ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC MASTERAND

Lect. Dr. IONEL BARBĂ ERVIN RUKAJ - FLORIN TRUŞESCU

Universitatea de Vest Timişoara

Facultatea de Drept

-2010-

1

Principiul descentralizării administraţiei publice

1.1.Definiţia

“Descentralizarea administrativă este acel regim in care administraţia intereselor locale este dată in grija organelor alese pe plan local de către colectivităţile locale.”1

“Descentralizarea in administraţie publică este un regim juridic opus centralizării, în care dezvoltarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru, ci de catre cei aleşi de corpul electoral sau desemnaţi de aceştia. În acest regim juridic autoritaţile locale nu mai sunt subordonate celor central, iar actele lor (chiar neconforme cu legea) nu mai pot fi anulate de acestea din urma, în cadrul sistemului administrativ, ci de către autoritaţi din afara acestuia, din sfera altei puteri - a puterii judecătoreşti ori in cadrul unui sistem jurisdicţional special constituit.”2

“Descentralizarea reprezintă repunera completă a principiilor democraţiei la baza doctrinei filozofice si a structurilor statului,3 ceea ce considerăm ca este valabil si în cazul statului român, odată cu întrarea în vigoare a Constituţiei din 1991.

În acest context, descentralizarea semnifică acea organizare administrativă care admite colectivităţilor umane (sau serviciilor publice) să se administreze ele însele sub controlul statului, care le atribuie personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.

Privită sub acest aspect, descentralizarea este acel sistem potrivit căruia, administrarea intereselor locale (comunale, orăşeneşti sau judeţene) se realizează de către autorităţi liber alese de către şi dintre cetăţenii colectivităţilor respective care au la dispoziţie, conform normele constituţionale, mijloace financiare proprii şi putere autonomă de decizie motive pentru care se consideră că acest sistem răspunde idee de libertate.”4

“Descentralizarea este, la fel ca şi centralizarea, o metodă de organizare şi conducere statală. Aceste două noţiuni nu se exclud una pe altă. Descentralizarea nu se opune centralizării politice a statului, nu are nimic comun cu raporturile existente între statul federal şi componentele federaţiei. Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele decât guvernul central şi pot gestiona cu mai multă eficientă resursele ce li se alocă în acest scop.”5

1 Alina Profiroiu,Ştiinţa administrativă,Editura Economică 2007,pag.1152 Romului Iulian Gheorghiu,Drept administrativ,Editura Economica 2005,pag.813 A se vedea, in acest semn ,Jean Boulouis în La Décentralisation,Publication des annales de á Faculté de Lettres, Aix-en-Province,Edition Ophrzs,Nouvelle série,no 44/1964,p.114 Corneliu Manda,Ştiinţta administraţiei,curs universitar,Editura Lumina Lex,Bucureşti 2007,pag 1425 Eugenia Vieru şi Dumitru Vieru,Drept constituţional si instituţii politice,Editura Economică 2005,pag.80

2

1.2.Aspecte generale

Descentralizarea apare, astfel, ca un regim administrativ opus centralizării, care tinde să creeze centre de administraţiune publică, cu drept de auto-legiferare asupra materiilor ce interesează localitatea şi în care rezolvarea problemelor locale nu se face de către autorităţi (funcţionari) numite de la centru, ci prin organe pluripersonale alese de la corpul electoral din acea localitate6. În acest regim juridic autorităţile locale nu mai sunt subordonate ierarhic celor centrale, ci au o anumită economie, iar actele lor nu vor mai putea fi anulate de autorităţile centrale, în cadrul sistemului administrativ, ci de către alte autorităti din sfera altei puteri, autorităţi judecătoreşti sau în cadrul unui sistem jurisdicţionar special, constituit aşa cum este în Franţa sau statul îsi rezervă un drept de control asupra activităţii acestor autorităţi.

În această formă de organizare administrativă, statul poate conferi, unor autorităţi publice locale şi dreptul de a exercita competenţe în unele probleme legate de ordinea publică sau de stabilirea impozitelor ori a celor de învaţământ, sănătate sau altele.

Acest regim administrativ se fundamentează pe un patrimoniu propriu al unităţilor administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură mijloacele materiale si financiare necesare satisfacerii întereselor şi nevoilor locale. Descentralizare administrativă reprezintă recunoaşterea personalităţii juridice unitaţilor administrativ teritoriale şi a colectivităţilor locale respective precum si a existenţei autorităţilor locale alese care le reprezintă şi care nu fac parte din sistemul autorităţilor statale, dar supuse unor forme control stabilite de lege .7 Deci, alegerile constituie criteriul descentralizării care se fundamentează pe liberul exerciţiu al drepturilor si libertăţilor cetăţenilor la nivel local. Descentralizarea se asigură de către cetăţeni prin participarea lor la rezolvarea problemelor locale, prin alegerea reprezentaţilor lor care vor constitui autorităţile administrative publice locale, ceea ce susţine afirmaţia că descentralizarea este “democraţia aplicată la administraţie”. Ea este cea mai amplă şi cea mai profundă, exprimând o filosofie democratică şi liberală.8

Descentralizarea constituie corolarul indispensabil al democraţiei, ea corespunde pentru organizarea administrativă, la ceea ce este democraţia reprezentativă pentru organizarea constituţionala.9 Descentralizarea administrativă apare drept consecinţă logică a regimului parlamentar care sta la temelia însăşi a statului democrat. Ea apare ca un proces politic, caracteristic societătii democratice, în care, între autorităţile centrale şi cele locale trebuie să se constituie relaţii de parteneriat, evitându-se contrapunerea si conflictul.

6 Dana Apostol “Problemele actuale ale descentralizării administrative”,Studii de drept românesc,nr 3-4/1991,pag 1437 Ioan Vida,op.cit.,pag 18 si 198 Ion Deleanu,op,cit.,vol 2,pag 599 Charles Debbasch,op.cit.,pag 200,Georges Budeanu,op.cit.,vol ll,pag 379-380

3

Gradul descentralizării administrative depinde de:

● numărul serviciilor publice date în competenţa autorităţilor locale; cu cât numărul acestora este mai mare, cu atât va fi mai mare si descentralizarea, şi învers, cu cât numărul acestor servicii publice va fi mai mic, cu atât şi descentralizarea este mai mică.

● modul cum sunt organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale; autorităţile pot fi alese sau numite (caz în care descentralizarea este mai mare) sau numite de autorităţile centrale (caz în care descentralizare este mai mică).

● în cazul când autorităţile locale sunt alese, poate exista condiţia ca ele sa fie confirmate de autorităţile centrale (situaţie în care descentralizarea suferă o îngrădire).

De asemenea, dacă autoritatea centrala are si dreptul de a dizolva, demite, suspenda autoritatea locală şi cu cât acest drept se exercită mai frecvent, descentralizarea va fi mai mică.

● forma în care se exercită: controlul special efectuat de autoritatea centrală (tutela administrativă); când priveşte numai legalitatea actelor emise de autoritatea locală, descentralizarea este mai mare decât atunci când priveşte si oportunitatea lor; când organul de control (tutela) are dreptul numai să aprobe sau să suspende actul autorităţii locale, descentralizarea va fi mai mare decât atunci când poate şi să anuleze actul; cu cât numărul actelor prevăzute de lege, asupra cărora se exercită controlul (tutela) este mai mare, cu atât şi descentralizarea administrativă va fi mai mică, şi invers, cu cât numărul acestor acte va fi mai mic, cu atât descentralizarea administrativă va fi mai mare; cu cât este mai mare numărul cazurilor de refuz de aprobare a actelor, ori a celor de suspendare sau de anulare al acestor, cu atât descentralizarea este mai mică.

1.3.Formele descentralizării

Descentralizare se exprimă prin două forme:descentralizare teritorială (administrativă) şi descentralizare tehnică.10

Descentralizarea teritorială administrativă presupune existenţa unei comunităţi de interese între cetăţenii unei unităţi administrativ teritoriale şi recunoşterea colectivităţii locale ca şi dreptul acesteia de aş rezolva ele însele problemele locale. În acest sens, Paul Negulescu definea principiul descentralizării ca un regim administrativ care admite “…că îngrijirea întereselor locale sau specifice să fie încredinţate la autorităţi ai căror titulari aleşi de corpul electoral local pot stabili norme valabile pentru locuitorii din acea localitate…”11

Ca atare,o colectivitate locală poate fi considerată descentralizată în măsura în care indeplineşte anumite condiţii si anume:

a) colectivitatea locală este dotată cu personalitate juridică;

10 George Burdeanu,op.cit.,vol 2,pag 393-34011 Paul Negulescu,”Tratat de drept administratriv”volumul 1 Bucureşti,1934,pag 610

4

b) recunoaşterea existenţei problemelor (treburilor) locale în mod distinct de problemele naţionale;

c) colectivitatea locală dispune de autorităţi locale proprii, alese;

d) colectivitatea locala este supravegheată de autorităţile statale numai printr-o forma de control specifică, stabilită prin lege;

Descentralizarea este regimul care permite naşterea de unităţi autonome care realizează democraţia locală, în contextul existenţei problemelor specifice ale colectivităţii locale, ce presupune implicit şi existenţa unor mijloace materiale de realizare a acestora, cum ar fi un patrimoniu propriu, un corp de funcţionari aleşi care să gestioneze treburile publice, precum si o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unor anumite surse proprii şi unui buget propriu.

De fapt, pe aceasta bază, colectivităţile locale existente in unităţile administrativ-teritoriale, li se şi acordă personalitate juridică ale cărei atribuţii sunt exercitarea de autorităţi locale alese.

Descentralizarea teritorială administrativă nu presupune independenţa colectivităţii locale faţă de statul în care ele sunt organizate.Ca atare, având in vedere dependenţa sa faţă de stat, autorităţile centrale îşi exercită dreptul de a supraveghea activitatea colectivităţii locale, print-o anumită formă de control, denumită tutelă administrativă. Tutela administrativă desemnează atât un control asupra persoanelor care sunt titulare în funcţiile autorităţii locale (exprimată prin posiblitatea de a se demite sau suspenda din funcţie), cât şi un control asupra actelor adoptate sau emise de către aceste autorităţi, ce constă in aprobarea lor, dar şi în anularea, suspendarea sau modificarea acestora. Aceasta noţiune a căpatat însă în timp şi un alt conţinut, tutela administrativă nu mai presupune aprobarea actelor autorităţilor autonome locale sau anularea lor pe cale administrativă, ci controlul se exercită de către instanţele judecătoreşti, fapt ce a făcut ca termenul de tutelă să fie înlocuit prin acela de control jurisdicţional, care are drept obiect doar verificarea legalităţii actelor, nu şi oportunitatea acestora.12

Descentralizarea tehnică desemnează acordarea unei anumite autonomii unui serviciu public determinat, căruia i se conferă personalitate juridică.13 Descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituţii publice sau a unor instituţii de utilitate publică care au dobândit personalitate juridică şi care au la bază proprietatea privată a statului ori a unor persoane fizice sau juridice. Ea corespunde mai mult exigenţelor unei repartiţii armonioase între diferitele ramuri ale administraţiei, care presupune existenţa unui control de tutelă.

12 Pierre Pactet,op.cit.,pag 5013 Charles Debbasch,op.cit.,,pag 203

5

1.4.Caracteristicile descentralizării

a) corespunzător fiecărei categorii de interese trebuie să existe un organism distinct în ierarhia administrativă - aceasta întrucât nu există identitate de nevoi si interese pentru toţi cetăţenii, în acelaşi timp, în orice parte a teritoriului şi în toate privinţele; ca urmare nu există nici necesitatea instituirii unor reguli administrative uniforme şi cu atât mai puţin nu există o aplicare uniformă a unor reguli care sunt şi trebuie să fie diferite;

b) fiecare organism din ierarhia administrativă trebuie să aibă personalitate juridică, capacitatea de a fi subiect activ şi pasiv de drepturi si obligaţii recunoscute prin legile de organizare;

c) statul trebuie să acorde unităţilor sale teritoriale anumite drepturi de putere publică, care să nu constituie însă concesiunea unui drept de autoguvernare, autorităţile centrale ale puterii executive rezervându-şi dreptul de a supraveghea activitatea autorităţii locale, exercitând asupra acestora un anumit tip de control.

Drepturile de putere publică ale colectivităţii teritoriale sunt drepturi derivate.

d) colectivităţile teritoriale trebuie să aibă dreptul de a avea un patrimoniu necesar indeplinirii atribuţiilor administrative, determinate prin legile de organizare;

e) colectivităţilor locale trebuie să li se acorde dreptul de aş alege ele însele administratorii, organele însărcinate cu gestiunea intereselor locale.

Diferenţa esenţială între centralizare si descentralizare constă tocmai în această caracteristică: administraţia descentralizată este administraţia condusă de organele locale (alese), in timp ce administraţia centralizată aleasă semnifică administraţia condusă de organele locale numite de către administraţia centrală;

f) existenţa unei competenţe pur teritoriale şi organice, a unei sfere de interese distincte unor functiuni administrative determinate prin legile de organizare;

g) colectivităţilor teritoriale trebuie să li se asigure venituri suficiente care să le confere independenţa, libertatea necesară, posibilitatea de a-si alege, ele însele, mijloacele financiare. Un principiu important al descentralizării afirmă că transferul competenţelor de la stat către coletivităţile locale trebuie să fie însoţit de transferul şi de resursele financiare corespondente.

Fără mijloace financiare nu există o reală descentralizare, unii autori mergând până într-acolo încât susţin că libertatea locală comunală este o chestiune de disponibilităţi bugetare.

6

1.5.Avantajele

● într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune înteresele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru.

● măsurile si deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale, întrucât acestea nu mai sunt nevoite să aştepte aprobări, în acest sens, de la centru.

● într-un regim de descentralizare, resursele materiale si financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare, pe care autorităţile le cunosc si le “simt”mai bine decât autorităţile centrale.

● funcţionarii publici aleşi sau numiţi,în regimul descentralizării administrative, pe un teritoriu limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice si rutiniere în activitatea locală, aducând de fiecare dată un suflu nou în gestionarea treburilor locale.

● participarea locuitorilor (prin alegeri) la desemnarea autorităţilor locale accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a “cetăţii’ şi-l determină să caute şi să găsească ei înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă.

1.6.Dezavantajele

● într-un regim descentralizat, autonom, actiunea puterii centrale este mai îngreunată deoarece nu în toate cazurile aceasta se racordează în totul la acţiunile autorităţilor locale, mai ales când şi descentralizarea are un grad mai pronunţat.

● alegerile autorităţilor descentralizate, sublinia profesorul Taraganul, ”introduce în administraţia locală politica de partid, care acaparează si viciază totul ”. Lipsa de competenţă şi de răspundere, demagogia şi servilismul sunt unele dintre cele mai mari inconveniente ale acestui mod de recrutare a autorităţilor descentralizate.

● uneori, în localităţile mici este greu să se găsească buni specialişti în administraţia publică, în stare să poată gira serviciile publice, pe care descentralizearea (mai mare) o pune pe seama autorităţilor locale.

● pe planul gestionării patrimoniului şi al finanţelor, descentralizarea sporeşte numărul autorităţilor cu patrimoniu propriu şi buget propriu, fapt ce îngreunează realizarea unui control eficient asupra utilizării banului public şi împiedică formarea unei viziuni corecte asuprea finanţelor ţării.

7

Descentralizarea administrativăÎn Romania

A doua secţiune a capitolui V al Titlului III din Constituţia României este consacrată administraţiei publice locale, care este fundamentată pe principiul descentralizării. Acest fapt este susţinut de dispoziţiile art. 120, alin 1 din Constituţia României, conform cărora “Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”

Acest text pune în evidenţă recunoaşterea constituţională a dublei accepţiuni a unităţi administrativ-teritoriale, pe de o parte comuna, oraşul şi judeţul, potrivit art.3, alin.(3) sunt unităti teritoriale ale statului, delimitate prin lege, în care sunt împlatante serviciile deconcentrate ale administraţiei de stat, iar pe de altă parte, recunoaşterea ca entităţi teritoriale distincte a comunelor, oraşelor, municipiilor care reprezintă primul nivel al realizării autonomiei locale şi a judeţelor (art.121 şi 122), înţelese ca grupuri teritoriale ale colectivităţilor locale de bază, care se află la cel de-al doilea nivel al administratiei publice locale.

Constituţia admite posibilitatea stabilirii unităţilor administrativ-teritoriale ale statului prin suprapunere cu colectivităţile locale care le compun sau prin delimitarea unor colectivităţile locale de organizare administrativă a statului.

Legea nr. 215/2001 dezvoltă şi detaliază principiile constituţionale, precizând că autonomia locală este administrativă si financiară, ea priveşte organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, reprezentând dreptul si capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a gestiona, în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în intersul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. Constituţia României şi Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 stabilesc că administraţia publică locală este o structură a administraţiei publice, cu o natură juridică aparte, datorită faptului că işi trage forţa din voinţa alegătorilor locali, constituită din autorităţi administrative autonome alese, consiliul local, primarul si consiliul judeţean, care rezolvă, conduc şi exercită treburile publice locale, sub controlul de legalitate al autorităţilor statului.14

Descentralizarea administrativă in România are la bază, în afara autonomiei organizatorice si funcţionale şi o autonomie patrimonială şi financiară susţinută de impozite şi taxe locale.

14 Corneliu Manda si Cezar Corneliu Manda,op.cit.,pag 192-221

8

II.Autonomia locală în România

2.1.Definiţie

Prin autonomie locală se înţelege dreptul si capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona si gestiona, în cadul legii, în nume propriu si în înteresul colectivităţii locale, o parte importantă a treburilor publice. Acest regim se regăseşte în normele constituţionale precum şi în legea de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale.15

Autonomia locală este forma modernă de exprimare a principiului descentralizării administrative. Aceasta este asociată cu stabilirea unui statut distinct al colectivităţii locale, al autorităţilor acestora, în raport cu administraţia de stat şi cu autorităţile care exercită funcţiile acestuia în unităţile administrative teritoriale.16

2.2.Aspecte generale

Autonomia locală se îmbină cu deconcentrarea administrativă, în sensul că în unităţii administrative-teritoriale există autorităţi administrative locale, autonome, alese de colectivităţi locale, care satisfac interesele publice locale, precum şi autorităţi ale administraţiei teritoriale de stat, deconcentrate la nivelul circumscripţiilor teritoriale, care exercită, prin delegare, unele atribuţii statale, dar satisfac şi interese ale colectivităţiilor locale.

Dacă centralizarea corespunde imperativelor de unitate, descentralizarea administrativă corespunde celor de diversitate. Organizarea administrativă nu s-a realizat niciodată într-o manieră categorică, pe o singură dimensiune. Astfel centralizarea excesivă, cât şi autonomia absolută sunt de condamnat, eforturile îndreptându-se spre a doza corect, spre a realiza un echilibru între cele doua extreme.

Deconcetrarea administrativă constă în lărgirea sferei de atribuţii a serviciilor si agenţilor autorităţii centrale (executive) de la nivel local, adică “în transferarea puterii de decizie a puterii centrale către reprezentanţii săi locali, menţinându-se strânsă dependenţa de subordonare a 15 Iulian Romuls Gheorghiu,”Ştiinţa administraţiei”Editura Economică 200516 Emil Bălan,”Însituţii administrative”Editura C.H.Bech 2008

9

acesteia din urmă”17 şi ea nu poate fi decât o centralizare administrativă atenuată sau o varietate a centralizării.

Autonomia locală, privită exclusiv din punct de vedere administrativ, nu apare decât ca o ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării adminstrative. În aparenţă, aceasta reprezintă transformarea unor competenţe administrative de la nivel central către diverse organe sau autorităţi administrative, care funcţionează autonom în unităţile administrativ teritoriale, fiind alese de către colectivităţile locale respective.

Satisfacerea întereselor generale ale comunităţii naţionale nu poate fi încredinţată decât administraţia statului. Unitatea statului este asigurată de administraţia sa, care desfăşoară o activitate raţională şi eficientă ce descurajează orice tendinţă ostilă din interiorul sau exteriorul ţării.

O viaţă locală intensă poate dinamiza civilizaţia popoarelor libere. La nivelul colectivităţilor locale se dezvoltă solidaritatea şi sunt organizate în mod democratic numeroase activităţi în serviciul populatiei. Locuitorii unei colectivităţi locale sunt în măsură de a realiza educaţia civică, de a se ocupa împreună cu avutul public, de a simţi, zi de zi, că binele fiecăruia depinde de binele întregii colectivităţi, de a înţelege că trăiesc intr-o societate şi că viaţa în cadrul unui grup, unei colectivităţi cere reciprocitate, devotament şi chiar sacrificiu.

Pe plan local, în România, se instituie administraţia modernă prin legile lui Cuza. În concepţia acestor acte normative, judeţul si comuna erau circumscripţii teritorial administrative investite cu personalitate juridică, având atribuţii cu caracter patrimonial si cu putere publică.

În prezent, în România, structura teritoriului este reprezentată de judeţe. Ca circumscripţie administrativ teritorială intermediară între autorităţile centrale şi autorităţile locale din municipii, oraşe, comune şi sate, judeţul are sarcina principală de a îndruma, coordona şi controla activitatea administraţiei. Prin coordonare se simplifică activităţile autorităţilor locale, se evită paralelismele şi încălcările de atribuţii între organele administraţiei.

Funcţia de coordonare efectuată de judeţ constituie trăsătura sa fundamentală şi trebuie să aibă un caracter permanent. Ea se fundamentează pe o clasificare raţională şi completă a documentelor administrative. O circulaţie defectuoasă a documentelor administrative determină o coordonare nesatisfăcătoare. Documentaţia adminsitrativă trebuie să fie centralizată pe judeţ, pentru a se realiza în condiţii de eficienţă şi funcţiile de prevedere şi organizare. În plan local, actul administraţiei publice se realizează, atât în mediul urban, cât şi în cel rural.

Prin Constituţia din 2003 s-au adus schimbări importante în ceea ce priveşte reglementarea organelor locale care se subordonează pe orizontală faţă de prefect şi pe verticală faţă de ministru.

Constituţia cuprinde două principii ale administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale şi anume autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice.

17 P.Bonard,Precis de Droit Administratif,Paris 1943

10

Principiul autonomiei locale stă la baza raporturilor dintre autorităţile comunale şi orăşeneşti sau judeţe, pe de o parte şi autorităţile statale guvernamentale sau departamentale, pe de altă parte.

Principiul descentralizării serviciilor publice prevede înfiinţarea unor servicii publice în comune sau oraşe şi desfiinţarea lor la nivel judeţean sau central; de asemenea, apare şi posibilitatea deconcentrării serviciilor publice, care presupune posibilitatea exercitării doar a unei tutele administrative din partea “centrului” şi configurarea unei zone de autonomie pentru aceste servicii, în funcţie de situaţiile existente.

Autonomia locală în comune şi oraşe se realizează prin două autorităţi: consiliul local, respectiv primarul, ambele alese în condiţiile legii. Autorităţile comunale şi orăşeneşti nu se află într-un raport de subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană sau centrală. Aceasta nu exclude, însă, exercitarea de către consiliul judeţean a prerogativelor sale de autoritate coordonatoare; de către prefect, a dreptului său de control al legalităţii sau de către Guvern – a sarcinii sale de conducător al administraţiei publice.

Structura administraţiei publice în România:

11

I.Administraţia publică centrală de specialitate:

organele supreme ale administraţiei publice: Preşedintele României şi Guvernul;

organele centrale de specialitate: o ministere şi alte organe subordonate Guvernului;o autorităţi autonome.

instituţii centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor autonome (inclusiv cele organizate ca regii sau societăţi comerciale).

II. Administraţia de stat din teritoriu: Prefectul; Comisia administrativă: Serviciile ministerelor şi ale celorlalte organe

III. Administraţia publică locală: Autorităţi comunale şi orăşeneşti

o Consiliul localo Primarul

Consiliul judeţean – autoritate de coordonare a consiliilor comunale şi orăşeneşti

Concluzii

12

Principiului centralizării i s-a adus, pe lângă deconcentrare un al doilea corectiv principal, respectiv descentralizarea, care constă în posibilitatea recunoscută de putere centrală, colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte ori decizii, fără a se consulta în prealabil cu centru sau a cere aprobarea acestuia. Autoritatile publice locale, respectiv primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom, principiu al cărui temei constă în aceea că nu mai sunt numite de puterea centrală, ci alese de colectivităţile locale.

Descentralizarea este reglementată în aşa fel încât să nu fie în contradicţie cu centralizarea şi nu are legătură cu principiile statului federal. Autorităţile descentralizate sunt autorităţi administrative publice locale care nu sunt subordonate la centru, fiind autonome, respectiv: Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi primarii.

Descentralizarea are la bază principiul potritiv căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele şi-şi gestionează cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă precum şi cele create pe plan local, prin autorităţile alese la nivelul judeţului sau localităţii.

Deconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor diferă de descentralizare fiind un alt principiu al Statului unitar, care înseamnă că pe plan local se înfiinţează servicii publice (corespondente ale ministerelor) care sunt doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul de Interne, etc., înfiinţează şi organizează la nivelul judeţelor servicii publice, denumite inspectorate, care sunt total diferite de autorităţile administraţiei publice locale, autorităţi ce funcţionează pe principiul descentralizării.

Conceptul de serviciu public are două sensuri: primul de activitate şi al doilea de organism. Prin serviciu public înţelegem acea activitate desfăşurată în regim de drept public, în scopul satisfacerii continue şi permanente a intereselor generale, naţionale şi locale, desfăşurată de o structură organizatorică special înfiinţată prin lege sau pe bază legii, de către stat, judeţ, municipiu, oraş şi/sau comună, investită cu o anumită competenţă, dotată cu mijloace materiale şi băneşti şi încadrată cu personal de specialitate, cu regim de funcţionar public. Serviciile publice pot fi de trei feluri: legislative, judecătoreşti şi administrative.

Bibliografie

13

1) Romulus Iulian Gheorghiu, ”Drept administrativ”, Editura Economica 2005

2) Eugenia Vieru şi Dumitru Vieru, ”Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Economica 2005

3) Alina Profiroiu, ”Ştiinţă administrativă”, Editura Economica 2007

4) Corneliu Manda, ”Ştiinţa administraţiei, Ediţia II, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2007

5) Romulus Iulian Gheorghiu, ”Ştiinţa administraţiei”, Editura Economica 2005

6) Emil Balan, ”Instituţii administrative” Editura C.H.Bech 2008

7) Conf.univ.dr. Valerică Dabu, ”Drept constituţional şi instituţii politice”, Bucureşti 2001

8) Mihaela Onofrei, ”Administraţie publică”, Editura „Universităţii Alexandru Ioan Cuza” 2007

14