TEORIA GENERALĂ A OBLIGATIILOR

3.4. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:

1. obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului;

2. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;

3. dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.1

3.4.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

DefiniţiaExcepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia

dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.2

ReglementareÎn codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de

neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare, de schimb şi depozit remunerat. “Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia de neexecutare.

În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de către cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod civil).

În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).3

Temeiul juridic

1 Liviu Pop, op. cit.,pag. 72; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 83.2 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 84.3 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 136.

În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de majoritatea autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice.4, dar este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia fundamentul excepţiei de neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în baza căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita celeilalte părţi executarea angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ce datorează.5

Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractuluiPentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite următoarele

condiţii: -obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De exemplu,

cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;

- este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;

- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare;

- pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere.

Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.6

Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv.

Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractuluiEfectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea obligaţiei

asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea excepţiei.

3.4.2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

Definiţia rezoluţiunii

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive.7

Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

Rezoluţiunea contractului şi nulitatea

4 Octavian Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii şi instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2002- 2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag. 197; Liviu Pop, op. cit., pag. 73.5 Dimitrie Gherasim, Buna - credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 82.6 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 86.7 Valeriu Stoica, ”Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 15.

2

Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi nulitate există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului.

Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi.

Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului

În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale.8

Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.9

Rezoluţiunea judiciară Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie

să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele

rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate. Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a

realizat precum şi de avânzii ei cauză.10 Dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor.11

Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiunePentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite

următoarele condiţii:- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.

Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;

- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă.12

Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului.

8 Liviu Pop, op. cit., pag. 779 Ovidiu Ungureanu, Al. Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 78.10 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit. , pag.157.11 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. , pag. 87.12 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Liviu Pop, op. cit., p. 79.

3

Rezoluţiunea convenţională Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru

neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie

expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.

Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.13

După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează;b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept. 14

În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.

Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.15

Efectele rezoluţiunii contractuluiRezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul principal

constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia anterioară,

părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului desfiinţat.

13 Liviu Pop, op. cit., pag. 81; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 89.14 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 200; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 140;Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit.,pag. 156; Liviu Pop, op. cit., pag. 82.15 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 90.

4

Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil.

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.16

Rezilierea contractuluiRezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a

unui contract cu executare succesivă.Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare

numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate.

Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci.

În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.17

3.4. 3 Riscul contractului

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.18

Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului.În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de

exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.

16 Liviu Pop, op. cit., pag. 84; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. pag. 90.17 Valeriu Stoica, op. cit., pag. 15; Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 84.18 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 130.

5

În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia res perit domino. Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit debitori.19

Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii. Astfel:

- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul contractului;

- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.20

În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:

- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el;

- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.

Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.

Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un contract

sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert.O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul contractului a

pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către transmiţător.

19 Ioan Albu, op. cit., pag. 138.20 Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 92.

6

Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino). Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: “În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de vânzare-cumpărare., conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1 “ vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.21

În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea bunurilor.

În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri.

Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de predare., în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”.

Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod civil).

În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu:

- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează la predare; - părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară încheierii contractului;- în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul întabulării. Drept urmare,

prin înscriere în carte funciară dreptul de proprietate se transmite atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de întabularea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, şi anume din momentul în care înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare pentru înscrierea dreptului transmis.

O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie.

În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere

21 Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Francisc Deak,”Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, 1960, pag 163.

7

în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil).

Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil).

Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului.22

În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.23

CAPITOLUL 5FAPTUL JURIDIC LICIT

22 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 134.23 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 95.

8

5.1. Noţiune şi reglementare

Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele şi acţiunile omeneşti care produc efecte juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.

Codul civil reglementează două fapte juridice licite, ca izvor de obligaţii: Gestiunea de afaceri (art.987 – 991); Plata lucrului nedatorat (art.992 – 997).

Din categoria faptelor juridice licite face parte şi îmbogăţirea fără justă cauză, care nu are o reglementare legală, fiind o construcţie a literaturii de specialitate şi a practicii judecătoreşti.

5.2. Gestiunea intereselor altei persoane

5.2.1. Definiţie

Gestiunea intereselor altei persoane, numită şi gestiunea de afaceri, cunoaşte o definiţie legală cuprinsă în art. 987 Cod civil, conform căruia „ acela care, cu voinţă, gere (administrează) interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a început şi a o a săvârşi, până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi”.

Pornind de la această definiţie legală, în doctrină gestiunea intereselor altei persoane a fost definită ca fiind o operaţiune ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.24

Într-o altă formulare, gestiunea de afaceri este un fapt licit şi voluntar, prin care o persoană numită gerant, săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără a avea mandat din partea acesteia.25

Din definiţiile formulate rezultă că părţile care intră în acest raport obligaţional se numesc gerant, persoana care intervine prin fapta sa voluntară şi gerat, persoana pentru care se acţionează.

5.2.2. Condiţiile gestiunii de afaceri

Condiţiile gestiunii de afaceri privesc obiectul şi utilitatea gestiunii, precum şi atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune.

Aceste condiţii sunt următoarele:1. Actele juridice încheiate de gerant în nume propriu nu trebuie să depăşească

limitele unui act de administrare;2. Gestiunea trebuie să fie utilă geratului26, în sensul ca prin săvârşirea ei să se

evite o pierdere patrimonială;3. Din punct de vedere al atitudinii părţilor faţă de actele de gestiune, urmează a

fi reţinute două aspecte:a) geratul să nu aibă cunoştinţă de intervenţia gerantului, în caz contrar fiind vorba de un mandat tacit;b) gerantul să acţioneze cu intenţia de a administra interesele unei alte persoane, nu propriile sale interese.

24 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.113;25 Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag.295 - 29626 Liviu Pop, op. cit., pag.149

9

5.2.3. Efectele gestiunii de afaceri

5.2.3.1. Obligaţiile gerantului

Obligaţiile gerantului sunt următoarele:- să continue gestiunea începută până în momentul în care geratul, sau

moştenitorii săi, vor putea să o preia (art. 987 – 988 Cod civil);- în efectuarea actelor de gestiune să depună diligenţa unui bun proprietar

(art. 989 Cod civil);- să dea socoteală geratului pentru operaţiunile efectuate.

5.2.3.2. Obligaţiile geratului

Geratul are următoarele obligaţii:- să plătească gerantului pentru toate cheltuielile necesare şi utile pe care

acesta le-a făcut (art. 991 Cod civil);- să execute toate obligaţiile faţă de terţi, care s-au născut din actele

încheiate de gerant în numele său.

5.3. Plata lucrului nedatorat5.3.1. Definiţie

În dreptul civil, prin plată se înţelege executarea voluntară a unei obligaţii, indiferent de obiectul acesteia, de către debitor. Conform art. 1092 Cod civil, orice plată presupune o datorie.

În raport de aceste considerente, în doctrină27 plata lucrului nedatorat a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.

Persoana care efectuează plata se numeşte solvens, iar persoana care primeşte plata se numeşte accipiens.

Acest fapt juridic licit constituie izvor de obligaţii deoarece prin efectuarea unei plăţi nedatorate ia naştere un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plătit, iar accipiensul este debitorul acestei obligaţii.

5.3.2. Reglementare legală

Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat expres în art. 993 Cod civil, potrivit căruia „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului.”

Obligaţia de restituire a accipiensului este reglementată în art. 992 Cod civil, care prevede că „ cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.”

Întinderea obligaţiei de restituire este reglementată în art. 994 – 997 Cod civil.

5.3.3. Condiţiile plăţii nedatorate

Condiţiile generale ale plăţii nedatorate sunt următoarele:

27 Dimitrie Gherasim, Buna – credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag.187; Liviu Pop, op. cit., pag. 154, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.120;

10

- să existe o plată;- plata să fie nedatorată;- plata să fie făcută din eroare.

5.3.4. Efectele plăţii nedatorate

Principalul efect al plăţii nedatorate este obligaţia de restituire a lui accipiens, care diferă după cum acesta este de bună – credinţă sau de rea – credinţă.

5.3.4.1. Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă

Accipiensul este de bună – credinţă atunci când nu a cunoscut faptul că plata pe care a primit-o nu era datorată.

Bina – credinţă se prezumă, iar întinderea obligaţiei de restituire va opera numai în limitele îmbogăţirii sale, respectiv:

- va restitui lucrul, dar are dreptul să păstreze fructele, ca orice posesor de bună – credinţă (art. 994 Cod civil);

- dacă lucrul a fost înstrăinat se va restitui preţul primit (art. 996 alin. 2 Cod civil);

- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, va fi liberat de obligaţia de restituire (art.995 alin. 2 Cod civil).

5.3.4.2. Obligaţiile accipiensului de rea – credinţă

Accipiensul este de rea – credinţă atunci când primeşte o plată, deşi ştia că nu i se datorează.

Obligaţiile sale sunt următoarele:- să restituie lucrul primit şi fructele percepute (art. 994 Cod civil);- dacă a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea acestuia, indiferent de preţul

pe care l- a primit, la data introducerii acţiunii în justiţie (art. 996 Cod civil);

- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, ră restituie valoarea acstuia din momentul cererii de restituire, cu excepţia cazului în care va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 995 Cod civil).

5.3.5. Obligaţiile solvensului

Solvensul este obligat faţă de accipiens, indiferent dacă acesta este de bună – credinţă sau de rea – credinţă, să restituie cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a făcut cu conservarea lucrului, respectiv sporirea valorii lucrului.

5.3.6. Cine poate să ceară restituirea

Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:- solvens;- creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice.

5.3.7. Acţiunea în restituire

11

Acţiunea în repetiţiune (restituire) este o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care solvensul a cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.

Dacă obiectul plăţii a fost un bun individual determinat, acţiunea are caracterul unei acţiuni în revendicare care este, în principiu, imprescriptibilă.28

5.3.8. Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate

Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu mai există în următoarele cazuri: cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor (art. 1092

Cod civil); dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală; dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura îmbogăţirii

sale (art. 1098 şi art. 1164 Cod civil); când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar accipiensul a

distrus cu bună – credinţă titlul constatator al creanţei sale.

5.4. Îmbogăţirea fără justă cauză5.4.2. Definiţie

Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.29

De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic, care constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligaţia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obţinut în dauna ei.30

Acţiunea în justiţie pe care o are creditorul acestei obligaţii, având ca obiect restituirea, se numeşte actio de im rem verso.

5.4.3. Reglementare

Codul civil nu conţine o reglementare de principiu a îmbogăţirii fără justă cauză, cunoscută şi sub denumirea de îmbogăţire fără just temei, dar există mai multe aplicaţii ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii, respectiv:

- potrivit art. 484 Cod civil, proprietarul terenului care culege fructele este obligat să plătească semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii;

- conform art. 493 – 494 Cod civil, proprietarul care a construit pe terenul său cu materialele altei persoane are obligaţia de a plăti contravaloarea acestora, iar cel care a construit cu materialele sale pe terenul altei persoane are dreptul să fie despăgubit de către proprietarul terenului care a reţinut construcţia.

5.4.4. Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire

Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire pot fi grupate în două categorii:1. condiţii materiale;2. condiţii juridice.

28 Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 8129 Constantin Sătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 12730 Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pag.272

12

5.4.4.1. Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire

să se producă mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile; micşorarea patrimoniului altei persoane să constea în diminuarea unor elemente

active sau în efectuarea unor cheltuieli; să existe o legătură între mărirea şi, respectiv, diminuarea unui patrimoniu, în

sensul că ambele operaţiunii să fie efectul unei cauze unice.

5.4.4.2. Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire31

să nu existe un temei legal al îmbogăţirii unui patrimoniu pe seama diminuării patrimoniului altei persoane, respectiv să nu fie vorba de o dispoziţie legală, un contract32, o hotărâre judecătorească;

să nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.

5.4.5. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu se creează un dezechilibru patrimonial, din care ia naştere un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia persoana al cărei patrimoniu s-a mărit devine creditorul obligaţiei de restituire, iar persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat devine creditorul acestei obligaţii.

De regulă, restituirea se face în natură, dar atunci când acest lucru nu este posibil, restituirea se va face prin echivalent.

Obligaţia de restituire cunoaşte două limite:1. persoana al cărei patrimoniu s-a mărit nu poate fi obligată la restituire decât în

măsura creşterii patrimoniului său, la momentul intentării acţiunii în restituire;2. persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat nu poate pretinde mai mult decât

micşorarea patrimoniului său, deoarece s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză. 5.4.6. Prescripţia acţiunii

Acţiunea în restituire este o acţiune prescriptibilă extinctiv, supusă termenului general de prescripţie, de 3 ani.

Conform prevederilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru acţiunile formulate în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care persoana care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi persoana care a beneficiat de această mărire, împotriva căruia se intentează acţiunea.

CAPITOLUL 6FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGAŢII

- RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ - 31 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.156, Renee Sanilevici, op. cit., pag.224,32 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 3548/1999, în Culegere de practică judiciară, 1999, pag. 31-33

13

6.1. Noţiunea de răspundere civilă

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale.33

Într-o altă formulare34, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este chemată de lege să răspundă.

Răspunderea civilă este de două feluri:- răspundere civilă contractuală- răspundere civilă delictuală

Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespectării clauzelor unei convenţii.Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui

prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.

6.2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale

Sediul materiei răspunderii civile delictuale îl constituie dispoziţiile art. 998 – 1003 Cod civil.

Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil precizează că omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

6.3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat35.

Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil care se aplică pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită ci a patrimoniului acesteia.

6.4. Felurile răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, respectiv: răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 – 999 Cod civil); răspunderea pentru fapta altei persoane:

1. răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);

2. răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);

33 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 15-21; Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.7-834 Liviu Pop, op. cit., pag.16435 Constantin Stătescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Răspunderea civilă delictuală, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, 1980, pag.5

14

3. răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).

Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:1. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general (art. 1000 alin. 1

Cod civil);2. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei

persoane (art. 1001 Cod civil);3. răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauztae ca urmare a

ruinei edificiului ori a unui viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).

6.5. Răspunderea pentru fapta proprie

6.5.1. Reglementare

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de Codul civil român în art. 998 – 999.

Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod civil prevede că „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

6.5.2. Condiţiile generale ale răspunderii

Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:

existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau

imprudenţa cu care a acţionat.Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate36 s-a susţinut şi necesitatea existenţei

capacităţii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.Alţi autori37 au argumentat în sensul că această condiţie trebuie analizată numai ca un

element al vinovăţiei autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a răspunderii civile delictuale.

Într-o altă opinie 38s-a precizat că existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi considerată un element implicat în condiţia vinovăţiei.

6.6. Prejudiciul

6.6.1.Definiţie

36 Paul Demetrescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag. 89; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.7137 Tudor R Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.160-161, 38 Constantin Stătescu, op. cit., pag. 32

15

Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non39, este definit ca fiind efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.40

Alţi autori41 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de antură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes.

6.6.2. Clasificarea prejudiciului

Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii, respectiv: după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial; după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv; după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul producerii: prejudiciu

previzibil şi prejudiciu imprevizibil.

Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacităţii de muncă.

Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa fizică provocată de un accident.

Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale.

În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la repararea daunelor morale, cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra în 1969, doctrina şi jurisprudenţa română au acceptat că o atare răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la reducerea compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin lovirile, vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a duce o viaţă normală ori alte asemenea situaţii determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea morţii unei persoane apropiate.

Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare la repararea daunelor morale, a determinat concluzia că o atare despăgubire de „compensare” sau „satisfacţie” a victimei, să fie recunoscută, exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave personalităţii umane şi a raporturilor de familie.42

Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt.

Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau eşalonat în timp.

Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.

Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.

39 Ioan albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed Dacia, Cluj – Napoca, 1979, pag.29,40 Constantin Stătescu, op. cit., pag.3341 Ioan Albu, Victor Ursa, op. cit., pag.2942 Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală, deciziile nr. 475/4.09.1997, 229/30.09.1997 şi 242/14.10.1997, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag.316-320

16

6.6.3. Condiţiile reparării prejudiciului

Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:

- prejudiciul să fie cert;- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

6.6.3.1. Caracterul cert al prejudiciului

Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii sale.

Este considerat cert, prejudiciul actual precum şi prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat.

6.6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă

Analiza acestei condiţii se face în raport de trei posibile situaţii, respectiv:1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pensie de urmaş, acordată de

Asigurările sociale, pentru repararea prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în răspundere civilă delictuală având ca obiect diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită de plata acestei pensii.43

2.Dacă victima primeşte indemnizaţie de asigurare, se fac următoarele distincţii: indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de

persoană asigurată pentru o asigurare de persoane, se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite;

indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre prejudiciu şi indemnizaţia de asigurare;

dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurări facultative sau obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea fi obligat să plătească despăgubiri victimei, iar victima îl va acţiona pe autorul faptei ilicite doar pentru diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la asigurator. 3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană, cu titlu de ajutor, va putea să solicite şi plata de despăgubiri de la autorul faptei ilicite, iar dacă terţul a plătit în locul autorului faptei ilicite, victima va putea să pretindă de la autor diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la terţ.

6.6.4. Principiile reparării prejudiciului

Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia părţilor sau prin intentarea unei acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor.

Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie în mod valabil o convenţie prin care să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a acestora.

Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa instanţei de judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor.

43 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1356/1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag. 271

17

În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se face în funcţie de următoarele principii:

- principiul reparării integrale a prejudiciului;- principiul reparării în natură a prejudiciului.

6.6.4.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite justifică principiul reparării integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale.

La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere următoarele aspecte: este supusă reparării atât paguba efectivă – damnum emergens -, cât şi beneficiul

nerealizat – lucrum cesans-44; se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil; În stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă starea materială a victimei sau

a autorului faptei ilicite45 Prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de

vinovăţie.

6.6.4.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului

Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operaţie materială, concretizată în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia, etc.46

Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu este consacrat în Codul civil, dar este recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă.

6.6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului

Atunci când nu este posibilă repararea în natură a prejudiciului , repararea se face prin echivalent.

Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă.47

Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi:- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin hotărârea

judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care se plătesc

victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul săvârşirii unei infracţiuni contra persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu urmarea unei invalidităţi temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la data încetării stării de invaliditate.

În doctrină48 s-a precizat că în cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot

44 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2530/21.11.1991, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990 – 1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag.107 - 10945 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 747/1992, idem, pag. 92 - 9346 Liviu Pop, op. cit., pag.16947 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 22348 Constantin Stătescu, op. cit., pag. 45; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.170

18

obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.

6.6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciului

întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalentului daunelor se calculează la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de acordare a despăgubirilor;

autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata dobânzilor la suma stabilită cu titlu de despăgubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în care hotărârea judecătorească a rămas definitivă;

dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale, fără consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unei sume globale care să acopere cheltuielile victimei cu refacerea sănătăţii, precum şi diferenţa dintre venitul pe care victima l-ar fi obţinut şi suma de bani primită pe perioada concediului medical;

dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a produs consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice, care prezintă diferenţa dintre venitul obţinut anterior vătămării şi venitul obţinut după vătămare (pensie, ajutor social);

dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se vor acorda despăgubiri care să acopere cheltuielile medicale şi de înmormântare, precum şi pentru prejudiciile patrimoniale şi morale ale persoanelor aflate în întreţinerea victimei.

Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor acţiuni având ca obiect plata despăgubirilor, în cazul vătămării integrităţii corporale, au decis şi în sensul că în cazul în care cel vătămat corporal trebuie să depună un efort suplimentar, este necesar ca acesta să primească şi echivalentul acestui efort, deoarece numai astfel se restabileşte situaţia anterioară şi nu i se impune celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecinţele activităţii ilicite a cărei victimă a fost. Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar şi în situaţia în care, ulterior producerii prejudiciului, realizează la locul de muncă aceleaşi venit, şi chiar mai mare, dacă se dovedeşte că datorită invalidităţii a fost nevoită să facă un efort în plus, care a necesitat pentru compensare, cheltuieli suplimentare de alimentaţie şi medicaţie adecvată. 49

6.7. Fapta ilicită 6.7.1. Definiţie

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară săvârşirea unei fapte ilicite, care, în concepţia tradiţională avea în structura sa un element obiectiv sau material şi un element subiectiv sau psihologic, cu precizarea că elementul subiectiv a fost, ulterior abandonat. Aceasta înseamnă că în analiza faptei ilicite vom avea în vedere doar elementul obiectiv al acesteia, adică manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a unei persoane.

În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.50

În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane51 sau ca

49 Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 2110/26.09.1995, op. cit., pag. 437 - 43850 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.18651 Liviu Pop, op. cit., pag.212

19

reprezentând un act de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate.52

Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”, în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită.

De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea – credinţă, care culege recolta de pe o suprafaţă de teren care nu-i aparţine, producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună constând în contravaloarea fructelor însuşite pe nedrept. În asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil, iar posesorul este obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta având obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor.53

În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, menţionează expres răspunderea pentru fapta ilicită.

Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv, dar şi atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale.

Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase şi diferite, la fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate.

Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora.54 Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune.

6.7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilcite

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:55

fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;

fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice; fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.

6.7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

Cauzele56 care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt: - legitima apărare;- starea de necesitate;- îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege;- îndeplinirea ordinului superiorului;

52 Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag. 32853 Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, decizia nr. 487/5.05.1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag. 17 54 Mihail Eliescu, op. cit., pag.14155 Liviu Pop, op. cit., pag.21356Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag.254-258; Maria Gaiţă, Drept civil, Obligaţii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, pag. 162-170;Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela 45, 2002, pag.110-113,

20

- exercitarea unui drept;- consimţământul victimei.

Legitima apărare este definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă săvârşită în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes general, obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului, agresorului, o asemenea pagubă.57

O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită în următoarele condiţii:

- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei care comite fapta;

- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;

- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală , drepturile celui atacat ori interesul public;

- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.

Starea de necesitate , definită de art. 45 alin.2 Cod penal, presupune că fapta a fost săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului.

Executarea ordinului superiorului58 înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.

Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.59

Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială.60

Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne,

respectiv potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 ;

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună – credinţă, conform dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art. 970 alin. 1 Cod civil.

Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.

57 Mihail Eliescu., op. cit., pag.15258 Curtea de Apel Târgu – Mureş, decizia civilă nr. 63 A/13.06.2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 35-3659 Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.20460 Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1988, pag. 49

21

În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale.

Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.

Instanţele judecătoreşti au decis că „ deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit şi astfel nu se pune problema angajării unei răspunderi civile când ea este săvârşită cu permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest sens, exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României nu poate fi calificată ca o faptă ilicită.”61

Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.

Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârşirea faptei, ca autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube.

6.8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate62, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.63

Codul civil impune această cerinţă prin art. 998 – 999; astfel potrivit art. 998, răspunderea este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, iar conform art. 999, răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în care caracterul ilicit ala cesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.

Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele criterii64: sistemul cauzalităţii necesare,65 potrivit căruia cauza este fenomenul care,

precedând efectul, îl provoacă în mod necesar; sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile66, care consideră că fenomenul – cauză

nu acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi factori care, nu produc în mod nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste condiţii alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să dobândească, prin interacţiune cu cauza, un rol cauzal.

6.9. Vinovăţia6.9.1. Noţiune

61 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2788/30.05.2001, în „Pandectele Române” nr. 2/2002, pag. 62 62 Mihail Eliescu, op. cit., pag 115-1120; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.175 - 17863 Neculaescu Sache, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, pag.9964 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.200-2002; 65 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.97; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.17766 Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1984, pag. 35; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 765/1990, în „Dreptul” nr.6/1991, pag.66

22

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectivă şi faţă de urmările pe care aceasta le produce.67

6.9.2 Structura vinovăţiei

Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:- factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei

sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;- factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului

faptei ilicite.

6.9.3. Formele vinovăţiei

Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter general a vinovăţiei. Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc conţinutul vinovăţiei, formele vinovăţiei şi modalităţile acestora.68

Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa. Intenţia se poate prezenta în două modalităţi:

1. intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei;

2. intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Culpa este de două feluri:1.imprudenţa (uşurinţa),când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,

socotind, fără temei, că el nu se va produce;2. neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l

prevadă.

6.9.4. Cauzele care înlătură vinovăţia

Cauzele care înlătură vinovăţia69 sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt:

fapta victimei înseşi; fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă; cazul fortuit; forţa majoră.

6.9.5. Capacitatea delictuală

Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovăţiei.

67 Mihail Eliescu, op. cit., pag.176; Maria Gaiţă, op. cit., pag.190 –191;Liviu Pop, op. cit., pag. 22568 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag.114 - 12469 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.216-219; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.250

23

Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile:

1. pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţă a discernământului începând cu vârsta de 14 ani;

2. persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală;

3 în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuşi să facă dovada că la momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat cu discernământ.

6.9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmaţie.

Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată, acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii – onus probandi incumbit actori -.

Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei. Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială.

6.10.Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Această formă de răspundere este reglementată prin următoarele acte normative:- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;- Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor

comerciale, cu modificările ulterioare;- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii

autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare;- Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,

modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003.Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele persoanelor fizice care intră în

componenţa sa, dar persoanele fizice sau juridice care compun organele persoanei juridice, au o răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana juridică cât şi cu victima prejudiciului.

Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de despăgubiri:- persoana juridică;- persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acţionat în calitate

de organe ale persoanei juridice;- persoanele fizice.

În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei despăgubiri va avea posibilitatea să intenteze o acţiune în regres împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere.

24

CAPITOLUL 7RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

Codul civil, în art.1000, reglementează trei forme de răspundere pentru fapta altuia:

1)răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);

2)răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);

25

3)răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).

Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o derogare de la principiul general, conform căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă.Această formă de răspundere civilă delictuală se fundamentează pe o prezumţie legală de culpă. Aceasta înseamnă că în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui considerat responsabil, operează o prezumţie legală de culpă care exonerează victima de obligaţia probei. Prezumţia de culpă este relativă – juris tantum –în cazul părinţilor, institutorilor şi meşteşugarilor şi absolută – juris et de jure – în cazul comitenţilor.

7.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori7.1.1. Reglementare

Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii., iar alin. 5 prevede că aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispoziţiile constituţionale care instituie egalitatea dintre bărbat şi femeie70, precum şi cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform căruia ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.71

În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă prin care s-a produs un prejudiciu unei terţe persoane.

7.1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor

Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le revin faţă de copii, care din această cauză săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate mai multe teorii:răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a copilului minor72;răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de educare73;răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de a creşte copilul, astfel cum aceasta este reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei74

Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la răspunderea părinţilor, cu scopul de a simplifica victimei sarcina probei. Dacă victima prejudiciului face dovada laturii obiective a răspunderii civile, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului

70 Traian Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii sexelor, în „Justiţia Nouă” nr. 2/1950, pag.21371 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.510 – 517;Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 375 - 37672 Vasile Longhin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori, în „ Legalitatea populară” nr. 6/1956, pag.677; Otilia Calmuschi, Aspecte ale răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor, în „Studii şi Cercetări Juridice” nr. 4/1978, pag.347; Teofil Pop, Evoluţia doctrinară şi jurisprudenţială în domeniul răspunderii civile a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în „Revista Română de Drept” nr.10/1987, pag.13; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 147 - 14873 Mihail Eliescu, op. cit., pag.25674 Raul Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori, în „Revista Română de Drept” nr. 6/1981, pag. 62; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.203

26

de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, se declanşează o triplă prezumţie de culpă:75

prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au existat abateri, constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite;prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma neglijenţei;prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta prejudiciabilă săvârşită de copilul minor, în sensul că neexerciatrea îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei.

7.1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil

Răspunderea reglementată de art.1000 alin. 2 Cod civil este aplicabilă următoarelor persoane:părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei;

adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat, deoarece în acest caz drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti la adoptator.

7.1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor 7.1.4.1. Condiţiile generale

Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.

Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi acţionat cu discernământ, adică cu vinovăţie.

7.1.4.2. Condiţiile speciale

Răspunderea părinţilor implică existenţa a două condiţii speciale:- copilul să fie minor;- copilul să locuiască cu părinţii săi.

Copilul să fie minorReferitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în vedere că

minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite. Astfel, părinţii sunt ţinuţi răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.

Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:- minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie. Această

situaţie se aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar în acest din urmă caz, este necesară încuviinţarea primarului general al municipiului Bucureşti sau a preşedintelui Consiliului judeţean, în raza teritorială a căruia domiciliază femeia;

- pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori debilităţii mintale, fără deosebire cum cum este sau nu pus sub interdicţie.

Copilul să locuiască cu părinţii săi

75 Liviu Pop, op. cit., pag.240; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pag.147

27

Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din dispoziţiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu părinţii.

De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar atunci când părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte statornic.

Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.

Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes nu domiciliul minorului, ci locuinţa acestuia.

Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în care nu este îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă la data săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece fundamentarea acestei forme de răspundere este însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele cazuri:

minorul a părăsit locuinţa părinţilor , fără acordul acestora; minorul se află, temporar, la rude sau prieteni; minorul se află internat în spital; minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare în care se afla

internat76.În cazul minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi printr-o hotărâre judecătorească, va

răspunde numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece numai acest părinte exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de minor.

7.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor

Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv şi pot fi absolute sau relative.

Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este permisă dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea împotriva cărora se poate face proba contrară.77

Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.

În raport de această prevedere legală, în doctrină şi jurisprudenţă s-a afirmat că prezumţia de culpă a părinţilor este o prezumţie legală relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă contrară.

Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii şi-au îndeplinit în mod ireproşabil îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate reţine un raport de cauzalitate între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de minor.78

7.1.6. Efectele răspunderii părinţilor76 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1828/10.10.1980, Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 – 1985, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 15277 Gabriel Boroi, op. cit., pag.13278 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 241

28

Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale acestei forme de răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.

În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinţii.Dacă la momentul săvârşirii faptei minorul a acţionat cu discernământ, victima are

următoarele posibilităţi: să-l cheme în judecată pe minor; să-i cheme în judecată pe părinţi; să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi; să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.

Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998 – 999 Cod civil, pentru fapta proprie.

În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o acţiune în regres împotriva minorului, recuperând ce au plătit pentru minor.

Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în regres împotriva celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece obligaţia de plată a părinţilor este o obligaţie solidară.

7.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor7.2.1 Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile încredinţate.

Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu sunt exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt menţionaţi în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi exonerate de răspundere.

7.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin.3 Cod civil

Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului porneşte de la ideea că nu există o definiţie a termenilor de comitent şi prepus.

Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu altă persoană, între cele două persoane trebuie să existe un raport de subordonare, în care prepusul se află în subordinea comitentului. Raportul de subordonare reprezintă temeiul raportului de prepuşenie.

Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în toate cazurile în care, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut dreptul comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi controla activitatea prepusului.

Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate: contractul individual de muncă79; calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste, contractul de mandat, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte strictă a

mandatarului faţă de mandant; contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte strictă

a antreprenorului faţă de beneficiarul lucrării; situaţia militarului în termen.

79 Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 169

29

7.2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă s-au propus mai multe teorii 80:

teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;

teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite victimei;

teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu şi a faptelor juridice;

teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.

Teoria garanţiei este acceptată şi constituie opinia dominantă în doctrină şi jurisprudenţă81.

7.2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.4.1. Condiţii generale

Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt condiţiile răspunderii pentru fapta proprie şi trebuie să fie îndeplinite de prepus:

- existenţa prejudiciului;- existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;- vinovăţia prepusului.

7.2.4.2. Condiţii speciale

80 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 216; Aurelian Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare privind repararea prejudiciului cauzat de prepuşi sau de lucruri, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1978, pag.29; Liviu Pop, op. cit., pag.274-279; Maria Gaiţă, op. cit., pag.220-224; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.265-267; Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.252-253; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.283-291; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.280-28481 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, deciziile nr. 392/14.03.1981 şi 402/17.03.1981,în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1981, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.112-116

30

Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului se cer întrunite două condiţii speciale82:

- existenţa raportului de prepuşenie la dat săvârşirii faptei ilicite;- săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile ce i-au fost încredinţate

de comitent.Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun următoarele precizări83:

- comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a săvârşit o faptă ilicită care nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate84 ( de exemplu, fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în timpul concediului de odihnă) ;

- comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că prepusul acţionează în interesul său propriu sau cu depăşirea atribuţiilor ce decurg din funcţia încredinţată şi nici atunci când activitatea prepusului a ieşit de sub controlul exercitat de comitent.

În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea răspunderii comitentului constă în aceea ca fapta prepusului să fi fost săvârşită în îndeplinirea funcţiilor care i-au fost încredinţate acestuia din urmă. Fapta săvârşită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unităţii la care este angajat îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinţă, este antrenată răspunderea unităţii pentru prejudiciul creat de prepusul său în aceste condiţii.85

7.2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului

Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:

să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi, în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil;

să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil; să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi obligaţi în solidar la plata

despăgubirilor.Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care

erau de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.

7.2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva

prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:- răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu o

răspundere pentru fapta proprie;- răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru victimă;

82 Victor Scherer, Raul Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii comitentului, în „Revista Română de Drept” nr. 10/1983, pag.14-1783 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 226-22784 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 272/4.02.1982, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1982, pag. 31285 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 1673/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pag.173

31

- prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus.În practica judiciară86 s-a reţinut faptul că unitatea comitentă nu are în raporturile cu

prepusul, persoana încadrată în muncă, poziţia unui codebitor solidar. Dispoziţiile art. 1052 şi 1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia, nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus. Aşa fiind, calitatea comitentului de garant, îi dă dreptul după despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului său pentru întreaga sumă plătită.

7.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

7.3.1. Noţiune şi reglementare

Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.

Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, "dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil" (conform art. 1000, alin. 5).

7.3.2. Domeniul de aplicare

Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a considerat necesar să se dea o definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi în acest articol.

Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură supravegherea. În această categorie sunt incluşi educatorii din învăţământul preşcolar, învăţătorii din învăţământul primar, profesorii din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica cadrelor didactice din învăţământul superior sau persoanelor ce administrează activitatea căminelor studenţeşti.

Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvântului "institutor" termenul generic de "profesor". În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi şi supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din instituţiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească.

În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca unitatea de învăţământ să fie obligată la reparaţie împreună sau în locul profesorului, pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.

Majoritatea autorilor, însă, au statuat faptul că numai o persoană fizică poate fi trasă la răspundere, în speţă profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o instituţie şcolară, inspectorat judeţean de învăţământ sau chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării87.

Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari, sunt persoane care primesc spre pregătire ucenicii pentru a se forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi, în vigoarea obligaţiilor de serviciu, la supravegherea ucenicilor.

Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meşteşugarii individuali, particulari, cât şi unităţile de pregătire practică ce ţin de regiile autonome sau de societăţile comerciale. Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine în contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia de a-l instrui şi supraveghea.86 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 392/14.03.1981 şi decizia civilă nr. 1779/17.11.1981, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1981, pag. 113-11787 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252

32

Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară aflată în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a altui organism central abilitat.

Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusă contribuie atât la însuşirea unei meserii, cât şi la sporirea profitului meseriaşului, care foloseşte lucrările practice executate de ei în scopuri exclusiv personale.

De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi muncitorii obişnuiţi, din cauza faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan.

O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau institutorului.

O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil, făcându-se trimitere la răspunderea părinţilor, se prevede expres condiţia minorităţii copiilor.

S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menţionează generic termenii de elev şi ucenic, şi ca urmare, "articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, deşi este greu de admis o răspundere mai largă pentru persoane străine decât pentru părinţi"88.

Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi dintre autori, consideră că institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de elevi sau ucenici minori89.

În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea de elev ori ucenic este identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de răspundere a artizanilor şi institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de supraveghere, astfel că "numai minorii au a fi supravegheaţi" şi faptul că ar fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie "împovăraţi cu o prezumţie de răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor"90.

Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al art. 1000. Astfel, la momentul adoptării Codului civil, termenul de "institutori" se referea la învăţătorii încadraţi în ciclul primar al învăţământului, unde se întâlnesc numai elevi minori. Prin aplicarea acestui alineat şi altor cadre didactice din cicluri superioare primului (gimnazial, liceal), practica judiciară nu a dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor peste cea a minorităţii. Cât priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de ani"91.

Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă exclusiv la pagubele provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului sau ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea institutorului sau artizanului. În acest din urmă caz se poate invoca obligaţia de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999 Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a institutorului sau artizanului şi paguba pricinuită elevului sau ucenicului.

7.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor

Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din însăşi formularea art. 1000 alin. 4 Cod civil, care priveşte elevii şi ucenicii care se află sub "supravegherea" institutorilor şi artizanilor.

Astfel, fundamentarea răspunderii îşi are temeiul în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere.

88 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 16189 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252-254; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 210; Mihail Eliescu, op. cit., pag. 27990 Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279-28091 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255

33

În încercarea lor de a extrage din textul art. 1000 alin. 4 anumite prezumţii, în doctrină s-au formulat mai multe opinii.

Într-o primă opinie se consideră că răspunderea institutorilor şi artizanilor se fundamentează pe trei prezumţii:

a)prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod corespunzător;

b)prezumţia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei obligaţii şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite care a produs pagube altei persoane;

c)prezumţia de vinovăţie (culpă) a institutorului sau artizanului în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi ce îi cădea în sarcină92.

A doua opinie, nu cu mult diferită de prima, se întemeiază tot pe trei prezumţii, respectiv

a)prezumţia de culpă;b)prezumţia de cauzalitate, care o completează pe prima;c)prezumţia de garanţie, care se află în continuarea celei de culpă.

În legătură cu aceasta s-a spus că pârâtul, pentru a înlătura obligaţia de a repara prejudiciul, trebuie să probeze faptul că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini îndatorirea de supraveghere, o simplă dificultate nefiind de ajuns93.

7.3.4.Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor7.3.4.1 Condiţii generale

Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi artizanilor, conform articolului 1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie să probeze condiţiile răspunderii pentru fapta proprie:

a)existenţa prejudiciului;b)existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului;c)existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

prejudiciu;d) existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului. În opinia celor mai mulţi

dintre autori, existenţa acestei din urmă condiţii nu este necesară. Răspunderea va fi angajată şi în cazul în care nu se face dovada capacităţii delictuale a elevului, când acesta era lipsit de discernământ ori avea un discernământ diminuat, în această situaţie supravegherea trebuind să fie mai strictă.

În momentul în care reclamantul a probat aceste condiţii generale, el nu va fi nevoit să facă dovada şi a condiţiilor pe care se fundamentează răspunderea pentru că, după cum am văzut, acestea sunt prezumate de lege. Iar cum aceste prezumţii sunt relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod civil, cel chemat să răspundă va putea face dovada că, deşi a acţionat cu maximum de diligenţă, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.

Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi angajată răspunderea părinţilor pentru copilul minor94.

7.3.4.2.Condiţiile speciale ale răspunderii institutorilor şi artizanilor

Pentru ca institutorii şi artizanii să poată răspundă în baza art. 1000 alin. 4, se mai cer îndeplinite încă două condiţii:

a)cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic şi să fie minor;

92 C.onstantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 25593 Mihail Eliescu, op. cit., pag. 28194 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255

34

b)fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea insitutorului ori artizanului.

În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi elevul sau ucenicul trebuia să fie sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub această supraveghere.

Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt, sub supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere atunci când, prin fapteoemisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat sustragerea de sub supraveghere95 (exemplu clasic este acela al profesorului care lipseşte sau întârzie de la cursuri, permiţând prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare de prejudicii).

Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răspundere dacă va dovedi că elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica săvârşirea faptei prejudiciabile.

În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate faptul că institutorului sau artizanului nu i se poate imputa vreo vină în supraveghere.

7.3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor

În măsura în care toate condiţiile general şi speciale sunt îndeplinite, institutorul sau artizanul va fi obligat să presteze o reparaţie integrală a prejudiciului. Reclamantul are însă posibilitatea să cheme în justiţie:

- pe elev ori ucenic;- pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună.

Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În cazul în care institutorul sau artizanul va dovedi faptul că deşi şi-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni săvârşirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând ca motiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura educaţia copilului minor96.

Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a plătit integral despăgubirea victimei, acesta are o acţiune în regres contra elevului sau ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns. În aceste cazuri art. 1000 alin. 4 Cod civil funcţionează ca o garanţie pentru victimă, iar acţiunea în regres se exercită conform ar. 998-999 Cod civil şi îşi are temeiul în efectele subrogaţiei legale prin plata creditorului.

Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a prejudiciului, astfel că autorul direct al faptei păgubitoare va fi obligat să înmâneze institutorului sau artizanului întreaga despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o plătească victimei97.

95 Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4/17 ian. 1977; în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1977, pag. 310-31396 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 25797 Ibidem, op. cit., pag. 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 254

35

CAPITOLUL 8RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, DE

RUINA EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL

8.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale8.1.1. Noţiune şi reglementare

Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/200298, în art. 3 prevede că proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor suportă răspunderea stabilită de lege.

8.1.2. Domeniul de aplicare

98 O.U.G nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în M.Of. nr. 311/10.05.2002

36

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere implică determinarea persoanelor care sunt chemate să răspundă, precum şi a animalelor pentru care a fost instituită această răspundere.99

Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă, conform art. 1001 Cod civil, răspunderea revine persoanei care exercită paza juridică a animalului la momentul producerii prejudiciului.

Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi în interes propriu de animalul respectiv, ceea ce presupune prerogativa de comandă şi supraveghere a animalului.

Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului, până la proba contrară, precum şi persoana cărei proprietarul i-a transmis paza juridică, cum ar fi uzufructuarul, chiriaşul, comodatarul.

În practica instanţelor judecătoreşti100 s-a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 1001 Cod civil, persoanele care sunt ţinute a răspunde pentru prejudiciul produs de animale, sunt acelea care aveau paza juridică în momentul producerii pagubei. Dacă animalul aparţine în coproprietate, mai multor titularii, aceştia au paza juridică, care atrage răspunderea solidară pentru prejudiciul cauzat de animal.

Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri formulată de proprietarul unui autoturism avariat de câinele pârâtului, instanţa a admis acţiunea cu motivarea că „în situaţia în care câinele pârâtului, scăpat de sub supraveghere, a produs un prejudiciu reclamantului, răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată în condiţiile art. 1001 cod civil, potrivit cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta, fie că animalul se află în paza sa , fie că a scăpat.”101

Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece aceasta din urmă presupune doar un contact material cu animalul. Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul, zootehnicianul.

Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile art. 1001 Cod civil, răspunderea se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:

- animalele domestice;102

- animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri);- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare.

Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de libertate nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1001 Cod civil. Pentru acestea există Legea nr. 103/1996103, care în art. 15 alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru cauzele provocate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu şi-au îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi limitarea acestora. În acest caz este vorba de o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art.1001 Cod civil.104

99 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.253-255; Liviu Pop, op. cit., pag. 306-309; Maria Gaiţă, op. cit., pag.248-250; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 163-164; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.288-292; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 313; Dumitru Văduva , Andreea Tabacu, op. cit., pag. 136; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 309-312100 Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 193/1998, în „Revista juridică a Olteniei” nr. 1-2/1999, pag.35101 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, decizia nr. 2449/2000, în Culegere…., pag.175-176102 Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 721/24.03.2001, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.54103 Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, modificată prin Legea nr. 654/2001, publicată în M.Of. nr. 749/23.11.2001104 Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., pag.265-266; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.311-312

37

8.1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere în doctrină s-au formulat trei opinii:1.fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că cel care beneficiază de

foloasele de pe urma unui animal trebuie să suporte şi consecinţele negative produse de acesta;2.fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în supravegherea

animalului,3. fundamentarea răspunderii de ideea de garanţie pe care paznicul juridic trebuie

să o asigure terţilor.

8.1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului

Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către animal, precum şi a faptului că la momentul producerii prejudiciului animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretind despăgubiri.

Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va dovedi că prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei înseşi; faptei unei terţe persoane pentru care nu este ţinut să răspundă sau unui caz de forţă majoră.

Răspunderea pentru fapta animalelor este condiţionată de împrejurarea că la producerea rezultatului păgubitor, animalul a participat activ, iar participarea acestuia să îmbrace caracterul unei fapte distincte cu forţă cauzală proprie.

Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv şi se justifică nu prin conduita sa culpabilă, ci prin existenţa raportului de cauzalitate între fapta animalului aflat sub paza sa şi prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

8.1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să solicite despăgubiri:- de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul art. 1001 Cod civil;- de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul art. 998-999 Cod

civil.105

Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile, poate formula acţiune în regres împotriva paznicului material, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil.106

8.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului 8.2.1. Noţiune şi reglementare

Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

8.2.2. Domeniul de aplicare

105 Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 2532/1998, Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Fundaţia Eugeniu Carada, Craiova, 1998, pg.112106 Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în „Studii şi cercetări juridice” nr. 17!987, pag.48-53

38

Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 Cod civil, impune prezentarea următoarelor noţiuni107:

- edificiu;- noţiunea de ruină a edificiului;- lipsa de întreţinere a edificiului;- viciu de construcţie;- persoana răspunzătoare.

Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă construcţie, devine, în mod durabil, un imobil prin natura sa.108

Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială a edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de construcţie.109

Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului din momentul cauzării

prejudiciului, chiar dacă imobilul format obiectul unui contract de locaţiunea sau comodat ori era supus unui uzufruct.

Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei.

8.2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului

În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului, în doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate două teorii:

- teoria răspunderii subiective,110 potrivit căreia la baza răspunderii se află o prezumţie de culpă datorată lipsei de întreţinere sau unui viciu de construcţie;

- teoria răspunderii obiective111, conform căreia răspunderea se întemeiază pe ideea unei obligaţii legale de garanţie112, pe care proprietarul edificiului o datorează terţilor, independentă de orice culpă din partea proprietarului.

8.2.4. Condiţiile răspunderii

Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a superficiarului, în baza art. 1002 Cod civil, victima trebuie să dovedească:

- existenţa prejudiciului;- existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;- existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina edificiului;- împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa de întreţinere

sau de un viciu de construcţie.Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul

că au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei, dar se pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze:

- fapta victimei;

107 Maria Gaiţă, op. cit., pag.252 –253; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pag.137108 Liviu Pop, op. cit., pag.311109 Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.318110 Tudor R.Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.251-252111 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.243;112 Mihail Eliescu, op. cit., pag.417

39

- fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să răspundă;

- forţa majoră.

8.2.5. Efectele răspunderii

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod civil, proprietarul sau superficiarul vor fi obligaţi să plătească victimei despăgubiri.

În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau superficiarul vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în regres.

Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva:- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparaţiile ce cădeau în

sarcina lor;- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost determinată

de un viciu de construcţie;- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul are

obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale lucrului.113

Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar şi persoana culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998 – 999 Cod civil.

8.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

8.3.1.Apariţia principiului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază

Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este consacrat în Codul civil în art.1000 alin.1, care prevede că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.”

Art.1000 alin.1 din Codul nostru civil reproduce prevederile cuprinse în art.1384 din Codul civil francez.

Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum şi a altor state care au recepţionat Codul civil francez de la 1804, până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea s-a recunoscut în unanimitate că acest alineat din cod nu constituie decât o enunţare a cazurilor de răspundere pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina edificiului, reglementate în textele subsecvente. Ulterior, jurisprudenţa franceză a admis principiul general al responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile neînsufleţite aflate în paza cuiva, având în vedere lucrările adepţilor teoriei riscului, a unei responsabilităţi obiective. Doctrina franceză114 modernă a recunoscut aplicarea textului în discuţie nu numai lucrurilor mobile ci şi imobilelor, nu numai lucrurilor ” periculoase”, dar şi a celor care nu sunt periculoase, lucrurilor acţionate de mâna omului şi lucrurilor dotate cu un dinamism propriu ori atunci când paguba este produsă de viciul lucrului, lucrurilor aflate în mişcare şi lucrurilor aflate în staţionare.

În ţara noastră, răspunderea în baza art.1000 alin.1 Cod civil a fost pentru prima dată aplicată în decizia din 13 februarie 1907 a Curţii de Apel din Bucureşti115, prin care s-a

113 Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Contractele speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.125-131114 Corinne Renault- Brahinsky, op. cit., pag.145-146; Muriel Burgeois, op. cit., pag.213;115 „Dreptul” nr.21/1907, pag.167-170;

40

abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene, acesta fiind înlocuit cu o prezumţie de culpă rezultând din lipsa de pază a lucrului, precum şi în decizia din 1 decembrie 1907 a Tribunalului Iaşi116care, depăşind chiar soluţiile admise la acea dată în jurisprudenţa franceză, constată în art.1000 alin.1 Cod civil o prezumţie absolută de culpă, care nu poate fi răsturnată, deoarece alin.5 din acelaşi articol nu prevedea această posibilitate, fiind exoneratoare numai culpa victimei şi forţa majoră.

Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în această materie îl reprezintă decizia nr.333 din 17 ianuarie 1939 a fostei Curţi de Casaţie117, în care se arată: ”Este de principiu că răspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor neînsufleţite este o răspundere obiectivă bazată pe ideea de risc existenţa ei fiind subordonată unei singure condiţii: stabilirea raportului cauzal între daună şi faptul generator al acesteia, deci independent de orice culpă a proprietarului care are paza juridică a lucrului.”

8.3.2. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la fundamentarea întregii răspunderi civile, în special a răspunderii civile delictuale, în dreptul civil modern îşi au originea, direct sau indirect, în încercările de a găsi o explicaţie sau un fundament corespunzător, răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Opiniile şi soluţiile propuse în doctrină şi jurisprudenţă se încadrează în cele două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective.

8.3.2.1. Concepţia răspunderii subiective

Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1 Cod civil se fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.

În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia Codului civil, s-au înscris următoarele teorii:

prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic; prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic; cu consecinţa că numai forţa

majoră ar putea răsturna o asemenea prezumţie; existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine

inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se că apariţia prejudiciului este cea mai bună dovadă că nu s-a executat obligaţia de pază juridică.

Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text al Codului civil, legiuitorul a instituit o prezumţie legală de culpă a paznicului juridic pentru neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă cauzarea prejudiciului suferit de victimă. Aşa fiind, paznicul juridic poate înlătura această prezumţie prin dovada lipsei de culpă.118

Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era uşor de făcut, astfel încât victimele ajungeau în situaţia de a nu putea obţine repararea prejudiciului.

Dincolo de formulările şi de concluziile aparent diferite la care ajung cele trei teorii, ele sunt marcate de încercarea de a fundamenta obligarea paznicului juridic la plata de despăgubiri pe temeiuri legate de vinovăţie şi imputabilitate.

8.3.2.2. Concepţia răspunderii obiective116 „Dreptul” nr.34/1908, pag.273-276;117 „Pandectele Române” nr. 1/1939, pag.152;118 Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Răspunderea civilă delictuală – culpa element necesar al răspunderii, în „Studii şi cercetări juridice” nr.1/1970, pag.27-30; J.Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Tome II, Paris, 1957, pag.571;

41

Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului juridic.

Unii autori119 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se explică prin teoria riscului – profit, în sensul că cel ce profită de foloasele lucrului trebuie să suporte şi riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru.

O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a fost criticată deoarece răspunderea ca atare, care se materializează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi prezumată.

Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, observăm că această formă de răspundere a traversat o traiectorie de la concepţiile subiective care au culminat cu teoria culpei absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a obţine angajarea răspunderii paznicului juridic independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.

8.3.3. Condiţiile răspunderii

Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiţii:- existenţa prejudiciului;- raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi lucru; raportul de cauzalitate se

referă la fapta lucrului şi nu la fapta proprie a paznicului lucrului;- faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic

juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului, titularului unui alt drept real sau posesorului.

Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere:

1.fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea paznicului juridic;

2.fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terţul şi paznicul juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul de participare şi de vinovăţie al fiecăruia;

3.forţa majoră.

8.3.4. Efectele răspunderii

Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil, sau de la cel care are paza materială a lucrului, în temeiul art. 998-999 Cod civil.

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile el va putea să formuleze o acţiune în regres împotriva paznicului material, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil.

În situaţia în care la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic a plătit despăgubiri care depăşesc întinderea corespunzătoare a participaţiei sale, pentru tot ce a plătit în plus, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva terţului.

8.3.5.Reglementări cu caracter special în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

119 Ioan Albu, op. cit., pag.184; A.Weill, Fr.Terre, Droit civil. Les obligations, Paris, 1975, pag.667;

42

- Răspunderea civilă pentru daunele nucleare -

Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a energiei nucleare în scopuri paşnice a pus probleme deosebite şi în ce priveşte securitatea desfăşurării acestor activităţi, precum şi răspunderea civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim special în materie.

Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse de industria nucleară, gravitatea potenţialelor pagube şi dificultatea soluţionării cererilor de reparare a lor au generat adoptarea unor reglementări adecvate, în plan naţional şi internaţional.

Pe plan internaţional aceste reglementări sunt cuprinse în Convenţia de la Paris asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare din 29.06.1960120, Convenţia de la Viena asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare din 21.05.1963121 şi Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris, încheiat la Viena, la 21.09.1988.

Prin Legea nr.106/1992, România a aderat la Convenţia de la Viena şi la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris şi a Convenţiei de la Viena.

Convenţia de la Viena precizează în art.1 lit.k ,că prin daună nucleară se înţelege „decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, precum şi orice deteriorare a bunurilor, care provin s-au rezultă din proprietăţile radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăţi şi a proprietăţilor toxice, explozive sau a altor proprietăţi periculoase ale unui combustibil nuclear, ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-o instalaţie nucleară ori ale materialelor nucleare care provin dintr-o instalaţie nucleară, sunt produse în această instalaţie ori sunt transmise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provocate în cazul şi în măsura în care prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se află instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii, aflată într-o instalaţie nucleară.”

În sensul Convenţiei, prin accident nuclear se înţelege ”orice fapt sau succesiune de fapte care având aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară.”

Consecinţele accidentului de la Cernobîl din 26.04.1986 a determinat Consiliul guvernatorilor al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică ca în sesiunea extraordinară din 21 mai 1986 să convoace experţii guvernamentali din 62 de state membre ale agenţiei în scopul elaborării unor măsuri pentru consolidarea cooperării internaţionale în domeniul siguranţei nucleare şi protecţiei radiologice. Aceştia s-au reunit la Viena, între 21 iulie – 5 august 1986, împreună cu reprezentanţi a 10 organizaţii internaţionale, şi au redactat două proiecte de convenţie care au fost aprobate de Conferinţa din 24 – 26 septembrie 1986 a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, respectiv: Convenţia asupra notificării rapide a unui accident nuclear şi Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear ori de situaţie de urgenţă radiologică.122

Ulterior au mai fost elaborate şi alte documente în această materie, dintre care menţionăm: Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare123, Convenţia privind securitatea nucleară124, Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive125 şi Convenţia privind compensaţiile suplimentare pentru daune nucleare.126

120 Convenţia de la Paris a intrat în vigoare la data de 1.04.1963;121 Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 12.09.1977;122 România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223/ 11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67/14.05.1990;123 Convenţia a fost semnată la Viena la 3 martie 1980 şi ratificată de România prin Legea nr.78/9.11.1993, publicată în M.Of. nr.265/15.11.1993;124 Convenţia a fost adoptată la Viena la 17 iunie 1994 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.43/24.05.1995, publicată în M.Of. nr.104/29.05.1995;125 Convenţia a fost adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.105/ 16.06.1999, publicată în M.Of. nr.283/21.06.1999;

43

În ţara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a fost reglementată pentru prima dată de Legea nr.61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear127, care a prevăzut măsuri, atribuţii şi obligaţii pentru prevenirea accidentelor nucleare, iar în cazul producerii acestora, pentru limitarea consecinţelor lor.

Ulterior, ca urmare a aderării la documentele internaţionale în materie, reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare în condiţii de securitate nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare128 şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003 privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare.129

Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.130

Legea nr.111/1996 cuprinde dispoziţii cu privire la activităţile şi sursele cărora li se aplică, autorităţile competente în domeniul nuclear, obligaţiile titularului de autorizaţie şi ale altor persoane fizice şi juridice, alte autorizaţii, avize şi responsabilităţi, regimul de control al acestor activităţi şi răspunderea administrativă, penală şi civilă pentru încălcarea prevederilor legale.

Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional, care are la bază Strategia de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planurile Nucleare Anuale, elaborate de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică.

Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.1259/7.11.2002131 şi se bazează pe recomandările Uniunii Europene, prevederile tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte, precum şi a actelor normative interne.

În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în domeniul energiei nucleare, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la Viena şi a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenţii de la Paris, a fost adoptată Legea nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare132.

În art.1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie reglementarea răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare în scopuri paşnice.

Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin legea nr.703/2001 are un regim juridic propriu, cu importante particularităţi, în doctrină afirmându-se că ne găsim în prezenţa unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.133

Caracterul special al acestei răspunderi se concretizează în următoarele elemente:1.Această răspundere se angajează numai pentru daunele nucleare

Potrivit art.3 lit. d din legea nr.703/2001, prin daună nucleară se înţelege:

126 Convenţia a fost adoptată la Viena la 12 septembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr.5/8.01.1999, publicată în M.Of. nr.9/18.01.1999;127 Legea nr.61/1974 a fost publicată în B.Of. nr.136/2.11.1974; abrogată expres prin Legea nr.111/1996;128 Publicată în M.Of. nr.267/29.10.1996, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.204/2000, publicată în M.Of. nr.589/21.11.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.384/2001, publicată în M.Of. nr.400/20.07.2001;129 Publicată în M.Of. nr.59/1.02.2003;130 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag.396;131 H.G. nr.1259/7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851/26.11.2002;132 Publicată în M.Of. nr.818/19.12.2001 şi intrată în vigoare la 19.12.2002;133 Liviu Pop, Răspunderea civilă pentru daunele nucleare, în „Dreptul” nr.7/2002, pag.56;

44

1. orice deces sau orice rănire;2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la

pct.1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în cea ce priveşte o astfel de pierdere;

4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct.2;

5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului şi dacă nu este inclusă în pct.2;

6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului

înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei competente.

Pierderile sau daunele prevăzute de lege sunt calificate daune nucleare în măsura în care pierderea sau dauna :

1. ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante emise de orice sursă de radiaţie care se află într-o instalaţie nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de produşii radioactivi sau de deşeurile radioactive dintr-o instalaţie nucleară ori de materialul nuclear provenit din, venind de la sau trimis spre o instalaţie nucleară;

2. este rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de material sau al unei combinaţii de proprietăţi radioactive cu proprietăţi toxice, explozive ori cu alte proprietăţi periculoase ale unui astfel de material.

Tot daune nucleare sunt considerate şi costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de luarea şi desfăşurarea unor astfel de măsuri.

2.Daunele nucleare trebuie să se dovedească că au fost cauzate de un accident nuclearAccidentul nuclear este definit – art.3 lit. a din Legea nr.703/2001 - ca fiind orice fapt sau

succesiune de fapte având aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară sau o ameninţare gravă şi iminentă de producere a unei astfel de daune.

3.Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalaţia sa, ori implicând un material nuclear care provine din această instalaţie sau este trimis către ea.

Operator înseamnă titularul autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor Legii nr.111/1996, republicată.

În cazul unui accident survenit în timpul transportului de materiale nucleare, prin excepţie, răspunderea pentru daunele nucleare revine transportatorului, care este considerat operator, în sensul legii.

4.Răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivăPotrivit art.4 alin.1 din lege, răspunderea pentru daunele nucleare este de natură obiectivă,

adică fără culpă, de plin drept.Fundamentul acestei răspunderi este obligaţia de garanţie pe care o are operatorul, care

este titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea activităţii nucleare.Operatorul este exonerat de răspundere dacă face dovada că dauna nucleară este rezultatul

direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau ostilitate. Instanţa de judecată

45

competentă îl poate exonera pe operator de răspundere dacă acesta dovedeşte că dauna nucleară a fost cauzată, în tot sau în parte, de o culpă gravă ori de acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu intenţie de către victima accidentului nuclear.

5.Răspunderea faţă de victimă a mai multor operatori este divizibilă în măsura în care este posibilă stabilirea cu certitudine a părţii din daună care revine fiecăruia, iar dacă această determinare nu este posibilă, răspunderea lor este solidară.

6.În cazul în care două daune, una nucleară, iar alta nenucleară sunt cauzate de un accident nuclear sau de un accident nuclear împreună cu unul sau mai multe evenimente diferite, dauna nenucleară este considerată, în măsura în care nu poate fi separată cu certitudine de cea nucleară, ca fiind nucleară, cauzată exclusiv de accidentul nuclear.

7.Sistemul de despăgubireLegea nr.703/2001 limitează răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la

cel mult echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T.134

De la această regulă instituită prin art.8 alin.1 din lege, există următoarele excepţii:1. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate aproba ca

răspunderea operatorului să fie limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie acordată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare produse;

2. Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii – 19.12.2002 - , cu aprobarea autorităţii naţionale competente, răspunderea operatorului poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear produs în această perioadă şi sub echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 75 milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie alocată de stat din fondurile publice;

3. În cazul în care daunele nucleare se produc datorită reactoarelor de cercetare, depozitelor de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear ars, răspunderea operatorului va fi de minimum echivalentul în lei a 30 milioane D.S.T. şi poate fi redusă, în aceleaşi condiţii, până la echivalentul în lei a 10 milioane D.S.T.;

4. Dacă accidentul nuclear se produce în timpul transportului de materiale nucleare, răspunderea operatorului sau transportatorului, după caz, este limitată la echivalentul în lei a 5 milioane D.S.T. Dacă obiectul transportului este combustibilul nuclear care a fost utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului este limitată la echivalentul în lei a 25 milioane D.S.T.

În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul are un drept de regres numai în următoarele situaţii:

1.dacă dreptul a fost prevăzut în mod expres într-un contract;2.dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune sau omisiune săvârşită cu intenţia de a

cauza o daună nucleară, acţiunea în regres se va intenta împotriva persoanei fizice care a săvârşit fapta.

134 D.S.T. înseamnă „ drepturi speciale de tragere”, care constituie unitatea de contabilitate definită şi utilizată de Fondul Monetar Internaţional;

46

Pentru garantarea plafonului răspunderii, operatorul şi transportatorul de materiale nucleare au obligaţia legală de a încheia contract de asigurare sau să-şi asigure o garanţie financiară care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare, existenţa acestora fiind dovedită autorităţii naţionale competente în vederea obţinerii autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare.

8.Acţiunea în despăgubiri este prescriptibilăÎn conformitate cu prevederile art.12 din Legea nr.703/2001, dreptul la despăgubire

împotriva operatorului se prescrie dacă acţiunea nu este intentată în termen de 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă dauna nucleară a constat în deces sau rănire, respectiv în termen de 10 ani, de la data producerii accidentului nuclear, în cazul celorlalte daune nucleare expres prevăzute de lege.

În concluzie, răspunderea civilă pentru daunele nucleare este guvernată de regulile specifice prevăzute în Legea nr.703/2001 care se completează cu principiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, reglementată de Codul civil, respectiv răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

CAPITOLUL 9EFECTELE OBLIGAŢIILOR

EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR- EXECUTAREA ÎN NATURĂ -

Raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ţinut de această prestaţie, pozitivă sau negativă, sub sancţiunea constrîngerii sale de către organele de executare ale statului135.

Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat.

Potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei.

În cazul executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parţiale, creditorul are dreptul la despăgubiri.

Aceasta înseamnă că executarea obligaţiilor poate fi.- executare directă, numită şi executare în natură;- executare indirectă, numită şi executare prin echivalent.

Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul executării directe sau în natură.

9.1. Plata9.1.1. Noţiune

Plata reprezintă efectul specific al raportului juridic obligaţional.

135 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.325; Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 321

47

Termenul de plată are două accepţiuni: mijloc de executare voluntară a unei obligaţii; act juridic.

În concluzie, plata poate fi definită ca fiind executarea voluntară a unei obligaţii de către debitor, indiferent de obiectul ei sau o convenţie între cel care face plata şi cel care primeşte plata.

9.1.2. Reglementare

Plata este reglementată în art. 1092 –1121 Cod civil.

9.1.3.Condiţiile plăţii9.1.3.1. Persoana care poate face plata

Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi făcută de debitor şi de orice persoană interesată sau neinteresată.

Aceasta înseamnă că plata poate fi făcută de următoarele persoane136: debitor, personal sau prin reprezentant; codebitorul solidar sau indivizibil, adică o persoană obligată împreună cu debitorul; fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copii lor minori, respectiv

persoane obligate pentru debitor; un terţ interesat să stingă obligaţia, cum ar fi, de exemplu, cumpărătorul unui bun

ipotecat care plăteşte datoria vânzătorului pentru a salva bunul de la urmărire; un terţ neinteresat, care poate să facă plata în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui

contract de mandat.De la principiul conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele

excepţii137: în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât de

debitorul acelei obligaţii; când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor; potrivit art. 1095 Cod civil, în cazul obligaţiilor de a da, având ca obiect

constituirea sau transmiterea unui drept real asupra unui bun, plata poate fi făcută numai de proprietarul bunului, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, sub sancţiunea nulităţii plăţii.

9.1.3.2. Persoana căreia i se poate face plata

Referitor la persoana căreia i se poate face plata, art. 1096 Cod civil dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau persoanei autorizată de lege ori de instanţa de judecată să o primească.

Persoana care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, iar sancţiunea care intervine în cazul plăţii făcute unui incapabil este nulitatea relativă.

În consecinţă, plata poate fi primită de : creditor; succesorii creditorului; cesionarul creanţei;

136 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.327 – 328; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.416 - 417137 Liviu Pop, op. cit., pag.477

48

tutore; mandatar; terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata (de exemplu, creditor popritor)

Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:1. când plata s-a făcut cu bună-credinţă posesorului creanţei (de exemplu, unui

moştenitor aparent);2. când plata făcută unei alte persoane a profitat creditorului ( de exemplu, s-a

plătit unui creditor al creditorului);3. când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o primi.

9.1.3.3. Obiectul plăţii

Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.

Din interpretarea art.1100 Cod civil rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează.

Obiectul plăţii este diferit în raport de felul obligaţiei, de a da un bun cert sau sau bunuri generice, respectiv de a face.

Astfel, dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert, debitorul trebuie să remită acel bun în starea în care se află la momentul plăţii şi nu va răspunde în cazul în care bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, decât dacă a fost pus în întârziere.

În ipoteza în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da bunuri generice, debitorul trebuie să remită creditorului ,întotdeauna, bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu au convenit altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de datorie, conform principiului genera non pereunt.

În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a obligat.

9.1.3.4. Principiul indivizibilităţii plăţii

Principiul indivizibilităţii plăţii este consacrat legislativ în art. 1101 alin.1 Cod civil, care prevede că debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească o parte din datorie, chiar dacă datoria este divizibilă.

Aceasta înseamnă că plata trebuie făcută în întregime, adică este indivizibilă.De la acest principiu există următoarele excepţii:

creditorul consimte ca plata să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie; în caz de deces al debitorului datoria se împarte între moştenitorii acestuia; când datorii reciproce ale părţilor se sting prin compensaţie până la concurenţa celei

mai mici sume şi se plăteşte doar diferenţa rămasă din daorie; instanţa de judecată acordă debitorului un termen de graţie şi eşalonarea plăţii; când plata este făcută de fidejusori, în locul debitorului, aceştia invocând beneficiul

de diviziune vor plăti fiecare parte ce li se cuvine.

9.1.3.5. Data plăţii

Plata trebuie să fie făcută în momentul în care creanţa a devenit exigibilă, adică a ajuns la scadenţă.

În cazul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuie făcută imediat după naşterea raportului obligaţional.

49

Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, debitorul trebuie să facă plata la expirarea termenului.

În cazul executării cu întârziere a obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

9.1.3.6.Locul plăţii

Codul civil dispune în art. 1104 că plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor.

Atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata trebuie făcută, în principiu, la domiciliul debitorului. Aceasta înseamnă că plata este cherabilă şi nu portabilă.

9.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii

Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului, dar părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor, sau de ambele părţi în mod egal.

9.1.3.8. Imputaţia plăţii

Problema imputaţiei plăţii apare în situaţia în care un debitor are mai multe datorii faţă de acelaşi creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se cunoaşte care dintre acestea s-a stins.

Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci când creanţele sunt purtătoare de dobânzi sau sunt însoţite de garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are interes să considere că prin plata făcută sa-u stins datoriile care produc dobândă sau cele însoţite de garanţii.

În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două feluri: imputaţie convenţională şi imputaţie legală.

Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul părţilor sau numai prin voinţa uneia dintre ele.

Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul, cu respectarea următoarelor reguli:

plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; în caz contrar se încalcă principiul indivizibilităţii plăţii;

dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenţă, iar termenul a fost stipulat în favoarea creditorului, imputaţia se face asupra obligaţiei scadente;

dacă creanţa este producătoare de dobânzi, imputaţia se face asupra dobânzii.Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi făcută de creditor, care va preciza, în

chitanţa liberatorie de obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii care se face de drept, în puterea legii,

conform regulilor prevăzute în art. 1113 Cod civil, respectiv: în primul rând se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă; dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra aceleia care este mai

oneroasă pentru debitor; dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va considera plătită

datoria cea mai veche;

50

dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se impută proporţional asupra fiecăreia.

9.1.3.9. Dovada plăţii

În principiu, dovada plăţii se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligaţiei prin plată.

Dovada plăţii se face după regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice.Pentru a simplifica sarcina probei plăţii, Codul civil a instituit două prezumţii de plată:

1. art. 1138alin 1 Cod civil prevede că atunci când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanţei sale, care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă că debitorul a fost liberat prin plată sau remitere de datorie.; această prezumţie este absolută;

2. art. 1138 alin. 2 Cod civil dispune că atunci când creditorul remite debitorului titlul original al creanţei, care este un înscris autentic sau o hotărâre judecătorească investită cu formulă executorie, se prezumă liberarea debitorului prin plată sau remitere de datorie; prezumţia este relativă.

9.1.4. Oferta reală urmată de consemnaţiune138

Oferta reală de plată este o procedură instituită în scopul de a da posibilitatea liberării debitorului de bună-credinţă de obligaţia sa faţă de creditor, în situaţia în care creditorul refuză să primească prestaţia.

Reglementarea ofertei reale urmată de consemnaţiune este cuprinsă în art. 586-590 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 şi în art. 1114-1121 Cod civil, cu excepţia alin. 8 din art. 1115 şi alin. 3 şi 4 din art. 1116.

Potrivit art. 1114 alin. 1 Cod civil, când creditorul unei sume de bani refuză să primească plata, debitorul poate să-i facă ofertă reală, iar dacă creditorul refuză primirea, să consemneze suma.

9.2 Executarea silită în natură a obligaţiilor

În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată, creditorul poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.

Executarea silită este tot o executare în natură şi constă în obligarea debitorului să execute obiectul obligaţiei.

9.2.1. Executarea obligaţiei de a da

În funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a da se face diferit:a)dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna

posibilă; b)dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două obligaţii:

- să constituie sau să transfere dreptul de proprietate sau alt drept real asupra bunului, obligaţie care se execută întotdeauna în natură, în temeiul legii;

138 Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, pag. 831 – 833;Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, pag.506-509

51

- obligaţia de a preda bunul, se poate executa silit numai în măsura în care bunul se află la debitor, dacă nu se mai află la acesta, executarea se va face prin echivalent.

c)dacă obiectul obligaţiei este un bun de gen, creditorul are mai multe posibilităţi:- să ceară executarea silită în natură;- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala debitorului, iar

pe calea executării silite să recupereze preţul acestora;- să accepte executarea prin echivalent.

9.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face

În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune că, în caz de neexecutare, creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la îndeplinire, în contul debitorului.

În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea creditorului de acere instanţei de judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă distrugă el însuşi, pe cheltuiala debitorului.

9.2.3. Daunele cominatorii

În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului.

Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână, lună – până la executarea obligaţiei.139

Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin hotărâre judecătorească.

În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a daunelor cominatorii este aceea de mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea daunelor cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului sumele încasate cu titlu de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii executării, daune – interese moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune – interese compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia, iar aceasta nu se mai poate face.”140

139 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag.339140 Curtea de apel ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 285/3.02.1997, în Buletinul Jurisprudenţei….., pag.380-381

52

CAPITOLUL 10EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR

- EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT –

10.1. Noţiune

Prin executarea indirectă a obligaţiilor, numită şi executarea prin echivalent, se înţelege dreptul creditorului dea pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate.141

Aceasta înseamnă că atunci când nu mai este posibilă executarea în natură a obligaţiei creditorul are dreptul la despăgubiri sau daune – interese care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit.

10.2. Categorii de despăgubiri

Despăgubirile sau daunele – interese sunt de două feluri: despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei; despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor

ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Aceste despăgubiri se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, spre deosebire de despăgubirile compensatorii care au rolul de a înlocui executarea în natură.142

10.3. Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor

141 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag. 342; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.433142 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.319; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa, op. cit., pag. 303; Eugeniu Safta – Romano, Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron , Focşani, 1994, pag.266

53

Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor rezultă că aceasta are natura juridică a unei răspunderi civile care poate fi , în raport de izvorul obligaţiei, contractuală sau delictuală.

În Codul civil este reglementată distinct răspunderea civilă delictuală, iar răspunderea contractuală este tratată la efectele obligaţiilor, împreună cu despăgubirile, astfel că în doctrină se afirmă că despăgubirile reprezintă unul dintre aspectele posibile ale executării obligaţiei contractuale prin echivalent atunci când nu este posibilă executarea în natură.

10.4. Condiţiile răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.143

Din analiza textelor Codului civil, rezultă că pentru existenţa răspunderii contractuale trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de debitor; existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul

creditorului; vinovăţia debitorului.

10.5. Condiţiile acordării de despăgubiri10.5.1. Prejudiciul

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.144

Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din dispoziţiile art. 1082 Cod civil potrivit căruia debitorul datorează daune – interese „ de se cuvine”.

În măsura în care nu există prejudiciu, acţiunea creditorului având ca obiect plata despăgubirilor urmează să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.

Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, faptă care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea prejudiciului este stabilită de lege( de exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală).

10.5.2. Vinovăţia debitorului

Vinovăţia debitorului reprezintă latura subiectivă a faptei debitorului, în sensul că neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, executarea cu întârziere a obligaţiei îi este imputabilă.

În principiu, până la proba contrară, neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului.Referitor la proba acestei condiţii, distingem următoarele situaţii:

în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârşit de debitor prin care s-a încălcat obligaţia;

143 Mihail Eliescu, op. cit., pag.7;Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea civilă, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994, pag. 235; Liviu Pop, op. cit., pag.336144 Liviu Pop, op. cit., pag.339

54

în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul trebuie să dovedească existenţa creanţei, iar dacă face această dovadă neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedeşte executarea.

Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că neexecutarea obligaţiei se datorează cazului fortuit, forţei majore sau vinovăţiei creditorului.

10.5.3. Punerea debitorului în întârziere

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care ele pretinde executarea obligaţiei de către debitor.145

Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a da sau a face, debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului său. În cazul art. 1079 Cod civil, pentru a-şi produce efectele, punerea în întârziere trebuie să îmbrace una din următoarele forme:

notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti; cererea de chemare în judecată a debitorului.

Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele cazuri146:în cazurile determinate de lege (punerea în întârziere legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte ori legea face să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese la obligaţiile ce au ca obiect sume de bani;când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului (art. 1079 pct.2 Cod civil – punerea în întârziere convenţională);când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art. 1081 Cod civil);în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice sau a apei;în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod civil).Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efecte juridice:de la data punerii în întârziere debitorul datorează daune –interese moratorii;din acest moment creditorul este îndreptăţit să pretindă daune-interese compensatorii;când obligaţia constă în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul se strămută asupra debitorului.

10.6. Evaluarea despăgubirilor10.6.1. Evaluarea judiciară

Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de judecată este reglementată de art. 1084-1086 Cod civil:la stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată va avea în vedere atât pierderea efectiv suferită cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza;în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului;debitorul este obligat să repare numai prejudiciul direct, care se află în legătură cauzală cu faptul care a determinat neexecutarea contractului.

10.6.2. Evaluarea legală

145 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.349146 Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.385-386

55

Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani.Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune – interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care , după lege, dobânda curge de drept.”

Dobânzile legale147 pentru obligaţii băneşti sunt stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.

10.6.3. Evaluarea convenţională

Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este evaluarea făcută prin convenţia părţilor. Acest lucru se realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită clauză penală.

Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.148

Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice: este o convenţie accesorie; are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului; este obligatorie între părţi, ca orice contract; este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de

despăgubiri.Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat cuantumul

prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că instanţa nu poate pretinde creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada prejudiciului suferit.149

În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile stipulate de părţi în contractul de împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării obligaţiei de restituire a sumei împrumutate.

Această clauză este interzisă în contractele de împrumut , deoarece daunele – interese pentru executarea cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul pentru lipsa folosinţei banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”150

147 Gheorghe Chivu, Discuţii în legătură cu dobânda legală, în lumina noilor reglementări, în „Dreptul” nr. 5/1999, pag.44-49; Alin Iuliana Ţuca, Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva noilor reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, în „Juridica” nr. 6/2000, pag.28-31; Corneliu – Liviu Popescu, Stabilirea nivelului dobânzii legale în lumina reglementărilor Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 365/2002, precum şi a Legii nr. 422/2002, în „Dreptul” nr. 10/2002, pag.3-16;148 Liviu Pop, op. cit., pag.348; Toma Mircea, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Argument, Bucureşti, 2000, pag.347;, Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op. cit., pag. 206, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., apg.357; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.455; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.388149 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 625/14.03.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…, pag.82150 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 3154/1999, în Culegere….., pag.43

56

CAPITOLUL 11DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI

11.1. Consideraţii generale

Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu. Potrivit art. 1718 Cod civil, care instituie dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, „oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”

Creditorii chirografari au următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului: să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului; să ceară luarea unor măsuri conservatorii; să intenteze acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie -; să intenteze acţiunea revocatorie – pauliană -.

11.2. Măsurile conservatorii

În temeiul dreptului de gaj general creditorii chirografari, pentru a evita insolvabilitatea debitorului, au la îndemână mijloace juridice destinate să asigure conservarea patrimoniului debitorului, care se numesc măsuri conservatorii sau acte conservatorii:

1) cererea de a pune sechestru pe anumite bunuri ale debitorului, pentru a evita deteriorarea sau ascunderea de către debitor;

2) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare;3) dreptul de interveni în procesele debitorului, cu privire la bunuri din

patrimoniu sau de partaj, pentru ca acestea să nu fie făcute cu viclenie pentru vătămarea drepturilor creditorului;

4) dreptul de a formula acţiunea în declararea simulaţiei.

11.3. Acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie – 11.3.1. Definiţie

Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile debitorului lor, afară de acelea care ăi sunt exclusiv personale.

57

Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său.151

Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercite.152

Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie deoarece este exercitată de creditor în numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor.153

11.3.2. Domeniul de aplicare

În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului, cu următoarele excepţii:154

creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administrare şi nici nu au dreptul să încheie acte de dispoziţie;

creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patrimoniale care au un caracter exclusiv şi strict personal, care implică o apreciere din partea titularului lor, cum ar fi, de exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;

creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale incesibile, cum ar fi, de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.

În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj poate fi intentată pe calea acţiunii oblice, cu motivarea că „acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv personală a debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, ceea ce nu este cazul cu privire la acţiunea de partaj care aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor, fără ca nici unul dintre ei să nu se poată opune unei asemenea acţiuni”155.

11.3.3. Condiţiile intentării

Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele condiţii: debitorul să fie inactiv; creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea (de

exemplu, debitorul este insolvabil); creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.

11.3.4. Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului, ceea ce produce următoarele efecte:

151 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 363152 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 344153 Eugeniu Safta – Romano, Examen teoretic şi practic refertor la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, în „Revista Română de Drept” nr. 9-12/1989, pag.97154 Liviu Pop, op. cit., pag.412-413; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 364-365; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.475155 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1405/30.06.1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag. 39

58

pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată, va putea să opună acestuia toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;

în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista dreptul care era ameninţat cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului.

11.4. Acţiunea revocatorie – pauliană – 11.4.1. Definiţie şi natură juridică

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.156

Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană, deoarece originea sa se află în dreptul roman, creatorul său fiind pretorul Paulus.

Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda creditorului său.

11.4.2. Domeniul de aplicare

În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene este acelaşi cu al acţiunii oblice.

11.4.3. Condiţiile intentării

Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură să determine sau să mărească insolvabilitatea debitorului;

creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este ulterioară, acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;

creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu oneros, terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.

În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul trebuie să facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl atacă, precum şi a prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor, care constă în faptul că acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat bunul urmăribil tocmai pentru a zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va putea să ceară anularea unui act de vânzare – cumpărare încheiat anterior creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat bunul unui terţ.”157

Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul respectiv s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau agravarea acesteia.158

11.4.4. Efectele acţiunii revocatorii

În cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat, dovedit fraudulos, va fi inopozabil creditorului, care, astfel, va putea urmări bunul.

156 Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.60157 Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 891/14.04.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică, pag. 82158 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 257/5.02.1983, în Culegere de decizii ale T.S pe anul 1983, pag. 42

59

Terţul dobânditor al bunului poate să păstreze bunul oferind o sumă de bani creditorului pentru satisfacerea creanţei sale.

Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de creditorul care a intentat o astfel de acţiune, nu şi faţă de ceilalţi creditori ai debitorului.

CAPITOLUL 12MODURILE DE TRANSMITERE A OBLIGAŢIILOR

12.1. Cesiunea de creanţă

12.1.1.Definiţie şi reglementare

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane.159

Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent (cel care transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul său pe al doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debitor cedat).

Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1391 – 1398 şi art. 1402 – 1404 Cod civil, în materia vânzării, dar creanţele pot fi cesionate şi prin contract de schimb sau contract de donaţie.

12.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: toate condiţiile de validitate ale unui contract referitoare la consimţământ, obiect,

capacitate şi cauză; contractul de cesiune este un contract consensual, cu excepţia cazului când

reprezintă o donaţie şi trebuie să se încheie în formă autentică; pentru încheierea sa valabilă nu se cere consimţământul debitorului; în principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, cu excepţia creanţelor

incesibile (de exemplu, pensia de întreţinere); pentru opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea trebuie să fie notificată debitorului sau

să fie acceptată de debitor printr-un act în formă autentică.

12.1.3. Efectele cesiunii de creanţă12.1.3.1. Efectele cesiunii de creanţă între părţi

159 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.377

60

Ca efect al cesiunii de creanţă, între părţi, creanţa trece în patrimoniul cesionarului, care ,prin transfer, devine creditor în locul cedentului.

Dacă cesiunea s-a făcut printr-un contract cu titlu oneros, indiferent de preţul pe care l-a plătit, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei.

Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care cesiunea de creanţă s-a produs printr-un contract cu titlu gratuit.

12.1.3.2. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi

În materia cesiunii de creanţă sunt terţi:- debitorul cedat;- cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe;- creditorii cedentului.

Faţă de terţi, cesiunea de creanţă îşi produce efectele numai de la data notificării sau a acceptării cesiunii de către debitor.

În consecinţă, până la momentul notificării sau acceptării, debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului.

În situaţia în care există mai mulţi cesionari, acela care îl notifică primul pe debitorul cedat, sau obţine din partea acestuia acceptarea cesiunii printr-un înscris autentic, va deveni terţ faţă de ceilalţi cesionari.

Prin cesiunea de creanţă, creditorii cedentului pierd un element al gajului general pe care îl au asupra patrimoniului acestuia, mai ales atunci când cesiunea este cu titlu gratuit.

12.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

12.2.1. Definiţie

Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.160

12.2.2. Reglementare

Codul civil a prevăzut în art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă şi prin subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte (solvens), care era terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor.161

12.2.3. Felurile subrogaţiei

În funcţie de izvorul său, subrogaţia poate fi:

subrogaţie legală; subrogaţie convenţională, care poate fi de două feluri:

- subrogaţie convenţională consimţită de creditor;- subrogaţie convenţională consimţită de debitor.

12.2.3.1. Subrogaţia legală

160 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 462161 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.381

61

Subrogaţia legală operează prin efectul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor, în acele situaţii prevăzute de Codul civil şi în materie de asigurare.

Potrivit art. 1108 Cod civil, subrogaţia legală există în următoarele cazuri:162

a) în folosul celui care , fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte altui creditor ce are preferinţă. De exemplu, un creditor chirografar plăteşte unui creditor ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia;

b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte creditorul ipotecar, cu intenţia de a evita urmărirea silită a bunului;

c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes să o plătească. Sunt obligaţi împreună cu altul: codebitorii solidari, codebitorii obligaţiilor indivizibile şi fidejusorii între ei.

d) în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi plăteşte din patrimoniul său un creditor al moştenirii.

Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, în limitele indemnizaţiei plătite.163

12.2.3.2. Subrogaţia convenţionalăa) Subrogaţia consimţită de creditor

Subrogaţia consimţită de creditor se realizează prin acordul de voinţă realizat, în mod expres, între creditor şi terţul care plăteşte datoria debitorului.

Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107 pct. 1 Cod civil şi prezintă următoarele trăsături caracteristice:

pentru a opera nu se cere consimţământul debitorului ci doar al creditorului iniţial;

trebuie să se producă concomitent cu plata; trebuie să fie expresă; chitanţa să aibă dată certă.

b) Subrogaţia consimţită de debitor

Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul de împrumută pentru a plăti creditorului, subrogând terţul împrumutător în drepturile creditorului iniţial.

Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107 pct. 2 Cod civil şi prezintă următoarele trăsături caracteristice:

este un act juridic solemn, ceea ce înseamnă că atât contractul de împrumut cât şi chitanţa de plată a datoriei trebuie să se încheie în formă autentică;

în actul de împrumut trebuie să se menţioneze expres suma care se împrumută pentru plata datoriei;

în chitanţa de plată a datoriei să se precizeze că aceasta s-a plătit cu suma împrumutată;

această subrogaţie nu presupune consimţământul creditorului;

162 Liviu Pop, op. cit., pag. 464163 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.382

62

dacă creditorul refuză plata, debitorul are la îndemână oferta reală urmată de consemnaţiune.

12.2.4. Efectele subrogaţiei

Indiferent de izvorul său, efectul principal al subrogaţiei este acela că subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului plătit, precum şi garanţiile creanţei şi poate să exercite toate drepturile şi acţiunile împotriva debitorului.

Împotriva debitorului terţul poate să intenteze şi acţiuni proprii în temeiul contractului de mandat, gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.

Subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate, iar în caz de plată parţială va opera proporţional cu suma plăătită.

CAPITOLUL 13MODURILE DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR

13.1. Novaţia13.1.1. Definiţie

Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.

13.1.2. Felurile novaţiei13.1.2.1. Novaţia obiectivă

Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi debitorul iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei vechi.

Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.

Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.

13.1.2.2. Novaţia subiectivă

Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.

Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă de noul creditor.

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor să plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.

13.1.3. Condiţiile novaţiei

Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractelor, precum şi următoarele condiţii speciale:

1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi;2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin novaţie;

63

3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă, valabilă, care să înlocuiască obligaţia veche;

4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie, cum ar fi părţile, obiectul sau cauza.

Referitor la condiţiile novaţiei, în practica judiciară s-a reţinut faptul că „potrivit art. 1130 Cod civil, novaţia nu se prezumă, voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act, iar novaţiei îi sunt necesare îndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege pentru încheierea contractelor.”164

13.1.4. Efectele novaţiei

Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte: stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale; dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual fiind rezultatul voinţei

părţilor.

13.2. Delegaţia13.2.1. Definiţie

Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în locul delegantului.165

Delegaţia a mai fost definită şi ca fiind o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.166

13.2.2. Felurile delegaţiei

Delegaţia este de două feluri:1. delegaţie perfectă – atunci când delegatarul îl acceptă pe delegat ca debitor şi-l

liberează pe delegant; această formă de delegaţie se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor;

2. delegaţie imperfectă – atunci când delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, având doi debitori, delegantul şi delegatul.

13.2.3. Efectele delegaţiei

Efectele delegaţiei sunt diferite, după cum ne vom afla în prezenţa delegaţiei perfecte sau imperfecte, astfel:

- în cazul delegaţiei perfecte, stinge obligaţia veche şi o înlocuieşte cu o obligaţie nouă, ceea ce înseamnă că delegantul va fi liberat faţă de creditor, faţă de care rămâne obligat delegatul;

- în cazul delegaţiei imperfecte, se adaugă un nou raport obligaţional celui preexistent, astfel că delegantul nu este liberat faţă de delegatar, iar acesta va mai avea un debitor, pe delegat.

164 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 177/11.02.1981, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…, pag. 81; Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1136/11.06.1999, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 127 - 129165 Liviu Pop, op. cit., pag. 470166 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.387

64

CAPITOLUL 14MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

Potrivit art. 1091 Cod civil, obligaţiile se sting prin plată, novaţie, remitere voluntară, compensaţie, confuziune, pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizării condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.

Analizând textul menţionat, în doctrină167 au fost formulate următoarele critici: novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor; prescripţia extinctivă duce la stingerea dreptului la acţiune în sens material; nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează chiar raportul juridic obligaţional.

Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în funcţie de mai multe criterii:1.După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului obligaţional:

a)moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care presupun manifestarea de voinţă a părţilor: remiterea de datorie şi compensaţia convenţională;b)moduri de stingere a obligaţiilor care nu implică manifestarea de voinţă a părţilor: imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.

2.După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului:a) moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului: compensaţia, confuziunea, darea în plată;b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

14.1. Compensaţia14.1.1. Definiţie şi reglementare

Compensaţia este acel mod de stingere specific obligaţiilor reciproce, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt, în acelaşi timp, creditor şi debitor una faţă de cealaltă, prin care obligaţiile se sting până la concurenţa celei mai mici.168

Reglementarea generală a compensaţiei este dată de dispoziţiile art. 1143 – 1153 Cod civil.

14.1.2. Domeniul de aplicare

167 Liviu Pop, op. cit., pag. 473 -474; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.393168 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 405-406; Liviu Pop, op. cit., pag.488; Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag.395

65

Potrivit dispoziţiilor art. 1147 Cod civil, compensaţia este un mod de stingere a oricăror obligaţii contractuale sau extracontractuale, cu următoarele excepţii:

- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar, celui care i-a fost luat bunul, chiar dacă este debitorul persoanei care şi-a însuşit bunul, nu i se poate opune compensaţia, întrucât nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate;

- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile care au fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar, depozitarul trebuie să restituie bunul primit în depozit;

- când creanţa este insesizabilă; cum este, de exemplu cazul pensiei de întreţinere.

14.1.3. Felurile compensaţiei

În funcţie de izvorul său, compensaţia poate fi de trei feluri: legală, convenţională şi judecătorească.

14.1.3.1. Compensaţia legală

Compensaţia legală este acea formă de compensaţie care operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul părţilor sau de o hotărâre judecătorească.

Codul civil, în art. 1144 prevede că această formă de compensaţie operează „chiar şi când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta.”

Pentru existenţa compensaţiei legale se cer îndeplinite următoarele condiţii169

obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având atât calitatea de debitor cât şi calitatea de creditor;

creanţele să aibă ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau bunuri fungibile, conform art. 1145 Cod civil, întrucât compensaţia legală nu este posibilă atunci când obiectul obligaţiei reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită;

creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică să neîndoielnice, determinate în întinderea lor şi să fi ajuns la scadenţă.

14.1.3.2. Compensaţia convenţională

Compensaţia convenţională este acea formă de compensaţie care operează prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale.

14.1.3.3. Compensaţia judecătorească

Compensaţia judecătorească este acea formă a compensaţiei care operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată de instanţa de judecată la cererea unuia dintre creditorii reciproci, hotărâre prin care se dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici.

14.1.4. Efectele compensaţiei

169 Liviu Pop, op. cit., pag. 489 – 490; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.388 - 389

66

Compensaţia stinge creanţele reciproce, precum şi garanţiile şi accesoriile acestora.Dacă între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi

compensabile, în cauză sunt incidente regulile aplicabile în materie de imputaţie a plăţii.În cazul compensaţiei judecătoreşti efectele se vor produce de la data rămânerii definitive a

hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus compensarea.

14.2. Confuziunea14.2.1. Definiţie

Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.170

14.2.2. Domeniul de aplicare

Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură contractuală sau extracontractuală, existând între persoane fizice sau persoane juridice.

În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea apare în materia succesiunii, atunci când succesiunea este acceptată pur şi simplu.

În raporturile dintre persoanele juridice, confuziunea operează în cazul în care două persoane juridice între care există un raport obligaţional se reorganizează prin comasare sau divizare.

14.2.3. Efectele confuziunii

Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale.În cazul obligaţiei solidare, dacă confuziunea se produce între creditor şi unul dintre

codebitorii solidari, creanţa nu se stinge decât pentru partea codebitorului solidar, fără a putea să profite şi celorlalţi codebitori.

14.3. Darea în plată14.3.1. Definiţie

Darea în plată este definită ca fiind acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.

Potrivit art.1100 Cod civil, pentru a opera acest mod de stingere a obligaţiilor este necesar consimţământul creditorului.

Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect, dar se şi deosebeşte de aceasta deoarece darea în plată are loc odată cu plata şi îl liberează pe debitor de executarea obligaţiei.

14.3.2. Efectele dării în plată

Principalul efect al dării în plată constă în stingerea obligaţiei ca şi plata. Condiţia care se cere este ca cel ce dă în plată să fie proprietarul lucrului prestat în locul celui ce trebuia prestat, pentru că altfel nu se va mai produce efectul dării în plată.171

170 Liviu Pop, op. cit., pag.492171 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.509

67

14.4. Remiterea de datorie14.4.1. Definiţie şi reglementare

Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său.172

Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.173

Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 – 1142 Cod civil.

14.4.2. Condiţiile remiterii de datorie

Remiterea de datorie este o convenţie care, pentru a fi valabilă, presupune manifestarea de voinţă a ambelor părţi, care poate avea loc şi printr-un testament, caz în care constituie un legat de liberaţiune.

Dacă remiterea de datorie s-a făcut printr-un act între vii, ea constituie o donaţie indirectă şi este supusă tuturor regulilor acesteia, cu excepţia formei autentice, în sensul că nu trebuie să îmbrace forma autentică.

14.4.3. Proba remiterii de datorie

În legătură cu proba remiterii de datorie, în cauză sunt aplicabile regulile de drept comun în materie de probă a actelor juridice, iar prin art. 1138 Cod civil au fost instituite prezumţii de liberare a debitorului:

în cazul în care creditorul înmânează debitorului originalul titlului constatator al creanţei, care este un înscris sub semnătură privată, operează o prezumţie absolută de liberare a debitorului;

în situaţia în care creditorul remite debitorului originalul titlului constatator al creanţei sale, care este un înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti, investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.

14.4.4. Efectele remiterii de datorie

În cazul remiterii de datorie, obligaţia se stinge, împreună cu toate accesoriile sale, ca şi cum ar fi fost executată.

14.5. Imposibilitatea fortuită de executare14.5.1. Definiţie şi reglementare

Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor este un mod de stingere a obligaţiei care operează datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestaţiei pe care o datorează, din cauză de forţă majoră-

Acest mod de stingere a obligaţiei este reglementat în art. 1156 Cod civil.

15.5.2. Domeniul de aplicare172 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsa, op. cit., pag. 4001; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., apg. 509; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 435173 Liviu Pop, op. cit., pag. 492

68

Imposibilitatea fortuită de executare este un mod de stingere a obligaţiilor propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi obligaţiilor de a face care implică un fapt personal ala debitorului.

Prin acest mod nu se sting obligaţiile de a da sau de a preda bunuri generice, conform regulii genera non pereunt.

De la această regulă există următoarele excepţii174: obligaţia nu se stinge dacă în momentul pierii lucrului, din cauză de forţă majoră,

debitorul era pus în întârziere, cu excepţia cazului în care debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul în care i l-ar fi transmis sau predat;

obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pr nedrept, nu se stinge dacă bunul a pierit din cauză de forţă majoră, debitorul urmând să execute obligaţia prin echivalent.

14.5.3. Efectele imposibilităţii fortuite de executare

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia acelor cazuri în care debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră.

174 Liviu Pop, op. cit., pag.494

69

70