut să o revândă , fiind lipsit de câştigul pe care 1-ar fi putut realiza si care era previzibil. Dacă, neprimind marfa, comerciantul nu a avut ce vinde, şi-a compromis vadul comercial, nu au cu ce să plătească proprii creditori, trebuind să suporte anumite cheltuieli.

De la principiul imprevizibilităţii prejudiciului există o singură excepţie şi anume când în neexecutarea obligaţiei se face din vina debitorului ce îmbracă forma dolului , adică a intenţiei. În această situaţie problema reparării prejudiciului este „strămutată” din domeniul contractului în domeniul delictual, unde trebuie reparat atât prejudiciul previzibil cât şi cel imprevizibil (aşa cum am văzut în capitolul răspunderii Civile delictuale).

b) Sunt supuse reparării daunelor-interese care sunt o consecinţa directă a neexecutării obligaţiei, adică daunele imediate şi directe provocate de neexecutarea obligaţiei, iar nu cele care sunt o consecinţa indirectă şi îndepărtată a acestei neexecutări.

În consecinţă, se repară prejudiciul direct, care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea. Astfel, dacă se vinde cu bună ştiinţă un animal bolnav, care este introdus în grajdul său, unde sunt şi alte animale care se contaminează şi mor, cumpărătorul neştiind că animalul este bolnav, apoi cumpărătorul nu are cu ce munci şi îi lipseşte recolta, pe care ar fi obţinut-o daca animalele nu-i mureau. Prejudiciul direct este valoarea animalelor care au murit. Celelalte consecinţe reprezintă daune indirecte şi îndepărtate ale executării necorespunzătoare a obligaţiei de către vânzător.

De menţionat că potrivit art:1086 Cod civil în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

C. Evaluarea convenţională. Clauza penală În afara modurilor de evaluare daunele-interese analizate (evaluarea legală şi

evaluarea judiciară ) nimic nu împiedică părţile să convină ele însele cu privire la evaluarea prejudiciului.

În această situaţie părţile pot proceda în două feluri: a) în cuprinsul contractului din care rezultă obligaţia respectivă, părţile prevăd

printr-o clauză contractuală, întinderea prejudiciului datorat în cazul de neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei. Asemenea clauză se numeşte clauza penală.

b) părţile evaluează daunele-interese printr-o convenţie separată de cea din care rezultă obligaţia, dar înainte de a fi intervenit neexecutarea, executarea cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei şi deci înainte de a se fi produs prejudiciul. Putem spune că părţile au convenit asupra clauzei penale.

Clauza penală este, aşadar, acea convenţie prin care părţile determină anticipat întinderea daunelor interese pe care debitorul va fi obligat să le plătească în cazul neexecutării necorespunzătoare ori cu întârziere a prestaţiilor la care s-a îndatorat.

Stipularea clauzei penale prezintă o mare utilitate practică deoarece creditorul, în caz de neexecutare a obligaţiei, nu este obligat să dovedească prejudiciul şi întinderea lui.

Pentru a pretinde plata despăgubirilor stabilite în clauza penală este suficient ca, creditorul să dovedească faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei născută în contractul încheiat, indiferent dacă a suferit sau nu a suferit un prejudiciu.

186

Suma de bani sau o alta valoare patrimonială prevăzută în clauza penală se datorează în locul daunelor-interese. Prin urmare, clauza penală nu face obligaţia să devină alternativă. Debitorul nu se poate elibera de datorie optând între executarea în natură a prestaţiei principale şi plata sumei sau a unei alte valori patrimoniale prevăzută prin clauza penală. Această posibilitate de alegere există numai pentru creditor şi doar atunci când obligaţia principală, deşi exigibilă, nu a fost executată în natură de debitor.

Clauza penală devine exigibilă când sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale a debitorului fiind astfel posibila obligarea lui la plata daunelor-interese printr-o hotărâre judecătorească.

Suma prevăzută în clauza penală sau o altă valoare patrimonială nu poate fi modificată de instanţa de judecată. Art.1070 Cod civil prevede că micşorarea clauzei penale poate avea loc numai în cazul în care obligaţia principală a fost executată parţial.

De vreme ce a fost stabilită prin înţelegerea valabilă a părţilor contractante, clauza penală, chiar dacă s-ar constata că este mult superioară întinderii prejudiciului, nu poate fi modificată de instanţă. Cu alte cuvinte, fiind un contract sau o clauză într-un contract, clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractante şi se impune a fi respectată întocmai şi de instanţele de judecată.

Atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor nu poate fi cumulată cu executarea în natură. De asemenea, nu poate fi cumulată nici cu acordarea de daune-interese compensatorii prin hotărâre judecătorească deoarece ea a fost stipulată cu scopul de a le înlocui şi a evita astfel stabilirea lor pe cale judiciară. În schimb, clauza penală se cumulează cu executarea parţială în natură şi atunci când a fost stipulată în vederea preevaluării daunelor interese moratorii.

În general obiectul clauzei penale constă în obligaţia de a plăti o sumă. de bani determinată sau determinabilă numită penalitate. Clauza penală poate să constea şi printr-un obiect. Dacă părţile stabilesc ca obiect al clauzei penale un alt lucru se pune problema delimitării acesteia de gaj.

În acest sens, spre deosebire de titularul unui drept de gaj care se bucură de prerogativele oricărui drept real adică de dreptul de urmărire şi de preferinţă, beneficiul clauzei penale nefiind titularul unui drept real rămâne un simplu creditor chirografar, care vine în concurs cu ceilalţi creditori ai debitorului.

D. Penalităţile În doctrina juridică penalităţile au fost clasificate după mai multe criterii. În analiza

noastră vom porni de la cea mai importantă clasificare făcută în funcţie de fapta ilicită şi culpabilă a autorului.

În acest sens, părţile ori legiuitorul pot să prevadă penalităţi pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, penalităţi pentru executarea cu întârziere.

Având în vedere acest criteriu de clasificare şi regimul juridic aplicabil fiecărei categorii de penalităţi, clauzele penale se prezintă sub mai multe tipuri:

a) când penalităţile au fost stipulate pentru neexecutarea obligaţiilor, clauza penală este, de regulă, alternativă, în sensul că nu se poate cumula penalitatea cu executarea în natură.

Atunci când executarea în natură nu mai este posibila sau creditorul se află în imposibilitate de a mai folosi prestaţia şi acesta pretinde pe lângă penalitate şi daune-interese pentru a întregi clauza penală, plata penalităţilor nu poate fi cumulată cu daunele-interese, ci se impută asupra lor;

b) în situaţia în care penalităţile au fost stipulate pentru întârziere în executare, clauza penală are caracter cumulativ, deoarece penalităţile pentru întârziere se pot cumula atât cu executarea în natură, cât şi cu penalităţile pentru neexecutare;

187

c) clauza penală mai poate fi de tip exclusiv, în situaţia când părţile au convenit ca în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare ori cu întârziere să se pretindă numai penalităţile, chiar dacă executarea în natură este posibilă şi admisă de lege.

Raportul dintre fapta culpabilă a debitorului şi categoriile de penalităţi corespunzătoare vizează pe de o parte, problema cumulului penalităţilor cu executarea în natură, iar pe de altă parte cumulul penalităţilor pentru cauze sau încălcări diferite ale obligaţiilor contractuale.

În legătură cu problema cumulului penalităţilor pentru neexecutare în natură, din literatura şi practica în materie, rezultă că, în dreptul comun, clauza penala stabilită pentru neexecutarea obligaţiilor are caracter alternativ. În măsura în care creditorul a optat pentru penalitate, principala funcţie a acesteia este de a compensa prejudiciul ce i s-a produs ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către debitor. Opţiunea creditorului pentru penalitatea de neexecutare exclude ipoteza executării.

Datorită scopului pentru care au fost stipulate, penalităţile pentru executare necorespunzătoare se pot cumula atât cu executarea în natură cât şi cu penalităţile pentru întârziere şi executare.

În dreptul comun nu există reglementari prin care să se definească executarea necorespunzătoare. Din această cauză unele din încălcările obligaţiilor contractule au fost incluse în categoria faptei cu întârziere în executare. De exemplu, s-a afirmat că este inutilă penalitatea pentru nerespectarea calităţii, deoarece până în momentul efectuării remedierilor, debitorul se află în întârziere cu privire la obligaţia de predare şi ca atare, va plăti penalităţi de întârziere, iar refuzul creditorului de a primi marfa înseamnă o neexecutare, care dă dreptul creditorului la penalităţi pentru neexecutare. În acest sens, al inadmisibilităţii penalităţilor pentru calitate necorespunzătoare, în lucrare sunt prezentate şi alte argumente ale literaturii de specialitate şi alte practici judiciare (vezi prof. Dinu Ştefănescu, op.cit.pag.229).

Motivaţiile nu sunt lipsite de sens dar, din punct de vedere teoretic şi mai cu seamă practic, socot că este util ca părţile să prevadă atât penalităţi pentru nerespectarea calităţii mărfii, cât şi pentru întârzierea în executare.

În ambele situaţii, penalităţile se pot cumula, pe de o parte cu executare în natură, iar pe de altă parte, fiind stipulate pentru abateri distincte se pot cumula între ele.

Cea de-a doua categorie de penalităţi vizează penalităţile de întârziere. Cu privire la acestea, trebuie sa fie analizate următoarele probleme:

- determinarea abaterilor care pot fi sancţionate cu penalităţi de întârziere; - momentul la care debitorul datorează penalităţi de întârziere şi data la care

încetează această obligaţie. În legătură cu primul aspect, penalităţile de întârziere pot fi acordate pentru

neexecutarea la termen a oricărei obligaţii contractuale. Astfel, în raporturile de drept civil dar mai frecvent în cele de drept comercial, părţile pot să stabilească penalităţi de întârziere cu privire la predarea sau, după caz, preluarea produselor, lucrărilor ori prestarea serviciilor, punerea la dispoziţie a ambalajelor de către cumpărător când, potrivit contractului îi revine aceasta obligaţie. Cu privire la aceste aspecte pot fi reţinute, de principiu, unele soluţii adoptate de fostele organe arbitrale.

Una din prestaţiile caracteristice contractelor este plata preţului. Întârzierea în executare a acestei obligaţii constituie o abatere de la obligaţiile esenţiale ale contractului aşa încât părţile sau legiuitorul trebuie să prevadă penalităţi distincte.

În legătură cu cel de-al doilea aspect, debitorul datorează penalităţi de la data scadenţei sau din momentul punerii în întârziere până la data executării în natură a obligaţiei sau până la momentul renunţării creditorului la executarea în natură a prestaţiei.

Ori, până când obligaţia a devenit imposibil de executat datorită unor cauze străine neimputabile debitorului.

188

În practică s-a stabilit că „Răspunderea sub forma penalităţilor intervine în cazul în care în contractul de vânzare-cumpărare s-a prevăzut o clauză în acest sens”.

În speţă, contractul încheiat prevede la pct.30 o clauză penală, instituindu-se răspunderea cu penalităţi şi despăgubiri conform codului comercial şi Codului civil. Cumpărătoarea pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia plăţii preţului cu întârziere, astfel că, întemeiat, a fost angajată răspunderea sa cu plata de penalităţi. Întrucât în contract părţile nu au prevăzut cuantumul penalităţilor, clauza contractuală s-a considerat completată cu penalităţile legale (Curtea Suprema de Justiţie, secţia comercială, decizia din 24 oct.1994).

189

Caappiittoolluull XXIIIIII C

Sttiinnggeerreeaa oobblliiggaaţţiiiilloorr S

1. Precizări

Temeiul legal al acestei instituţii juridice îl găsim în Cap. III, din titlul III al Codului civil intitulat: „Despre stingerea obligaţiilor”.

Astfel potrivit art.1091 din acest capitol obligaţiile se sting prin: plată, novaţie, remitere voluntară, compensaţie, confuziune, pierderea lucrului, anulare sau reciziune, efectul condiţiei rezolutorii şi prescriptive.

Analiza textului articolului citat suscită unele discuţii. Trebuie observat, în primul rând că plata este modul firesc de stingere a obligaţiilor,

deoarece conduce la realizarea dreptului de creanţă a creditorului. În ceea ce priveşte novaţia, în al doilea rând, ea este, aşa cum am văzut, un mod de

transformare a obligaţiilor şi nu de stingere a acestora. Şi în fine, nulitatea şi rezoluţiunea duc la desfiinţarea şi obligaţiei, iar prescripţia

extinctivă nu duce la stingerea dreptului subiectiv, ci la pierderea dreptului material la acţiune.

În concluzie rămân ca moduri de stingere a obligaţiilor propriu-zise: compensaţia, remiterea de datorie, confuziunea, darea de plată şi imposibilitatea fortuită de executare.

În literatura juridică de specialitate s-au propus două criterii pentru clasificarea modului de stingere a obligaţiilor1.

a) Moduri de stingere a obligaţiilor care implică manifestarea de voinţă a părţilor pentru a înceta raportul juridic obligaţional: remiterea de datorie, compensaţia convenţională; altele sunt moduri de stingere a obligaţiilor care operează independent de voinţa părţilor: imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.

b) După cum stingerea obligaţiei duce ori nu la realizarea creanţei creditorului. - sunt după acest criteriu moduri care conduc la realizarea creanţei creditorului:

compensaţia, confuziunea şi darea în plată; - cele care nu conduc la realizarea creanţei creditorului, remiterea de datorie şi

imposibilitatea fortuită de executare.

2. Compensaţia

Compensaţia este modul de stingere a două obligaţii reciproce între două persoane, până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

În legătură cu domeniul de aplicare, în conformitate cu prevederile art.1143-1153 Cod civil independent de izvorul lor, compensaţia se aplică tuturor obligaţiilor, cu excepţiile prevăzute de art.1147 Cod civil, nu operează:

- dacă se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de proprietar, nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o avea faţă de cel ce şi-a însuşit bunul;

1 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.338

190

- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile care au fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar. Depozitarul nu va putea opune compensaţia dacă deponentul are o datorie faţă de acesta; depozitarul va fi obligat să restituie deponentului bunuri de aceeaşi cantitate şi calitate cu cel care a constituit obiectul depozitului.

- când creanţa este insesizabilă, adică nu poate fi urmărită, de exemplu pensia de întreţinere nu se poate compensa cu o alta sumă de bani pe care o are de plătit beneficiarul pensiei către cel obligat la pensie de întreţinere.

a) Compensaţia legală. Compensarea legală operează de drept, în puterea legii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege:

- reciprocitatea obligaţiilor între cele două părţi fiecare având calitatea de creditor şi debitor, una faţă de alta;

- creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile; - creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, deci să nu se conteste existenţa

lor, din punct de vedere juridic; - creanţele reciproce să fie lichide, să se cunoască exact valoarea lor; - creanţele reciproce să fie exigibile, adică să fi ajuns la scadenţă. În practica

judiciară s-a stabilit că, în mod corect, instanţele au aplicat compensaţia de drept între cele două creanţe reciproce (ce părţile din proces le datorează una alteia). Astfel, a operat compensaţia legală între suma de 2.098.533 lei, datorată de intimată recurentului în baza titlului executoriu - decizia civilă nr.175/A/19.04.1994 a Tribunalului Ialomiţa şi suma de 2.467.448 lei datorată de recurent intimatei în baza a două decizii de imputare, care, comunicate, constituie titlu executoriu. Compensaţia legală a operat până la concurenţa celei mai mici.

Dacă un din obligaţii este afectată de termen, nu poate opera compensaţia, căci debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte de termen.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii cele două datorii se sting reciproc, până la concurenţa calităţilor lor respective (art.114 Cod civil).

Dacă între părţi mai multe datorii reciproce, compensarea se va face după regulile aplicabile imputaţiei plăţii.

Odată cu creanţele se sting şi accesoriile şi garanţiile adică aşa cum am văzut privilegiile, gajul şi ipoteca.

În cazul că există litigii între părţi, compensaţia trebuie invocată formal de pârât, altfel el poate fi obligat să plătească, deşi el este creditorul reclamantului.

Deşi compensaţia operează de drept, ea va fi desfiinţată dacă părţile au săvârşit acte incompatibile cu stingerea obligaţiilor prin compensaţie.

b) Compensaţia convenţională. Acest mod de compensaţie operează prin convenţia părţilor, în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei legale. Efectele compensaţiei convenţionale se produc din momentul încheierii convenţiei părţilor şi sunt aceleaşi ca şi în cazul compensaţiei legale .

c) Compensaţia judecătorească. Dacă cele două creanţe nu sunt lichide şi nici nu au ca obiect bunuri fungibile, instanţa de judecată va aprecia şi va putea decide stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici .

Efectele compensaţiei judecătoreşti se produc din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a produs compensaţia .

191

3. Confuziunea

Este un alt mod de stingere a obligaţiilor civile care constă în întrunirea în aceeaşi persoană, atât a calităţii de creditor şi de debitor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional (art.1154 Cod civil).

De obicei, confuziunea apare în cazul când creditorul moşteneşte pe debitor sauinvers.

În situaţia persoanelor juridice, confuziunea poate să apară ca efect al reorganizării prin comasare sub forma absorbţiei. Confuziunea produce efecte atât asupra raportului juridic obligaţional cât şi asupra garanţiilor şi accesoriilor sale. Cu toate acestea dacă, de pildă, confuziunea operează numai în persoana fidejusorului se va stinge numai obligaţia accesorie de garantare a creanţei, iar obligaţia principală a debitorului va exista în continuare.

În cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile confuziunea se produce în mod parţial numai cu privire la partea codebitorului care a devenit prin confuziune creditor.

4. Darea în plată

În doctrina juridică, darea în plată este definită ca acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat să o execute1

Deci darea în plată se poate face numai cu consimţământul creditorului , el neputând fi ţinut să plătească un alt lucru decât cel ce i se datorează, chiar atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare (art.1100 Cod civil).

Acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor, pentru a fi vorba de o dare în plată, trebuie să fie concomitentă cu plata. Dacă acordul lui intervenit, la propunerea debitorului, înainte de momentul executării, nu mai sunt în prezenţa dării în plată. În acest caz se realizează novaţia prin schimbare de obiect .

În concluzie putem spune că darea în plată operează ca o variantă a plăţii şi deci, în principiu, produce aceleaşi efecte.

În cazul în care însă, prestaţia iniţială a constat în plata unei sume de bani, iar creditorul acceptă în locul ei plata unui lucru, darea în plată apare ca o vânzare-cumpărare. Totuşi, darea în plată se deosebeşte de vânzare prin următoarele:

a) vânzarea-cumpărarea se face la un preţ, care este întotdeauna o sumă de bani; darea în plată se poate efectua fără existenţa unui preţ, când de pildă, o obligaţie de a face este stinsă prin plata unui lucru;

b) vânzarea-cumpărarea poate avea ca obiect bunuri viitoare; în schimb, darea în plată nu poate opera fără transferul proprietăţii şi predarea lucrului concomitent cu acceptarea de către creditor a înlocuirii prestaţiei iniţiale. Ori, transferul proprietăţii şi predarea bunurilor viitoare poate avea loc numai la o dată ulterioară, pe măsura realizării lor.

Pentru valabilitatea ei, darea în plată trebuie să îndeplinească şi condiţiile generale de valabilitate a oricărei plăţi. De asemenea, atunci când se înfăţişează ca o vânzarecumpărare, este supusă aceloraşi cerinţe legale şi condiţiile de validitate ca şi vânzarea în funcţie de regimul juridic al bunului dat în plată.

1 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag.493

192

5. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie este definitivă a fi un contract prin care creditorul renunţă de a-şi valorica creanţa pe care o are împotriva debitorului, renunţare care se face cu consimţământul debitorului.

Aşadar, remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral chiar dacă semnifică renunţarea la un drept pentru că este necesar acordul debitorului.

Din momentul realizării acordului de voinţă dintre creditor şi debitor se stinge raportul juridic obligaţional, iar până în momentul acceptării ofertei de remitere de datorie făcută de creditor, acesta poate să o retragă.

Remiterea de datorie se poate face şi printr-un act juridic mortis causa respectiv testament - care poate fi acceptat sau nu de către debitor .

Aşa cum se observă remiterea de datorie se poate face în primul rând, printr-un act inter vivas (contract) cu titlu gratuit. Astfel, remiterea de datorie este calificată ca o donaţie indirectă şi este supusă tuturor dispoziţiilor specifice acesteia cu privire la: revocare, raport, reducţiune. În privinţa formei, nu se cere ca remiterea de datorie să se facă în forma înscrisului autentic, formă necesară contractului de donaţie ca o condiţie ad validitaem1.

În al doilea rând, atunci când remiterea de datorie se dovedeşte cu chitanţă fictivă pe care o eliberează creditorul debitorului său, chitanţă în care se precizează că s-a plătit datoria, fie cu un înscris care să conţină convenţia intervenită între creditor şi debitor, prin care creditorul declară că renunţă la datorie, iar debitorul consimte la acesta.

În cazul neîntocmirii acestor înscrisuri, se aplică şi în momentul remiterii de datorie prezumţiile de liberare a debitorului, stabilite prin art.1138 Cod civil, după cum urmează:

- dacă se remite debitorului titlul original constatator al creanţei care este un înscris sub semnătură privată se prezumă în mod absolut liberarea debitorului de plată;

- dacă se remite debitorului titlul original al creanţei care este un înscris, autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.

Remiterea de datorie are ca efect stingerea atât a raportului obligaţional, cât şi a garanţiilor ce-1 însoţeau.

Dacă au existat mai mulţi debitori solidari remiterea de datorie făcută unuia dintre codebitori liberează şi pe ceilalţi, cu excepţia cazului când creditorul şi-a rezervat dreptul de a le pretinde executarea obligaţiei, scăzând partea ce revenea debitorului gratificat. În cazul garanţiilor personale, remiterea de datorie făcută unuia dintre fidejusori nu liberează nici pe debitorul principal şi nici pe ceilalţi fidejusori2.

6. Imposibilitatea fortuită3 de executare

Potrivit art.1156 Cod civil, debitorul este liberat în caz fortuit şi de forţă majoră, cu condiţia ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără culpa debitorului şi înainte să fi fost pus în întârziere. Chiar dacă va fi pus în întârziere debitorul va fi eliberat dacă va dovedi că lucru respectiv ar fi pierit ţi în posesia creditorului.

Deci obligaţia se stinge când executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de vreo culpă din partea debitorului.

1 A se vedea prof. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag. 234-2352 Idem3 A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.336

193

Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi a obligaţiilor de a face care implică un fapt personal al debitorului.

Imposibilitatea fortuită de executare nu se regăseşte în materia obligaţiilor de a da sau preda bunuri generice. De asemenea, nu se sting, din această cauză, nici obligaţiile de a face, altele decât acelea care au ca obiect un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricând prin altul.

De la principiul stingerii obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da sau a preda un bun individual determinat pentru imposibilitate fortuită de executare există următoarele excepţii:

a) obligaţia nu se stinge dacă în momentul pieirii lucrului din cauză de forţă majoră debitorul era deja pus în întârziere, afară numai dacă debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul când i 1-ar fi transmis sau predat;

b) obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pe nedrept nu se stinge dacă bunul pierit din cauză de forţă majoră, debitorul urmând a o executa prin echivalent.

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia acelor ipoteze când debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră.

194

PAARRTTEEAA AA IIIIII AA P

ELLEEMMEENNTTEE DDEE DDRREEPPTT AADDMMIINNIISSTTRRAATTIIVV E

Comparativ cu alte discipline juridice, dreptul administrativ pare pentru o parte dintre studenţi o disciplină oarecum mai aridă.

Pe măsura abordării însa a fenomenului administrativ în complexitatea sa, a evoluţiei reformei în administraţia publică şi armonizării instituţiilor specifice acestuia cu cele ale Comunităţii Europene au fost puse în valoare o serie de idei, concepţii şi principii noi ce dau nu numai consistenţă acestei materii, dar şi interpretări diferite, opinii controversate şi diverse abordări, care se răsfrâng pozitiv asupra evoluţiei sale actuale.

Putem spune fără a greşi ca asistăm în prezent la un proces de desprindere a dreptului administrativ de tiparele vechi, remarcând în prezent evoluţia sa spre actualitate şi modernism.

Poate în nici o ramură a dreptului doctrina juridică nu a jucat un rol atât de important în dezvoltarea reglementărilor juridice din domeniu, relatia biunivoca legislaţie-doctrină, fiind pregnant pusa in evidenta.

Având în vedere însă, gradul de adresabilitate al cursului consideram că în primul capitol al acestuia (introductiv) nu este cazul să intrăm într-o discuţie de detaliu despre curentele actuale din administraţia publică, despre diferenţa între perspectiva legislativă şi cea managerială, probleme pe care însă nu le putem nici neglija în totalitate.

195

Caappiittoolluull II C Prriinncciippaalleellee aassppeeccttee aallee aauuttoonnoommiieeii şşiiP

deesscceennttrraalliizzăărriiiid

1. Consideraţii introductive

Aşa după cum se cunoaşte, sistemul administraţiei publice cuprinde un ansamblu de structuri, mecanisme şi instituţii administrative, aflate într-un amplu complex de legături şi interacţiuni.

In ansamblul lor aceste legături ce sunt fie caracterizate prin fezabilităţi şi adaptabilităţi în soluţionarea problemelor cu care se confruntă administraţia centrală şi locală, trebuie să vizeze un echilibru optim între interesele diferitelor categorii de organe, un rol important fiind deţinut de legăturile ce se stabilesc între administraţia centrală şi autorităţile locale. Aceste legături sunt importante, în mod deosebit, datorită principilor pe baza cărora funcţionează sistemul centralizării şi cel al descentralizării.

După cum se observă fiecare societate este formată prin îmbinarea diverselor interese datorate, în scopul pluralismului politic ce concretizează viaţa socială actuală astfel încât este posibil şi practica a dovedit că aceste interese să devină contradictorii, afectând eficacitatea întregului nostru administrativ.

In acest context, în doctrina juridică actuală se afirmă pe bună dreptate, că: „guvernarea modernă este managementul diferitelor instituţii aflate în interdependenţă”. În multe cazuri, uneori tensiunile latente dintre obiectivele locale şi cele naţionale, devenind fundamentale şi nu numai accidentale.

Aceste tensiuni pot avea o serie de consecinţe negative, în primul rând pe plan decizional. Pentru cei ce iau decizi politice în cadrul centrului, problema implementării se naşte adesea datorită neînţelegerii autorităţilor administrative de la acest nivel a valorilor şi motivaţiilor factorilor locali.

Pe de altă parte deseori autorităţile centrale îşi restrâng atribuţiile doar la intervenţiile strategice promovând organisme financiare de stimulare şi constrângere, sufocând astfel uneori iniţiativele locale şi chiar pot să conducă la renunţarea la unele dintre ele, deşi aparent acestea prin cadrul legislativ creat se bucură de autonomie.

In funcţie de modul în care este structurat sistemul de la ierarhiile centrale la cele locale, a legăturilor reale ce motivează acţiunile acestora din urmă, există un anumit grad de receptare şi interpretare mai restrâns sau mai larg a intervenţiilor centrale.

Acest mod de receptare, de adaptabilitate la cerinţele locale, face ca deciziile de la centru să fie rareori asimilate, uneori înfăptuite şi deseori ignorate şi considerate străine intereselor colectivităţilor respective.

Accentuarea acestui fenomen se produce mai ales atunci când directivele promovate de la centru în procesul aplicării lor sunt „filtrate” de factorii intermediari (instituţiile şi organismele descentralizării din teritoriu - direcţii inspecţii şi agenţii) care au aproape întotdeauna o poziţie proprie datorită statutului lor aparte producând uneori dezechilibre evidente între sfera de atribuţii şi răspunderile cu care au fost investite faţă de colectivităţile locale, pe de-o parte, şi autorităţile administrativ publice pe de altă parte, care alese fiind răspund direct în faţa cetăţeanului.

Se ridică întrebarea ce este de făcut pentru ca principiile autonomiei şi descentralizării să-şi manifeste pe deplin valenţele?

196

O primă măsură ce stă la îndemâna factorilor de decizie locali constă în discutarea proiectelor acestora cu cei cărora li se adresează şi care devin astfel participanţi la procesul decizional, dar şi făptuitori a acestora.

O astfel de metodă (aplicată cu succes în adoptarea deciziilor la nivelul Landurilor din Germania numai după consultarea-avizarea lor prealabilă de autorităţile locale), conduce la apropierea factorilor centrali cu cei locali în soluţionarea unor probleme ce iniţial par neconciliabile.

Cooperarea, cooptarea, acţiunea comună, implică într-un grad ridicat participarea egală la formare strategiilor, cât şi o mai mare flexibilitate şi adaptabilitate a deciziilor faţă de schimbările ce se produc în afara sistemului în general.1

Pornind de aici pot fi puse în evidenţă domenii importante în care cerinţele sociale pot fi pe deplin satisfăcute de acţiunea convergentă şi astfel, mult mai consistentă factorilor de decizie locali.

Astfel, se va manifesta o mai mare responsabilitate faţă de furnizarea unor servicii de calitate către populaţie, tratamentul egal pentru minorităţi şi grupurile defavorizate, o alocare mai echitabilă şi folosire mai eficientă resurselor locale, o dezvoltare edilitară, o forţă de muncă calificată şi o populaţie participantă la schimbări.

Expresie a tendinţelor actuale de transfer decizional spre autorităţile locale, Constituţia adoptată de Româna din anul 1991 aşează la baza funcţionării sistemului administrativ structurat, principiile autonomiei şi descentralizării.2

Ca atare tot prevederile constituţionale reglementează instituţiile autonomiei locale precum şi modul în care acţionează acesta.

Astfel, expresie a funcţionării acestui principiu, statul renunţă la unele prerogative, autorităţile autonomiei alese la nivel local, iau pe baza competenţelor tot mai largi cu care sunt investite o serie de decizii care privesc comunitatea, dar în spiritul şi aplicarea legilor.

Aceasta reprezintă de fapt o recunoaştere a faptului că centrul nu poate controla întreaga activitate şi că agenţii locali, axiomatici, cunosc mai exact nevoile proprii de dezvoltare.

Deşi pe plan teoretic principiile autonomiei şi descentralizării sunt bine fundamentate, reglementările juridice consacrându-le în varii sectoare activităţii autorităţilor locale, manifestarea lor cu toată amploarea este serios afectată de faptul că acestea nu dispun de resurse materiale propriii pentru investiţii, prerogativele lor vizând în principal dreptul de administrare a patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale. La acestea se adaugă aşazisele „bugete de austeritate” adoptate an de an care fac din aceste principii deziderate ce înfrumuseţează peisajul vieţii comunităţilor locale, dar lipsa resurselor materiale le proiectează pentru un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.

2. Noţiunea şi conţinutul descentralizării şi autonomiei locale

Am considerat util să analizăm aceste probleme aparte de celelalte principii de bază pe care îşi întemeiază structura administraţia publică, deoarece acestea reprezintă fundamentul organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei.

În literatura juridică de specialitate descentralizarea şi autonomia locală este abordată în mod semănător în esenţa sa, diferenţele fiind reliefate mai ales prin formele de organizare administrativă diferită.

Din punct de vedere etimologic descentralizarea reprezintă atât opusul concentrării puterii administrative, cât şi transmiterea puterii către instituţiile şi autorităţile locale.

1 A se vedea op.cit. pag.322 A se vedea Antonie Iorgovn - „Tratat de Drept Administrativ”. Editura Nemira, Bucureşti 1996 .

197

Descentralizarea implică deci, delegarea puterii către nivelele inferioare din ierarhia teritorială, chiar dacă această ierarhie nu solicită prezenţa instituţiilor statului în structurile nou create.

Unii autori prezintă în lucrările lor deosebirile ce există între descentralizare, pe de o parte, şi delegare sau dispersie locală:1

a) delegarea, aş cum vom vedea, reprezintă situaţi în care un superior îşi înregistrează un subordonat ierarhic cu responsabilităţi ce i-u aparţinut, în timp ce descentralizarea va implica delegarea puterii către un funcţionar sau un organ colegial ales, cu condiţia ca acesta să participe nemijlocit la luarea deciziilor sau la administrarea unei părţi a teritoriului statului.

b) dispersia teritorială a organismelor şi instituţiilor centrale, aceştia însă, rămânând în subordine directă a miniştrilor de resort. Ele au totuşi avantajul exprimat prin scurtarea circuitului administrativ şi creşterea operativităţii, cât şi prin crearea unor locuri de muncă noi.

Ceea ce trebuie reţinut este însă că descentralizarea permite crearea unor noi niveluri teritoriale, mai restrânse şi apariţia în codul acestora a instituţiilor politice şi administrative, care la rândul lor pot declanşa „în lanţ” continuarea politicii descentralizării în funcţie de necesităţi către nivele inferioare.

Într-o lucrare de prestigiu, apărută recent, descentralizarea este definită ca reprezentând un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane să se administreze ele insele sub controlul statului ce le conferă personalitate juridica, ce permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.

Din punct de vedere al autorului descentralizarea cunoaşte două forme, descentralizarea administrativ-teritorială şi descentralizarea tehnică: - descentralizarea tehnică priveşte serviciile administraţiei de stat prin care se realizează in teritoriu o deplasare a unor competente a organelor acesteia; - descentralizarea administrativ-teritorială înseamnă construcţia pe plan local a unei administraţii diferite de cea de stat.

De altfel, cum pe buna dreptate se afirmă în doctrina juridică administraţia publică poate fi considerată în final, atât din punct de vedere formal-organizatoric, cat şi material funcţional ca totalitatea serviciilor publice menite sa satisfacă interesele si cerinţele justificate ale cetăţenilor şi ale societăţii, care se sprijină pe resursele financiare ale colectivităţilor locale.

In ceea ce priveşte autonomia locală, aceasta reprezintă de fapt forma modernă de exprimare a principiului descentralizării definite şi in Carta Europeana ca: Exerciţiul autonom al puterii locale (Consiliul Europei, 15, oct. 1985).

Potrivit Cartei Europene, colectivităţile locale au dreptul la resurse financiare proprii şi suficiente pentru a-si exercita in mod liber competentele recunoscute de lege.

Putem spune deci ca principiul descentralizării si autonomiei locale îşi găseşte o puternică susţinere in materia resurselor financiare ale colectivităţilor locale, ce trebuie să fie proporţionale cu atribuţiile stabilite de lege.

3.Privire de ansamblu asupra problemelor dezvoltării regionale in Europa

In tratarea problemelor dezvoltării regionale trebuie, in primul rând, sa facem câteva referiri la formele descentralizării:

1 A se vedea op.cit. pag 37-39

198

a) descentralizarea teritorială expresie a faptului că teritoriul statului este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, ce nu sunt simple fracţiuni geografice ale statului ci dimpotrivă, ele sunt persoane juridice de drept public având elementele esenţiale ale acestora, un patrimoniu distinct de cel al statului, buget propriu şi atribute de putere publică. Conducerea unităţilor administrativ-teritoriale, astfel create, aparţine autorităţilor administraţiei publice locale şi nu unor agenţi ai puterii centrale executive, aceste autorităţi fiind alese de cetăţenii din unităţile administrativ-teritoriale. b) descentralizarea pe servicii care se rezumă la transferarea unui serviciu public din competenta autorităţilor centrale si organizarea lui autonomă, prin atribuirea unui patrimoniu şi autorităţi conducătoare proprii, independente fată de autorităţile administrative din competenta cărora aceste servicii au fost transferate.

Avantajele evidente ale descentralizării au condus la abordarea in prezent, cu tot mai multă acuitate, aşa cum vom vedea, a problemei dezvoltării regionale in Europa.

Promovate de către Uniunea Europeană, în a cărei accepţiune nivelul regional este un nivel administrativ, dezvoltarea regionala îşi are locul in ierarhia administrativă a unor state membre, ce au o poziţie imediat inferioară nivelului central1. Astfel „Carta Comunitară a Regionalizării” care formează din punct de vedere geografic o unitate sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social şi economic. ”Diferitele denumiri şi natura juridicopolitică pe care aceste entităţi le pot primi in diferitele state - comunităţi autonome, landuri, naţionalităţi, nu le exclud din consideraţiile stabilite in Cartă”2.

Carta Europeană a Autonomiei, aflată în curs de elaborare cuprinde, în acest sens câteva principii esenţiale: - în primul rând prin art. 3 al proiectului este definita însăşi noţiunea de autonomie regională ca reprezentând: drepturile si capacitatea efectivă a colectivităţilor teritoriale cele mai întinse din interiorul fiecărui stat, în care există organe alese, situate între stat si colectivităţile locale si dispunând sau de prerogativele de autoadministrare, sau de prerogativele de ordine statală, de a lua in propria sarcină, pe propria răspundere şi în interesul propriilor popoare o parte importantă a afacerilor de interes public, în special in vederea favorizării dezvoltării regionale durabile; - în al doilea rând se fac clarificări în legătură cu competentele regimurilor delegate ce pot fi stabilite prin constituţie, prin lege sau normele dreptului şi relaţiilor cu autonomiile locale; - în al treilea rând se tratează problemele organizării instituţionale a regiunilor, resursele financiare locale, concomitent cu reglementarea (in proiect) a formei de protecţie juridică a autonomiei locale.

Pentru a elimina orice confuzie în înţelegerea exactă a conţinutului autonomiei locale cat si pentru evitarea unor neclarităţi în ce ar putea avea consecinţe sau reacţii adverse este necesar să mai facem precizarea succintă în legătură cu noţiunile de macro-regiuni si micro-regiuni.

Intre conţinutul celor două noţiuni diferenţa este evidentă - macro-regiunile ca regiuni economice aflate deasupra statului încearcă să răspundă provocărilor politicii economice globale; pe când micro-regiunile, ca regiuni la nivel substatal, tind să se definească în raport cu statul. De unde concluzia că deseori procesele de macro-regionalism si micro-regionalism se influenţează reciproc. Este şi cazul Europei de Vest, unde statele cooperează in cadrul UE, astfel încât competitivitatea lor economica globală poate să se îmbunătăţească, în aceeaşi macro-regiune.

1 A se vedea Constantin Badita, Ioan Alexandru, op. cit., pag. 30 si urm.2 A se vedea Carta Comunitara a Regionalizării, Masurile Consiliului Europei privind regionalizarea, Conferintade dezvoltare regională, Bucuresti 12-13 mai 1997.

199

Caappiittoolluull IIII C

Obbiieeccttuull,, ffuunnccţţiiiillee şşii pprriinncciippiiiillee aaddmmiinniissttrraaţţiieeiiO

puubblliiccee.. CCoonnssiiddeerraaţţiiii ggeenneerraallee pprriivviinnddpaddmmiinniissttrraaţţiiaa a

Administraţia publică ca modalitate de realizare a puterii executive, având în centrul preocupărilor sale gestionarea interesului public, asigurarea funcţionarii regulate şi continue a serviciilor publice, a constituit şi continuă sa constituie în prezent, în condiţiile statului de drept, una din cele mai importante şi necesare activităţi umane.

Transformări de esenţă s-au produs după adoptarea Constituţiei din 1991, care a restabilit locul important pe care îl are administraţia publică în sistemul constituţional, conexiunile şi interferenţele acestuia cu sistemul politic şi social restructurând sistemul instituţiilor statului dar mai ales al autorităţilor locale1.

1. Definiţia administraţiei publice

În doctrina juridică de specialitate au fost elaborate în ultima perioadă noi definiţii ale administraţiei publice parte dintre acestea venind cu o serie de elemente noi în funcţie de modul de abordare a fenomenului administrativ.

Administraţia publică în concepţia constituţională clasică reprezintă activitatea puterii executive, bazată pe puterea publică a statului. In consens cu această abordare, administraţia reprezintă o sarcină exclusivă a executivului dar nu singura2. De exemplu executivul are o serie de sarcini fără conţinut pur administrativ, sarcini izvorâte din raporturile constituţionale cu Parlamentul sau din relaţiile internaţionale.

Trebuie reţinut însa că din moment ce administraţia este o sarcină exclusivă a executivului ea nu poate fi în nici un caz exercitată nici de puterea judecătorească nici de puterea legislativă în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat.

Din acest punct de vedere3 noţiunea de administraţie poate fi privită în două sensuri: a) în sens material - reprezentând o activitate de organizare a executării şi de

executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie (reguli de conduită ce se concretizează prin acte juridice, operaţiuni administrative şi fapte materiale înfăptuite de titularii funcţiilor publice din sistem).

b) în sens formal - administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de organe cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii. Aceste structuri deşi cunosc un anumit grad de stabilitate ele se adaptează permanent la condiţiile dinamice ale mediului social.

Un alt autor4 abordând fenomenul administrativ în complexitatea sa susţine că executivul desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii. Aceasta funcţie

1 A se vedea Al. Negoiţă, „Ştiinţa administraţiei”, Ed. Didactica şi pedagogică, Bucureşti 1997, pag. 6-72 A se vedea Emil Bălan op. cit. pag. 143 idem4 A se vedea Ioan Vedenas, „Puterea executivă şi administraţia publică”, Ed. Regia Autonoma MonitorulOficial, Bucureşti 1994

200

statală înglobează activităţi extrem de diverse începând cu exercitarea funcţiei de şef al statului şi continuând cu coordonarea activului administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare a legii sau de reorganizare, dezvoltare şi conducere generală a statului etc.

Intr-o lucrare apărută relativ recent după un alt autor1 administraţia de stat poate fi definită ca fiind forma fundamentală de activitate a statului înfăptuită de organele administraţiei publice, care constă în executarea legii, prin stabilirea de conduite obligatorii precum şi prin prestarea unor servicii.

Pornind de la definiţia prezentată autorul grupează organele administraţiei în două mari categorii:

- organe care execută legea prin conduite obligatorii (Guvernul, ministerele,consiliile judeţene, consiliile locale);

- organe care satisfac cerinţele sociale (tot în cadrul executării legii) prin prestarea de servicii, în regim de drept administrativ sau civil (instituţiile de învăţământ, instituţiile sanitare, regiile autonome cu regim deosebit, etc.)

Este interesant de subliniat faptul că autorul achiesând la unele păreri exprimate în literatura juridică susţine că între cele două formulări utilizate administraţie de stat şi administraţie publică nu se fac distincţii, ambele exprimând aceeaşi noţiune dar în termeni diferiţi.

După părerea noastră dacă ne referim la conţinutul celor două noţiuni ar exista unele deosebiri sesizabile la care ne vom referi mai in detaliu în cadrul cursului.

Din toate aceste definiţii se poate trage concluzia că administraţia publică implică activitatea ce are contingenţă cu politica, tinde să fie concentrată în ramura executivă a guvernării, diferă de administraţia privată şi este preocupată de aplicarea legii.

Deci ne afiliem păreri după care administraţia publică poate să însemne folosirea teoriilor şi prevederilor manageriale, politice şi juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive şi judecătoreşti pentru a asigura reglementările şi serviciile pentru societate în ansamblu cât şi pentru segmentele acesteia2.

De altfel prof. Antonie Iorgovan prin administraţie publică arată că se înţelege acea activitate care constă în principal în organizarea şi asigurarea executării dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor constatatori ale tuturor actelor normative şi ale celorlalte acte juridice emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice3.

2. Obiectul administraţiei publice

Obiectul activităţii administraţiei publice, aşa cum rezultă din cele prezentate mai înainte are un caracter complex.

In primul rând administraţia publica presupune o activitate organizatorică de aplicare în concret a legii în general.

Administraţia are deci o poziţie de intermediere, între planul conducerii politice care se materializează prin elaborarea deciziilor politice, decizii care la rândul lor se pot pune în practică în principal îmbrăcând forma deciziilor administrative.

1 A se vedea dr. Dumitru Buzoianu op. cit. pag. 32 A se vedea Ioan Alexandru, op. cit, pag. 673 A se vedea Antonie Iorgovan, „Drept administrativ. Tratat elementar”, vol. I, Ed. Hercules 1993, pag. 1, 3, 80,83

201

Trebuie să observăm deci că activitatea decizională a administraţiei solicită receptarea şi adaptarea deciziilor politice pe de o parte şi activitate organizatorică de punere în aplicare a acestora, pe de altă parte.

In al doilea rând, administraţia publică este o activitate de conducere, activitate creatoare care se desfăşoară la anumite dimensiuni în cadrul anumitor limite1.

De pildă activitatea de conducere realizată de administraţia publică se desfăşoară la nivel subordonat inferior conducerii realizate de Parlament, dar superior conducerii ce se realizează la nivelul regiilor autonome sau societăţii comerciale, având ca obiect activităţi productive, de prestări servicii sau social-culturale, care produc direct valorile materiale şi spirituale.

În sinteză putem spune că obiectul activităţii administraţiei publice constă în satisfacerea în ultima instanţă, în cele mai bune condiţii a cerinţelor sociale în contribuţia directă la dezvoltarea societăţii în ritm cât mai rapid, asigurarea ordinii publice, a exercitării drepturilor şi libertăţilor democratice a tuturor cetăţenilor, apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei ţării. Administraţia trebuie prin activitatea sa să vizeze afirmarea ţării în viaţa internaţională, integrarea în organismele comunităţii europene, asigurarea unui climat de securitate generală şi de pace.

3. Funcţiile administraţiei publice

În doctrina de specialitate, funcţiile administraţiei publice sunt analizate în cadrul sistemului social global2.

Funcţiile administraţiei publice au fost şi pot fi deci abordate din multiple puncte de vedere3. Ceea ce credem că se degajă din toate aceste analize este faptul că administraţia publică îndeplineşte importante funcţii cu caracter politic, legate de existenţa, organizarea şi funcţionarea statului şi a colectivităţilor locale, fără de care nu se poate concepe o societate modernă; în epoca contemporană mai ales funcţiile sale au un pronunţat caracter de ocrotire a colectivităţilor umane, a fiecărui membru al societăţii.

Considerăm funcţii ale administraţiei publice: - administraţia ca mecanism intermediar de execuţie are ca principală funcţie

asigurarea şi organizarea execuţiei folosind în ultima instanţă autoritatea cu care a fost investită sau chiar constrângerea. Aceasta funcţie de bază este complexă şi cuprinde mai multe laturi, astfel:

- funcţia de pregătire a deciziilor politice sau chiar de colaborare la adoptarea lor; - funcţia de organizare a executării deciziilor politice; - funcţia de executare directă, în concret - în anumite cazuri - a deciziilor politice; - funcţia de asigurare a executării deciziilor politice, care se realizează fie prin

convingere, fie la nevoie, folosind forţa de constrângere; - funcţia de purtător al cererilor, dorinţelor şi necesitaţilor membrilor societăţii în

faţa autorităţilor competente a adoptat decizii asupra acestora. Aceste funcţii după cum se observă nu reprezintă altceva decât demultiplicări ale

funcţiei primare pe care o are administraţia publică, de mecanism intermediar de execuţie al

1 A se vedea prof. univ. dr. Ioan Alexandru, op. cit., pag. 82 şi urm.2 A se vedea Bernard Gourna Introduction a la science administrative. Procese de la Fondation Nationale dessciences Paris 1971, în lucrarea prof. univ. dr. Ioan Alexandru, op. cit. pag. 83 şi urm. 3 idem

202

puterii politice, subliniază rolul administraţiei publice de colaborator al puterii politice în organizarea societăţii şi reglementarea funcţionării ei.

- în condiţiile statului de drept administraţia publică are drept scop înfăptuirea deciziei politice, reflectată în legi şi celelalte acte normative ale autorităţilor statului şi ale colectivităţilor locale. În acest plan putem distinge unele funcţii care au fost denumite în literatura de specialitate recentă ca fiind derivate:

- principalul instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii, asigurând continuitate şi perenitate societăţii. Această funcţie are cel puţin teoretic dezavantajul că administraţia poate fi supusă unei anumite inerţii şi tendinţe de imobilism, în sensul că poate manifesta spirit refractar faţă de nou, fiind favorabilă menţinerii ordinii stabilite.

Este important de subliniat că în conţinutul procesului de conducere din administraţia publică se regăsesc funcţiile sale care, îmbracă de fapt atributele conducerii în totalitatea lor.

Administraţia publică în realizarea funcţiilor sale trebuie să asigure: - desfăşurarea unui proces de previziune si programare; - organizarea procesului de execuţie; - pregătirea variantelor de decizii şi alegerea deciziei optime de către decidentul

politic;- coordonarea procesului de execuţie; - controlul întregii activităţi de punere în executare şi realizare a deciziilor. Funcţiile prezentate evidenţiază pregnant faptul că administraţia publică solicită

acţiunea neîntreruptă având drept scop asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea ritmică a vieţii statului.

4. Principiile administraţiei publice

Organizarea administraţiei publice, activitatea sa este guvernată de o serie de reguli dintre care unele au un caracter general regăsindu-le şi în alte ramuri ale dreptului, altele însă sunt specifice dreptului administrativ.

Referindu-ne la cele din urmă ca reguli teoretice fundamentale, cu un înalt grad de generalitate şi abstractizare, constatăm că ele se constituie într-un important instrument de cunoaştere a dimensiunilor şi caracteristicilor administraţiei publice.

Dintre principiile generale ne vom referi doar la principiul separaţiei puterilor, la principiile legalităţii şi democratismului, urmând ca în continuare să analizăm succint şi celelalte principii printre care: principiul subsidiarităţii, principiul umanismului, principiul dinamismului reglementarilor juridice şi al conservării valorilor materiale şi spirituale.

În analiza principiului separaţiei puterilor trebuie să facem câteva precizări introductive art.2, alin. 2 al Constituţiei României arată că „suveranitatea naţională aparţine poporului roman, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”.

Dacă în cazul referendumului suntem în prezenţa unei forme de guvernare directă de către popor, în cazul exercitării suveranităţii naţionale prin organele sale reprezentative, ceea ce înseamnă că poporul, naţiunea, deleagă dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Deci separaţia puterilor constituie un principiu fundamental al statului de drept, el se deduce din întreaga economie a textelor din Constituţie şi legile organice, din distribuţia competenţelor şi atribuţiilor între autorităţile publice.

În virtutea acestui principiu, celor trei puteri le corespund categorii diferite de autorităţi publice, şi anume: puterea legislativă se exercită prin Parlament; puterea executivă

203

prin Preşedinte, guvern, autorităţi administrative centrale şi locale, iar puterea judecătorească prin Curtea Supremă de Justiţie, Curţi de apel, tribunale şi judecătoreşti.

Este bine să menţionăm că diviziunea tripartidă, în cele trei puteri, respectiv în cele trei categorii de autorităţi publice, nu trebuie apreciată ca având caracter rigid, în sensul că activitatea fiecăreia are loc separat, ruptă total de celelalte. Dimpotrivă, între ele există zone de interferenţă, de colaborare sau de control reciproc.

Formele şi modalităţile de realizare a acestui principiu în activitatea administraţiei publice sunt prevăzute în Constituţie şi legile organice.

Principiul legalităţii, deşi guvernează toate ramurile dreptului, în ceea ce priveşte administraţia publică aceasta este caracterizată de o serie de particularităţi specifice la care dorim în primul rând să ne referim.

Ca şi în celelalte domenii respectarea strictă a legii apare ca o necesitate a funcţionării unui regim democratic, ca un fundament al activităţii statului. Încălcarea principiului legalităţii generează dezordine şi arbitrariu şi se răsfrânge asupra desfăşurării normale a întregii vieţi sociale.

Respectarea legii înseamnă respectarea de către structurile administraţiei publice, indiferent de nivel, a Constituţiei şi legilor adoptate de Parlament, ca o primă şi deosebit de importantă cerinţă ori respectarea acestei fundamentale cerinţe este absolut necesară dar nu suficientă.

Respectarea legii este o noţiune complexă ce include „de facto” toate actele şi faptele care generează drepturi şi obligaţii juridice.

Pentru administraţia publică respectarea legalităţii reprezintă în ultimă instanţă criteriul de bază în aprecierea calităţii acesteia. Astfel1:

a) legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică şi presupune ca acţiunea administraţiei să ţină seama de două elemente ce se aplică concomitent:

- obligaţia de conformare la lege; - obligaţia de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii; b) exigenţele statului de drept presupun ca în activitatea ce o desfăşoară

administraţia publică să se încadreze strict principiului legalităţii concomitent cu constituirea unor mecanisme care să asigure restabilirea acestuia în cazul încălcării lor.

a) principalul instrument prin care se realizează administraţia publică are un caracter unilateral, autorităţile de execuţie, pe baza şi în aplicarea legii adoptă acte obligatorii şi executorii, fără acordul de voinţă a indivizilor persoane fizice sau juridice cărora le reglementează conduita.

Deci autorităţile administraţiei publice exercită atribuţii de putere publică, impunându-si pe această cale voinţa unilaterală.

b) atât organele administraţiei publice, cât şi actele lor sunt cuprinse într-un sistem ierarhic în cadrul căruia actul adoptat sau emis la nivel inferior trebuie să fie conform cu actele juridice având o forţă juridică superioară, în caz contrar aceste acte sunt lipsite de valabilitate juridică, sunt socotite ilegale.

Legalitatea activităţii administraţiei publice, din raţiuni ce ţin de înlăturarea abuzului şi arbitrarului, este supusă doar controlului jurisdicţional; oportunitatea dimpotrivă este exclusă de la acest control.

Putem conchide aşa cum s-a apreciat şi în literatura juridică de specialitate că principiul legalităţii reprezintă regula după care toate dispoziţiile statului trebuie să fie date pe cale generală şi impersonală şi că toate actele individuale ale statului trebuie elaborate în

1 A se vedea Emil Bălan, „Tratat de drept administrativ şi contencios administrativ”, Ed. Fundaţiei „România deMâine”, Bucureşti 2000, pag. 17 şi urm.

204

baza şi în conformitate cu dispoziţiile date înainte pe cale generală şi impersonală de către cel ce elaborează reglementările juridice, indiferent de nivelul la care acţionează1.

În caz contrar decizia politică rămâne lipsită de eficienţă deci nu îmbracă o formă legală corespunzătoare. Tocmai de aceea respectarea fermă a principiului legalităţii constituie o garanţie a realizării programelor privind dezvoltarea generală a societăţii, programe în a căror realizare activitatea autorităţilor administraţiei publice ocupă un loc esenţial.

Principiul democratismului Administraţia publică cunoaşte în prezent un proces permanent de multiplicare a

atribuţiilor şi sarcinilor cu care este investită prin lege, de îmbunătăţiri şi perfecţionări, astfel încât problemele ce nu pot fi rezolvate singular să poată fi rezolvate prin atragerea colectivităţilor din unităţile administrativ-teritoriale la elaborarea şi aplicarea deciziilor la nivel macrosocial şi local, fără valorificarea iniţiativelor şi sugestiilor populaţiei.

Ca atare, numai în cazul unei democraţii autentice, de conţinut, autorităţile administrative publice pot să-şi desfăşoare activitatea cu cetăţenii şi în interesul acestora.

Principiul democratismului, în complexitatea sa comportă mai multe aspecte2: a) principiul democratismului impune ca o primă cerinţă deplina egalitate în drepturi a

tuturor cetăţenilor ţării, fără deosebire de origine etnică, religioasă, stare socială, sex, profesie, apartenenţa politică şi grad de cultură.

Astfel organele administraţiei publice în raportul lor cu cetăţenii aplică un tratament egal, fără discriminări.

Este greşită şi după părerea noastră teza după care aplicarea de tratament ar trebui să se facă diferenţiat în funcţie de contribuţia lor la realizarea veniturilor colectivităţii.

Problema este discutabilă chiar atunci când ne referim la unele avantaje patrimoniale pentru aceasta, dar în nici un caz nu se poate pune când ne referim la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor prevăzute în Constituţia României

În contextul acestei problematici trebuie făcută totuşi precizarea că autorităţile administraţiei publice realizează atât interesele comune ale tuturor cetăţenilor români, cât şi interesele specifice ale diferitelor grupe de cetăţeni, în funcţie de teritoriul pe care îl locuiesc sau naţionalitate căreia îi aparţin.

b) Conducerea colectivă a organelor administrative reprezintă o altă expresie a democratismului administraţiei publice.

Conducerea colectivă solicită în primul rând ca hotărârile elaborate să fie rezultatul discutării şi aprobării lor colective.

De aceea în adoptarea celor mai importante decizii este necesar să participe mai multe persoane din categorii şi cu pregătire diferită pentru ca soluţiile să fie pe deplin adaptabile în vederea aplicării.

Şi în cazul deciziilor de corecţie luate în diferite domenii de activitate un rol important îl au colectivităţile locale, care, prin sesizările lor, pot contribui la o mai bună informare a decizionalului în stadiul de realizare a prevederilor hotărârilor anterioare, cu identificarea adevăratelor cauze, care au constituit impedimente în îndeplinirea acestora.

c) Toate aceste obiective solicită măsuri concrete corespunzătoare pentru pregătirea ordinei de zi a şedinţelor şi a materialelor ce urmează a fi discutate, a proiectelor de hotărâri, informarea şi convocarea din timp a membrilor organelor colective respective, crearea unui cadru adevărat pentru exprimarea aspiraţiilor, selecţionarea şi valorificarea iniţiativelor valoroase.

1 A se vedea E.A. Tarangul. „Tratat de drept administrativ”. Tipografia Glasul Bucovinei, Cernauti 1944, pag.4-5, citat în Drept Administrativ şi contencios administrativ, Ed. Fundatiei „România de Maine”, Bucureşti 20002 A se vedea dr. Dumitru Brezoianu. „Drept administrativ roman”, Ed. Lucretius, Bucureşti 1977, pag. 17, 18

205

Principiul subsidiarităţii În literatura juridică de specialitate recent elaborată, acest principiu se

fundamentează pe conceptele desprinse din legislaţia Comunităţii europene puse în evidenţă în procesul de restructurare a administraţiei publice.

De altfel, pe plan teoretic subsidiaritatea chiar în condiţiile centralismului excesiv, într-o manieră corespunzătoare perioadei respective şi-a găsit formularea într-o serie de reglementări juridice care statuau locul şi rolul „maselor” în elaborarea şi aplicarea deciziei la care trebuie antrenate colectivităţile respective ce sunt direct interesate în executarea prevederilor sale.

În condiţiile actuale acest principiu manifestându-si pe deplin valenţele caută să răspundă unor necesitaţi de restructurare instituţională şi de evoluţie socială pe de o parte, unei participări reale şi active a cetăţenilor la luarea unor decizii iar pe de altă parte prin coborârea nivelului de luare a acestora cât mai aproape de nevoile concrete1.

Definit în Carta Europeană a autonomiei locale (art.4) principiul subsidiarităţii constă în exercitarea responsabilităţilor publice, de o manieră generală, să revină, de preferinţa autorităţilor celor mai apropiate de cetăţeni, ţinându-se însă seama de amploarea şi de natura sarcinii, precum şi de cerinţele de eficacitate şi de economie.

Pe termen lung Consiliul Europei şi-a definit această opţiune printr-o serie de orientări, astfel2:

a) Având în vedere că principiul subsidiarităţii în esenţa sa, urmăreşte apropierea cât mai mult posibil a deciziei de cetăţeni, are un caracter politic; şi este firesc să fie aşa, deoarece descentralizarea este de neconceput şi cu atât mai mult nu se poate extinde decât în climatul politic favorabil de antrenare a colectivităţilor în care autorităţilor alese cu competenţe proprii este de preferat competenţelor delegate;

b) Este un principiu permanent de acţiune ce trebuie să fie luat în considerare de legiuitor şi executiv îndeosebi, în perioadele de realizare a reformelor sectoriale;

c) Colectivităţile, chiar de la acelaşi nivel nu pot să pretindă exercitarea aceloraşi competente datorită inegalităţilor de sesizare şi de locul ce îl ocupă la nivelul respectiv.

Urmărind realizarea unei reforme reale în administraţie, statul trebuie să acorde autorităţilor locale şi regionale accesul colectivităţilor la definirea propriilor puteri invitândule să recurgă la metode adecvate şi participarea efectivă a lor. Statul este obligat să constituie proceduri speciale, care să vegheze la aplicarea întocmai a acestui principiu şi la corecta sa realizare, desfăşurând în acest sens, un control permanent.

În acest context, statul trebuie să reducă inegalităţile cele mai mari prin distribuiri bugetare şi să stabilească, chiar cu unele riscuri un echilibru cât mai exact între furnizarea de servicii şi obligaţiunile financiare ce le corespund. Orice alte criterii în distribuirea bugetară conduce la concluzii defavorabile însăşi factorului politic.

Principiul umanismului Acest principiu presupune în primul rând o administraţie cu adevărat democratică.

Astfel, administraţia publică trebuie să se afle în slujba oamenilor, să servească societatea, să servească cerinţele justificate ale cetăţenilor acestora, să le apere drepturile şi interesele.

Ca sistem de organe ale statului administraţia îşi justifică existenţa tocmai prin aceste deziderate, exercitându-si funcţia sa socială.

De altfel, însăşi termenul de a administra provine din latinescul „administrare” careîntr-o traducere exactă înseamnă „a servi pentru”.

1 A se vedea Emil Bălan, op. cit., pag. 20-212 A se vedea Constantin Bădescu, Ioan Alexandru, „Introducere în studiul procesului de cooperareinterregională”, Ed. Sylvi, Bucureşti 1997, pag, 76 şi urm.

206

Ca atare în realizarea sarcinii lor de slujire a societăţii, organele administraţiei publice desfăşoară o variată gamă de activităţi privind efectuarea unor prestaţii, prin care se satisfac cele mai diverse necesitaţi sociale.

Prin aceste activităţi sunt înfăptuite drepturi fundamentale ale cetăţenilor ca, de exemplu, dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii sau se asigură ordinea publică, se pun la dispoziţia cetăţenilor diferite bunuri şi servicii prin reţeaua comerţului şi prin unităţile prestatoare de servicii publice.

Prestaţiile se realizează în cele mai variate domenii, cum ar fi de pildă, salubritatea, ocrotirea mediului ambiant, furnizarea de apă potabilă, de energie electrică, de gaze naturale, transportul în comun, serviciile poştale, telefonice, asistenţă medico-sanitară, instrucţia publică.

Principiul dinamismului reglementarilor juridice a instituţiilor administraţiei şi a conservării valorilor materiale şi spirituale.

Evoluţia rapidă a relaţiilor sociale schimbările ce au loc în societatea romanească determină în mod obiectiv o accelerare a procesului normativ specific administraţiei publice.

Cu toate aceste se constată o tendinţă permanentă de conservare a valorilor materiale şi spirituale a societăţii, soluţiile legislative vizând, în ultimă instanţă punerea în valoare a valenţelor acestora. Aplicarea acestui principiu asigură însăşi continuitatea şi permanenţa activităţilor specifice de organizare şi de executare în concret a legii.

Deci dinamismul relaţiilor sociale şi orientarea lor către atingerea obiectivelor înscrise în programele politice, poate fi supusă cel puţin teoretic unei anumite inerţii şi tendinţe de imobilism, în sensul că poate stimula rutina, respingerea noului, fiind favorabilă menţinerii ordinii publice stabilite. Trebuie de aceea să existe un proces legislativ coerent urmat de acţiuni normative ale administraţiei caracterizate prin calitate şi operativitate de natură să depăşească aceste stavile, menţinându-se totuşi experienţa pozitivă şi să conducă în acelaşi timp la integrarea armonioasă în Comunitatea Europeană.

207

Caappiittoolluull IIIIII C

Drreeppttuull aaddmmiinniissttrraattiivv ddoommeenniiuu ddiissttiinncctt ddeeDreegglleemmeennttaarree aa rreellaaţţiiiilloorr ssoocciiaallee ssppeecciiffiicceer

addmmiinniissttrraaţţiieeii ppuubblliicceea

Ca ramură distinctă de drept a dreptului public, dreptul administrativ reglementează o grupare specifică de raporturi sociale care prin particularităţile sale îi dau o individualitate proprie nu numai în cadrul sistemului de drept ci şi în cadrul dreptului public.

De altfel, din punct de vedere a obiectului său de activitate, după părerea noastră, ca disciplină de studiu el se înscrie imediat după Dreptul Constituţional în cadrul dreptului public

1. Definirea dreptului administrativ

In literatura juridică de specialitate au fost exprimate numeroase opinii în legătură cu obiectul dreptului administrativ şi implicit asupra definirii sale.

După o primă opinie, dreptul administrativ a fost definit ca fiind ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi cele de natură conflictuală dintre activităţile administraţiei publice sau alte activităţi statale, pe de o parte şi indivizi persoane fizice sau juridice vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ale autorităţilor pe de altă parte1.

Un alt autor defineşte dreptul administrativ ca fiind acea ramură a dreptului public care reglementează relaţiile sociale care se formează în legătură cu organizarea şi executarea competenţei în sistemul administraţiei publice în regim de drept administrativ şi activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii2.

Într-o lucrare apărută mai recent se arată că fac obiectul normelor dreptului administrativ cele mai importante relaţii sociale, constituite în sfera administraţiei publice în legătură cu executarea voinţei suverane a poporului exprimată în lege prin acte de putere publică3.

După un alt autor dreptul administrativ poate fi definit ca acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale, care apar în procesul de executare a legii, de către organele administraţiei publice, în realizarea puterii de stat4.

Fără a ne afilia nici uneia dintre aceste definiţii, fiecare dintre ele având valoarea lor intrinsecă iar prin elementele ce le cuprind evidenţiază complexitatea raporturilor juridice reglementate de dreptul administrativ.

1 A se vedea Antonie Iorgovan, op. cit., pag. 1302 A se vedea Alexandru Negoiţă, op. cit., pag. 363 A se vedea Emil Bălan, op. cit., pag. 284 A se vedea Dumitru Brezoianu, op. cit., pag. 23

208

Din ansamblul acestora trebuie să observăm că: - definiţiile prezentate îşi circumscriu obiectul de activitate în cadrul administraţiei

publice;- obiectul dreptului administrativ nu îl formează toate raporturile sociale în care sunt

implicate autorităţile administraţiei publice prin diferite fapte juridice, ci numai acelea în care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă, fiind purtătoare a autorităţii publice;

- din această grupare de raporturi sociale, desprindem pe acelea care se nasc în procesul realizării activităţii financiare, deoarece datorită specificului puternic al acestora, ele fac obiectul unei ramuri distincte de drept - dreptul financiar.

Faţa de cele prezentate, corespunzător şi unor opinii exprimate într-o lucrare apărută recent în literatura juridică de specialitate considerăm că dreptul administrativ reprezintă principala ramură a dreptului public ce reglementează acele raporturi sociale care constituie obiectul activităţii administrative ale statului în general şi al colectivităţilor locale, realizată în principal de către autorităţile administraţiei publice potrivit normelor legale şi în limitele atribuţiilor cu care au fost investite.

2. Aspectele juridice specifice ale normelor de drept administrativ

Aspectele juridice legate de normele de drept în general au fost tratate succint în prima parte a lucrării.

Vom căuta în cele ce urmează să scoatem în evidenţă aspectele juridice specifice normelor ce reglementează raporturile juridice de drept administrativ.

In contextul analizei noţiunii şi obiectului dreptului administrativ în literatura juridică de specialitate unii autori, susţin că elementul central al relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului administrativ este alcătuit din organizarea şi executarea legii1.

După o altă opinie criteriul funcţiei acestei ramuri de drept, poate fi luat în considerare la clasificarea normelor juridice2. După acest criteriu autorul distinge: normele juridice, normele de structurare în sistemul altor categorii de norme juridice şi norme de garantare a altor categorii de norme juridice.

Indiferent de forma în care sunt cuprinse se precizează într-o altă lucrare, acestea pot reglementa atât raporturile sociale apărute între organele administraţiei publice, cât şi raporturile sociale apărute între organele administraţiei publice şi particulari, persoane fizice sau juridice3.

Venind cu o definiţie mai concentrată un alt autor defineşte normele de drept administrativ ca norme de conduită ale subiecţilor care participă, într-o formă sau alta, la înfăptuirea administraţiei pentru că se precizează în continuare că aceste norme sunt cuprinse atât în acte care emană de la puterea legislativă, cât şi în acte ale autorităţilor administraţiei publice, îmbrăcând unele sau altele dintre formele de exprimare ale izvoarelor dreptului administrativ4.

1 A se vedea Al. Negoiţă „Drept administrativ”, Ed. Sylvi, Bucureşti, pag. 34 şi 352 A se vedea A. Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 150-1513 A se vedea Valentin Prisacaru, „Tratat de drept administrativ”, Ed. ALL, Bucureşti 1996, pag. 304 A se vedea Mircea Preda, „Tratat elementar de drept administrativ roman”, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, pag.23

209

Din definiţia dată rezultă trăsăturile proprii ale normelor de drept administrativ: a) aceste norme reglementează relaţiile sociale care apar între organele

administraţiei publice şi particulari în înfăptuirea sarcinilor puterii executive; b) normele de drept administrativ sunt foarte variate, de la reglementarea

raporturilor juridice ce apar în domeniul social, învăţământ, cultură, sănătate, până la cele privind ordinea publică, armata, etc.

c) normele de drept administrativ au un grad diferit de generalitate şi se emit în baza şi executarea legii. Ele, aşa cum am văzut, se pot adresa tuturor cetăţenilor sau numai unor categorii de cetăţeni - cadre didactice, studenţi, cadre sanitare, militari activi, etc.

In ceea ce priveşte structura normelor de drept administrativ considerăm că nu este cazul să mai insistăm, întrucât în prima parte a lucrării am tratat pe larg structura normelor juridice în general, structura corespunzătoare inclusiv acestei categorii de norme juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiune).

In legătură cu structura normelor de drept administrativ se impune să facem câteva precizări:

- în majoritatea acestora ipoteza este mult mai amplă, cu scopul de a fi mult mai clară, precizând cât mai exact limitele în care acţionează norma în procesul de aplicare;

- referitor la dispoziţie aceasta se prezintă în majoritatea cazurilor sub formă imperativă, fie impunând o anumită conduită - acţiune, fie stipulează obligaţia de a se abţine de la o anumită acţiune. În dreptul administrativ normele permisive sunt în număr foarte redus, iar cele supletive nu-şi găsesc aplicabilitate;

- de regulă, aşa cum vom observa, sancţiunea nu este expres exprimată ea fiind de cele mai multe ori prevăzută sub forma nulităţii absolute a tuturor actelor întocmite fără respectarea conduitei exprimată în dispoziţie. Excepţie fac întotdeauna sancţiunile nerespectării obligaţiilor şi răspunderilor pe care le au autorităţile administraţiei publice în raporturile lor cu indivizii (persoane fizice sau persoane juridice) care prevăd în mod expres sancţiunea1.

3. Raportul juridic de drept administrativ

Problemele legate de analiză raportului juridic de drept administrativ sunt dezbătute pe larg în literatura juridică de specialitate.

Deşi cuprinde aceleaşi elemente de structură ca şi raporturile juridice din celelalte ramuri ale dreptului totuşi, acesta se individualizează prin trăsăturile sale specifice. În abordarea sa de către fiecare dintre autori s-a pus accentul mai mult sau mai puţin, pe una sau alta din trăsăturile distinctive.

Analiza din partea întâi a lucrării a raportului juridic de drept civil ne oferă posibilitatea de a nu mai insista asupra structurii raportului juridic ci numai să ne referim succint la deosebirile existente între elementele sale componente şi implicit să punem accent pe trăsăturile sale specifice, astfel:

a) În structura raportului juridic de drept administrativ spre deosebire de dreptul comun, întotdeauna unul dintre subiecţi trebuie să fie o autoritate a administraţiei publice, un serviciu public reprezentat printr-un funcţionar al său împuternicit aflat în exerciţiul funcţiei pe care o îndeplineşte. De pildă o autoritate a administraţiei publice, o colectivitate formată din mai mulţi funcţionari care acţionează pentru a realiza atribuţiile administraţiei însăşi, având o organizare proprie - Guvernul, consiliul judeţean, consiliul local ş.a.. Sunt însă

1 A se vedea Ioan Alexandru, op. cit., pag. 98

210

frecvente situaţii în care un funcţionar public să nu intre în raporturi de drept administrativ în numele unui colectiv, ci o ca autoritate unipersonală prefectul, primarul, preşedintele consiliului judeţean, miniştri care sunt investiţi cu atribuţiile puterii publice;

b) In ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de drept administrativ trebuie să avem în vedere că acesta este constituit din acele acţiuni sau inacţiuni, fapte materiale ce se realizează în domeniul administraţiei publice;

c) Conţinutul raportului juridic este format ca şi în dreptul civil din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi se caracterizează printr-o particularitate specifică; întotdeauna exercitarea drepturilor autorităţilor publice este o obligaţie ce decurge din lege

Trăsăturile raportului juridic de drept administrativ pun în evidenţă pregnant faptul că dreptul administrativ este o ramură a sistemului de drept de sine stătătoare.

Astfel raportul juridic de drept administrativ cuprinde acele relaţii sociale reglementate de normele dreptului administrativ ce prevăd organizarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice, raporturi ce apar, se modifică sau încetează doar în condiţiile prevăzute de aceste norme1.

Din definiţie putem reţine: a) o primă caracteristică rezidă din faptul că reglementează acele raporturi juridice ce

apar în procesul de executare a legii de înfăptuire a puterii executive; b) întotdeauna unul din subiectele acestui raport trebuie să fie un organ al

administraţiei publice; c) aceste raporturi se nasc, de regulă, pe baza unei manifestări unilaterale de voinţă,

care emană de la organul administraţiei publice, şi în ultimă instanţă pe baza voinţei unilaterale a colectivului organizaţiei administraţiei publice investit cu putere de autoritate publică;

Desigur, în alte cazuri aceştia pot lua naştere şi pe calea producerii unui eveniment (naştere, deces) şi prin acţiunea subiectului raportului juridic, ex. contravenţia.

Aşa cum am arătat raporturile juridice de drept administrativ sunt foarte variate. Unii autori au reuşit pe baza unor criterii gruparea acestor raporturi. In acest sens, după criteriul locului în care iau naştere se pot distinge: - raporturi ce iau naştere în interiorul administraţiei publice; - raporturi din exteriorul administraţiei publice. In interiorul administraţiei publice pot apare trei categorii de raporturi2: a) raporturi de subordonare între organe diferite (ex: prefect şi inspector din

structura Direcţiei agricole judeţene) şi raporturi din cadrul aceluiaşi organ - între compartimente diferite direcţie-serviciu, serviciu-birou ş.a.;

b) raporturi de colaborare între organele compartimentele sau persoanele între care nu există raport de subordonare (acordarea unui aviz consultativ);

c) raporturi de participare între organe, compartimente sau persoane între care nu există subordonare ci colaborare (ex: activităţi comune ale prefecturilor şi consiliilor judeţene, privind îmbunătăţirea activităţii de alimentare cu apa potabilă a localităţilor).

Şi în afara administraţiei publice apar după acest criteriu tot trei categorii de raporturi: de subordonare (ex: raportul dintre organul de politie şi un contravenient; raportul de utilizare a serviciilor publice spre a satisface cerinţele membrilor societăţii, exercitarea unor drepturi fundamentale (ex: păstrarea normei publice, dreptul la învăţătură ş.a.); raporturi de colaborare între organele administraţiei publice şi particulari, persoane fizice sau persoane juridice (ex: măsurile pentru combaterea efectelor unor calamităţi - inundaţii, cutremure, incendii, a unor epidemii, ş.a..

1 A se vedea Mircea Preda, op. cit, pag. 262 A se vedea Dumitru Brezoianu, op. cit., pag. 30

211

La aceste categorii de raporturi unii autori1 mai adaugă raporturile de natură procesuală care pot face parte din una sau alta, din cele două categorii menţionate mai înainte. Ex: sancţionarea litigiului dintre autorităţile administraţiei publice şi alte autorităţi sau indivizi (persoane fizice sau juridice).

4. Izvoarele dreptului administrativ

Izvoarele dreptului public în general, deci inclusiv ale dreptului administrativ se poate spune ca în principiu, sunt aceleaşi cu ale dreptului privat2, deşi rolul şi autorii sunt diferiţi3.

În literatura juridică de specialitate unii autori4, pornind de la diversele sisteme juridice naţionale care acorda importanţă deosebită în timp unui izvor sau altuia, uneori fiind preponderente normele scrise, alteori cele judiciare, susţin că practica judiciară nu mai poate fi omisă din sfera izvoarelor dreptului administrativ cum s-a procedat în perioada 1948-1989.

Ca atare, corespunzător tradiţiei democratice romaneşti şi având în vedere experienţa occidentală suntem în prezenta a trei categorii de izvoare:

a) izvoare scrise - Constituţia, legea organică, legea ordinară, ordonanţa şi hotărârea Guvernului, ordinele instrucţiuni ale administraţiei ministeriale, ordinul prefectului, hotărârile, dispoziţiile şi deciziile autorităţilor publice locale.

b) izvoarele nescrise - cutuma, sub ambele sale aspecte - practica îndelungată, convingerea opiniei publice asupra caracterului ei obligatoriu - aplicaţii limitate în dreptul elveţian, în perspectiva şi în ţara noastră pe măsura evoluţiei autonomiei locale poate conduce la apariţia unor reguli cutumiare.

c) izvoare nescrise jurisprudenţiale, care au în vedere faptul că în doctrina occidentală şi în principal cea elveţiană, tribunalul federal, dar şi tribunalele administrative au dezvoltat în jurisprudenţa lor principii generale şi reguli care nu pot fi edictate în forma uzuală a legislaţiei materiale. Alţi autori susţin că noţiunea de izvor de drept poate fi utilizată sub două

accepţiuni: a) izvor material, reprezentat de condiţiile sociale care determină adoptarea unor

norme juridice; b) izvoarele formale ale dreptului - actul normativ emis de către organele de stat

competente care conţin norme juridice, reguli de conduită cu caracter imperativ (se face deosebire între dreptul obiectiv ca izvor de drept şi dreptul subiectiv).

Având în vedere obiectivele lucrării noastre ne vom opri la o clasificare formală după criteriul autorităţii publice de la care emană şi implicit a forţei lor juridice5:

a) Constituţia României pentru dreptul administrativ izvorul normelor care stabilesc prerogativele fundamentale ale administraţiei publice „finalitatea demersului administrativ”. Importanta Constituţiei ca izvor de drept nu constă în raportul constitutiv al normelor de drept administrativ pe care le cuprinde ci la forţa juridică superioară a acestora.

b) Legea situându-se imediat după Constituţie atât legile ordinare, atunci când cuprind norme juridice care reglementează relaţii sociale specifice acestei ramuri sunt izvoare de drept administrativ;

1 A se vedea Mircea Preda, op. cit., pag. 272 A se vedea prima parte a lucrării „Introducere în studiul dreptului civil”3 A se vedea Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, pag. 1334 idem5 A se vedea Mircea Preda, op. cit., pag. 18

212

c) Ordonanţele Guvernului sunt acte administrative şi când cuprind norme juridice de drept administrativ;

d) Hotărârile Guvernului cu caracter normativ; e) Ordinele şi instrucţiunile elaborate de către structurile administraţiei ministeriale; f) Actele juridice adoptate de autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale,

care, funcţionând pe baza principiului autonomiei, au o competenţă materială generală, pot fi: - Ordinele cu conţinut normativ ale prefecţilor; - Hotărârile consiliilor judeţene; - Hotărârile consiliilor locale; - Dispoziţiile primarilor - deşi, de regulă au un caracter individual ele pot fi izvor de

drept atunci când cuprind norme cu caracter general şi impersonal. Decretele preşedintelui României, deşi în literatura juridică de specialitate în ceea ce

priveşte calitatea de izvor de drept administrativ au generat controverse, suntem de părere că atunci când acestea au caracter normativ sunt izvoare de drept.

Doctrina juridică, deşi nu constituie un izvor de drept ea serveşte ca un îndreptar pentru judecători şi pentru legiuitor reprezentând în acelaşi timp un instrument de apreciere asupra reglementarilor care trebuie schimbate, îmbunătăţite sau asupra soluţiilor de lege ferenda care trebuie să stea în atenţia legiuitorului1

1 A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, „Drept administrativ”, vol. I, Ed. „Cordial Lex”, Cluj Napoca 1994

213

Capitolul IV Auuttoorriittăăţţiillee aaddmmiinniissttrraaţţiieeii ppuubblliiccee A

1. Noţiuni generale

La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale există o administraţie formată din serviciile publice descentralizate ale unităţilor administraţiei publice centrale de specialitate, reprezentând administraţia locală a statului, numită şi autorităţi administrative autonome, reprezentând administraţia publică locală aleasă. Prezentul capitol se va ocupa de studiul, în principal, a acestui ultim segment al administraţiei publice locale.

Organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale este reglementată de Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale1.

Conform art.2 al Legii nr.215/2001, administraţia publică locală are la bază următoarele principii: autonomia locală, descentralizarea serviciilor publice, eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege. Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.

Art.120, alin.1 al Constituţiei arată că, autonomia locală în comune şi oraşe se realizează prin două autorităţi, consiliul local şi primarul, ambele alese în condiţiile legii.

Această prevedere legală este preluată în cadrul art.21 al Legii nr.215/2001 în care se arată că autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale ca autorităţi deliberative şi primarii ca autorităţi executive.

2. Consiliul local

Natura şi organizare Consiliul local este o autoritate colegială a administraţiei publice locale, aleasă în

vederea soluţionării problemelor de interes local ale comunei, oraşului sau municipiului. Aceasta autoritate deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităţilor locale

şi hotărăşte cu privire la modul de realizare a acestora, fără un amestec din partea administraţiei publice de stat sau a autorităţilor administraţiei publice judeţene.

Consiliile locale sunt răspunzătoare în exclusivitate de modul de organizare şi gestionare a intereselor publice locale, răspunderea lor fiind una politică de ordin electoral.

Intre primar şi consiliul local nu există raport de subordonare, consiliul local este organul deliberativ, iar primarul este organul executiv, chemat să pună în practică hotărârile consiliului local, cele două autorităţi colaborând pentru realizarea interesului public.

1 Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale a fost publicată în M.O. nr.204/23.04.2001 din 23 aprilie2001

214

Constituirea consiliilor locale Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct,

secret şi liber exprimat. Numărul consilierilor este stabilit prin ordin al prefectului şi poate fi între 9 şi 31 în

funcţie de populaţia comunei, oraşului sau municipiului. Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de consilieri.

Condiţiile de eligibilitate privesc: - calitatea de alegator; - vârsta minimă 23 de ani; - să aibă domiciliul în respectiva unitate administrativă; - să nu fie militar activ, judecător sau procuror; - să nu fie condamnat prin hotărâre judecătoreasca definitivă pentru abuzuri în funcţii

politice, juridice sau administrative, pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, pentru alte infracţiuni intenţionate, dacă nu a fost reabilitat.

Consiliile locale sunt alese pe baza reprezentării proporţionale în cadrul unui scrutinde listă.

Incompatibilităţile funcţiei de consilier: - funcţia de prefect şi de subprefect; - calitatea de funcţionar public în aparatul propriu de specialitate al autorităţilor

administraţiei publice centrale şi locale; calitatea de funcţionar public în aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean, al prefectului, al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale;

- calitatea de angajat în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale respective sau în cadrul aparatului propriu al prefectului;

- funcţia de manager sau membru în consiliul de administraţie al regiilor autonome ori de conducător al societăţilor comerciale înfiinţate de consiliile locale sau judeţene;

- calitatea de primar; - calitatea de senator, deputat, ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi cele

asimilate acestora. În cazul intervenirii unei incompatibilităţi, consilierul este obligat să aleagă în 10

zile asupra opţiunii sale, existenţa incompatibilităţii determină încetarea de drept a funcţiei de consilier.

În 20 de zile de la alegeri, prefectul convoacă consiliul local în şedinţa de constituire, care este legală în condiţiile în care sunt prezenţi 2/3 din consilierii aleşi. Neîntrunirea cvorumului determina reprogramarea şedinţei peste alte trei zile, lipsa consilierilor şi de la cea de a doua convocare determina organizarea unei noi şedinţe peste alte trei zile în aceleaşi condiţii. După această ultimă convocare prefectul poate declara vacante locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat şi dacă nu pot fi înlocuiţi cu supleanţi, se vor organiza alegeri pentru completare.

În prima şedinţă a consiliului are loc validarea consilierilor cu votul majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţa.

Validarea este supusă controlului judecătoresc conform Legii nr.29/1990 a contenciosului administrativ.

După validare, consilierii trebuie să depună jurământul prevăzut de art. 34 alin. 2 al Legii nr.215/2001. Refuzul depunerii jurământului echivalează cu demisia.

Consiliul local este legal constituit la momentul validării şi depunerii jurământului de către doua treimi din numărul consilierilor.

Mandatul consilierului poate înceta într-una din următoarele situaţii: - demisia; - incompatibilitate;

215

- schimbarea domiciliului în altă unitate administrativă; - constatarea ulterior validării existenţei unei cauze de incompatibilitate; - imposibilitatea executării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutiv; - pierderea drepturilor electorale; - condamnarea printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă la o pedeapsă privativă de

libertate; - punerea sub interdicţie; - absenţe nemotivate de trei ori consecutiv de la şedinţele ordinare ale consiliului

local;- deces.

Atribuţiile consiliului local Consiliul local are iniţiativa şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de

interes local cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale.

Principalele atribuţii ale consiliului local sunt: - alege viceprimarii; - aprobă regulamentul de funcţionare a consiliului şi statutul comunei sau oraşului; - aprobă bugetul local; - stabileşte impozitele şi taxele locale şi pe cele speciale în condiţiile legii; - administrează patrimoniul comunei şi oraşului; - gestionează serviciile publice locale prin regii autonome, instituţii şi agenţi

economici de interes local, înfiinţaţi prin hotărârea consiliului local şi controlează activitatea acestora;

- colaborează cu alte consilii locale şi cu agenţii economici pentru realizarea şi exploatarea unor lucrări în interes comun;

- asigură respectarea ordinii publice, a drepturilor fundamentale ale omului, economia de piaţă şi libertatea comerţului, exercitând autoritatea publică în limitele unităţii administrativ teritoriale, s.a..

Funcţionarea consiliului local Consiliul local îşi desfăşoară activitatea în şedinţe ordinare, lunare, convocate cu cel

puţin 5 zile înainte de către primar şi se desfăşoară sub conducerea unui preşedinte ales pe o perioadă de 3 luni.

Consiliul poate fi convocat şi în şedinţe extraordinare, convocate cu cel puţin 3 zile înainte, la cererea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor.

Convocarea se face în scris arătându-se ordinea de zi, ora şi locul desfăşurării şedinţei. Şedinţele consiliului local sunt publice cu excepţia cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi ca acestea să se desfăşoare cu uşile închise.

Şedinţele se desfăşoară în prezenţa majorităţii consilierilor. Neîntrunirea qvorumului după trei convocări consecutive, atrage dizolvarea de drept a acestuia şi organizarea unor noi alegeri.

Actele emise de consiliul local poartă denumirea de hotărâri şi se adoptă la propunerea primarului sau a consilierilor cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.

Există hotărâri pentru a căror adoptare este necesar votul a două treimi din numărul consilierilor aleşi, în cazul adoptării de hotărâri în ce priveşte:

- contractarea de împrumuturi; - organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului;

216

- asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu organizaţii neguvernamentale, cu persoane juridice române sau străine;

- administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului; - participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare

transfrontalieră; În cazul unor hotărâri este necesar votul majorităţii consilierilor în funcţie, cum este

cazul de exemplu pentru cele privind bugetul local, stabilirea impozitelor şi taxelor locale, etc.

Proiectele de hotărâre pot fi propuse de consilieri sau de primar. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele consiliului, ales pentru o perioadă de maxim trei luni din rândul consilierilor şi se contrasemnează pentru legalitate de către secretar.

Hotărârile se comunică în maxim 3 zile de la data adoptării, primarului şi prefectului. Cele cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţa publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.

Consiliul local poate fi dizolvat dacă a adoptat într-un interval de cel mult 6 luni, cel puţin 3 hotărâri care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Dizolvarea consiliului local se face prin hotărârea Guvernului, la propunerea motivată a prefectului, bazată pe hotărârile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.

În cazul în care consiliul local nu se întruneşte timp de 3 luni consecutive sau nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre, precum şi în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unul şi nu se poate completa prin supleanţi, acesta se consideră dizolvat de drept.

3. Primarul

Primarul este autoritatea executivă a colectivităţilor locale de bază care îndeplineşte în acelaşi timp şi rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială în care este ales.

Comunele şi oraşele au câte un primar şi un viceprimar, iar oraşele reşedinţa de judeţ cate 2 viceprimari, ales în condiţiile legii. Viceprimarii nu pot fi în acelaşi timp şi consilieri.

Calitatea de primar, respectiv de viceprimar este incompatibilă cu funcţiile arătate ca incompatibilităţi cu funcţia de consilier pe care nu este cazul să le mai repetam, dar şi cu următoarele funcţii:

- orice funcţie de conducere din cadrul societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar majoritar ori din cadrul societăţilor naţionale, companiilor naţionale sau regiilor autonome.;

- orice alte activităţi sau funcţii publice, cu excepţia funcţiilor didactice şi a funcţiilor din cadrul unor fundaţii ori organizaţii neguvernamentale.

Principalele atribuţii ale primarului sunt: a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a

prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui

217

României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean;

b) poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit;

c) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local;

d) exercita funcţia de ordonator principal de credite; e) ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamitaţilor, catastrofelor,

incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor împreună cu organele specializate ale statului; f) asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul politiei, jandarmeriei,

gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă solicitărilor sale, în condiţiile legii;

g) ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea lucrărilor publice; h) controlează igiena şi salubritatea localurilor publice a produselor alimentare puse în

vânzare pentru populaţie cu sprijinul serviciilor de specialitate; i) ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl supune spre

aprobare consiliului local; j) asigură repartizarea locuinţelor sociale ş.a.;

In executarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţa publică sau după caz au fost comunicate persoanelor interesate.

Condiţiile privind încetarea de drept a mandatului primarului sunt aceleaşi ca pentru funcţia de consilier local.

4. Consiliul judeţean

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituite la nivel judeţean, pentru coordonarea activităţii consiliilor locale şi orăşeneşti în vederea realizării interesului public la nivel judeţean.

Numărul consilierilor judeţeni este stabilit de prefect şi poate fi între 31-37 în funcţie de numărul locuitorilor judeţului.

Condiţiile de eligibilitate, incompatibilităţile şi modul de constituire a consiliului judeţean sunt aceleaşi ca pentru consiliul local şi nu mai revenim asupra lor.

Consiliul judeţean, ca autoritate deliberativă a administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) alege din rândul consilierilor un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi; b) aprobă, la propunerea preşedintelui, regulamentul de organizare şi funcţionare a

consiliului judeţean, numărul de personal în limitele normelor legale, organigrama, statul de funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi a regiilor autonome de interes judeţean;

c) adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială a judeţului sau a unor zone din cuprinsul acestuia pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune, aprobă şi urmăreşte, în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora;

218

d) coordonează activitatea consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean;

e) aprobă bugetul propriu al judeţului, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar; stabileşte impozite şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; hotărăşte repartizarea pe comune, oraşe şi municipii a cotei din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse, în condiţiile legii;

f) administrează domeniul public şi domeniul privat al judeţului; g) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor

proprietate publică a judeţului sau, după caz, a serviciilor publice de interes judeţean, în condiţiile legii; hotărăşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului, în condiţiile legii;

h) hotărăşte înfiinţarea de instituţii publice şi de servicii publice de interes judeţean, în condiţiile legii; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice pe care le-a înfiinţat şi le aplică, dacă este cazul, sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii;

i) hotărăşte asupra reorganizării regiilor autonome de interes judeţean; exercită în numele unităţii administrativ-teritoriale toate drepturile acţionarului la societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale;

j) stabileşte, pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente; urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti implicate;

k) aprobă construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes judeţean; acordă sprijin şi asistenţă tehnică de specialitate autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor comunale şi orăşeneşti; în acest sens consiliul judeţean poate înfiinţa servicii publice specializate;

l) aprobă documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes judeţean, în limitele şi în condiţiile legii;

m) asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesare în vederea bunei funcţionări a instituţiilor de cultură, a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, ocrotire socială şi asistenţă socială, a serviciilor publice de transport de sub autoritatea sa, precum şi a altor activităţi, în condiţiile legii;

n) asigură sprijin financiar pentru acţiuni culturale sau desfăşurate de cultele religioase, precum şi pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi sportive;

o) înfiinţează instituţii sociale şi culturale, precum şi pentru protecţia drepturilor copilului şi asigură buna lor funcţionare, prin alocarea fondurilor necesare;

p) analizează propunerile făcute de autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti, în vederea elaborării de prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială sau pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător;

q) atribuie, în condiţiile legii, denumiri de obiective de interes judeţean; r) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale

administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale a autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune;

s) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea

219

finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public judeţean;

t) hotărăşte, în condiţiile legii, asocierea cu consiliile locale, pentru realizarea unor obiective de interes comun, scop în care poate înfiinţa împreună cu acestea instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice;

u) coordonează activităţile Corpului gardienilor publici, în condiţiile legii. Consiliul judeţean îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege. Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare o dată la două luni, la convocarea

preşedintelui consiliului judeţean. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este

necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.

Convocarea consiliului judeţean se face în scris, prin intermediul secretarului general al judeţului, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea celor extraordinare.

În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor judeţului convocarea consiliului judeţean se face de îndată.

În invitaţia la şedinţă se vor preciza data, ora, locul desfăşurării şi ordinea de zi aacesteia.

În cazul în care consiliul judeţean nu se întruneşte timp de 6 luni consecutive sau nu a adoptat, în 3 şedinţe ordinare consecutive, nici o hotărâre, precum şi în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi şi nu se poate completa prin supleanţi, acesta se dizolvă de drept.

5. Preşedintele Consiliului Judeţean

Consiliul judeţean alege dintre membrii săi, pe toată durata exercitării mandatului, un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi.

Preşedintele şi vicepreşedinţii se aleg cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie. Eliberarea din funcţie a preşedintelui consiliului judeţean se face prin votul secret a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie, la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora, dacă a emis, în decurs de 3 luni, cel puţin 3 dispoziţii care au fost anulate irevocabil de instanţa de judecată întrucât au contravenit intereselor generale ale statului ori ale judeţului sau au încălcat Constituţia şi legile ţării. Vicepreşedinţii pot fi eliberaţi din funcţie, în aceleaşi condiţii, numai dacă s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că aceştia au contravenit, în exercitarea sarcinilor ce le-au revenit, intereselor generale ale statului sau ale judeţului ori au încălcat Constituţia şi legile ţării.

Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc pe toată durata exercitării mandatului o indemnizaţie stabilită în condiţiile legii.

Preşedintele răspunde în faţa consiliului judeţean de buna funcţionare a administraţiei publice judeţene.

Aparatul propriu al consiliului judeţean este subordonat preşedintelui acestuia. Funcţionarii din aparatul propriu de specialitate se bucură de stabilitate în funcţie, conform legii.

220

Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului propriu de specialitate pe care îl conduce şi îl controlează. Coordonarea unor compartimente din aparatul propriu de specialitate va fi delegată vicepreşedinţilor sau secretarului general al judeţului, prin dispoziţie.

Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii principale:

a) asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative;

b) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţei consiliului judeţean; c) dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea în bune condiţii a

lucrărilor consiliului judeţean; d) întocmeşte şi supune spre aprobare consiliului judeţean regulamentul de

organizare şi funcţionare a acestuia; e) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului judeţean şi analizează

periodic stadiul îndeplinirii acestora; f) conduce şedinţele consiliului judeţean; g) coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub

autoritatea consiliului judeţean; h) exercită funcţia de ordonator principal de credite; i) întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de încheiere a

exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului judeţean, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege;

j) urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune consiliului judeţean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora la termen;

k) propune consiliului judeţean spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea acestuia;

l) prezintă consiliului judeţean, anual sau la cererea acestuia, rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor proprii şi a hotărârilor consiliului;

m) propune consiliului judeţean numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor instituţiilor publice şi serviciilor publice de sub autoritatea acestuia;

n) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege; o) îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează activităţile de stare civilă şi

autoritate tutelară, desfăşurate în comune şi oraşe; p) acordă, prin aparatul propriu şi serviciile de specialitate ale consiliului

judeţean, sprijin şi consultanţă tehnică şi juridică pentru autorităţile administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti, la solicitarea acestora;

q) coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia drepturilorcopilului

Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie.

221

Caappiittoolluull VV C

Coommppeetteennţţeellee,, pprroocceedduurriillee şşii ffoorrmmeellee ddeeCaccttiivviittaatteea

In vederea realizării sarcinilor ce le revin - satisfacerea intereselor generale ale societăţii - serviciile publice adopta sau emit acte juridice specifice şi săvârşesc operaţii administrative şi fapte materiale, în scopul naşterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice în principal de drept administrativ, dar şi de drept financiar, de dreptul muncii şi chiar de drept civil, aşa cum vom vedea.

Ori activitatea administrativă, ca activitate umană solicită de asemenea, existenţa unor decizii. Acestea fiind adoptate de organe ale administraţiei publice au fost denumite de către majoritatea autorilor decizii administrative.

A. Precizări privind decizia administrativă

Pentru înţelegerea aprofundată a mecanismului pregătirii şi elaborării actelor administrative, precum şi a condiţiilor de valabilitate a acestora, considerăm necesar să ne oprim printr-o analiză succintă asupra deciziei administrative.

Decizia reprezintă, de altfel, cadrul general al activităţii structurilor administraţiei publice la toate nivelurile. Decizia administrativă reprezintă astfel o manifestare de voinţă a organelor administraţiei publice în vederea alegerii unor soluţii optime pentru derularea activităţii în bune condiţii a acestora.

În literatura juridică de specialitate sunt prezentate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească activitatea de elaborare a unei decizii1, astfel:

- să se aplice pentru alegerea unei variante din mai multe variante de acţiuni posibile. Bucurându-se de o relativă autonomie pentru a-şi realiza eficient mobilurile administraţia în cadrul stabilit de normele legale, optează pentru una din mai multe soluţii posibile.

- opţiunea trebuie să fie orientată spre unul sau mai multe scopuri, determinateraţional;

- opţiunea trebuie să ducă la acţiune. Decizia administrativă determină acţiunea propriu-zisă, care este indispensabilă pentru a concretiza voinţa administraţiei.

Din punct de vedere al obiectivului lor, se pot distinge două categorii de decizii2: - decizii referitoare la activitatea internă a administraţiei. Acestea privesc, în special,

organizarea internă a administraţiei publice; - decizii privind activitatea exterioară a administraţiei. Acestea sunt emise în vederea îndeplinirii sarcinilor pe care administraţia le are de

îndeplinit. Deciziile administrative pot fi clasificate şi după alte criterii3: - după gradul de generalitate: decizii cu caracter general şi decizii individuale;

1 A se vedea M.T. Oroveanu - „Tratat de ştiinţa administraţiei”, Ed.Cerna, 1996, pag.369-3722 A se vedea Emil Bălan, op.cit., pag.1053 Idem

222

- după gradul libertăţii de apreciere de care dispune autorul lor în cadrul creat de prevederile legale;

- după cunoaşterea probabilităţii efectelor: decizii în condiţii de certitudine, decizii în condiţii de risc, decizii în condiţii de incertitudine.

De menţionat că adoptarea deciziei ar trebui să se limiteze la alegerea variantei optime şi să prevadă măsurile necesare pentru aplicarea acesteia. Fără înfăptuirea acestei formalitati, întreaga activitate de pregătire şi luare a deciziei este lipsită de valoare.

În acest sens trebuie să se stabilească exact căile de executare a deciziei, în ce perioadă de timp, în ce norme şi de către cine, resursele materiale şi financiare necesare.

Decizia rămâne fără eficienţă dacă nu sunt prevăzute toate condiţiile de ducere la îndeplinire, după adoptare.

În vederea îndeplinirii prevederilor sale, decizia administrativă, spre deosebire de alte decizii din domeniul social, prevede posibilitatea folosirii forţei de constrângere a statului pentru punerea ei în executare, fie direct, fie prin intermediul instanţelor de judecată, după caz.

În acest context, actul administrativ face parte din categoria formelor concrete de realizare a administraţiei publice, producătoare de efecte juridice.

B. Actul administrativ

1. Noţiunea şi trăsăturile actului administrativ

Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administraţia publică şi constă într-o manifestare expresă de voinţa prin care i-au naştere, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept administrativ.

Spre deosebire de dreptul privat în care actul juridic este acea manifestare de voinţa a persoanelor fizice sau juridice, aflate pe picior de egalitate juridică, făcută cu scopul de a produce efecte juridice (care este un act de drept privat), dacă acesta este făcut de un funcţionar public din cadrul unui serviciu public în realizarea competenţelor cu care a fost investit, actul juridic va fi de drept public.

Din cele prezentate rezultă ca actul juridic administrativ are o serie de trăsături specifice, care îl deosebesc de celelalte categorii de acte juridice, astfel:

a) actul administrativ este în principiu o manifestare de voinţă juridică unilaterală1. Deşi actul juridic administrativ este o manifestare de voinţa cu scopul de a produce efecte juridice a cărei realizare este garantată prin forţa de constrângere a statului, totuşi nu orice manifestare de voinţa este un act juridic - exprimarea unor opinii din partea unei instituţii publice nefiind un act administrativ.

Potrivit principiului legalităţii, aşa cum am văzut, orice individ (persoană fizică sau juridică) se poate adresa atunci când a fost vătămat într-un drept al său, fie direct organului administrativ care a emis actul administrativ respectiv, fie indirect organului ierarhic superior pentru măsuri reparatorii, de intrare în legalitate.

Se pune întrebarea: ce se întâmplă atunci când autoritatea administraţiei publice sau funcţionarul public tace sau refuza să satisfacă pretenţiile formulate?

Aşa cum vom analiza în detaliu mai târziu, persoanele juridice administrative au dreptul dar şi obligaţia de a acţiona pe baza şi în executarea legii sau de a tace în condiţiile prevăzute de lege.

1 A se vedea Mircea Preda, op. cit., pag. 100

223

În interpretarea prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, inacţiunea constituie un act administrativ ilegal.

Mai trebuie făcută precizarea că actul administrativ este unilateral pentru că el exprimă voinţa juridică a unei singure persoane juridice administrative şi în nici un caz pentru faptul că acesta ar fi „creaţia” unei singure persoane.

Atunci când actele administrative sunt emise în comun de două sau mai multe autorităţi ale administraţiei publice, aceste acte au la bază un consens a acelor organe, ele urmărind acelaşi scop şi aceeaşi prestaţie din partea altor subiecte. Voinţa lor comună vizează aceleaşi efecte juridice şi tocmai de aceea sunt acte care conţin o manifestare unilaterală de voinţa, care nu este de natură contractuală.

b) actul administrativ este obligatoriu atât faţă de persoanele fizice sau juridice, cărora li se adresează cât şi faţă de organul care l-a emis sau adoptat, care va trebui să-l respecte pe tot parcursul valabilităţii lui. Dat în baza şi pentru executarea legii actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate şi ca atare, în mod logic, el este obligatoriu.

c) În cazul actelor administrative, manifestarea are loc în temeiul puterii publice cu care este investit organul care îl emite. De aici concluzia că organul emitent nu numai că îşi poate impune unilateral voinţa faţă de cei cărora li se adresează ci şi pentru faptul că el este obligatoriu din oficiu.

d) actul administrativ este obligatoriu imediat după ce a intrat în vigoare, fără nici o formalitate, nefiind necesare întocmirea unor formalităţi ulterioare (spre deosebire de exemplu de o hotărâre judecătorească rămasa definitivă. Pentru punerea în aplicare trebuie să fie investită cu formulă executorie).

Excepţii fac actele administrative care prevăd în mod expres o dată ulterioară de la data publicării sau aduceri la cunoştinţă celor interesaţi, precum şi procesele verbale de constatare a contravenienţilor care sunt executori prin ele însele, numai dacă persoana în cauză nu a făcut plângerea în termenul prevăzut de lege.

2. Criterii de clasificare a actelor administrative

În literatura juridică de specialitate, actele administrative sunt clasificate după diverse criterii, fiecare dintre autorii de prestigiu din domeniu adăugând la criteriile de clasificare (comune) şi altele desprinse din interpretări doctrină, dar mai ales din practica juridică administrativă .

Vom căuta în mod succint să analizăm şi să prezentăm clasificarea actelor administrative prin prisma cestor criterii, fără neglija importanţa tuturor în dezvoltarea şi evoluţia dreptului administrativ (corespunzător celorlalte ramuri ale diviziunii dreptului public).

Aşa cum se cunoaşte, actele administrative prezintă o mare varietate. Totuşi, ţinând seama de criteriile şi particularităţile ce le prezintă pot fi grupate în mai multe categorii:

a) În funcţie de natura juridică a efectelor pe care le produc, putem distinge patru categorii de acte juridice1:

- Actele declarative de drepturi, care confirmă sau pun în evidenţă calitatea unor indivizi, persoane fizice sau persoane juridice (ex.: actele de identitate, paşapoartele, diversele adeverinţe şi certificate).

1 A se vedea Ilie Iovănuş, „Drept administrativ si elemente ale stiintei administrative”, Ed. Didactica siPedagogica, Bucuresti, 1977, pag. 7-10.

224

Considerăm că această categorie de acte juridice capătă o importanţă din ce în ce mai mare pentru studiul dreptului administrativ, odată la lărgirea sferei de atribuţii a autorităţilor administraţiei publice locale în emiterea lor.

- Actele constitutive de drepturi şi obligaţii - sunt cele care dau naştere, modifică sau sting drepturi şi obligaţii (ex: o autorizaţie pentru practicarea unei meserii, actele normative pentru acordarea unor facilităţi pentru zonele calamitate ş.a.);

-Actele administrative de sancţionare. Prin aceste acte se declanşează forţa de constrângere a statului, sub forma sancţiunii stabilită în funcţie de vinovat, a contravenientului într-o împrejurare dată.

- În literatura juridică de specialitate mi sunt incluse în această categorie actele administrative recognitive de drepturi1, adică cele care recunosc drepturi preexistente emiterii lor, în cadrul soluţionării unor litigii juridice. Din această categorie fac parte actele administrative ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale.

Importanţa pe care o prezintă această ultimă categorie a clasificării actelor administrative considerăm că necesită unele precizări:

- în ceea ce priveşte procedura folosită pentru emiterea lor, aceasta este deosebită de aceea a actelor administrative obişnuite, ea presupunând participarea părţilor şi manifestarea principiului contradictorialităţii în dezbaterea care precede emiterea actelor administrative de jurisdicţie.

- datorită specificului activităţii în care intervin aceste acte administrative, şi anume, activitatea de soluţionare a unor litigii juridice, este necesară motivarea în fapt şi în drept a actului juridic respectiv.

- de asemenea, subliniem faptul că organul emitent al actului de jurisdicţie este independent în darea soluţie faţă de părţi şi de orice altă persoană sau instituţie, iar actul, prin specificul său de soluţionare a unui litigiu, se bucură de stabilitatea specifică autorităţii de lucru judecat.

Pe de altă parte, actele administrativ - jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ - jurisdicţionale, la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie (art.4 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ).2

b) În funcţie de sfera de cuprindere a raporturilor juridice de drept administrativ pe care le reglementează:

- acte cu aplicare generală, pe întregul teritoriu al ţării, aceste acte sunt emise de organele centrale ale administraţiei publice;

- acte cu aplicare locală, în unităţile administrativ -teritoriale în care îşi desfăşoară activitatea organul emitent.

Şi în legătură cu această clasificare trebuie făcute, însă, unele precizări: - clasificarea corespunde structurării organelor administraţiei publice în funcţie de

competenţa teritorială, organe centrale şi organe locale. - aplicarea în spaţiu unui act administrativ nu corespunde însă întotdeauna cu

competenţa teritorială a organului emitent. Astfel, actele individuale se aplică numai în cazuri strict determinate, în timp ce în legătură cu actele normative se poate prevedea ca acestea să se aplice numai pe anumite porţiuni de teritoriu şi nu pe întregul teritoriu în care este competent organul emitent (de exemplu, stabilirea carantinei într-o zonă).

- această clasificare se referă la faptul că, întotdeauna actele emise de organul cu competenţă teritorială mai restrânsă trebuie să nu încalce actele organelor cu competenţă teritorială mai largă.

1 A se vedea Dr. Dumitru Brezoianu, op.cit., pag.138.2 A se vedea Emil Bălan, op.cit., pag.110.

225

c) Cu referire la domeniile de activitate în care se aplică, actele administrative se împart în:

- acte de administraţie generală cu aplicare, în principiu, în toate domeniile de activitate, ca de pildă, actele guvernului, ale consiliilor judeţene şi ale consiliilor locale;

- acte de administraţie specială, cu aplicare numai în anumite domenii sau sectoare de activitate, de exemplu, actele ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice.

Această clasificare a actelor administrative corespunde împărţirii organelor administraţiei în raport cu competenţa materială a acestora, în organe cu competenţă materială generală şi organe cu competenţă materială restrânsă sau de specialitate.

Trebuie să observăm însă că organele cu competenţă materială generală pot să emită acte de administraţie specială. Astfel, Guvernul poate emite hotărâri în domeniul culturii, al învăţământului, al sănătăţii etc.

Spre deosebire de ele, organele de competenţă materială de specialitate nu pot să emită acte de administraţie generală, ori din specialitatea altui organ. De pildă, Ministerul Justiţiei sau Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu pot emite acte în domeniul cultelor sau culturii şi nici în domeniul finanţelor publice.

d) Cu privire la întinderea drepturilor şi obligaţiilor pe care le produc: ce decurg din efectele pe care le produc actele normative se pot grupa în acte normative sau acte individuale.

Prima categorie cuprinde reguli de conduită obligatorii, generale şi impersonale, care se adresează unui număr nedeterminat de persoane (ex.: hotărârile normative ale Guvernului, ale consiliilor judeţene sau locale etc.)

Actele administrative individuale conţin reguli de conduită pentru o anume persoană sau pentru un grup determinat de persoane, ca de exemplu, Legea 128/1997, privind statutul cadrelor didactice ori o autorizaţie pentru construcţia unui imobil.

Aceste clasificări prezintă importanţă deoarece întotdeauna actele individuale nu pot încălca actele normative. Astfel, o autorizaţie de construcţie, care este un act individual, nu poate încălca prevederile unui act normativ elaborat în domeniul respectiv, de pildă o Hotărâre a Guvernului României.

e) După organul administraţiei publice care le adoptă sau emite: - Hotărârile Guvernului României; - Ordonanţele Guvernului Românei; - Ordinele şi instrucţiunile emise de către miniştrii sau conducătorii altor organe ale administraţiei publice centrale; - Ordinele prefecţilor; - Hotărârile consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Nu în ultimul rând, mai pot fi menţionate Decretele Preşedintelui României,

care, ocupând un loc aparte în structura organelor statului, trebuie să observăm că nu toate actele emise au un caracter administrativ.

Se mai pot adăuga la această categorie de acte normative: - actele normative adoptate de Parlament;- actele administrative emise de instanţele judecătoreşti, pentru executarea

hotărârilor judecătoreşti definitive;- actele administrative emise de instituţii publice;- actele administrative emise de regiile autonome.În legătură cu ultima categorie de acte din această clasificare s-au exprimat în

literatura juridică o serie de opinii controversate privind natura lor juridică. f) După intervalul în care produc efecte juridice:

226

- acte administrative permanente - produc efecte juridice de la intrarea în vigoare, până la abrogarea acestora;

- acte administrative temporare - produc efecte numai pentru un numit interval detimp.

g) În final, am apelat la una din clasificările importante din doctrina juridică de specialitate: studiul cu privire la actul administrativ.

Citând pe unul dintre autorii de prestigiu din perioada interbelică, trebuie să arătăm că nu toate actele administrative emise de serviciile publice au aceeaşi natură, nici aceeaşi însemnătate şi valoare juridică şi nici acelaşi câmp de punere în lucru.

În acest sens, în literatura juridică actuală 1 mai este analizată clasificarea: - acte administrative de autoritate sunt acele acte juridice adoptate sau

emise de un serviciu public, în mod unilateral, în baza şi în vederea executări legi, pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.

Actele administrative de autoritate se mi numesc şi acte administrative de putere publică. Se mai numesc şi astfel, pentru că ele emană de la o autoritate publică - legislativă, executivă sau judecătorească -executarea lor este asigurată de puterea publică, iar nerespectarea prevederilor lor atrage sancţionarea celor în culpă.

- acte administrative de gestiune sunt actele juridice încheiate de serviciile publice administrative, pentru exploatarea ş dezvoltarea proprietăţii statului, judeţului sau comunei, cu particularii (persoane fizice sau juridice, române sau străine), pentru că statul, judeţul şi comuna, având conducerea propriilor patrimonii, fac, în această calitate, acte patrimoniale, bilaterale.

- acte administrative cu caracter jurisdicţional la care am mai făcut referire. Trebuie să precizăm totuşi că aceste acte juridice, după organul care le emite, sunt acte administrative, iar după efectele pe care le produc, sunt acte de jurisdicţie. Este ceea ce a determinat autorul să le numească acte administrative cu caracter jurisdicţional.

3. Condiţiile de legalitate a actelor administrative

În vederea producerii de efecte juridice, actul administrativ trebuie să îndeplinească în primul rând o serie de condiţii de legalitate2:

a) actul administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căruia este emis; b) aceste acte trebuie să fie adoptate sau emise de către autorităţile sau persoanele

competente; c) actele să corespundă scopului urmărit de lege; d) adoptarea sau emiterea lor trebuie să se facă în formă specifică şi cu respectarea

prevederii prevăzută de lege. În cadrul dreptului administrativ, competenţa în adoptarea sau emiterea

actului, reprezintă ansamblul drepturilor şi obligaţilor ce revin unei autorităţi a administraţiei publice sau unui funcţionar public, conferită prin lege şi legată de funcţia pe care o ocupă.

Competenţa poate fi personală, materială şi teritorială, astfel: - competenţa personală priveşte în mică măsură şi în puţine cazuri

competenţa organului administraţiei publice care adoptă sau emite actul.(ex.: cazul militarilor care au săvârşit o faptă contravenţională, situaţie în care soluţionarea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi aplicare a sancţiunii, ca şi punerea în executare a cestuia se fac de

1 A se vedea Valentin Prisacaru, op.cit., pag. 205.2 A se vedea Mircea Preda, op.cit., pag. 105.

227

către comandantul unităţii militare, nu de către instanţa de judecată ca în cazul celorlalte persoane);

- competenţa materială se referă în mare măsură la dreptul unei autorităţi a administraţiei publice de a adopta sau emite un act administrativ. Niciodată o autoritate cu competenţa materială specială nu va pute adopta sau emite un act administrativ din alt domeniu de activitate. Chiar şi o autoritate cu competenţa materială generală nu va putea adopta sau emite decât acele acte administrative pentru care este abilitată prin lege, în vederea exercitării atribuţiilor ce-i sunt conferite.

- competenţa teritorială se pune numi cu privire la autorităţile locale, întrucât cele centrale pot acţiona pe întreg teritoriul ţării, autorităţile locale având o competenţă teritorială limitată la unitatea administrativ-teritorială respectivă, ca atare ele nu vor putea emite acte ale căror efecte să se producă şi să fie obligatorii pentru unităţile administrativ-teritoriale.

De menţionat că legea este aceea care indică pentru fiecare caz în parte organul competent. Sub acest aspect, în unele cazuri, competenţa teritorială este determinată de domiciliul persoanei (ex. înscrierea în listele electorale), în altele, de locul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii (ex. cazul faptelor contravenţionale), ori de locul situării bunului (ex. emiterea autorizaţiei de construire a locuinţei).

Competenţa adoptării sau emiterii unui act administrativ fiind stabilită prin lege, constituie în acelaşi timp un drept şi o obligaţie a celui căruia îi este conferită.

Din faptul că în toate cazurile competenţa derivă din lege rezultă şi o caracteristică a sa şi anume cea potrivit căreia autorităţile sau funcţionarii publici care o deţin nu pot, de regulă, renunţa la ea, nu o pot tranzacţiona, adică să o încredinţeze altei autorităţi sau altui funcţionar.

Pentru a se asigura continuitatea însă a exercitării competenţei, şi bunei funcţionări a serviciului public mai ales în situaţiile în care titularul ei ar fi în imposibilitate să o facă, legea prevede şi posibilitatea suplinirii şi delegării competenţei.

Suplinirea în exercitarea competenţei constă în înlocuirea titularului acesteia cu altă persoană pe timpul când aceasta nu o poate exercita. O asemenea suplinire este o suplinire de drept, în considerarea legii, legea prevăzând o asemenea posibilitate (exemplu: un ministru, un prefect, un primar, un director etc. este suplinit în exercitarea funcţiei pe care o deţine de adjunctul sau înlocuitorul său pe perioada absenţei.

Delegarea de competenţă constă în desemnarea de către o autoritate sau o persoană a unei alte autorităţi sau persoane care să exercite anumite atribuţii ce revin titularului competenţei. Frecvent, această instituţie de drept administrativ se foloseşte de raporturile dintre un organ deliberativ şi unul executiv de la acelaşi nivel, organul executiv exercitând, între două întruniri ale organului deliberativ, numai atribuţiile pe care acesta din urmă le-a delegat.

Deci, ceea ce deosebeşte instituţia suplinirii de cea a delegării competenţei priveşte, în principal, sfera atribuţiilor transmise (încredinţate) altui subiect de drept: în cazul suplinirii acest transfer se referă la toate atribuţiile titularului competenţei, în timp ce în cazul delegării transferul se referă numai la anumite atribuţii, expres stabilite şi pentru care titularul delegării este, de regulă, ţinut să dea socoteală titularului competenţei, care îi poate aproba (ratifica) sau nu actele emise în exercitarea atribuţiilor delegate.

În legătură cu cerinţa conformităţii cu legea conţinutului actelor administrative. Această conformitate cu legea se analizează în raport cu fiecare din elementele componente structurale ale normelor juridice cuprinse în actul administrativ.

Neconformitatea cu legea conţinutului actului administrativ priveşte fiecare din elementele structurale ale normelor juridice: ipoteză, dispoziţie, sancţiune.

228

O altă condiţie de legalitate a actelor administrative de autoritate conformitatea cu scopul legii, reprezintă în ultimă instanţă rezultatul pe care legiutorul doreşte să-l realizeze prin reglementarea respectivă.

Deci putem spune că scopul actului administrativ este prestabilit prin lege şi actul trebuie să se conformeze acesteia.

În situaţia în care nu răspunde acestei cerinţe, actul respectiv este considerat ca fiindilegal.

4. Forma actelor administrative

În literatura juridică de specialitate, în general, opiniile sunt aceleaşi în ceea ce priveşte condiţiile pe care actele administrative trebuie să le întrunească la adoptarea sau emiterea lor.

O primă condiţie cerută de lege la adoptarea sau emiterea acestora este forma scrisă (atât pentru cele normative cât şi pentru cele individuale)1.

Importanţa formei scrise a actelor administrative rezidă în: - numai astfel se va putea cunoaşte conţinutul său în vederea aducerii la îndeplinire; - în caz de litigiu se va putea verifica legalitatea lui, ori ca urmare a executării lui se

v putea face proba actului şi cuprinsului său. În legătură cu forma acestor acte, menţionăm că ele trebuie să cuprindă: a) denumirea serviciului public administrativ care l-a adoptat sau emis; b) data la care a fost adoptat sau emis; c) data viitoare la care intră în vigoare, dacă aceasta nu este alta decât data publicării -

în cazul actelor normative - sau a aducerii la cunoştinţa celor interesaţi - în cazul celor individuale;

d) sigiliul (ştampila) serviciului public administrativ care l-a adoptat sau emis; e) semnătura conducătorului serviciului public administrativ care l-a adoptat sau

emis; f) numărul sub care a fost adoptat sau emis. Sancţiunea nerespectării elementelor privind forma actului administrativ ce trebuie

avută în vedere la adoptarea sau emiterea lui este inexistenţa sau nulitatea acestuia, după caz. Astfel:

a) lipsa denumirii serviciului public administrativ (organ al administraţiei publice, instituţie publică ori regie autonomă de interes public) face să nu se ştie de la ce serviciu public administrativ provine acel act şi nici dacă acel serviciu public administrativ era sau nu competent să adopte ori să emită actul respectiv;

b) dacă lipseşte data la care a fost adoptat sau emis actul, nu se va şti dacă acesta fost sau nu adoptat ori emis în termenul prevăzut de lege, actul este nul sau anulabil, după caz, potrivit legii;

c) actul adoptat sau emis trebuie să poarte sigiliul (ştampila) serviciului public administrativ respectiv. Este o cerinţă de formă care garantează că actul a fost adoptat ori emis de serviciul public administrativ care figurează, în act, ca fiind acela care a adoptat sau emis actul administrativ de autoritate. Lipsa sigilului duce la inexistenţa actului, dacă nu vom fi în prezenţa unei fapte mai grave - a falsului în acte publice, incriminat de Codul penal;

d) actul administrativ de autoritate trebuie să poarte semnătura conducătorului serviciului public administrativ care l-a adoptat sau emis ori a locţiitorului acestuia. Lipsa semnăturii duce la inexistenţa actului.

1 A se vedea Valentin Prisecaru , op.cit. pg.209.

229

e) actul adoptat sau emis trebuie să poarte un număr, dat în ordinea cronologică de adoptare sau emitere a acestora. Numărul este necesar pentru identificarea actului respectiv.

5. Procedura adoptării şi emiterii actelor administrative

Adoptarea sau emiterea actelor administrative se face în general după o procedură complexă care cuprinde mai multe activităţi desfăşurate atât de funcţionarii autorităţilor care adoptă actul şi a altor activităţi care colaborează cu acestea.

În doctrina juridică 1 toate aceste activităţi sunt grupate pe trei nivele de lucru: - activităţi anterioare;- activităţi concomitente adoptării actului;- activităţile specifice posterioare adoptării actului administrativ.

A. Activităţile anterioare adoptării (emiterii) actului administrativ.

În activitatea pe care o desfăşoară autorităţile administraţiei publice de organizare a executării legii şi de executare în concret a acesteia, necesitatea adoptării de acte administrative decurge în unele situaţii din însuşi prevederile legii.

Sunt însă situaţii în care autorităţile administraţiei publice adoptă din oficiu, ori din proprie iniţiativă, sau la sesizarea unor organe, acte administrative fără să existe o sarcină expresă în cest sens.

Toate acestea presupun o vastă activitate de pregătire a actului pentru care sunt necesare o serie de operaţiuni de documentare şi prelucrare a datelor şi informaţiilor în vederea pregătirii proiectelor actelor normative.

În vederea adoptării actului administrativ, culegerea şi prelucrarea informaţiilor reprezintă, practic, activitatea care are cea mai mare pondere în desfăşurarea etapei de pregătire a actului administrativ, întrucât informaţiile culese stau la baza elaborării soluţiilor cuprinse în act.

La elaborarea proiectului de act administrativ trebuie avute însă în vedere şi respectarea unor condiţii de tehnică juridică, referitoare la redactarea proiectului la forma sa exterioară.

Prin Hotărârea Guvernului nr.390/1993, pentru aprobarea Metodologiei privind pregătirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative este stabilită procedura pregătirii şi elaborării proiectelor de legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, precum şi de ordine cu caracter normativ şi instrucţiuni ale miniştrilor2:

- textul trebuie să fie clar, precis şi corect redactat, pentru a nu produce confuzii şi interpretări diferite în aplicarea sa concretă;

- stilul folosit în redactare să fie imperativ, iar conţinutul bine sistematizat, structurat în părţi, capitole, secţiuni, paragrafe, articole, alineate;

- înţelesul unor noţiuni şi termeni utilizaţi să fie precizat, dacă este cazul, în chiar conţinutul actului, evitându-se noţiunile cu mai multe înţelesuri;

- actele administrative trebuie să aibă un antet, care cuprinde denumirea autorităţii care îl adoptă (emite), un titlu scurt, un preambul, în care, de obicei, se arată pe scurt scopul actului administrativ şi temeiul juridic pe baza căruia este emis. Urmează cuprinsul actului,

1 A se vedea Anton Trailescu, „Formalităţile anterioare, concomitente şi posterioare adoptării hotărârilorConsiliilor locale ş consecinţele nerespectării lor”. Revista Dreptul nr.1/1995, pag. 37-39.2 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.204 din 24 august 1993.

230

iar la sfârşit numărul de ordine, data emiterii, localitatea. În locul unde este indicată funcţia celui ce emite actul se va aplic semnătura sa, precum şi ştampila autorităţii emitente.

După elaborarea proiectului de act administrativ, acesta este transmis spre avizare autorităţilor abilitate în acest sens, cărora, de regulă, le revin şi unele sarcini în asigurarea aplicării actului administrativ.

În cadrul măsurilor anterioare adoptării actelor administrative, un loc important îl au avizele.

În acest sens avizele reprezintă opiniile unei autorităţi a administraţiei publice solicitate de o altă autoritate publică în legătură cu o anumită problemă asupra căreia autoritatea îl solicită, acestea pot fi:

- avize facultative, atunci când organul care emite actul administrativ are dreptul (facultatea) de a hotărî să ceară sau să nu ceară părerea altui organ şi, dacă a cerut-o, are facultatea să ţină sau nu cont de această părere. Adoptarea sau emiterea actului fără acest aviz nu are nici o consecinţă pe planul validităţii lui;

- avize consultative, atunci când organul care emite sau adoptă actul administrativ are obligaţia să le solicite altui organ, dar nu este obligat să se conformeze acestora. Nesolicitarea şi neobţinerea acestui aviz duce la nulitatea actului administrativ, întrucât nu se respectă o cerinţă prevăzută de lege;

- avize conforme, atunci când organul care emite actul administrativ are atât obligaţia de a le solicita, cât şi de a se conforma acestor avize. În această situaţie, actul administrativ emis nu poate fi contrar conţinutului avizului, în schimb, organul competent să emită actul, dacă nu este de acord cu conţinutul avizului, poate să renunţe la dreptul de a mai emite actul administrativ respectiv.

Avizele pot fi solicitate de la un organ subordonat sau de la un organ care face parte din altă ierarhie de organe şi care se situează la acelaşi nivel sau la un nivel inferior ori superior organului care îl solicită. Ele nu pot niciodată să emane de la un organ ierarhic superior.

Avizele, indiferent de categorie, nu produc prin ele însele efecte juridice, deşi fără avizul conform, avizul administrativ nu este valabil.

Sunt situaţi însă, în care, legea prevede acordul lui organ. Acordul care poate fi prealabil, dar şi concomitent sau posterior. Acordul reprezintă manifestarea de voinţă a organului stabilit de lege, care este de fapt consimţământul la adoptarea sau emiterea actului.

Spre deosebire de avizele facultative în cazul acordului prealabil, organul emitent nu poate stabili măsuri contrare conţinutului acestuia. De aici rezultă că acordul prealabil produce el însuşi efecte juridice cu condiţia ca prin conţinut să nu fie contrar manifestării de voinţă a organului emitent.

În aceste condiţii e normal că acordul prealabil trebuie să se ceară unui organ ierarhic superior organului emitent sau cel puţin situat pe o treaptă ierarhică similară.

În unele cazuri legea condiţionează emiterea actului administrativ de aprobare, confirmare sau autorizare a altui organ.

Întrucât acestea nu produc prin ele însele raporturi juridice (raporturile iau naştere numai prin actul administrativ de bază, după îndeplinirea acestor cerinţe) în lipsa acestor cerinţe de legalitate, actul administrativ adoptat (emis) nu va produce efecte juridice.

B. Procedura concomitentă emiterii actului administrativ

Aşa cum am văzut, în cadrul primului nivel de lucru s-au strâns datele şi informaţiile necesare fundamentări actului administrativ şi s-a trecut la elaborarea proiectului acestuia.

231

În cadrul celui de-al doilea nivel se trece la adoptarea sau emiterea actului administrativ în care se realizează o serie de activităţi, unele dintre ele strict reglementate de lege ce se resfrâng asupra validităţii şi implicit a efectelor pe care le produce.

În principal procedura concomitentă constă în dezbaterea proiectului întocmit de către conducerea colegială a organului care îl adoptă şi adoptarea lui propriu-zisă sau în luarea deciziei conducătorului serviciului public care îl emite.

După ce actul administrativ a fost adoptat sau emis acesta se semnează de către conducătorul organului respectiv.

Valabilitatea actelor administrative este condiţionată şi de qvorumul întrunit de pildă de organele colegiale.

În general, pentru valabilitatea actului administrativ este necesar votul „pentru” a jumătate plus unu din numărul membrilor organului. Sunt, însă situaţii în care se cer o majoritate calificat, adică votul a cel puţin două treimi din numărul total al membrilor - de pildă la dezbaterea şi adoptarea bugetului de către Consiliul Judeţean. Dacă acest număr nu se întruneşte, actul nu poate fi stopat. Prin lege se pot stabili şi alte proporţii pentru adoptarea în general a unor acte administrative.

Pe lângă condiţiile de legalitate, actele administrative trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii de oportunitate.

Din acest punct de vedere actele administrative trebuie să fie emise (adoptate) în cel mai propice moment al eficacităţii lor, făcându-se cu cele mai potrivite mijloace şi cele mai reduse cheltuieli dar să vizeze obiective şi rezultate de interes, să conducă la rezolvarea eficientă a problemelor din domeniul respectiv.

Putem spune deci, că oportunitatea se apreciază în mod concret în funcţie de atribuţiile cu care a fost investit organul administraţiei de la care emană, de timp şi de loc.

De regulă, nerespectarea condiţiilor de oportunitate conduce la nulitatea actului administrativ în cauză, fără a se confunda însă cu legalitatea care este întotdeauna sancţionată cu nulitatea actului respectiv.

După semnare, actul administrativ, fără deosebire că este adoptat sau emis, trebuie să fie ştampilat, dat un număr de ordine şi menţionate ziua, luna şi anul - adică să fie datat.

C. Activităţi specifice posterioare adoptării actului administrativ

Aceste activităţi privesc intrarea în vigoare şi încetarea efectelor actelor administrative.

Actele administrative, de regulă, intră în vigoare din momentul existenţei lor legale, adică a emiterii lor, pentru organul de la care emană şi de la data aducerii la cunoştinţa lor.

Sunt situaţii în care actele administrative intră în vigoare la o dată ulterioară emiterii lor prevăzută în mod expres în actul administrativ respectiv (fie după un anumit interval de timp de la publicare, fie de la o anumită dată certă).

Momentul şi modalitatea aducerii la cunoştinţă a unui act administrativ diferă, în funcţie de natura actului şi de organul emitent al acestuia, astfel:

- actele administrative individuale sunt aduse la cunoştinţă printr-o notificare, care este o înştiinţare scrisă, prin care cei interesaţi iau cunoştinţă de existenţa actului şi de obligaţia lor de a-l executa, în funcţie de conţinutul său.

- în ceea ce priveşte actele normative, modalităţile de aducere a lor la cunoştinţă sunt variate, în funcţie de organul emitent.

Astfel, hotărârile cu caracter normativ le Guvernului, precum şi actele normative ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea lor constituie o cauză de nevalabilitate pentru asemenea

232

acte, ele fiind considerate ca inexistente, încât, în acest caz, nu mi există nici o obligaţie de a le executa.

- referitor la actele normative emise de organele locale ale administraţiei publice, nu există o anumită modalitate obligatorie pentru aducerea lor la cunoştinţa publică.

Organul emitent al actului are deplina libertate de a alege modalitatea de aducere la cunoştinţa publică a actului, în funcţie de împrejurările concrete, optând pentru cea mai adecvată modalitate de aducere la cunoştinţă a actului, în raport de acele împrejurări, de timp şi de loc1.

În literatura juridică de specialitate modalităţile de scoatere din vigoare a unui act de drept administrativ sunt enumerate a fi:2

- suspendarea;- revocarea;- anularea;- inexistenţa actului administrativ.a) Suspendarea se referă la situaţia în care actul administrativ fără a fi desfiinţat nu

mai produce efecte în mod provizoriu şi temporar3. În general, motivele suspendării sunt: - legalitatea actului este contestată de o persoană fizică sau juridică; - necesitatea punerii de acord cu actele emise de organul ierarhic superior ulterior; - aplicarea actului nu este oportună; - pentru alte motive cu caracter trecător. Suspendarea poate fi hotărâtă fie de organul emitent al actului, fie de către organul

ierarhic superior. În temeiul unor prevederii legale exprese, unele acte administrative pot fi suspendate de

către instanţele judecătoreşti sau suspendarea intervine de drept, pe baza prevederilor exprese ale legii în acest sens. Este cazul, de pildă, al actelor administrative atacate de prefect la instanţele de contencios administrativ, care potrivit dispoziţiilor art.122 (4) din Constituţie şi art.12 din Legea administraţiei publice locale, se suspendă de drept.

Efectele suspendării încetează fie prin anularea actului, fie prin repunerea lui în vigoare, ca urmare a stabilirii legalităţii lui.

Când suspendarea actului administrativ s-a făcut însă pe motiv de neoportunitate, ea va încet de drept la sfârşitul perioadei pentru care a fost hotărâtă sau, dacă nu a fost stabilită o perioadă, suspendarea va înceta atunci când au dispărut împrejurările care au determinat-o.

b) Revocarea actelor administrative este operaţiunea juridică prin care organul administraţiei publice ce a adoptat sau emis actul respectiv să nu-şi mai producă efectele juridice pentru care a fost emis. Revocarea mai este denumită şi retractare în literatura juridică de specialitate4.

Revocarea (retractarea) actelor administrative apare în acele cazuri în care organul care le-a adoptat sau emis constantă că actul respectiv este ilegal sau nu mai este oportun, adică a fost emis cu nerespectarea prevederilor legii ori a actelor administrative de autoritate de rang superior sau aplicarea lui - producerea efectelor sale juridice - nu mai este oportună, pentru că s-au schimbat condiţiile economico-sociale care au fost avute în vedere la adoptarea sau emiterea acestuia.

Actele administrative pot fi revocate din oficiu, de către organul care le-a adoptat sau emis, ori ca urmare a rezolvării favorabile recursului graţios.

1 A se vedea Dr. Dumitru Brezoianu op.cit. pag.1502 A se vedea Emil Bălan, op.cit. pag.1143 A se vedea Dr. Mircea Preda op.cit., pag.117-1184 A se vedea Valentin Prisecaru, op.cit. pag.231

233

Efectele juridice ale revocării constau în aceea că din momentul revocării, actul administrativ nu mai produce efectele juridice pentru care a fost adoptat sau emis.

În situaţia revocării unor acte administrative normative ilegale efectele juridice produse până la data revocării vor fi şi ele considerate ca fiind ilegale de la data adoptării actului ulterior revocat.

De la principiul general al revocabilităţii actelor administrative, sunt o serie deexcepţii:

- actele prin care s-au conferit drepturi subiective garantate prin lege prin stabilitate; - actele juridice pe baza cărora s-au născut raporturi civile, de muncă sau procesuale; - actele care au fost realizate material1; - actele de sancţionare. Toate aceste excepţii au un caracter limitat şi sunt reglementate de lege pentru

asigurarea unor drepturi subiective strâns legate de persoana umană. c) Anularea actelor administrative în funcţie de interesul ocrotit, sancţiunea nulităţii

cestora poate fi de două feluri: - nulitatea absolută a actelor administrative; - nulitatea relativă a actelor administrative. Anularea actului administrativ indiferent de felul său nu se poate efectua decât

printr-un act juridic având forţă juridică superioară sau cel puţin aceeaşi cu actului anulat şi cu respectare aceloraşi proceduri folosite la emiterea sa.

Această sancţiune se ia în situaţia în care actul administrativ de autoritate, normativ sau individual, a fost adoptat sau emis cu nerespectare cerinţelor de legalitate sau cu încălcarea unor norme care privesc ocrotirea unui interes general.

Dacă ne referim la organul ierarhic superior care poate anula un act administrativ avem în vedere: Guvernul, pentru actele miniştrilor şi a conducătorilor celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi pentru actele emise de prefecţi şi miniştri şi ceilalţi conducători ai administraţiei publice centrale de specialitate, pentru actele administrative emise de conducătorii serviciilor publice ale acestora, descentralizate în unităţile administrativ - teritoriale.

Cât priveşte competenţa instanţelor judecătoreşti de a anula (total sau parţial) actele administrative trebuie avută în vedere atât competenţa instanţelor de contencios administrativ (reglementată de dispoziţiile Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ), cât şi competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun stabilită de Codul de procedură civilă, dar şi de alte legi care le conferă acest drept. Această problemă va fi analizată, mai în detaliu, într-un capitol special.

La acestea se adaugă organele de jurisdicţie administrativă din sistemul Curţii de conturi, care pot dispune şi măsura anulării actului administrativ prin care s-au încălcat normele privitoare la formarea şi administrarea resurselor financiare ale statului.

În legătură cu efectele juridice ale actului administrativ anulat este de subliniat că efectele produse până la data anulării rămân valabile numai dacă anularea nu a fost determinată de faptul că actul a fost adoptat sau emis cu nesocotirea cerinţelor prevăzute de lege, situaţie în care vor fi anulate şi efectele juridice produse până la anulare, particularii care au suferit un prejudiciu (material sau moral) având dreptul de a cere repararea acestora.

d) Inexistenţa actelor administrative. În doctrina juridică de specialitate sunt abordate o categorie aparte de acte administrative, denumite acte inexistente.2

1 A se vedea I. Santai „Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei” , vol.II, Ediţia a V a, Universitatea LucianBlaga, Sibiu 1997, p.117-1202 A se vede Tudor Drăganu, „Actele de drept administrativ”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1959, pag.149; Al.Negoiţă, „Drept administrativ si stiinta administratiei”, Ed. Atlas-Lex, Bucuresti, 1993, pag.267-269; IlieIovănaş, „Drept administrativ”, op.cit., pag.261.

234

Se arată că un act administrativ este inexistent dacă în mod practic nu mai există datorită unor împrejurări, ca de exemplu pierderea sau distrugerea sa, fără posibilitatea de a se mai obţine un duplicat, pentru dovedi că a existat vreodată.

Se consideră că mai sunt inexistente actele: - cărora le lipseşte un element de valabilitate, privind valabilitatea sa juridică (lipsa

semnăturii funcţionarului emitent sau a ştampilei); - nepublicarea hotărârilor sau ordonanţelor adoptate de către Guvern sau neaducerea la

cunoştinţă a actelor normative celor interesaţi; - actul administrativ a cărui ilegalitate este evidentă (ex. : eliberarea unei autorizaţii de

construcţie de către serviciul de resurse umane ş.a.). Una dintre problemele ce se ridică constă în a stabili când actul administrativ este nul

şi când este inexistent adică care sunt limitele între care operează prezumţia de legalitate a actului respectiv. Unii autori şi-au exprimat în mod justificat părerea că aceste limite nu pot fi determinate, în general, ci numai de la caz la caz.1

Deci, spre deosebire de nulitate, care operează doar atunci când este declarată, aşa cum am văzut, inexistenţa este legată de o încălcare flagrantă a legalităţii, care face ca actul să nu mai beneficieze de prezumţia de legalitate, lipsindu-l de efecte juridice.

6. Operaţiunile administraţiei publice şi faptele materiale ale acesteia

Într-una din lucrările de referinţă apărute relativ recent în doctrina juridică de specialitate autorul2, luând în discuţie opiniile exprimate atât înainte cât şi după 1990, în legătură cu modul de exprimare a formelor concrete de activitate ale organelor administraţiei publice susţine că „ştiinţa dreptului administrativ se preocupa numai de acea parte a actiunii organelor administraţiei publice care se realizează în regim de drept administrativ pe când ştiinţa administraţiei studiază în complexitatea lor, formele de manifestare a faptului administrativ.

Ceea ce ni se pare deosebit de interesant este faptul că după ce trece în revista părerile exprimate de şcoala clujeană de drept administrativ3 şi opiniile contrare susţinute de şcoala postbelică de la Bucureşti în legătură cu formele de activitate ale administraţiei de stat, prin comparaţie, inclusiv, cu cele din doctrina franceză şi germană din domeniu, autorul, în legătură cu operaţiunile şi faptele materiale elaborează următoarea clasificare:

- operaţiuni (fapte) ce produc efecte juridice, care la rândul lor pot fi: - operaţiuni ce produc efecte juridice în realizarea administraţiei publice (de putere

publică); - operaţiuni care produc efecte juridice în analizarea faptului administrativ (mijloc de

administrare internă); - operaţiuni (fapte) ce nu produc efecte juridice proprii (unele operaţiuni

tehnicoadministrative şi operaţiuni materiale direct productive).

1 A se vedea Ilie Iovănaş, op.cit. pag. 262-263.2 A se vedea Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, Ed. Nemira, Bucureşti 2000, vol I, pag. 258 şiurm. 3 A se vedea Tudor Draganu, „Actele de drept administrativ”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1959, pag. 9-25, idem lucrarea „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Târgu Mureş 1993, pag. 100-152, Ilie Iovanaş, „Dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei”, Ed. Didactica si Pedagogica,Bucureşti 1977, Ioan Santai, „Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei”, S.C. Shoc S.R.L., Sibiu 1992, Rodica Narcisa Petrescu, „Drept administrativ, Ed. „Cordial Lex”, Cluj-Napoca, vol I 1994

235

Concluzionând sub aspectul naturii intrinseci în continuare, prezentăm în sinteză următoarea clasificare:

- operaţiuni cu caracter administrativ (de administraţie); - de prestare de servicii publice; - operaţiuni cu caracter tehnico administrativ; Alţi autori fac distincţie între actele pregătitoare şi operaţiunile tehnico-materiale

ţinând seama de faptul că primele se realizează înainte de adoptarea sau emiterea de către organele competente a actelor administrative şi nu produc efecte juridice prin ele însele, sancţiunea neîndeplinirii lor duce, cu excepţia avizelor facultative, la nulitatea actelor administrative de autoritate.

Făcând parte din condiţiile cerute de lege, operaţiunile tehnico-materiale deşi nu produc prin ele însele efecte juridice, în lipsa lor actul administrativ nu s-ar putea emite sau cu ignorarea lor nu ar produce efecte juridice).

Analiza activităţii organelor administraţiei publice, în consens cu cele prezentate duce la constatarea că o însemnată pondere a acestora este reprezentată de operaţiunile administrative, precum şi de fapte materiale.

Este firesc să fie aşa întrucât pentru elaborarea şi executarea unui singur act administrativ sunt necesare multiple şi variate operaţii fără de care nu este posibilă nici elaborarea, dar nici realizarea ori controlul modului de ducere a lor la îndeplinire.

Putem spune deci că operaţiunile administrative cuprind acele fapte materiale ale administraţiei publice care nu caracterizează o voinţă juridică1 dar fără a trage concluzia că fiind fapte juridice nu produc efecte juridice.

Pornind de la clasificarea enunţată mai înainte, trebuie să arătăm că operaţiunile tehnice de prestaţie şi respectiv cele tehnico-productive formează împreună categoria operaţiunilor şi faptelor materiale ale organelor administraţiei, categorie care se delimitează de actele juridice dar şi de operaţiunile tehnico productive printr-o serie de particularităţi:

a) acestea sunt fapte materiale şi nu manifestări de voinţa expresă făcute cu intenţia de a da naştere de a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii ca în cazul actelor juridice administrative;

b) ele sunt înfăptuite de regulă, în legătură cu emiterea şi executarea actelor juridice ale organelor administraţiei publice;

Astfel, în activitatea lor organele administraţiei publice efectuează o serie de operaţii de pregătire a actelor administrative (ex: culegerea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor, referate, dări de seamă, avize facultative şi obligatorii, rapoarte şi alte activităţi pregătitoare).

Un număr însemnat de operaţii administrative se realizează concomitent cu elaborarea sau emiterea actului administrativ cum sunt cele referitoare la motivarea actului, avize şi rapoarte simple sau comune, semnarea, înregistrarea şi datarea, stampilarea, ş.a..

a) operaţiunile posterioare, foarte numeroase şi variate dintre care enumerăm cu titlu de exemplu: aducerea la cunoştinţa celor interesaţi în vederea aplicării actului administrativ, afişarea, publicarea în presa, difuzarea prin mijloacele mass-media, pregătirea programelor etapizate de aplicare şi informare, transmiterea lor, s.a..

Din cadrul acestora se detaşează unele acţiuni care privesc executarea actului administrativ, deoarece produc efecte juridice (nasc, modifică sau sting drepturi şi obligaţii), aşa cum este cazul punerii sub sechestru sau vânzarea silită a unui bun, s.a..

b) operaţiunile tehnico-administrative se deosebesc prin natura lor intrinsecă de operaţiunile tehnico-productive, care se caracterizează prin următoarele trăsături:

1 A se vedea Antonie Iorgovan, op. cit., pag. 261

236

- ele sunt săvârşite numai de organele administraţiei, spre deosebire de celelalte categorii de operaţiuni tehnico-administrative, care pot fi săvârşite de orice organ al statului, chiar şi de structuri nestatale;

- aceste operaţiuni sunt singurele care produc efecte juridice în toate fazele procesului administrativ;

- reprezintă o formă concretă de realizare a administraţiei publice, în sens de putere statală sau la nivelul comunităţilor locale;

- formează în principal obiectul de reglementare al dreptului administrativ; c) spre deosebire de operaţiunile de administraţie interioară sunt operaţiunile prin

care se concretizează actul administrativ „mijloc de analizare a competenţei”1 şi atunci când au valoare de fapte juridice de pildă operaţiunile de înregistrare, avizare, expertizare ş.a., efectele pe care le produc nu sunt de drept administrativ;

d) operaţiunile tehnico-productive nu concretizează un serviciu public şi sunt fapte, prin care se produc bunurile materiale ori de altă natură. Din cadrul acestor operaţiuni nu fac parte faptele cu caracter social, artistice ori culturale (elaborarea unei opere ştiinţifice, efectuarea unei prelegeri universitare, a unei operaţii chirurgicale s.a.).

Din ansamblul celor prezentate putem desprinde în sinteza efectele juridice ale operaţiunilor administrative.

In primul rând se observă că unele au forţă obligatorie ca şi actele administrative fiind o formă specifică a activităţii organelor administraţiei publice.

In al doilea rând, obligaţia de respectare este opozabilă tuturor subiecţilor de drept persoane fizice sau juridice în funcţie de locul pe care îl ocupa organele cele săvârşesc.

In al treilea rând acestea, aşa cum arată, pot constitui o condiţie de validitate a unui act juridic, conducând fie la sancţiunea nulităţii acestuia, fie la inexistenţa sa.

1 A se vedea Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, pag. 267

237

Caappiittoolluull VVII C

Fuunnccţţiiaa ppuubblliiccăă F

1. Noţiunea de funcţie publică

În scopul asigurării intereselor publice generale şi a satisfacerii cerinţelor celor administraţi, se impune ca organizarea şi activitatea desfăşurată de administraţia publică, să fie reglementată de lege, să aibă caracter legal.

Articolul nr. 3 al Legii nr. 188/1999 arată că funcţia publică este ansamblulatribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii,în scopul realizării competenţelor sale1.

Responsabilităţile sunt obiectivele pe care instituţiile publice trebuie să le urmărească în realizarea puterii executive.

Atribuţiile reprezintă drepturile şi obligaţiile cu care sunt investite autorităţile administraţiei publice în realizarea responsabilităţilor.

Competenţa este ansamblul atribuţiilor stabilite de lege, atribuţii legale, recunoscute unei instituţii publice sau unei funcţii publice.

Definirea noţiunii de funcţie publică în cadrul legii privind statutul funcţionarilor publici nu este întâmplătoare ci ţine de faptul că realizarea funcţiilor publice se face prin intermediul persoanelor, funcţionarilor publici, care deţin funcţia respectivă. Astfel prin noţiunea de funcţionare a funcţiei publice se înţelege activitatea de asigurare a funcţionării serviciilor publice administrative, prin efectuarea de acte juridice, operaţiuni administrative si fapte materiale de către funcţionarii publici.

2. Trăsăturile funcţiei publice

Trăsăturile funcţiei publice considerate fundamentale de doctrina juridica sunt: - sunt create pentru realizarea puterilor publice, a atribuţiilor stabilite prin lege

instituţiilor publice administrative; - au caracter permanent, cu o funcţionare continuă în scopul satisfacerii unui interes

general, în mod continuu şi neintermitent, cât timp există competenţa pe care funcţia publică o realizează;

- sunt create prin lege, prin acte de putere, unilaterale. De asemenea funcţiile publice pot fi modificate sau poate fi schimbat conţinutul lor, în mod unilateral, prin lege sau prin act subsecvent, fără acordul celor care le exercită;

- sunt organizate pentru a satisface interesele generale, publice şi nu interese personale;

- au un anumit grad de specializare, o competenţă determinată de lege, în cadrul căreia urmăresc satisfacerea unui anumit interes general;

- pot exista şi în afara sistemului organelor administraţiei publice2.

1 art. 3 al Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în M.O. nr.600/19992 A se vedea Emil Bălan, Op. Cit. pag. 168

238

Toate aceste atribuţii subliniază rolul funcţiei publice de a satisface interesul general al comunităţii, în cadrul căreia funcţionează instituţia publică din care face parte funcţia respectivă.

Pentru a asigura funcţionalitatea sistemului este necesară gruparea atribuţiilor în cadrul diferitelor instituţii, pentru stabilirea funcţiilor necesare.

De asemenea în funcţie de atribuţiile stabilite şi după natura competenţelor funcţiile publice sunt de conducere - în cadrul activităţii cărora se emit decizii administrative, acte juridice, si funcţii de execuţie în cadrul cărora se efectuează operaţiunile premergătoare adoptării deciziei administrative, dar şi a punerii în executare a acestora1. Legea a stabilit o clasificare a funcţiilor publice si in funcţie de nivelul studiilor absolvite, ca fiind functii publice de categoria A - ce presupun studii superioara de lunga durata, absolvite cu diploma de licenţă sau echivalentă; de categoria B - ce presupun studii superioare de scurta durata, absolvite cu diploma; si de categoria C - ce presupun studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu diploma

3. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice

Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt: 1. Asigurarea promptă si eficientă, liberă de prejudecăţi, corupţie, abuz de putere şi

presiuni politice a tuturor activităţilor efectuate de funcţionarii publici; 2. Selectarea funcţionarilor publici exclusiv pe criteriul competenţei; 3. Egalitatea şanselor la intrarea şi la promovarea in corpul funcţionarilor publici 4. Stabilitatea funcţionarilor publici2

În desfăşurarea activităţilor impuse de funcţia publică, funcţionarii publici trebuie să aibă în vedere şi prevederile Ordonanţei nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare3.

Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice4.

Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice cu atribuţii în ce priveşte:

- condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare şi selectare, criteriile pentru realizarea promovării, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare profesională, de formare profesională şi de perfecţionare profesională;

- protecţia socială şi securitatea socială; - serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi; - sistemul educaţional; - asigurarea libertăţii de circulaţie; - asigurarea ordinii şi liniştii publice5.

1 art. 15, alin. 1, lit. A al Legii nr.188/19992 art. 4 al Legii nr.188/19993 Ordonanţa Guvernului României nr. 137/2000, publicată în M.O. nr. /20004 art. al O.G. nr.137/20005 art. al O.G. nr.137/2000

239

În ce priveşte principiul stabilităţii funcţionarilor publici, una din principalele condiţii pentru ca un serviciu public să funcţioneze bine este ca funcţiile acestuia să fie ocupate de persoane fizice cu pregătire profesională de specialitate, iar aceste persoane să aibă experienţă in exercitarea atribuţiilor, puterilor şi competenţelor ce le revin din funcţia pe care o deţin.

Experienţa se poate obţine, prin asigurarea unei stabilităţi în funcţia pe care o ocupă persoana respectivă. Dacă stabilitatea prezintă interes pentru buna funcţionare a serviciilor publice, aceasta instituţie prezintă interes şi pentru funcţionarul public care doreşte să fie apărat de eventualele abuzuri ale conducerii serviciului public, care nu poate să-l sancţioneze, să-l transfere, ori să-l înlăture din funcţie după bunul său plac, ci numai in condiţiile legii1.

În cadrul experienţei democratice de după 1989, s-a constatat că de multe ori, la schimbarea legislaturilor are loc o renunţare tacită la atributul de stabilitate al funcţionarilor şi la fel ca în istoria mai recentă sau mai veche a României, ianuarie 1907, mai 1922, mai 1938, schimbarea politică determină şi înlăturarea funcţionarilor consideraţi indezirabili.

Faţă de această situaţie de fapt considerăm că la fel ca în cazul altor funcţionari publici (magistraţii), instituţia stabilităţii în funcţie ar trebui înlocuită cu cea a inamovibilităţii.

Deosebirea dintre stabilitate şi inamovibilitate este aceea că inamovibilitatea fiind de ordine constituţională nu poate fi suspendată prin lege.

În ordinea constituţională ulterioară lui 1990 pentru mai multe categorii de funcţionari publici se aplică regula inamovibilităţii (judecători, judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, ai Curţii Constituţionale, ai Curţii de Conturi).

S-ar putea crede că inamovibilitatea este un atribut predilect al funcţionarilor publici din cadrul puterii judecătoreşti. Cu toate acestea în istoria dreptului românesc se cunosc situaţii când această instituţie a cunoscut aplicabilitate şi în ce priveşte alte categorii de funcţionari publici - Legea învăţământului secundar si superior din 25,08,1901, Legea pentru organizarea Consiliului Superior Administrativ din 12.12.1925, Legea pentru reorganizarea Înaltei Curţi de Conturi din 1929.

Având în vedere că principalul scop al oricărei funcţii publice este acela de realizare a interesului public, cu profesionalism, indiferent de formaţiunea politică aflată la guvernare considerăm că regula inamovibilităţii ar trebui extinsă în cadrul activităţii funcţionarilor publici.

Stabilitatea funcţionarilor publici în contextul Legii nr.188/1999 rezidă în aceea că în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii de disciplină, singurele competente să cerceteze şi să propună sancţiunile aplicabile funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice respective.

4. Statutul funcţionarilor publici

Regimul juridic al funcţionarilor publici este stabilit prin Legea nr.188/1999, statut legal ce cuprinde drepturile şi obligaţiile acestora. Situaţia juridică a funcţionarului public este statutară, el aflându-se cu instituţia publică într-un raport juridic de serviciu şi nu de muncă2.

1 A se vedea Valentin I. Prisacaru, „Tratat de drept administrativ român”, Partea generală, pag. 181, Ed. ALL,Bucureşti 19962 art. 20 şi urm. ale Legii nr. 188/1999

240

Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp profesionist de funcţionari publici se înfiinţează, în subordinea Guvernului, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii: - elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al

funcţionarilor publici; - elaborează şi avizează propuneri de acte normative privind funcţia publică şi

funcţionarii publici; - verifică modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii

publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice; - elaborează reglementări comune tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice privind

funcţiile publice, gradarea şi clasificarea posturilor; - stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici şi altele. Legea stabileşte de asemenea drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici,

stabileşte sistemul de salarizare, alte drepturi salariale, timpul de lucru, asistenţa socială, dreptul la o uniformă gratuită; printre îndatoriri enumerăm obligaţia de a-şi îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

5. Răspunderea administrativă

Cuprinde totalitatea normelor ce reglementează răspunderea celor ce încalcă normele de drept administrativ, adică acele norme de drept ce reglementează raporturile sociale ce apar între organele administraţiei publice în realizarea sarcinilor puterii executive precum şi între aceste organe şi cei administraţi.

Astfel Legea nr.188/1999 arată că încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.

Cum formele răspunderii penale sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, iar răspunderii contravenţionale i s-a prevăzut un capitol aparte având in vedere importanţa ei şi sfera de aplicare ne vom ocupa in continuare doar de studiul răspunderii disciplinare si de forma atipică a răspunderii civile a funcţionarului public.

6. Răspunderea administrativ disciplinară

Această formă a răspunderii operează în cazul încălcării cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu.

Conform Legii nr.188/1999, constituie abateri disciplinare: - întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; - absenţe nemotivate de la serviciu; - intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal; - atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu; - nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest

caracter; - refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu; - neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;

241

- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte;

- exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;

- încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind funcţionarii publici;

Pentru faptele mai sus enumerate este atrasă răspunderea disciplinară şi pot fi aplicate sancţiuni din cele prevăzute în cadrul aceluiaşi act normativ, respectiv:

- avertismentul; - mustrarea; - diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni; - suspendarea dreptului de avansare pe o perioada de 1-3 ani; - trecerea într-o funcţie inferioară pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea

corespunzătoare a salariului;- destituirea din funcţie1. Aplicarea sancţiunilor se face în mod diferit, respectiv avertismentul sau mustrarea se

pot aplica direct de către conducătorul compartimentului în care funcţionează cel în cauză, celelalte sancţiuni, putând fi aplicate de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de disciplină.

Orice sancţiune nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea funcţionarului public, ce se consemnează în scris, sub sancţiunea nulităţii.

În cadrul autorităţii sau instituţiei publice se constituie comisii de disciplină, competente să cerceteze şi să propună sancţiunea aplicabilă funcţionarilor publici din autoritatea sau instituţia publică respectivă. Modul de constituire, componenţa, atribuţiile, modul de sesizare şi programul de lucru a acestor comisii se vor stabili prin hotărâre a Guvernului la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Individualizarea sancţiunii disciplinare se face în funcţie de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie si consecinţele abaterii, comportarea generala în serviciu a funcţionarului public, precum şi de existenţa altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate.

Sancţiunile disciplinare vor fi radiate de drept - într-un an de la aplicare în cazul avertismentului sau mustrării; - în doi ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate pentru sancţiunile

aplicate pe o durată de timp. Împotriva sancţiunilor disciplinare, funcţionarul poate formula contestaţie în termen de

15 zile de la data comunicării sancţiunii aplicate, la - conducătorul unităţii în cazul avertismentului sau mustrării, care va emite, pe baza

propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziţia definitivă - la instanţa de contencios administrativ împotriva sancţiunilor aplicate de

conducătorul unităţii sau a ordinului ori dispoziţiei definitive a acestuia prin care a soluţionat contestaţia împotriva avertismentului sau mustrării solicitând anularea sau modificarea după caz a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

7. Răspunderea administrativ patrimonială

1 art.70 al Legii nr.188/1999

242

Spre deosebire de răspunderea salariaţilor, care este o răspundere materială, ce atrage obligarea la despăgubiri doar în limita prejudiciului produs (damnum emergens), răspunderea administrativă patrimonială echivalează în ce priveşte întinderea reparării prejudiciului cu o răspundere civilă, determinând repararea atât a prejudiciului produs cât şi a folosului nerealizat (lucrum cessans).

Astfel art.77 al Legii nr.188/1999 arată că răspunderea patrimonială a funcţionarului public este una civilă si operează în următoarele situaţii:

- pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează;

- pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat în avans; - pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent,

unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Mijlocul de recuperare a prejudiciului este preluat din dreptul muncii, astfel

repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice se dispune in situaţiile arătate la punctele a şi b de mai sus prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau după caz, prin asumarea unui angajament de plată.

În situaţia prevăzută la litera c, repararea pagubelor aduse autorităţii se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive si irevocabile.

Considerăm că având în vedere sensul pe care legiuitorul a vrut să-l dea modalităţii de recuperare a prejudiciului, şi în acest caz este necesară emiterea ordinului sau a unei dispoziţii de imputare în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care autoritatea sau instituţia publică a fost obligată în calitate de comitent la daune către terţe persoane.

243

Caappiittoolluull VVIIII C

Răăssppuunnddeerreeaa aaddmmiinniissttrraattiivv ccoonnttrraavveennţţiioonnaallăă R

Răspunderea administrativă îmbracă mai multe forme - răspunderea administrativ disciplinară, patrimonială, contravenţională.

Principala formă a răspunderii administrative este răspunderea contravenţională, fapt pentru care vom studia această forma a răspunderii administrative distinct, în cadrul acestui capitol. Răspunderea administrativ disciplinară şi cea administrativ patrimonială urmând a fi analizate în cadrul capitolului privind funcţia publică şi funcţionarul public.

1. Noţiunea de contravenţie

Art.1 al Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 arată - „Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionata ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a Consiliului Judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”1.

În contextul acestei reglementări, contravenţia este acea încălcare cu vinovăţie a legii prevăzută şi sancţionată în actul normativ care o reglementează.

2. Trăsăturile contravenţiei

Având în vedere definiţia legală a contravenţiei putem stabili câteva trăsături ale acesteia, urmând a avea în vedere şi specificităţile reţinute în lucrările de specialitate mai noi2.

Contravenţia păstrează practic trăsăturile stabilite prin actele normative anterioare, respectiv Legea nr.32/1968, astfel:

a) Fapta săvârşită cu vinovăţieRăspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă şi nu o răspundere

„obiectivă”. Latura subiectivă reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de rezultatul periculos produs.Vinovăţia presupune săvârşirea unei fapte cu intenţie sau din culpă.

b) Fapta prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea; Faptele calificate drept contravenţii încalcă valori sociale de importanta mai redusă

decât cele ocrotite prin incriminarea unor fapte ca fiind infracţiuni. Sub aspectul periculozităţii sociale a faptei, cât şi a autorului, prin atitudinea sa subiectivă faţă de faptă, contravenţia este situată imediat după infracţiune, dar deasupra celorlalte abateri administrative ori disciplinare.

c) Fapta este sancţionată ca atare prin legi si alte acte normative

1 Art. 1 al Ordonanţei Guvernului României nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiei, publicată înM.O. nr. 410/25.07.20012 A se vedea Emil Bălan, „Drept administrativ şi contencios administrativ”, Ed. Fundaţia „România de mâine”,Bucureşti, 2000, pag. 173

244

Astfel caracterul contravenţional al unei fapte este stabilit prin legi sau prin hotărâri ale Guvernului, acte normative prin care se stabilesc si sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate dar si prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene ce stabilesc si sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii legale.

Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti stabilesc şi sancţionează contravenţii in domeniile:

- salubritate; - activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora; - întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi; - amenajarea si curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe; - întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive; - întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi a altor instituţii de educaţie şi cultura; - întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor construcţii; - depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere.

Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amenda se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor1.

Actele normative prin care se stabilesc si se sancţionează contravenţii intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării sau, după caz, de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, potrivit legii, în afară de cazul în care în cuprinsul acestora se prevede un termen mai lung. În cazuri urgente se poate prevedea intrarea in vigoare într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile.

Hotărârea autorităţii administrative publice locale sau judeţene prevăzute la art. 1, prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile, pot fi aduse la cunoştinţă publică prin afişare sau prin orice altă formă de publicitate prevăzută de lege, numai pe baza avizului de legalitate emis de prefect2.

3. Sancţiunile contravenţionale

Sancţiunile contravenţionale se împart în principale şi complementare3. Sancţiunile principale sunt:

a) Avertismentul : - constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului

social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale4

- se aplica în cazul în care actul normativ de stabilire si sancţionare a contravenţiei prevede aceasta sancţiune şi dacă fapta prezintă o gravitate redusă5

b) Amenda contravenţionala : - pentru contravenţiile stabilite prin hotărârea Guvernului limitele de cuantum sunt

între 500.000 - 100.000.000 lei6.

1 art. 3 al O.G. nr. 2/20012 art. 4, alin. 1, 2 si 3 al O.G. nr. 2/20013 art. 5, alin. 1 al O.G. nr. 2/20014 art. 7, alin. 1 al O.G. nr. 2/20015 art. 7, alin. 2 şi 3 al O.G. nr. 2/20016 art. 8, alin. 2 al O.G. nr. 2/2001

245

- pentru contravenţiile stabilite prin hotărârea Consiliului local al comunei, oraşului, municipiului, sectoarelor municipiului Bucureşti, Consiliului Judeţean, al Consiliului General al Municipiului Bucureşti limitele cuantumurilor sunt între 250.000 - 25.000.000 lei1.

Amenzile se fac venit la bugetul de stat cu excepţia amenzilor aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale care se fac venit la bugetele locale respective, precum şi a celor pentru care legea prevede altfel2.

c) Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi in folosul comunităţii - se poate stabili numai prin lege şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore;

d) închisoarea contravenţionala - este stabilită ca sancţiune numai prin lege si numai pe o durata ce nu poate depăşi 6 luni3.

Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi închisoarea contravenţională pot fi prevăzute ca sancţiuni numai alternativ cu amenda şi se pot aplica numai de instanţa de judecată4.

Sancţiunile complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie; b) suspendarea sau anularea, după caz a avizului, acordului sau autorizaţiei de

exercitare a unei activităţi; c) închiderea unităţii; d) blocarea contului bancar; e) suspendarea activităţii agentului economic; f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activitatea de

comerţ exterior, temporar sau definitiv; g) desfiinţarea lucrărilor si aducerea terenului in starea iniţială5. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare. Sancţiunile stabilite trebuie sa fie proporţionale cu gradul de pericol social al faptei

săvârşite. Sancţiunile complementare se aplica în funcţie de natura şi de gravitatea faptei şi pot fi cumulate6.

Sancţiunile prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr.2/2000 nu se aplica militarilor în termen, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, precum şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice care au structuri militare vor stabili prin regulamentele interne organele competente sa constate şi să aplice sancţiunile in cazul contravenţiilor săvârşite de cadrele militare şi de angajaţii civili în legătura cu serviciul, constituindu-se astfel o jurisdicţie militară în domeniul contravenţional.

4. Procedura contravenţională

Procedura contravenţională presupune mai multe faze:

A. Constatarea contravenţiei Contravenţiile se constată printr-un proces verbal încheiat de persoanele anume

prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţiile, denumite in mod generic agenţi constatatori.

1 art. 8, alin. 3 al O.G. nr. 2/20012 art. 8, alin. 5 al O.G. nr. 2/20013 art. 9, alin. 1 al O.G. nr. 2/20014 art. 9, alin. 2 al O.G. nr. 2/20015 art. 5, alin. 3 al O.G. nr. 2/20016 art. 5, alin. 5 al O.G. nr. 2/2001

246

Pot fi agenţi constatatori: - primarii, ofiţerii si subofiţerii Ministerului de Interne special abilitaţi; - persoanele împuternicite in acest scop de miniştri si de alţi conducători ai

autorităţii administraţiei publice centrale sau locale; - persoanele prevăzute în legi speciale1.

Procesul verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: a) data si locul unde este încheiat; b) numele, prenumele, calitatea si instituţia din care face parte agentul constatator; c) datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi

locul de muncă al contravenientului; d) descrierea faptei contravenientului cu indicarea datei, orei si locului în care a fost

săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;

e) arătarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; f) indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare

producerea unui accident de circulaţie; g) posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii

prevăzut de actul normativ, daca acesta prevede o asemenea posibilitate; h) termenul de exercitare a caii de atac şi organul la care se depune plângerea2. În cazul în care contravenientul este minor procesul verbal va cuprinde şi numele,

prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori legali ai acestuia. În cazul în care contravenient este o persoană juridică, în procesul verbal se vor face

menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare la Registrul comerţului, şi codul fiscal al acesteia, precum şi datele de identificare a persoanelor care o reprezintă3.

Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele si calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului verbal. În aceste situaţii nulitatea se constată şi din oficiu4.

Lipsa contravenientului la întocmirea procesului verbal, refuzul ori imposibilitatea acestuia de a semna procesul verbal atrage obligativitatea semnării procesului verbal de către cel puţin un martor care nu poate avea calitatea de agent constatator, în lipsa unui martor agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului verbal în acest mod5.

B. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 la art.21 stabileşte că în cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul verbal de constatare, aplică şi sancţiunea.

Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul si mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit,

1 art. 15, alin. 1 al O.G. nr. 2/20012 art. 16, alin. 2 al O.G. nr. 2/20013 art. 16, alin. 6 al O.G. nr. 2/20014 art. 17 al O.G. nr. 2/20015 art. 19 al O.G. nr. 2/2001

247

de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului si de celelalte date înscrise in procesul verbal1.

In cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea închisorii contravenţionale alternativ cu amenda, daca agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare, încheie procesul-verbal de constatare şi îl înaintează în cel mult 48 de ore judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia, pentru aplicarea sancţiunii corespunzătoare2.

Aplicarea închisorii contravenţionale se poate dispune doar de instanţa de judecată, care în cazul în care persoana care a săvârşit contravenţia este de acord va dispune obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun3.

Procesul verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, parţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate in termen de cel mult o luna de la data aplicării acesteia. Odată cu procesul verbal se comunică şi înştiinţarea de plată în cazul sancţionării cu amendă; precum şi dacă contravenientul a fost obligat la despăgubiri, menţionându-se obligativitatea achitării în termen de 15 zile de la comunicare4.

Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre aceasta în procesul verbal, cu condiţia ca în actul normativ de stabilire a contravenţiei să fie menţionată expres această posibilitate5.

Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Când fapta a fost urmărită ca infracţiune si ulterior s-a stabilit ca ea constituie contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în fata organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul termenului de 6 luni.

Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de un an de la data săvârşirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se dispune altfel6.

Daca aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie.

Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces verbal sancţiunea contravenţională se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii prevăzute pentru contravenţia cea mai gravă sau după caz, maximul general stabilit în Ordonanţ Guvernului nr.2/2001 pentru închisoarea contravenţională ori la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii7.

Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, infirmităţii daca are legătură cu fapta săvârşită, ori minorităţii în cazul copiilor sub 14 ani.

1 art. 21, alin. 3 al O.G. nr. 2/20012 art, 22 al O.G. nr. 2/20013 art. 23 al O.G. nr. 2/20014 art. 24 al O.G. nr. 2/20015 art. 28, alin. 1 al O.G. nr. 2/20016 art. 13 al O.G. nr. 2/20017 art. 10 al O.G. nr. 2/2001

248

Pentru minorii care au împlinit 14 ani, minimul si maximul amenzii stabilite se reduc la jumătate.

Minorul care nu a împlinit 16 ani nu poate fi sancţionat cu închisoarea contravenţională sau cu obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai prin instanţa de judecată1.

În cazul contravenienţilor cetăţeni străini sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, constatarea contravenţiilor se va menţiona şi pe tichetul de înscriere a contravenţiei, eliberat în condiţiile art. 16 alin. 2 si următoarele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001.

C. Căile de atac împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei

Plângerea este calea specifică de atac in materie contravenţională. Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se

poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia2. Plângerea însoţită de copia de pe procesul verbal de constatare a contravenţiei se

depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.

Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. Plângerea suspendă executarea.

Plângerile împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se soluţionează cu precădere şi sunt scutite de taxa judiciară de timbru3.

Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Motivele de recurs pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendă executarea hotărârii4.

D. Executarea sancţiunilor contravenţionale

Executarea sancţiunilor contravenţionale este diferită în funcţie de sancţiunea aplicată şi de atitudinea contravenientului faţă de procesul verbal de constatare.

În cazul avertismentului, acesta se adresează oral atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei şi sancţiunea este aplicată de agentul constatator. În celelalte cazuri avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului verbal de constatare a contravenţiei cu rezoluţia corespunzătoare.

Dacă sancţiunea a fost aplicată de instanţă prin înlocuirea amenzii contravenţionale cu avertismentul, comunicarea acesteia se face prin încunoştinţare scrisă5.

În cazul amenzii plata se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la Trezoreria finanţelor publice, iar o copie a chitanţei se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în termenul prevăzut la art.28, alin. 1 al Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 (48 ore).

În cazul neachitării de bunăvoie, procesul verbal neatacat în termenul prevăzut de lege, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate1.

1 art. 11 al O.G. nr. 2/20012 art. 31 al O.G. nr. 2/20013 art. 32 al O.G. nr. 2/20014 art. 34, alin. 2 al O.G. nr. 2/20015 art. 38 al O.G. nr. 2/2001

249

Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face: - de către organul din care face parte organul constatator, ori de câte ori nu se

exercită calea de atac împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege;

- de către instanţa de judecată în celelalte cazuri. In vederea executării amenzii organele competente vor comunica din oficiu

organelor de specialitate ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice judeţene şi unităţilor subordonate acestora, în a căror rază teritorială domiciliază sau îşi are sediul contravenientul, procesul verbal de constatare şi sancţiunea contravenţională, după caz, dispozitivul hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea.

Executarea se face in condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind executarea silita a creanţelor bugetare2.

Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie daca procesul verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului in termen de o luna de la data aplicării sancţiunii.

Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie in termen de 2 ani de la data aplicării.

Dispoziţiile privind prescripţia nu împiedică urmărirea despăgubirilor si confiscării bunurilor supuse acestei masuri.

În cazul închisorii contravenţionale, executarea acesteia se face în locurile şi în modalităţile prevăzute de legea specială.

Executarea sancţiunii închisorii contravenţionale se prescrie in termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, dacă contractul nu a optat pentru prestarea unei activităţi in folosul comunităţii3.

1 art. 37 al O.G. nr. 2/20012 art. 39 al O.G. nr. 2/20013 art. 14 al O.G. nr. 2/2001

250

Caappiittoolluull VVIIIIII C

Prriinncciippaalleellee aassppeeccttee aallee ccoonntteenncciioossuulluuiiPaddmmiinniissttrraattiivva

1. Noţiunea de contencios administrativ

Principiul separaţiei puterilor în stat implică colaborarea instituţiilor ce funcţionează în cadrul acestora dar şi un control reciproc al activităţii pe care acestea o desfăşoară.

În acest sens există mai multe forme de control la care este supusă activitatea organelor administraţiei publice, având în vedere importanţa socială a activităţii desfăşurate de către aceste instituţii pentru realizarea interesului public, social. Se poate vorbi în acest sens de un control efectuat de către Parlament, aşa numitul control politic, realizat prin întrebări, interpelări, anchete parlamentare sau moţiuni putem de asemenea vorbi de un control social desfăşurat de cetăţeni prin intermediul cererilor, reclamaţiilor sesizărilor şi propunerilor.

Nu vorbim în cadrul acestui capitol nici de alte forme ale controlului ce se poate exercita asupra activităţii administrative, cum ar fi controlul administrativ intern sau extern, controlul realizat de către Departamentul de Control al Guvernului sau despre alte forme ale controlului.

Procedura contenciosului administrativ a fost prevăzută având în vedere interesul apărării drepturilor omului împotriva eventualelor abuzuri al organelor administraţiei publice si a funcţionarilor publici ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul acestor organe, astfel încât oricine se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ al unui organ administrativ să poată cere - anularea sau modificarea actului administrativ şi repararea pagubei cauzate.

Avem în acest sens în vedere si prevederile art.48 al Constituţiei României conform căruia, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei dar si dreptul liberului acces la justiţie conform căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept1.

Practic prin controlul contenciosului administrativ este controlată activitatea organelor administrative de către instanţele judecătoreşti, altfel spus activitatea puterii administrative, controlată de organele puterii judecătoreşti singurele care prin esenţa lor au puterea de a verifica respectarea si aplicarea legii.

În sistemul Constituţiei României, justiţia reprezintă una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători, care sunt independenţi şi se supun numai legii.

1 art. 21 al Constituţiei României.

251

Raportarea activităţii judecătoreşti numai la lege asigură tocmai aplicarea necondiţionată a legii. Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta si aplica legile la cazurile concrete, de a judeca şi aplica sancţiuni, de a face dreptate. Realizarea corectă a acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a activităţii de judecată, printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac.

Dacă ne referim la deosebirile fundamentale dintre controlul judecătoresc asupra actelor administrative şi alte forme de control vom sublinia că spre deosebire de acestea din urmă, controlul instanţelor de judecată urmăreşte numai legalitatea nu şi oportunitatea actelor administrative.

Judecătorul va trebui să verifice dacă subiectul care organizează executarea legii a respectat sau nu prevederile acesteia, precum şi drepturile persoanei reclamantului, drepturi recunoscute de lege, concluziile sale stând la baza hotărârii judecătoreşti pronunţate.

Natura unei astfel de verificări implică o dublă condiţie pentru judecătorul cauzei1. O primă condiţie este aceea a cunoaşterii temeinice a conţinutului bazei de referinţă

a controlului şi anume a particularităţilor acţiunii administraţiei publice în domeniul organizării şi executării legii. Din acest punct de vedere considerăm ca înfiinţarea unor secţii în cadrul instanţelor de judecată, care sa aibă ca activitate numai contenciosul administrativ ar fi bine venită, mai ales ca unele legi, cum ar fi Legea nr.19/2000 privind pensiile si alte drepturi de asigurări sociale, stabilesc in mod expres competenţa litigiilor legate de executarea lor numai de către aceste secţii. Acest lucru ar fi benefic pentru înfăptuirea actului de justiţie, având în vedere şi caracterul specific complex al cauzelor de contencios.

O a doua condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească autorul controlului, este aceea ca judecătorul cauzei să fie independent faţă de subiectele în litigiu, atât faţă de autoritatea administrativă care a emis actul contestat, cât şi faţă de cel care contestă modul în care a fost organizată executarea legii prin acel act administrativ.

Noţiunea de contencios administrativ poate fi privită ca totalitatea litigiilor juridice în care se află administraţia publică cu cei administraţi, indiferent de natura acestora, de drept public sau de drept comun. În sensul în care următorul studiu îşi propune analiza contenciosului administrativ prin aceasta instituţie înţelegem ansamblul litigiilor juridice in care sunt vizate actele administrative, acte juridice supuse unui regim de drept public2.

2. Categoriile de contencios administrativ

Din punct de vedere al competentei instanţelor de contencios administrativ, există doua categorii de contencios administrativ:

- contenciosul administrativ de anulare - acela în care instanţa de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea legii sau să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege;

- contenciosul administrativ de plina jurisdicţie - acela în care instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde daunele cauzate de serviciul

1 A se vedea Al. Negoiţă, Drept administrativ, Bucureşti, Editura Sylvi, 1996, pag. 215-2162 A se vedea Emil Bălan, Drept administrativ si contencios administrativ, Editura Fundaţiei „România deMâine”, Bucureşti, 2000, pag. 206

252

administrativ particularului prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

În cadrul legislaţiei la contenciosul administrativ din România este reglementat contenciosul de plina jurisdicţie, conform art.11, alin. 1 si 2 al Legii nr.29/19901.

3. Condiţiile exercitării acţiunii judecătoreşti în contencios administrativ

Reclamantul

Conform art.1, alin. 1 al Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoana fizică sau juridică, daca se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente.

Persoana fizică sau juridică ce are calitate de reclamant în acţiunea în contencios administrativ, trebuie să fi avut anterior calitatea de subiect pasiv în cadrul unui raport juridic de drept administrativ, al cărui izvor să fi produs vătămarea unui drept legitim al reclamantului. In acest fel se recunoaşte un drept la acţiune tuturor celor la care actul administrativ se referă.

Calitate de reclamant este recunoscută şi funcţionarilor publici, care pot exercita acţiunea în contencios administrativ atunci când autorităţile publice le încalcă drepturi statutare precum şi oricărei persoana juridică în condiţiile în care sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunii.

Legea recunoaşte şi prefectului calitatea de reclamant în cadrul acţiunii de contencios administrativ astfel conform art.122, alin. 4 din Constituţia României şi art.135, alin. 1 al Legii nr.215/2001 a administraţiei publice locale. În cadrul acestor acte normative se stabileşte posibilitatea existenţei unui contencios obiectiv, independent de încălcarea unui drept subiectiv.

Vătămarea unui drept recunoscut de lege

Persoanele fizice sau juridice care introduc acţiunea în contencios administrativ trebuie să facă dovada vătămării unui drept subiectiv recunoscut de lege. Practic conform legislaţiei existente (Legea nr.29/1990) se instituie contenciosul subiectiv deoarece reclamantul nu poate sta în instanţa decât în măsura în care i-a fost vătămat un drept subiectiv recunoscut prin lege.

Aşa cum am arătat mai sus prin lege însă se poate deroga, atribuindu-se astfel calitatea de reclamant şi prefectului spre exemplu.

In doctrina există păreri diferite un punct de vedere care arată că doar încălcarea unui drept subiectiv conferă dreptul introducerii unei acţiuni la instanţa de contencios administrativ2, dar există şi părerea conform căreia o acţiune la instanţa de contencios administrativ poate fi întemeiată pe ocrotirea unor valori cum sunt drepturile subiective, interesele legitime şi libertăţile cetăţeneşti3 printr-o interpretare a prevederilor art. 21 din Constituţia României în conformitate cu care o persoană se poate adresa justiţiei pentru

1 A se vedea Valentin I. Prisăcaru, op. cit, pag. 8 2 A se vedea Al. Negoiţă, op. cit. pag. 2793 A se vedea V. Vedinas, „Introducere în dreptul contenciosului administrativ”, Editura Fundaţiei „România deMâine”, Bucureşti, 1999, pag. 71

253

apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi liberul acces la justiţie.

Vătămarea dreptului să fie urmarea unui act administrativ sau a unuia asimilat

Conform art.1 alin. 1 al Legii nr.29/1990, acţiunile unei persoane vătămate în drepturile sale se pot îndrepta la instanţa de contencios administrativ împotriva a doua categorii de acte:

- actele administrative tipice; - actele administrative asimilate, respectiv refuzul nejustificat al unei autorităţi

administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. Potrivit alin. 2 al art.1 se considera refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare

la un drept recunoscut de lege faptul de a nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.

Practic pot face obiect al acţiunii în contencios administrativ numai actele administrative şi nu simplele fapte materiale sau operaţiuni administrative că nu produc efecte juridice ci sunt destinate pregătirii sau executării unor acte administrative şi de asemenea este vorba de actele administrative în vigoare, susceptibile de executare şi de a produce efecte juridice.

Calitatea de pârât

Prin Legea nr.29/1990 se identifică drept autor al actului administrativ vătămător sau al refuzului nejustificat autoritatea administrativă.

Art.48 al Constituţiei României reglementează însă „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”.

Asupra acestui aspect s-a pronunţat Curtea Constituţionala a României care prin Decizia nr.97 din 30 aprilie 1997 a reţinut că textul Legii nr.29/1990 este anterior Constituţiei adoptate în 1991 şi între noţiunea de autorităţi administrative folosită de lege şi cea de autorităţi publice pe care o utilizează Constituţia există o deosebire de conţinut, în sensul că noţiunea constituţionala este mai largă decât cea folosită în legea menţionata, incluzând-o pe aceasta.

Practic s-a considerat că actele administrative nu sunt numai actele juridice emise de organele administrative de stat, ci şi actele juridice emise de autorităţile care au calitatea de organe administrative, chiar dacă nu sunt întotdeauna de stat, daca sunt investite de lege să îndeplinească funcţii în cadrul cărora săvârşesc acte juridice în scopul aplicării legilor; organe şi autorităţi administrative fiind acele unităţi, organe sau servicii publice de stat sau având organizare proprie, sunt menite exercitării autonome a puterii avute de la lege de a întreprinde măsuri prin acte administrative, pentru satisfacerea unor nevoi sociale şi de a le aduce la îndeplinire prin aparatul propriu, din oficiu sau la cerere1.

Actele administrative exceptate de la controlul de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ.

1. Actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României siGuvern.

Aceasta categorie de acte este arătata în art.2, lit. A, teza I a Legii nr.29/1990 iarîncadrarea la categoria actelor exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativse datorează faptului că acestea privesc raporturile dintre principalele instituţii politice ale

1 Decizia Curtii Supreme de Justitie, Sectia de contencios administrativ nr. 450 din 12 martie 1997

254

statului, raporturi care imprimă un caracter politic acestor acte, calificate în doctrina interbelica drept acte de guvernământ.

2. Actele administrative de autoritate şi de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului

Cum art.48 al Constituţiei nu îngrădeşte liberul acces la justiţie iar art.150 al Constituţiei abrogă prevederile legale contrare normelor constituţionale, considerăm că prevederea legii în ce priveşte actele administrative de autoritate ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului ar trebui considerată abrogată, rămânând în vigoare numai în ce priveşte actele de gestiune ale acestor organe.

3. Actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului Aceasta categorie de acte este exclusă de la controlul instanţei de contencios

administrativ avându-se în vedere obiectul acestor acte, siguranţa internă şi externă a statului precum şi necesitatea unei riposte prompte şi ferme din partea structurilor statale investite cu competenta în materie. Aceste acte au caracterul unor acte de guvernământ cu un pronunţat caracter politic fiind astfel excluse de la controlul de legalitate al instanţei de contencios.

4. Actele administrative referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte

Conform art.11 alin. 2 din Constituţia României privind dreptul internaţional şi dreptul intern arată că „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Întrucât ratificarea se face prin lege, clauzele tratatului sunt integrate în sistemul de drept intern şi vor avea forţa juridică specifică legii astfel aceste legi au un pronunţat caracter politic.

5. Măsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public

Aceste măsuri impuse de existenţa unui pericol public trebuie să fie prompte şi aplicate de urgenţă, împiedicarea aplicării lor prin procedura judiciară greoaie poate fi de natură să aducă prejudicii interesului public general.

6. Actele de comandament cu caracter militar Nu orice act al autorităţilor militare este şi act de comandament cu caracter militar. Ca urmare nu se au în vedere aici actele care nu vizează operaţiuni militare şi care

sunt emise în vederea organizării executării şi executării legii în raporturile dintre personalele fizice şi juridice în vederea producerii de efecte juridice colaterale necesitaţilor organismelor militare.

7. Actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede prin lege specială, o alta procedură judiciară.

Aceasta categorie de acte este exclusă conform art.2, lit. C din Legea nr.29/1990, pentru motivul că există o altă procedură judiciară, derulată în temeiul legii, în faţa unei instanţe de judecată, alta decât cea de contencios administrativ, procedura în care reclamantul printr-o acţiune principală, să poată ataca actul ilegal şi să obţină aceeaşi satisfacţie ca şi când s-ar fi adresat instanţei de contencios administrativ.

Dintre actele normative care instituie recursuri paralele sunt citate Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, Legea nr.18/1991 ş.a.

8. Actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său.

Conform art.2, lit. D din Legea nr.29/1990, pentru gestionarea patrimoniului său, statul poate încheia acte juridice supuse unor regimuri juridice diferite: acte administrative, acte civile, acte de dreptul muncii ş.a..

In cazul de faţă textul legal se referă spre exemplu la cazul contractelor administrative, acte bilaterale, cu conţinut patrimonial, pe care le încheie organele

255

administraţiei cu cei administraţi. In această situaţie sunt şi celelalte categorii de acte juridice de drept civil, de dreptul muncii etc., pe care statul sau o colectivitate locală le încheie în calitatea lor de persoane juridice de drept comun şi pentru administrarea patrimoniului acestora, şi care sunt supuse regimului juridic comun.

9. Actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic Sediul materiei îl reprezintă art.2, lit. e din Legea nr.29/1990. Controlul ierarhic, ca formă a controlului administrativ, se exercită de organele

ierarhic superioare asupra celor inferioare. El se manifestă între structuri administrative aflate în raporturi de subordonare, baza sa de referinţa constituind-o atât legalitatea cât şi oportunitatea măsurilor, actelor emise de organele inferioare.

Întrucât ierarhia păstrează unitatea sistemului administrativ, în raporturile ierarhice administrative nu este de conceput ca instituţiile sau funcţionarii din subordine să atace în contenciosul administrativ actele superiorilor lor1.

Dacă însă prin actul de control a fost lezat dreptul subiectiv al unui particular, acesta din urma este îndreptăţit să ceară instanţei de contencios controlul legalităţii actului de control ierarhic, faţă de această persoană actul respectiv fiind unul administrativ, obişnuit.

10. Cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi a taxelor, precum şi a amenzilor prevăzute în legile de impozite şi taxe.

Aceste acte sunt exceptate de la controlul de legalitate al instanţelor de contencios administrativ în baza art.3 coroborat cu art.4 al Legii nr.29/1990. Conform art.21 al Constituţiei liberul acces la justiţie este garantat şi ca urmare existenţa unor proceduri prealabile în baza cărora sunt soluţionate contestaţiile în ce priveşte aceste acte nu împiedica totuşi contestarea lor la instanţele judecătoreşti.

4. Procedura de judecată acţiunilor formulate în temeiul Legii contenciosului administrativ nr.29/1990

Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ stabileşte procedura de judecată a cauzelor de contencios administrativ, însa conform art.18 al acestei legi, prevederile ei se completează cu prevederile Codului de procedura civilă.

Art.2, alin. 1, lit. C al Codului de procedura civilă arată că tribunalul este instanţa în fond în ceea ce priveşte contenciosul administrativ, în afară de cauzele date în competenţa curţilor de apel.

Conform art 3, alin. 1 al Codului de procedura civilă, curţile de apel judecă în primă instanţă cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Spre deosebire de prevederea legală anterioară, competenţa curţilor de apel a fost restrânsa foarte mult excluzându-se competenţa în ce priveşte actele prefecţilor şi ale serviciilor publice descentralizate la nivel judeţean precum şi cele ale autorităţilor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Instanţa competentă să soluţioneze cererea este cea în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul2.

Practic în cadrul instanţelor au luat fiinţă secţii de contencios administrativ, care datorita lipsei de judecători funcţionează încă în comun cu secţiile comerciale, deşi aşa cum

1 A se vedea Emil Bălan, op. cit., pag. 2222 art.6 al Legii nr.29/1990

256

am arătat este necesară realizarea unei specializări a judecătorilor având în vedere complexitatea specifică a cauzelor de contencios.

Hotărârile pronunţate de instanţele de fond se pot ataca cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare conform art.14 al Legii nr.29/1990.

Procedura administrativă prealabilă

Conform art.5 al Legii contenciosului administrativ, se instituie procedura administrativă prealabilă introducerii acţiunii la instanţa de judecată. Astfel, înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului de 30 de zile în care acesta trebuia să emită răspunsul, autorităţii emitente, care este obligată sa rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta.

Acest demers poartă denumirea de recurs administrativ graţios şi este adresat emitentului actului administrativ vătămător.

Legea prevede şi posibilitatea ca persoana vătămata să se adreseze cu reclamaţie şi autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul în cadrul unui recurs administrativ ierarhic.

În aceste condiţii cel care se consideră vătămat, nemulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, poate sesiza instanţa competenta în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei, la reclamaţia depusa în cadrul recursului graţios sau ierarhic.

Sesizarea instanţei se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitenta sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolva reclamaţia în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia. Termenul de 30 de zile prevăzut de art.5, alin. 2 al Legii nr.29/1990 este un termen de prescripţie.

Aceasta procedura are rolul de a preîntâmpina desfăşurarea unui proces creând posibilitatea ca autoritatea administrativă în baza principiului simetriei actelor juridice să poată reveni asupra actului administrativ în măsura în care îl va considera ilegal.

Art.5, alin. ultim al Legii nr.29/1990 stabileşte un termen de decădere în care poate fi exercitată acţiunea în contencios administrativ şi anume un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

Cum legislaţia reglementează contenciosul de plină jurisdicţie, reclamantul poate cere instanţei de contencios competente anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei care i-a fost cauzată.

Odată cu acţiunea reclamantul va depune şi actul administrativ pe care îl atacă sau răspunsul autorităţii administrative prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale privind un drept recunoscut de lege. In cazul în care reclamantul nu a primit nici un răspuns, va depune la dosar copia cererii.

Procedura în faţa instanţei de judecată Acţiunile în contencios administrativ se judecă cu celeritate, aceasta fiind una din

caracteristicile acestei proceduri. Introducerea acţiunii la instanţa de contencios nu suspendă executarea actului administrativ contestat, reclamantul poate cere instanţei sa dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii, în cazuri bine justificate pentru a preveni producerea unei pagube iminente.

257

In cazul în care instanţa admite cererea de suspendare, aceasta este executorie dedrept1.

La primirea acţiunii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere autorităţilor al cărei act este atacat să-i comunice de urgenţa acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. In acelaşi mod se va proceda şi în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege.

Daca autoritatea administrativă nu trimite, în termenul stabilit de instanţă, lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat să plătească statului, cu titlu de amendă, 500 de lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

Reclamantul poate introduce acţiune atât împotriva autorităţii pârâte, dar şi personal, împotriva funcţionarului autorităţii pârâte care a elaborat actul sau se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicita plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere.

In cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea administrativă.

Persoana astfel chemată în justiţie poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să semneze actul, a cărei legalitate este supusă judecaţii.

Instanţa de contencios se va pronunţa asupra legalităţii actului administrativ în ce priveşte conţinutul şi forma acestuia ea nu poate controla oportunitatea actului.

In cazul în care instanţa va admite acţiunea ea se va pronunţa şi asupra daunelor materiale şi morale cerute de către reclamant.

Acţiunea în daune se poate formula personal împotriva funcţionarului administraţiei pârâte, care a emis actul, sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii.

In cazul în care cel vătămat nu cunoştea întinderea pagubei, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

Autoritatea administrativă pârâtă, obligată să plătească daune reclamantului în acţiunea de contencios administrativ, are acţiunea în contra funcţionarului care se face vinovat de emiterea actului ilegal sau de refuzul nejustificat de a satisface pretenţia juridică formulată de reclamant.

Sentinţele pronunţate de instanţele de fond pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, recursul fiind suspensiv de executare şi se va judeca de urgenţă.

In cazul în care în urma admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Dacă termenul nu este respectat se va aplica conducătorului autorităţii administrative sancţiunea prevăzută la art.10, alin. 3, iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere. Instanţa hotărăşte în camera de consiliu, de urgenţă, la cererea reclamantului, cu citarea parţilor, fără plata vreunei taxe de timbru, hotărârea fiind definitivă şi executorie.

Conducătorul autorităţii administrative se poate îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii potrivit dreptului comun.

1 art.9 al Legii nr.29/1990 a contenciosului administrativ

258

BIBLIOGRAFIE

1. ALBU, IOAN - DREPT CIVIL. INTRODUCERE ÎN STUDIUL OBLIGAŢIILOR, ED. DACIA, CLUJ NAPOCA, 1984;

2. ALBU, IOAN - CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ , ED. DACIA, CLUJ NAPOCA, 1994;

3. ALBU, IOAN; URSA, VALERIU - RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU DAUNE MORALE, ED. DACIA, CLUJ NAPOCA, 1979;

4. BĂLAN, EMIL - DREPT ADMINISTRATIV ŞI CONTENCIOSADMINISTRATIV , ED. FUNDAŢIEI „ROMÂNIA DE MÂINE”, BUCUREŞTI,2000;

5. BELEIU, GHEORGHE - DREPT CIVIL ROMAN. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL, CASA DE EDITURĂ ŞI PRESĂ „ŞANSA” S.R.L., BUCUREŞTI, 1995;

6. BÎRSAN, CORNELIU; GAIŢĂ, MARIA; PIVNICERU, MARIA - DREPT CIVIL, DREPTURILE PENALE, ED. INSTITUTULUI EUROPEAN, IAŞI, 1997;

7. BÎRSAN, CORNELIU - REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR IMOBILE, ED. ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREŞTI, 1983;

8. BOBIŞ GHEORGHE - TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, ED. DACIA, CLUJ-NAPOCA, 1994;

9. BOROI, GABRIEL - DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, ED. ALL,BUCUREŞTI, 1998;

10. CETERGHI, IOAN; CRAIOVEANU, ION - INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, ED. ALL, BUCUREŞTI, 1993;

11. CIOBANU, VIOREL MIHAI - TRATAT TEORETIC ŞI PRACTIC DE PROCEDURĂ CIVILĂ, ED. NŢIONAL, BUCUREŞTI, 1997;

12. COSMOVICI, PAUL MIRCEA - INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL, ED. ALL, BUCUREŞTI, 1994;

13. CRISU, CONSTANTIN; CRISU, NICORINA; CRISU, ŞTEFAN - REPERTORIU DE DOCTRINĂ ŞI JURISPRUDENŢĂ ROMANĂ, VOL.I, 1989-1994, ED. ARGESSIS, 1995;

14. CRISU, CONSTANTIN; CRISU, NICORINA; CRISU, ŞTEFAN - REPERTORIU DE DOCTRINĂ ŞI JURISPRUDENŢĂ ROMANĂ, VOL.II, 1989-1994, ED. ARGESSIS, 1995;

15. CRISU, CONSTANTIN; CRISU, NICORINA; CRISU, ŞTEFAN - REPERTORIU DE DOCTRINĂ ŞI JURISPRUDENŢĂ ROMANĂ, VOL.III, 1989-1994, ED. ARGESSIS, 1995;

16. CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ A TRIBUNALULUI, BUCUREŞTI, 1993-1997, ED. ALL BECK, 1998;

17. CURTEA DE APEL CONSTANŢA - CULEGERE DE JURISPRUDENŢĂ, ED. DOBROGEA, CONSTANŢA, 1994;

18. CURTEA DE APEL PLOIEŞTI - BULETINUL JURISPRUDENŢEI. CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ, 1993-1997, ED. LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 1999;

259

19. CURTEA DE APEL TIMIŞOARA - BULETINUL JURISPRUDENŢEI. CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ, 1993-1997, ED. LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 1999;

20. CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE - BULETINUL JURISPRUDENŢEI. CULEGERE DE DECIZII PE ANUL 1998, ED. ARGESSIS, 1999;

21. DEAK, FRANCISC; BÂRSAN, CORNELIU; BELEIU, GHEORGHE - DREPT CIVIL ROMAN. CURS SELECTIV PENTRU LICENŢĂ 1998, ED. PRESS „MIHAELA” S.R.L., BUCUREŞTI, 1998;

22. DRĂGANU, TUDOR - ACTELE DE DREPT ADMINISTRATIV, ED.ŞTIINŢIFICĂ, BUCUREŞTI, 1959;

23. FILIPESCU, ION - DREPTUL DE PROPRIETATE ŞI ALTE DREPTURI REALE, ED. ACTAMI, BUCUREŞTI, 1997;

24. FILIPESCU, ION - DREPT CIIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR, ED. ACTAMI, BUCUREŞTI, 1997;

25. GURESOAE, IOAN - GAJUL ŞI IPOTECA, ED. GIRCOM SERVICEBUCUREŞTI, 1998;

26. IOAN, ALEXANDRU - ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ. TEORII, REALITĂŢI, PERSPECTIVE, ED. LUMINA-LEX, 1999;

27. IOAN, ŞANTAI - DREPT ADMINISTRTIV ŞI ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI, S.C. SHOC S.R.L. SIBIU, 1992;

28. IONAŞCU, AURELIAN - DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, ED. DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, BUCUREŞTI, 1963;

29. IONAŞCU, TRAIAN; BRĂDEANU, SALVADOR - DREPTURILE REALE PRINCIPALE, ED. ACADEMIEI R.S.R., 1978;

30. IORGOVAN, ANTONIE - DREPT ADMINISTRATIV, I, ED. HERCULES, 1993; 31. IORGOVAN, ANTONIE - TRATAT DE DREPT ADMINISTRATIV, ED.

NEMIRA, BUCUREŞTI, 2000 32. JURCĂ, CONSTANTIN; COLECTIV - CURS DE DREPT CIVIL, ED. EX

PONTO, CONSTANŢA, 2000; 33. IOVĂNAŞ, ILIE - DREPTUL ADMINISTRATIV ŞI ELEMENTE DE ŞTIINŢA

ADMINISTRAŢIEI, ED. DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, BUCUREŞTI, 1977; 34. LES, IOAN - SANCŢIUNLE PROCEDURALE ÎN MATERIE CIVILĂ.

NULITATEA, DECĂDEREA PRIMARĂ, D. LUMNA LEX, BUCUREŞTI, 1977; 35. LUCIAN, IOAN - DREPT CIVIL ROMAN. DREPTURILE REALE, ED.

AUGUSTA TIMIŞOARA, 1997; 36. LUPAŞCU, DAN - CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIRĂ CIVILĂ 1993-

1998, ED. ALL BECK, BUCUREŞT, 1999; 37. LUPULESCU, DUMITRU - DREPTUL DE PROPRIETATE COMUNĂ PE

COTE - PĂRŢI ŞI APLICAŢIILE SALE PRACTICE, ED. ŞTIINŢIFICĂ, BUCUREŞTI, 1973;

38. NEGOIŢĂ, AL - CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ŞI ELEMENTE DE DREPT ADMINISTRATIV, ED. LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 1992;

39. NEGOIŢĂ, AL. - DREPT ADMINISTRATIV ŞI ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI, ED. ATLAS-LEX, BUCUREŞTI, 1993;

40. NEGOIŢĂ, AL. - DREPT ADMINISTRATIV, ED. SYLVI, BUCUREŞTI, 1996; 41. NEGULESCU, PAUL - TRATAT DE DREPT ADMINISTRATIV, ED. F.

MARVAN, BUCUREŞTI, 1934; 42. OROVEANU, M.T. - INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI, ED.

ENCICLOPEDICĂ, BUCUREŞTI, 1975;

260

43. OROVEANU, M.T. - TRATAT DE ŞTIIINŢA DMINISTRAŢIEI, EDIT.CERNA, 1996;

44. PERJU, PAVEL - PRACTICA JUDICIARĂ CIVILĂ, ED. CONTINENT XXI, BUCUREŞTI, 1999;

45. PETRESCU, RODICA NARCISA - DREPT ADMINISTRTIV, VOL. I, 1994, ED. „CORDIAL LEX”, CLUJ NAPOCA;

46. POP, LIVIU - DREPTUL DE PROPRIETATE. DEZMEMBRĂMINTELE SALE, ED. LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 1996;

47. POP, LIVIU - DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIUNILOR, ED. FUNDAŢIEI „CHEMAREA”, IAŞI, 1994;

48. POP, LIVIU - TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIUNILOR, ED. LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 1998;

49. POP, TEOFIL - DREPT CIVIL ROMAN. TEORIA GENERALĂ, ED. LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 1993;

50. POPA, NICOLAE - TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, ED. ACTAMI, BUCUREŞTI, 1997;

51. POPESCU, T.R. - DREPT CIVIL, ED. OSCAR PRINT, BUCUREŞTI, 1994; 52. PREDA, MIRCEA - CURS DE DREPT ADMINISTRATIV. PARTE

GENERALĂ, CU SINTEZA TEMATICĂ, RESPECTIV PARTEA SPECIALĂ, CASA EDITORIALĂ „CALISTRAT HOGAŞ”, BUCUREŞTI, 1995;

53. PRISACARU, VALENTIN - TRATAT DE DREPT ADMINISTRATIV ROMÂN, PARTEA GENERALĂ, ED. LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 1993, CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN, ED. ALL, 1995;

54. RAINCESCU, CONSTANTIN - CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN, ED. „UNIVERSALĂ” ALCALAY CO., BUCUREŞTI, 1937;

55. STĂTESCU, CONSTANTIN; BÎRSAN, CORNELIU - DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIUNILOR, ED. ALL, BUCUREŞTI, 1995;

56. TARANGUL, E.D. - TRATAT DE DREPT ADMINISTRATIV ROMAN, TIPOGRAFIA GLASUL BUCOVINEI, CERNĂUŢI, 1994;

57. TURIANU, CRISTIANA; TURIANU, CORNELIU - DREPTUL DE PROPRIETATE ŞI ALTE DREPTURI REALE. PRACTICA JUDICIARĂ ADNOTATĂ, ED. ALL BECK, BUCUREŞTI, 1998;

58. TURIANU, CRISTIANA; TURIANU, CORNELIU - CONTRACTE SPECIALE. PRACTICA JURIDICĂ ADNOTATĂ, ED. CONTINENT XXI, BUCUREŞTI, 1998;

59. URS, IOSIF; ANGHENI, SMARANDA - DREPT CIVIL, ED. OSCAR PRUIT, BUCUREŞTI, 1998;

60. VERMENLEU, JEAN - CURS DE DREPT ADMINISTRATIV. TEORIA ACTULUI ADMINISTRATIV, BUCUREŞTI, 1947.

61. VOICU, MARIN - DREPTUL DE RETENŢIE, ED. EX PONTO, CONSTANŢA, 1999;

62. ZILBERSTEIN, SAVELY; CIOBANU, VIOREL MIHAI; BĂCANU, IOAN -DREPT PROCESUAL CIVIL. EXECUTAREA SILITĂ, ED. LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 1998;

261

262