Serie nouă · Anul XXIII · nr. 9-10 (259-260) · Suceava · septembrie - octombrie 2012

Re

vis

tă a

So

cie

tăți

i S

cri

ito

rilo

r B

uc

ov

ine

ni

BUCOVINALITERARĂ

BUCOVINALITERARĂ

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

REDACŢIA:

Sabina FÎNARUCarmen Veronica STEICIUCAlexandru Ovidiu VINTILĂ

COLEGIUL DIRECTOR:

Acad. Dimitrie VATAMANIUCProf. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERUProf. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUCIon BELDEANUNicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:

Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)Liviu ANTONESEI (Iaşi)Leo BUTNARU (Chişinău)Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)Mircea A. DIACONU (Suceava)Constantin DRAM (Iaşi)Horia GÂRBEA (Bucureşti)Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaE-mail: bucovina.literara@yahoo.com

Număr ilustrat cu reproduceri după picturi realizatede artistul plastic Cătălin Alexandru Chifan

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şiImprimeriilor Literare din România

(A.R.I.E.L.)

Răspunderea pentru opiniile exprimate revineîn exclusivitate autorilor.

Tipar: SC TIPOLIDANA SRLE-mail: office@tipolidana.ro

Apare cu sprijinulConsiliului Județean SuceavaPreşedinte - Cătălin Nechifor

Sub egida Bibliotecii Bucovinei„I. G. Sbiera“ Suceava

Director - Gheorghe Gabriel Cărăbuş

autograf traian t. coșovei

1

Toþi s-au apucat sã scrie despre singurãtatea îndepãrtatã, vulgarã.De fapt, ei se rugau la zeii dubioºi, sã fie lãsaþi pe afarã – departe de amintirile care le atârnã la gât ca o cãmaºã murdarã.

Premeditau ploaia ºi consecinþele ei.

Mulþi ºi nefericiþi de bunãstarea zilei de mâine, muºcau din albul trupului tãu fãrã vorbire, fãrã cuvinte – lepãdaþi cu ceasul de aur la mânã într-o lume care nu mai are timp sã-i asculte.

Se ascundeau dupã un viitor mânios ca o furtunã de varã, fugeau de un trecut pe care îl consideraserã, odinioarã, tras pe sfoarã. Mãscãricii de cuvinte care juraserã strâmb, cu ochii plini de noroi, priveau mulþãmiþi la groapa generoasã din noi.

ªopteau încet, din ureche în ureche, cuvinte moi, vorbe dulci ºi schelete.

Predestinarea ploii

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Liviu IoanSTOICIU

jurnal comentat

Luni, 15 octombrie 2012, la prânz: înainte să vin la computer să scriu aici, am frunzărit rapid știrile pe Internet. De necrezut, de la primele ore de azi conștientizez iar că separatismul teritorial e în floare (las la o parte faptul că din 1989 nu s-a mai unit nimeni, statal, din contră, o dată cu prăbușirea comunismului, URSS s-a risipit, „republicile sale socialiste” au devenit state independente, la fel s-au rupt statele federale din Iugoslavia, apoi s-a separat Cehoslovacia, apoi Serbia-Kosovo). Ce aflu în această dimineață? Întâi, că Scoția va organiza „în deplină legalitate” referendumul de independență față de Regatul Unit (premierul Marii Britanii și-a dat acordul), apoi că în Belgia a câștigat alegerile locale Partidul Național Flamand, separatist (liderii acestui partid, alături de o majoritate flamandă, vor divizarea țării, în ideea că „bogata regiune belgiană vorbitoare de limbă flamandă nu ar trebui să subvenționeze Valonia, partea mai săracă a țarii, vorbitoare de limbă franceză”, o bazaconie). Tot azi aud că în marea Republică Cehă (în care s-a făcut mereu caz de democrația sa nobilă europeană postcomunistă), după alegerile regionale, vin la putere comuniștii (chiar marxiștii, în Cehia există un partid comunist, asemenea celui din „Republica Moldova”) alături de social-democrați, într-o coaliție de stânga covârșitoare. Se schimbă lumea, și „naționaliștii” fac jocul în interiorul Uniunii Europene?

În acest context, România lasă senzația că merge împotriva curentului și că teritoriile sale pierdute ar putea să se întoarcă la „patria mamă”. Ha! În condițiile în care, în 1992, de independenta „Republică Moldova” s-a separat Transnistria (care și-a declarat și… independența, fără să fie

recunoscută de nimeni). Tot azi „iau la cunoștință” că Rusia imperială postcomunistă „ar recunoaște independența Transnistriei, dacă Republica Moldova se va uni cu România”. Las la o parte faptul că Germania, prin cancelarul ei actual (care a fost în vizită oficială la Chișinău), dorește o federalizare a actualei „Republici Moldova”, nu o unire a ei cu actuala Românie. Vedeți, tot Rusia și Germania „tratează” peste capul României (Tratatul Ribbentrop-Molotov funcționează tacit, nu întâmplător el n-a fost dezavuat nici în Tratatul României cu Ucraina, din 1997, legat de teritoriile românești ocupate de URSS și revenite aberant Ucrainei după „independența” sa; Ucraina n-a existat niciodată ca stat independent, a existat doar o Ucraină Sovietică, inițial o Rusie Kieveană, cu o istorie dusă la extrem). Altfel, sigur că „Basarabia e România”, scrie pe toate gardurile, dar oficial nu vorbește nimeni de unire, de întoarcere a Basarabiei (fie și fără cele trei-patru județe istorice din sud, acaparate de Ucraina) în granițele României. Într-un scenariu în care Ținutul Secuiesc vrea să se separe oficial de România (și Transilvania și Banatul să devină stat autonom), o revenire a Basarabiei la România ar reîntregi Moldova și Țara Românească din secolul al XIX-lea – din acest puzzle lipsind Bucovina de Nord și Ținutul Herța, plus județele românești din sudul Basarabiei, ocupate azi abuziv de Ucraina (vorbim de „Nordul ocupat al Bucovinei”, sau de „Bucovina din

Scenarii separatiste teritorialși un scenariu incredibilde unire. Ce se mai aude

de Bucovina noastră ocupată?

22

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Ucraina” sau de cealaltă Bucovină, cum scrie Ion

Beldeanu în cartea lui, „Bucovina care ne doare”, reeditată anul trecut la Suceava).

Ce mi-a fost dat să mai citesc zilele trecute? Că „România pregătește anexarea Bucovinei de Nord, conform unui oficial ucrainean”. Am rămas mut. La orice mă așteptam, dar la o asemenea diversiune nu. De necrezut, ocupanții ucraineni se plâng de faptul că România vrea să-și… anexeze propriul teritoriu. Doamne ferește și apără – citiți știrea: România ar face pregătiri pentru anexarea Bucovinei de Nord, sub pretextul reîntregirii Sudului și a Nordului Bucovinei, susține Sergey Deev, Secretarul Congresului Civil-Constituțional Ucrainean și președintele Comisiei pentru relații ucraineano-române. „Acest lucru se va întâmpla în timpul următoarei crize politice din Ucraina, va fi un proces foarte rapid și puțin dureros“, a mai declarat acesta, citat de portalul de știri MIGnews.com.ua și preluat de Adevarul. „În regiunea Cernăuți, mai mult de 100.000 de oameni au cetățenie română. La frontierele țarii a crescut numărul posturilor de control, iar poliția de frontieră este înlocuită cu civili care dețin câte două pașapoarte, unul ucrainean și unul românesc“ - mai adaugă Deev. Conform acestuia, în săptămâna următoare anexării ar urma ca românii din regiune să organizeze un referendum, „în care marea majoritate a cetățenilor, având și pașaport ucrainean, și românesc, vor susține unirea cu Bucovina, astfel încât aceasta să revină în granițele sale de până în anul 1940". Deev susține că deține informații potrivit cărora acest scenariu se află într-un stadiu foarte activ de pregătire, iar Ucraina nu se va putea opune. „România este stat membru al NATO și, în consecință, orice acțiune de răspuns împotriva României va atinge întreaga Alianță Nord-Atlantică. Această problemă a fost discutată și în cadrul summitului NATO de la Chicago, împreună cu situația din Transnistria. La acel summit, Bucovina a fost trecută pe lista cu posibile zone de conflict militar“ - a concluzionat expertul. Nu pot să cred. Să vorbești de o… anexare a Bucovinei de Nord (și a Ținutului Herța, neapărat; și a județelor istorice din sudul Basarabiei, ocupate de URSS, în interiorul RSS Ucraina?) la România, azi, e un vis al bieților români (în majoritate declarați oficial… moldoveni ucraineni la Cernăuți), de fapt, abandonați de Iliescu-Constantinescu-Băsescu în Ucraina.

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

3

Gheorghe Grigurcu, Ilustrate din amarul târg, Florești - Cluj, Limes, 2012

Valeria Manta Tăicuțu, Laudate Dominum, Râmnicu Sărat, Valman, 2012

Vasile Muste, Cartea împăcării cu iarba, Cluj-Napoca, Grinta, 2011

Viorica Petrovici, Cascada cu ambele capete în cer, Iași, Tipo Moldova, 2012

Florin Dochia, Șarpele dezaripat, Iași, Princeps Edit, 2008

Sânziana Mureșeanu, Călătorii, Cluj-Napoca, Eikon, 2012

invitatul revistei

Alexandru-Ovidiu Vintilă: Stimate domnule Lucian Vasilescu aţi anunţat în ianuarie 2012 că veţi mai publica o singură carte, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (despre modesta mea ratare personală). Ce v-a făcut să luaţi o astfel de decizie? Detaliaţi, vă rog. Lucian Vasilescu: Aşa am spus şi aşa o să şi fac. Textul în care mi-am luat acest „angajament” a apărut în revista Luceafărul, pe câteva site-uri şi pe blogurile unor prieteni, care au avut amabilitatea să-l găzduiască. Îl voi relua, ca un soi de Cuvânt înainte, şi în deschiderea volumului. Ţi-l trimit, aşa cum a fost scris, şi te rog să decupezi din el, pentru Bucovina literară, ce şi cum doreşti. Aş putea, desigur, detalia, aş putea exemplifica, dar asta ar însemna să devin polemic şi nu (mai) am deloc chef de polemică. Am chef (mi-e dor) de linişte, de mine însumi şi de bucurie. Am chef de poezie şi tocmai din acest motiv n-am să mai public. Iată textul cu pricina – poţi prelua din el ce pasaje doreşti sau poţi să nu publici nimic:

Circuitul manelei în natură –exerciţiu de adecvare

Generoasa propunere pe care mi-a făcut-o prietenul Horia Gârbea, aceea de a colabora la numărul din ianuarie 2012 al revistei Luceafărul, m-a găsit zgâriind cu peniţa (prinsă în toc şi muiată în călimară) în paginile unui registru cu coperte groase, la un poem. Cam de doi ani scriu aşa, cu tocul, şi sper ca, atunci când voi isprăvi, să public ce-am scris, într-o carte. Mi-am propus să fie ultima carte pe care am s-o public. Îi ştiu de pe acum titlul, îi ştiu şi subtitlul şi motto-ul. N-am să mai public cărţi

de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul” este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă opresc şi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început. Am început la 1 aprilie 1990, tot la „Luceafărul”, angajat de Laurenţiu Ulici drept secretar de redacţie. Pe atunci eram pregătit pentru ceea ce speram să se întâmple, acum nu sunt deloc dispus să-mi asum ceea ce s-a întâmplat. Pe atunci viitorul îmi părea o formă pentru care credeam că voi genera şi eu conţinut. Acum, viitorul este departe de a fi ce-a fost. Pe atunci abia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o să devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de umanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun. Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii de pază ai democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată jalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea meciurilor o manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de fotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe teren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar

44

LucianVASILESCU

„În mod normal, poezia artrebui să fie un simptom al

sănătăţii unui popor, al limbiişi al valorilor sale. Acum

şi aici, din păcate, nu este cazul”

Lucian Vasilescu împreună cu soţia, Mirela şi Clara, fiica cea mică

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

sta în cale, întru gloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa. În zumzetul ăsta zgârâi şi eu cu tocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poezie pe care o voi mai publica. Am crezut, vreme de mai bine de douăzeci de ani, că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit în plin coşmar – ce-i drept, tot un vis şi acesta. Am mai crezut şi că binomul gazetărie-poezie este unul funcţional. Despre cuvinte am crezut că ele sunt cele care ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Am crezut în puterea lor de a zidi, de a întemeia. Şi am avut dreptate, de fiecare dată, doar că lucrurile nu stau cum am crezut eu în lumea asta, în limba asta şi nici acum. Pe de altă parte, bag de seamă că se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei „lumi literare” mai mult despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu găsesc că lucrurile ar trebui să stea fix pe dos.

De asemenea, mai observ şi că receptarea instituţională a poeziei (cea care generează şi orientează, atâta câtă este, şi receptarea publică) porneşte tot de la autor pentru a ajunge (abia uneori) la text. Iarăşi anapoda. Sau cel puţin aşa cred eu. În fine: constat şi că reacţia literară de rezistenţă la sistem este înlocuită, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, de o reacţie de adecvare. Drept pentru care mă voi adecva şi eu la mine însumi şi, după ce voi publica această ultimă carte, mă voi retrage înăuntrul bucuriei, speranţei şi libertăţii din care mă nutream, scriind, înainte de 1989. Doar că n-am să mai public. Nu vreau să sune patetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) un fel de a scrie, complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea ca aşa cum a fost (şi încă este), aşa să şi rămână.

PS Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi publica volumul „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (despre modesta mea ratare personală)” anul acesta, la o editură importantă, dar care nu a mai publicat niciodată literatură, cu atât mai puţin poezie. Aş vrea ca, împreună cu editorul, să facem

5

Lucian, Paco şi Clara

Lectură de poezie la Sibiu, Festivalul Artgothica, 2011

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

în aşa fel încât cartea să aibă parte de o lansare specială şi de o difuzare care să ocolească locurile/ reţelele comune. „Ţara mea...” va fi disponibilă exclusiv pe suport de hârtie. Celelalte cărţi, publicate de-a lungul vremii, vor putea fi găsite pe un site pe care îl voi „inaugura” în curând. De aici înainte, dacă textele mele vor mai fi invitate la întâlniri publice (lecturi, festivaluri) voi continua să le însoţesc, pentru că aşa se cuvine. Totodată, am hotărât să nu depun, atunci când va apărea, ultimul meu volum pe masa niciunui juriu literar. Mai mult: îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare al oricărui premiu literar sau pentru literatură. Aş vrea să fiu bine înţeles: nu acuz – doar constat şi mă recuz.

decembrie 2011

A. O. V. : Ce ar trebui să se întâmple ca să renunţaţi la ideea de a nu mai publica literatură?L.V.: Ar trebui să se întâmple ceea ce ar fi trebuit să se întâmple acum 23 de ani (am luat ca reper luna decembrie a anului 1989). Din păcate, nu văd cum

ar fi posibil. Proiecţiile mele despre trecut sunt radical diferite de trecutul însuşi, iar proiecţiile mele despre viitor arată cu totul altfel faţă de felul în care ni se arată a fi viitorul. Iar prezentul, ca să spun şi despre el ceva, îmi pare a fi doar un timp cronologic, golit de orice sens, de orice conţinut.

A.O.V.: Aţi debutat în poezie cu volumul Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, Bucureşti, Nemira, 1995 (Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). Rememoraţi acele momente pentru cititorii noştri.L.V.: La vremea cu pricina, editura Nemira era cea mai „pe val” editură din România şi nu publica, programatic, poezie. Nu cunoşteam, personal, pe

nimeni acolo, în 1994, când le-am bătut la poartă (aveau sediul într-o casă, prin zona 1 Mai). Am intrat în curte şi nu mai ţin minte cine m-a îndrumat către Dan Petrescu – domnia-sa se ocupa (şi) de literatura română contemporană. Pe Dan Petrescu îl

66

La Palatul Elisabeta, în preziua plecării în turneul de lecturi Scriitori pe Calea Regală, 2008

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

„cunoşteam” de la televizor, ca să zic aşa. I-am spus că am un manuscris şi vreau să-l propun editurii. M-a întrebat despre ce e vorba şi i-am spus că e un volum de poezie. Mi-a răspuns pe dată, politicos, dar ferm: „Nu publicăm poezie! ” „Dacă tot am bătut drumul până aici, am să vă las manuscrisul” – am zis şi i l-am lăsat pe birou. Apoi m-am retras. Peste aproape un an, într-o seară, am primit un telefon acasă. Era Dan Petrescu. Mi-a spus că au decis să-mi publice volumul şi să fac bine să vin degrabă la editură să semnăm contractul. Contractul l-am semnat cu Valentin Nicolau, patronul şi directorul editurii. Una dintre clauzele contractului prevedea că voi primi, ca drepturi de autor, o sumă forfetară (am întrebat ce-i aia, că pe atunci nu ştiam) deloc neglijabilă. Cartea a apărut foarte repede şi a fost lansată la Târgul estival de carte de la Bucureşti, în 1995. Am fost fericit. Am crezut „că plouă soare”. Şi poate chiar a plouat puţin. Le mulţumesc încă odată lui Valentin Nicolau şi lui Dan Petrescu şi celorlalţi membri ai echipei de la Nemira din vremea aceea, care au contribuit la apariţia, lansarea şi promovarea cărţii mele de debut – Dana Moroiu, Costel Postolache, Emil Bărbulescu şi Vlad T. Popescu. Aş mai vrea să amintesc un lucru: la vremea când scriam Evenimentul zilei... renunţasem la slujbă, drept pentru care soţia mea şi-a mai luat, ea, încă una. Lucra de dimineaţa până noaptea târziu. La un moment dat, stânjenit de această stare de lucruri, am vorbit cu Gabriel Rusu, criticul literar, care era pe vremea aceea redactor-şef adjunct la Evenimentul zilei şi l-am rugat să-mi înlesnească o întâlnire cu Ion Cristoiu. În epocă, la Ion Cristoiu făceau coadă toate mărimile zilei. Nu ştiu cum a făcut Gabriel Rusu, dar mi-a aranjat întâlnirea solicitată. Am intrat în biroul lui Ion Cristoiu şi i-am spus, dintr-o suflare, că eu scriu un volum de poeme care se cheamă la fel ca ziarul, că mai am nevoie de câteva luni (nu mai ţin minte câte i-am spus) şi că pentru lunile alea, cum n-am slujbă, îl rog să-mi plătească o leafă de redactor, fără ca eu să calc prin redacţie, astfel încât să-mi pot termina cartea. Omul a făcut ochii mari, n-a zis nimic, l-a chemat pe Gabi Rusu şi i-a spus să mă ducă să-mi fac formele de „angajare”, ca să mă poată plăti. Peste câteva luni (timp în care am trecut pe la ziar doar în zilele de leafă) fix la termenul solicitat, eram din nou în biroul lui Ion Cristoiu, cu manuscrisul subsuoară.

Am vrut să-i arăt că nu-l minţisem. Acum, când mă uit în urmă, poveştile de mai sus (cât se poate de adevărate) îmi par irepetabile...

A.O.V.: Când aţi simţit că biografia dvs. va fi una dedicată scrisului?L.V.: Am visat, mai degrabă, că biografia mea va fi una dedicată scrisului, iar lucrul ăsta s-a petrecut destul de târziu, prin facultate. N-am fost un autor precoce – de altfel cred că am copilărit mai mult decât colegii mei de generaţie (biologică). În vreme ce ei începuseră să umble cu (şi pe la) fete, eu găseam mai mare plăcere în a bate mingea pe maidan. Oricum, sunt fericit că mi s-a arătat poezia pentru că am avut, astfel, revelaţia libertăţii. Scrisul a devenit şi este singurul teritoriu „curat” din biografia mea. Dincolo de el am contabilizat nu puţine compromisuri, nu puţine abdicări, ipocrizii, minciuni, laşităţi şi alte necurăţenii.

A.O.V: Cum se desfăşura viaţa dvs. înainte de momentul decembrie 1989?L.V.: Uite mai bine un fragment de poem (din volumul Ingineria poemului de dragoste, editura Albatros, 1996) care răspunde foarte bine la întrebarea asta:„Literatura de bucătărieera o vreme când seara târziu după ce toţi ai casei mergeau să se culce aprindeam aragazul şi lampa cu gaz şi mă uitam la foaia de hârtie cum stătea ea pe masă lângă maşina de cusut cu care mama se ajuta să plătească la rate să ne fie bine adică să ţinem pasul cu viaţauneori luam cu mine şi o carte să fim împreună să nu ne fie frică în timpul ăsta robinetul picura într-o farfurie pe care se sleise unturaeu citeam sau scriam sau citeam şi scriam şi trăgeam de nădejdea că-n felul ăsta voi ajunge ziua de mâineaveam întotdeauna ţigări multe carpaţi şi cafea cu năut şi ceai chinezesc şi telefonul alături doar doarciteam sau scriam sau citeam şi scriam fără a aştepta nimic de la nimenise întâmpla să sune ce faci ce să fac uite scriu sau citesc sau scriu şi citesc dracu ştievino să vezi cum fac toate astea venea şi vedea citeam ce scrisesem fumam era bine beam cafea cu

7

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

năut sau ceai chinezescstingeam lampa lăsam aragazul aprins după aia mereu făceam dragostecâteodată aveam şi o sticlă de vodcă din carebeam şi iar făceam dragoste (...)

şi luam pe urmă sticla goală de vodcă de gât şi o ţineam cu gâtul în jos şi săream de la etaj cu ea deasupra capului cum cu o paraşutănimeream întotdeauna la punct fix adică în dreptul ghenei unde speriam pisicile care lingeau cutii de carton intelectualizându-semai târziu ele s-au obişnuit cu noi şi nu mai fugeau doar ne făceau loc şi lingeau mai departe etichete colorate de pe borcane cutii şi pachetecel mai mult lor le plăceau ziarelegăseau multe prin ghenă şi erau tare gustoase pentru că erau îmbibate cu o seamă întreagă de gusturi cum stătuseră câteva zile pe fundul găleţiinoi plecam de acolo pe la trebile noastre şi ziua trecea foarte simplueram mulţumiţi aveam tot trecutul în spate viitorul începea seara târziu când toţi ai casei mergeau să se culceei bine în jurul bucătăriei mele se învârteau vara roiuri de muşte iar iarna se învârtea universulera un model gastronomic al facerii lumii şi nimic din ceea ce ni se întâmpla nouă acolo nu încăpea în sertar unde erau următoareletacâmuri tirbuşon pămătuf de spălat sticle scobitori şerveţele şi-o faţă de masă de pânzăîn rest nimichârtie şi întâmplăricerneală şi vodcăceai chinezesc şi cafea cu năut şi maşina de cusut cu care mama se ajuta să plătească la rate să ne fie bine adică să ţinem pasul cu viaţa (...)”

A.O.V.: Descrieţi-ne o zi din viaţa poetului Lucian Vasilescu.L.V.: Personajul despre care mă întrebi nu are nici zile, nici nopţi. Sau nici zile, nici nopţi întregi. El trăieşte când şi cum apucă, printre rămăşiţele zilelor şi nopţilor mele, şi se mulţumeşte cu ceea ce i s-a dat şi încă i se mai dă. El, personajul cu pricina, a cunoscut fericirea. Pe el nimic din ceea ce mă loveşte nu-l atinge. El trăieşte, uneori în locul meu, alteori, mult mai rar, laolaltă cu mine, înăuntrul unei poveşti frumoase.

A.O.V.: Ce înseamnă să fii în interiorul Institutului de Poezie Legală? Descrieţi-ne cum arată o astfel de instituţie. De asemenea, pentru cei care nu sunt foarte familiarizaţi cu bibliografia poetului Lucian Vasilescu, precizăm că în anul 2010 şi-a reunit opera poetică de până atunci în două volume intitulate Institut de Poezie Legală şi apărute la editura bucureşteană Vinea.L.V.: Înseamnă să rămâi viu chiar dacă toate „investigaţiile” clinice şi sociale te declară mort. Instituţia asta arată precum o carte care sporeşte cu fiecare pagină pe care o citeşti. Institutul... este, într-adevăr, titlul celor două volume apărute la Vinea, dar l-am „înfiinţat” încă din primul volum publicat, acel Evenimentul zilei... Iată un titlu din prima carte: În premieră mondială, în faţa camerelor de luat vederi/ La Institutul de Poezie Legală s-a efectuat autopsia unui text/ Prin despicarea mea pe din două.

invitatul revistei

8

Călare prin Bucovina, la Brodina

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

A.O.V.: Spuneţi-ne ce au însemnat pentru dvs., dar şi pentru generaţia nouăzeci Mircea Martin, respectiv Laurenţiu Ulici. Evocaţi, vă rog, atmosfera din preajma cenaclului Universitas, precum şi cea din proximitatea Festivalului de poezie de la Sighetu Marmaţiei. L.V.: Eu vin dintr-o familie care n-avea nici o legătură, nu cu literatura, ci cu autorii de literatură. Pentru mine, prilejurile când întâlneam oameni ale căror nume le citisem pe copertele cărţilor erau magice, aproape neverosimile. Acestor oameni le datorez foarte mult. Din nefericire, unii au plecat. Revenind strict la întrebare, Mircea Martin, Laurenţiu Ulici, cenaclul Universitas (coordonat de Mircea Martin) şi Festivalul de la Sighet (păstorit, până la tragica sa dispariţie, de Lurenţiu Ulici) au fost „puncte de lucru” ale aceluiaşi „atelier” care a dat o generaţie literară. Atmosfera acelori vremuri era una colegial-concurenţială (în ordinea asta). Eu cred că majoritatea pariurilor pe care le-au făcut cei doi mentori s-au dovedit a fi câştigătoare şi uite, pare greu de crezut, dar

cenaclul Universitas şi-a reluat de vreo jumătate de an şedinţele, sub patronajul aceluiaşi Mircea Martin. Ne întâlnim lunar, la Universitate, în sala de consiliu a Facultăţii de filologie şi dăm cu tifla timpului, vremii şi vremurilor. După mai bine de 20 de ani. Cred că nu-i puţin lucru. Iar unii dintre noi mai rătăcesc încă, toamna, pe la Festivalul de la Sighet (mai există şi el, coordonat acum de Gheorghe Grigurcu) – să-şi amintească de vremurile când, la capătul nopţii, ziua se îngâna cu horinca.

A.O.V.: Poate fi considerată poezia o boală discretă? (volumul Sanatoriul de boli discrete a apărut la Editura Cartea românească, în 1996).L.V.: Acum şi aici, da. În mod normal, poezia ar trebui să fie un simptom al sănătăţii unui popor, al limbii şi al valorilor sale. Acum şi aici, din păcate, nu este cazul.

A.O.V.: Ştiu că priviţi într-un fel anume dialogul, cultura dialogului. Aţi realizat de-a lungul timpului o serie impresionantă de dialoguri, întâlnindu-vă cu un număr impresionant de personalităţi ale culturii. Care dintre acestea v-a impresionat în mod deosebit?L.V.: O parte dintre dialogurile amintite le-am publicat în volumul O mie nouă sute nouăzeci şi doi – sisteme de supravieţuire (scris în colaborare cu Florin Toma). Altele au rămas risipite prin gazete. Întâlnirea la amintirea căreia mă închin încă şi acum, ca la o icoană, a fost cu învăţătorul (cuvântul poate fi citit şi la propriu şi la figurat) Ştefăniţă Lechea. S-a întâmplat în anul 1992. Puţină lume a auzit de omul acesta, deşi el a trăit şi a suferit şi în numele nostru. Reiau aici, pe scurt, povestea vieţii lui. „Pe culmea Roşchila, la 8 kilometri de cel mai apropiat sat, în munţii Vrancei, la 1.011 metri peste nivelul mării, acolo şi-a dorit să trăiască, în pace şi cumpătare, Ştefăniţă Lechea. Acolo îşi clădise singur casă, acolo agonisise o bibliotecă de 40.000 de volume, acolo îşi urcase, ajutându-se de sănii la care trăgeau boi, două piane cu coadă. Acolo, învăţătorul pensionar Ştefăniţă Lechea a citit, a scris, a cântat la pian şi la vioară şi a supărat pe toată lumea. Acolo, Ştefăniţă Lechea a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte şi a pus ban peste ban ca să-şi cumpere de la oraş cărţi, piane, viori şi tot ce-i mai făcea trebuinţă în gospodăria sufletului

invitatul revistei

9

Cu Clara şi pisica Luna (fotografie de Mihai Barbu)

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

său. N-a fost lăsat să trăiască aşa cum şi-a dorit; i-au distrus casa, i-au ucis pianele şi viorile, i-au necinstit cărţile. Agoniseala de o viaţă a unui om a fost făcută una cu pământul. Iar omul acela, rămas doar cu hainele de pe dânsul, a găsit înlăuntru-i puterea de a o lua de la capăt: Ştefăniţă Lechea era, la 72 de ani, student în anul doi la Teologie, la Bucureşti. Avea planuri de viitor: să termine Institutul, să se întoarcă la Roşchila şi s-o ia de la capăt. Am urcat pâna pe culmea Roşchila însoţit de Ştefăniţă Lechea, pe cărări înguste şi abrupte, pe acelaşi drum pe care urcaseră, de-a lungul vremii, multe căruţe încărcate cu cărţi. „Mai întâi am visat, apoi am făcut la Roşchila o casă pentru cărţile mele şi pentru mine.” O casă pentru un om şi 40.000 de cărţi – abecedare, cărţi de învăţătură, cărţi rare, scrise în multe limbi pe care stăpânul şi slujitorul lor le cunoştea, singur învăţându-se cu ele. „Pentru mine, cărţile sunt ceva sfânt, ceva din altă lume... La loc de cinste în viaţa mea a fost să stea cartea, dar n-am putut-o îngriji cum se cuvine. Am reuşit să învăţ, de unul singur, franceza, germana, engleza, italiana, rusa, spaniola, latineşte, greaca şi oleacă de ebraică. Tot cam cât ebraică am învăţat şi araba. Acum pot citi în toate limbile acestea, dar nu mai am ce citi – mi-au rupt toate cărţile; ştiu cânta la pian şi la vioară, dar nu mai am la ce cânta – mi-au distrus pianele, mi-au pus pe foc viorile... Am scris, de-a lungul vieţii mele, peste 1.000 de caiete – versuri şi eseuri. Mi le-au rupt şi pe acestea. Mai ţin însă minte ce-am scris...

„Tăinuiţi-mi supărarea, tăinuiţi-mi gândul greuŞi atunci eu voi rămâne, codrilor, cu voi, mereuŞi-mi voi face-un fel de casă, colo-n muntele cel 'naltMărunţică, dar frumoasă, sub o prispă de cobalt

Lâng-un lac cu multe pietre prăvălite de ciclopiPeste care se frământă vântu-n brazi şi frunza-n plopiŞi în unda-i liniştită, lacul verde s-o încapăCa şi cum ar fi zidită cât în aer şi în apă

Iar prin ceaţa străvezie de un verde-albastru închisCoperişul ei să fie din şindrilă şi din visCăci de dorul lumii care nu mai cred c-am s-o-ntâlnesc

Colo sus, lângă izvoare, visul vreau să mi-l trăiesc

Când s-o învolbura furtuna, ridicând omătu-n cerSă rămân, pe totdeauna, al Credinţei cavalerLupii vor urla întruna, răspândind fiorii morţiiNoi vom asculta furtuna, trăgând laturile porţii

Iar când zorii s-or desface şi păduri vor fumegaPeste lume va fi pace şi lumină-n casa mea...”

Am privit, cutremurat, pe culmea Roşchila a munţilor Vrancei, o căsuţă devastată, prin acoperişul căreia ploua peste două piane cu coadă distruse, fărâmate cu toporul. Am văzut resturile unei vaste biblioteci: toate cărţile erau rupte, aruncate pe jos, în devălmăşie, călcate în picioare. Am văzut cutiile goale în care odihniseră cândva viorile lui Ştefăniţă Lechea. Acestui om nu i se furase nimic – ce era să facă oamenii locului cu pianele, cărţile şi viorile sale? Îi distruseseră însă întreg avutul, îl alungaseră din visul său de-o viaţă, doar cu hainele de pe dânsul. Încetul cu încetul, de câte ori lipsea de acasă, mai distrugeau câte ceva – nu-i puţin lucru să rupi 40.000 de cărţi, să fărâmi două piane... Autorii acestui masacru sunt locuitorii satelor învecinate, ţărani în ograda cărora am fost învăţaţi la şcoală că s-ar fi născut veşnicia şi care nu l-au putut îngădui în preajmă pe „nebunul” care le fusese învăţător, care îi deprinsese nefolositoarele îndeletniciri ale cititului şi ale scrisului”.

Ştefăniţă Lechea a terminat Teologia, a mai trăit apoi o vreme într-un sordid cămin de nefamilişti din Focşani, apoi, acum un an, s-a stins.

Iată şi câteva gânduri pe care mi le-a mărturisit, acum 20 de ani, bătrânul învăţător:

„Către Roşchila mi-am întors gândurile în toate etapele mai deosebite ale vieţii mele. De la vremea copilăriei m-am simţit legat de acel loc, unde am visat că-mi voi alcătui o bibliotecă pe măsura nevoilor mele, o bibliotecă în care să fie cuprinse abecedarele neamului nostru şi în vecinătatea căreia să nu înceteze a fremăta bradul, pădurea.” „În casa omului nu se face niciodată lunecuş, atâta timp cât el, omul, crede în acest lucru. Dacă îşi pierde credinţa, atunci el poate

10

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

cădea chiar în propria casă şi, chiar de se ridică, demnitatea lui nu mai este întreagă.” „Trist peste măsură este faptul că neamul nostru a fost alungat, s-a lăsat alungat din credinţa sa şi s-a lăsat dus pe căi străine. Uitaţi şi limba noastră în ce hal a ajuns – este complet deteriorată, plină de cuvinte străine... S-a deterioarat limba o dată cu moravurile, o dată cu deterioarea s e n t i m e n t u l u i n o s t r u naţional. Mereu mă întorc la prob lema aceas ta . Mereu mă întorc şi repede alerg, precum copilul către mama lui. Pentru că mama noastră, mama mea, în plan mare, este credinţa şi este legătura cu vatra, cu neamul.” „Aş vrea tare mult să priceapă tinerii de astăzi cât de important este să ai amintiri ca ale mele, despre ţara noastră. Tare aş vrea să înţeleagă... Astăzi, copiii ştiu multe, dar le ştiu strâmb şi devin bătrâni la 20 de ani.” „ N i c i o d a t ă , î n toată viaţa mea de până acum, n-am putut asista la răsăritul soarelui şi la apusul lui fără să plâng. Şi niciodată n-am putut citi un rând din Eminescu fără să plâng.”

Ştefăniţă Lechea este (nu am greşit, am scris la prezent) unul dintre cei foarte puţini oameni aleşi datorită cărora România nu s-a destrămat (încă) de tot.

A.O.V.: Am observat în poezia dvs. de dată recentă anumite trimiteri cât se poate de transparente la scrierile lui Virgil Mazilescu. Inclusiv titlul ultimei cărţi pe care vreţi să o scrieţi ne duce cu gândul la cunoscutul poet. Ce influenţă a avut acesta în devenirea dvs. literară?L.V.: Trimiterile la alţi poeţi dragi mie sunt chiar cât se poate de explicite, iar la întrebare va răspunde

în locul meu tot un poem (este textul care va închide viitoarea şi ultima mea carte):

post scriptum

şi după ce am înjunghiat poezia într-o încăperefără uşi şi fără ferestre, toate însuşirile omului (dar şi legile fizicii)

şi-au pierdut, brusc, orice însemnătate.doar pământul (cu tot cu m i n e ) a c o n t i n u a t , bezmetic, o vreme,să se învârtească, până când i s-a scurs prin ranătot sângele.

am pr i v i t l a c eea ce înfăptuisem şi mi-am zis că e bine. apoi s-a făcut întuneric, şi stând eu aşa (cu mâinile pline de sânge) lângă leşul livid al poeziei, mi-am zis:iată, acum a fost împlinită şi taina zilei de-a şaptea.

cuvintele nu mi se vor usca niciodată pe mâini

şi-acum mă taie, dacă vrei,şi-aruncă-mă la câini!

În poemul ăsta Mazilescu bea la aceeaşi masă cu Coşbuc, iar mie îmi pare că se înţeleg de minune…

A.O.V.: Poezie, dragoste şi l iber ta te . Care d in t re aces tea ocupă un loc privilegiat în viaţa dvs.?

L.V.: POEZIADRAGOSTEALIBERTATEA... Cuvântul ăsta chiar există în limba română. Doar că foarte puţină lume ştie (sau se încumetă) să-l pronunţe...

11

Cu Ştefăniţă Lechea, în drum spre Roşchila

(Interviu realizat de Alexandru Ovidiu Vintilă)

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

dicționarul vișniec

„Cabaretul cuvintelor” (cuvintele dacă mi-ar

fi povestite)

Matei VIŞNIEC

(fragment)

Dorinţă 2

Greşit. Tot ce v-am spus pînă acum despre cuvîntul dorinţă este greşit. Şi n-ar fi trebuit să… Nu…

Da, am fost prea blînd cu el şi atunci cînd eşti prea blînd cu cuvîntul dorinţă plăteşti scump. Nu, n-ar fi trebuit să fiu atît de clement cu el… Domnul dorinţă este genul de vagabond care nu merită nicio compasiune.

Şi în orice caz n-ar fi trebuit să-l adăpostesc la mine… Dar era atît de fragil… Şi se plimba desculţ pe străzile oraşului… Desculţ şi atît de vulnerabil, cu ochii umezi şi mîinile tremurînde, fără voce şi mai ales fără niciun plan al oraşului…

Şi ştiţi cum sunt eu… Şi ştiţi cum sunt eu de prost… Şi ştiţi cît de frig e uneori în noiembrie în acest oraş fără piele, fără interioare, fără locuitori, fără coduri cifrate la seifuri, fără nume de străzi, fără ieşiri de incendiu, pe scurt, ştiţi şi voi cît de glacială poate fi luna noiembrie în acest oraş fără fără fără care este sufletul meu…

Iar el, cuvîntul dorinţă, era absolut singur, dezarmat, deziluzionat, deznădăjduit, rătăcit rău, expulzat (de unde, nu ştiu), cerşetor celest fără busolă… Şi eu ştiţi cît sunt de prost… Şi eu ştiţi cît sunt de prost şi mai ales că nu… Şi eu nu aveam decît pielea mea să-i propun drept adăpost şi am spus bine, fie, pentru o noapte, dar numai una, fie…

Dar n-ar fi trebuit să-l accept, n-ar fi trebuit pentru că acum uite, acum nu mai vrea să plece, domnul cuvînt dorinţă nu mai vrea să plece, am devenit staţia sa terminus, ţinta finală a călătoriei sale, azilul său de nebuni fără scăpare, masa de joc la care inventează jocuri, mesagerul său personal şi uite cum mă trimite fără încetare între viaţă şi existenţă, între el şi celelalte cuvinte care mă locuiesc, între mine şi voi…

Speranţă

Cînd sunt trist invit la masa mea cuvîntul speranţă. Ce simpatic şi ce disponibil este întotdeauna cuvîntul speranţă. Imediat ce îl soliciţi vine cu o rapiditate incredibilă (chiar puţin suspectă pentru gusturile mele).

Dar acest lucru nu mă deranjează, cuvîntul speranţă are totuşi această calitate, de a nu te invada în mod brutal. El vine doar atunci cînd îl chemi şi cum el trăieşte în general culcuşit în sufletul nostru, se trezeşte cît ai zice peşte şi urcă la suprafaţă în doi timpi şi trei mişcări.

Unu, doi, trei…

Şi, în plus, este un adevărat magician. De altfel aici, în Republica noastră de cuvinte, noi îl iubim în special pentru asta, pentru numerele sale de magie, pentru demonstraţiile sale de prestidigitaţie şi de iluzionism. Escamoter perfect, cuvîntul speranţă lucrează cu mînecile suflecate, dă reprezentaţii total gratuit iar imensul zîmbet de pe buzele sale nu dispare absolut niciodată.

Da, cuvîntul speranţă este un adevărat artist. Cînd se produce în faţa rănilor noastre, chiar dacă spectacolul nu durează decît o secundă, chiar dacă prestaţia sa este mai scurtă decît o licărire de fulger, efectul este tulburător, ochii ni se umplu de lacrimi. Un fel de căldură ne invadează, ne face să credem din nou că totul este posibil datorită lui, cuvîntul speranţă este mesagerul ideal al cuvîntului realitate.

- Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, vă rog să priviţi cu atenţie, spune cuvîntul speranţă scoţîndu-şi vesta. La comanda mea… unu, doi, trei… cuvîntul grijă prezent aici printre dumneavoastră va dispărea. La fel şi cuvîntul decepţie… Unu, doi, trei… Bracadra Abra Bradaca… Au revoir, s-a dus.

Aici este el inegalabil. Cuvîntul speranţă, magician fără baghetă magică, în numai cîteva secunde, face să dispară jumătate din cuvintele Republicii… Aveţi vreo problemă cu cuvîntele durere, datorie, boală, neînţelegere, epuizare, eşec, moarte…? Pentru a le înfrunta recurgeţi la serviciile tonice ale cuvîntului speranţă, la pălăria şi capa sa de magician, precum şi la panoplia sa de numere de iluzionism. Şi nu uitaţi că el dă şi lecţii particulare. Aşa este el, generos, nimeni nu-i poate contesta această trăsătură, nu ţine numai pentru el toate aceste secrete, misterele de fabricaţie ale marilor numele de uite iepuraşul, nu e iepuraşul… Da, aşa e el, îşi dezvăluie tehnicile imediat, la cerere, la cererea fiecărui spectactor, pentru că oricum el, cuvîntul

12

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

dicționarul vișniec

speranţă, este un mare inventator de numere noi… Şi de altfel inventează numere la cererea clientului, pe măsură, adaptate de la caz la caz. Da, pentru fiecare dintre noi ştie să plăsmuiască iluzii personalizate…

Nu, nimic nu i se poate reproşa cuvîntului speranţă, e foarte muncitor, trage din greu pentru binele social… Sigur, uneori se mai eclipsează brusc şi fără explicaţii, alteori numerele sale de magie devin destul de repetitive. Cel mai neliniştitor este cînd el însuşi se evaporă chiar în momentele cînd îşi face numărul, unu, doi, trei, acum dispar chiar eu… E ca şi cum s-ar încurca în propriile formule magice. Şi atunci se refugiază din nou în culcuş, în culcuşul acela pe care şi l-a făcut în adîncul nostru, şi face pe supăratul. Da, uneori se supără el pe el însuşi, se supără pe stîngăciile sale, pe numerele sale ratate. Pentru că acesta e adevărul, cuvîntul speranţă ratează mult, da, acest voltijor dezlănţuit ratează din abundenţă… Şi atunci se bosumflă puţin întrucît îi este ruşine, se simte neputincios.

În astfel de momente trebuie să încerci să-i redai speranţa şi să-i spui, lui, cuvîntului speranţă:

- Hai, revino, hai ieşi de acolo şi vino să te joci cu noi, fără tine riscăm să ne plictisim de moarte în viaţa asta.

Ea & EA

Problema cu mine este că atunci cînd îl văd pe el, pe cuvîntul ea, cînd îl văd deci cum se aproprie de mine fără să-mi spună un cuvînt (la fel ca EA, de altfel, EA cu majusculă, de aceea îi şi confund fără încetare, pe el şi pe EA, adică pe el cuvîntul ea şi pe EA simplu cu majusculă)…

deci, reiau, cînd îl văd pe el, adică pe cuvîntul ea, cum mă confundă cu cuvîntul intrare, ca şi cum aş fi o uşă pe care scrie intrare (zi şi noapte), cînd îl văd deci pe el cum trece (pe el pe cuvîntul ea) fără să mă vadă, cum mă traversează fără să-mi ceară permisiunea, fără să-mi spună măcar un vag bună ziua (de genul bună ziua, domnule, îmi permiteţi să vă traversez?)

deci, cînd îl văd cum mă traversează în mod ireversibil (ca şi EA, de altfel, EA cu majusculă), cînd îi văd deci pe ei amîndoi (pe ei, adică pe el cuvîntul ea şi pe EA cu majusculă)

cum îmi traversează viaţa (ca şi cum drumurile lor ar trece pur şi simplu pe acolo, deşi eu ştiu bine că ei sunt complici!), cînd îi văd deci trecînd prin viaţa mea, prin mine, prin inima mea, prin pielea mea, prin cuvintele mele, ca şi cum aş fi o scurtătură, ei bine, cînd văd toate acestea, cînd îi văd traversîndu-mă fără să-mi spună măcar scuzaţi-mă, domnule, dar trebuie să vă traversăm, ei bine, vă jur, cînd văd toate acestea încep să tremur şi mai ales să-mi înghit cuvintele…

şi atunci îmi spun, cu cuvintele înghiţite, îmi spun mie însumi cu aceste cuvinte înghiţite întrucît nu am curajul să i-o spun nici lui (cuvîntului ea) şi nici EI (acum ştiţi de cine vorbesc), deci îmi spun mie pentru că EI oricum n-aş putea să-i mai spun nimic întrucît toate cuvintele mele sunt înghiţite (inclusiv cuvîntul ea), deci îmi spun doar mie, în propriul meu gînd înghiţitor de cuvinte: săracul de tine, autor nefericit, ai pornit cu un enorm handicap, cuvîntul vieţii tale, cuvîntul ea te traversează şi tu nu spui nimic, nici un cuvînt, nici un gest, tu rămîi întrebător de parcă ai fi cuvîntul cum? tu rămîi nemişcat în timp ce el, sau mai degrabă EA lipită de el (de cuvîntul ea), el şi EA deci te traversează cu o lentoare care durează tot atît cît durează şi viaţa ta.

13

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Tăcere

- Dumneavoastră cine sunteţi? - Eu sunt cuvîntul tăcere. - Cine? - Tăcere, cuvîntul tăcere. - Nu aud nimic. Vorbiţi ceva mai tare. -AM SPUS CĂ SUNT CUVÎNTUL TĂCERE. - Tot nu aud nimic. Parcă n-aţi avea gură. Nu puteţi vorbi puţin mai tare? - Totuşi, nu e normal să-i cereţi cuvîntului tăcere să-şi scuipe plămînii şi să-şi urle numele. - Şi de locuit unde locuiţi? - Locuiesc în urechea celorlalate cuvinte. - Deci sunteţi o metaforă. -Nu, sunt un aparat sonor de developat. Datorită mie celelalte sunete devin audibile. După cum vedeţi, hrănesc comunicarea. Ocup un spaţiu cheie, mă găsiţi în interstiţiile dintre cuvinte şi dintre gînduri. Sunt însă de o natură modestă, îmi asum fărîmiţarea infinită în interiorul limbajul articulat. Singura mea tristeţe este că nu mi s-a recunoscut niciodată profunda utilitate publică. Unele cuvinte primesc zilnic legiunea de onoare, mai ales cînd au şansa să locuiască îndelung în gura oamenilor politici. Uitaţi-vă la cuvîntul acţiune. Greu de găsit un cuvînt mai leneş decît el. Niciodată nu părăseşte, de fapt, gura oamenilor politici şi a şefilor. Doarme în gurile lor toată ziua şi puţin îi pasă de propria sa semnificaţie. În schimb este cel mai medaliat dintre noi.

- A, iată-vă invidios. E normal pentru cuvîntul tăcere? - Prin rolul meu de arbitru remarc numeroase anomalii. Întrucît nu particip direct la conversaţii, la certuri sau confruntări de idei, nu-mi rămîne decît să observ maniera în care cuvintele se reped, se izbesc, se crispează, se contrazic… Le văd migrînd dintr-o gură în alta, dintr-un creier în altul… Sau cum fug uneori dintr-o gură fără creier pentru a intra într-un creier fără gură… - Aţi început să mă obosiţi, domnule tăcere. Nu mă aşteptam să vă descopăr atît de volubil, să văd că aveţi atîtea lucruri de spus. Cîtă părere în tăcere! - De fapt, cuvintele ar trebui să-mi fie ceva mai recunoscătoare. Imaginaţi-vă, timp de o secundă, că n-aş exista. Fără mine n-ar mai exista nici pauzele dintre cuvinte, nici cadenţă, nici ritm, nici respiraţie… Limbajul n-ar fi decît un tămbălău şi un bătămlău.

Scrisoare umanităţii de cuvîntul caca

E clar, dragi fiinţe umane, natura voastră intimă este mult prea contradictorie pentru mine. Iar voi aveţi fără îndoială o relaţie puţin cacofonică cu mine, altfel spus cu cuvîntul caca. Cînd spun că aveţi o relaţie cacofonică cu mine mă refer la faptul că în capul vostru

locul meu nu e bine fixat. Sentimentele voastre faţă de mine sunt teribil de fluctuante, dependente de tot felul de situaţii, ceea ce mă destabilizează profund.

Sǎ începem cu prima copilărie. Este momentul cînd am un rol regal în viaţa voastră. Raportul dintre bebeluş şi cuvîntul caca este esenţial, formator. Da, sunt de acord, mai există şi vărul său, cuvîntul pipi care contează mult, dar nu are atîta rezonanţǎ cît am eu, cuvîntul caca. În urechile unui nou născut cuvîntul caca răsunǎ întotdeauna cu aceeaşi intensitate şi cu aceeaşi căldură precum cuvîntul mamă sau nani sau bebe. De cîte ori i se schimpǎ pamperşii, sugaciul aude aceste fraze: - Ia să vadă mama, ce-a fǎcut bebe aici… Aaa! A fǎcut un caca mare… Bravo… Sau, altă variantă: - Ooo! Ce caca frumos, bravo bebeluşul lu' mama… Ce face bebe? Hai în braţe la mama, vino sǎ-ţi dea mama un pupic. Şi acum puiuţul lui mama o să facă nani…

Observaţi, deci… În capul pruncului primele cuvinte care încep sǎ ocupe o enormǎ suprafaţă emoţională sunt bebeluş, mama, caca, nani, puiuţu, păpică… Pentru el, întrucît aceste cuvinte sunt pronunţate pe acelaşi ton de extaz, devin în mod natural fundamentele personalitǎţii sale.

dicționarul vișniec

14

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Încetul cu încetul însǎ cuvîntul caca se

detaşează şi devine şi mai important, devine indicatorul evoluţiei, încarnează prima mare reuşită individuală a copilului. Iar acest miracol are loc în momentul cînd copilul începe sǎ ceară să facă la oliţă. Cuvîntul caca îşi trǎieşte atunci momentul de glorie. Nimic mai extraordinar, mai valorizant, mai aplaudat decît un caca făcut corect la oliţă.

- Uite că cere oliţa! Vrea să facǎ caca la oliţă! exclamă mama mîndră nevoie mare de ea şi de copilaşul ei. Şi toată familia asistă la miracol. Toţi se adună în jurul copilaşului care şi-a pus fundul pe oliţǎ. Şi toatǎ lumea vizionează sublimarea acestui enorm pas existenţial, acest adevărat salt înainte ca să parafrazăm limbajul ideologic. Tăticul vine şi el în fugă, eventual însoţit de bunica şi de bunicul, foarte repede sunt puşi la curent şi vecinii. Da, copilul face caca singur! În această fază cuvîntul caca se îmbogǎţeşte cu un vast buchet de conotaţii: el înseamnǎ progres, trezire a sentimentului de responsabilitate, reuşită, victorie, igienă, speranţă, inteligenţă, socializare, conştiinţă, integrare, independenţă, consolidare a fiinţei, autocontrol, recompensă… Da, acest prim caca fǎcut direct la oliţă este o recompensă enormă pentru mamă, pentru eforturile ei educative. Avem de-a face deci cu un caca de aur, un caca cadou, un caca iubire. Şi chiar dacǎ pînă la urmǎ ajunge şi el, ca toate materiile fecale, la closet, evacuarea sa se face cu o notǎ de religiozitate. Acest caca este fructul unui efort lung şi insistent de domesticire, al unei operaţiuni de drasaj esenţial, cel mai important pentru integrarea copilului în lumea umanoizilor. Acest caca este metafora unui pasaj, a unei traversǎri, a unei etape ireversibile.

Şi apoi vin acele momente cînd micuţul merge singur la oliţă, se şterge singur dupǎ ce face caca şi se înfǎţişează, mîndru de el nevoie mare, cu oliţa în mînă, cu ochii strǎlucitori, sǎ-i arate mamei de ce a fost el capabil: de un frumos caca în mijlocul oliţei, ceea ce înseamnǎ mare lucru, iar mama îl va recompensa cu o mie de pupici:

- Bravo, copilaşu' lu' mama, acum eşti mare, mama e mîndră de tine, eşti un dulce, eşti cel mai genial copil de pe planetă, nici mǎcar soră-ta cea mare n-a fǎcut singură la oliţă aşa repede ca tine…

Iatǎ-l din nou, deci, pe cuvîntul caca investit cu o nouă serie de conotaţii. Caca semnifică acum mîndrie, dialog, înţelegere, stǎpînire de sine...

În aceastǎ fazǎ de devenire ating eu, cuvîntul caca, culmile fericirii. Mǎ simt în centrul lumii întrucît copilul este în mod natural centrul vieţii de familie. Simt că deţin o veritabilǎ greutate metafizică, didactică, pedagogică, antropologică, sociologică. Sunt în acelaşi timp descoperire şi emoţie, revelaţie şi ambiţie,

încoronarea unei etape evolutive şi deschidere către alta. Sunt o frontieră între două momente ale vieţii, după acest prim caca fǎcut la oliţă totul se schimbă.

Privirile care se pun pe mine, acolo în mijlocul oliţei, cînd copilul îşi plimbǎ frunctul victoriei asupra propriei persoane în faţa tuturor membrilor familiei, aceste priviri deci eu nu le uit niciodată. Nimic nu e contemplat cu atîta încîntare, cu atîta interes, cu atîta rapiditate. Iatǎ de ce mǎ consider un caca rănit. Pentru că încetul cu încetul, dupǎ această fază de creştere a copilului, rolul meu diminuează. Sunt deposedat apoi de toate dimensiunile mele filozofice, poetice, metaforice, emoţionale… De fapt, sunt descalificat şi retrogradat în cea mai joasǎ categorie posiblǎ, cea a căcatului.

Ca sǎ înţelegeţi angoasa şi decepţia mea iată un exemplu de situaţie. Imaginaţi-vă că mama şi copilul (care are acum cinci ani) se aflǎ la supermarket. Abia a reuşit mama să umple jumătate din cărucior că aude această frază:

- Mama, vreau la toaletă… - Ţi-am spus, căcăcios mic, să mergi la toaletă înainte de a pleca, spune mama. Mai poţi să ţii? Ah, în astfel de momente mă simt teribil de trădat. Şi asta întrucît ceea ce detest cel mai mult este tocmai cuvîntul căcat cu care nu am nimic de-a face.

Tandreţe

Vǎ jur, i-am vǎzut împreunǎ. Cuvîntul tandreţe îi face curte cuvîntului acum.

I-am zărit împreunǎ pe malul mǎrii. Se plimbau cu un aer visǎtor fǎrǎ să îndrăznească să se atingă. Îşi scriau însă poeme lungi pe nisip. Şi fiecare apoi învǎţa pe de rost poemele scrise de celălalt.

E clar, ne aflǎm în faţa unei noi poveşti de dragoste, deşi fiecare dintre ei are şi alţi iubiţi. Cuvîntul tandreţe a fost surprins în pat cu cuvîntul lentoare, de exemplu. Şi în orice caz lista sa ce cuceriri este lungă.

Încă şi întotdeauna figurează printre multiplele sale victime seduse şi abandonate. Pentru că aceasta este marea problemǎ a cuvîntului tandreţe: uitǎ repede totul…

În ciuda aparenţelor, este un cuvînt nervos. Şi nici mǎcar nu ştie ce vrea cu adevǎrat, iar atunci cînd este contrazis devine şi puţin isteric. Izbucneşte cu uşurinţǎ în plîns şi are chiar şi tentaţii sinucigaşe. În plus poate fi deasemenea extrem de rǎutǎcios, egoist, chiar brutal…

Iar ceea ce mi-a fǎcut mie cuvîntul tandreţe nici nu îndrăznesc sǎ vǎ povestesc…

15

dicționarul vișniec

IoanHOLBAN

cronica literară

„Eu sînt dintre cei care în Nil s-au scăldat,/ în Marea cea Moartă botez am primit,/ cu sarea cea vie lipită de buze -/ Iordanul clipea pe sub stele, sfînt şi vagant/ cînd în adîncuri m-am tot scufundat,/ lăsînd lîngă maluri beduine mofluze./ Drept care-n cvadrigă m-am fost ridicat/ /şi-am plecat pe sub nori, în vîntul ce-adie/ pentru că doar de la ea lumină primesc,/ doar pe cîmpia ei pluteşte bobocul/ pe mări legănate din apa cea vie“; „Călător prin legiune de locuri, călător în vreme,/ Aşezat pe iarbă, cu spatele lipit de trunchiul/ Puternicului, falnicului arbore,/ Sînt potopit, mă bîntuie nostalgia drumului/ Către casă. Melancolia întoarcerii“. Acesta e portretul interior al călătorului, figura lirică în jurul căreia pivotează şi se structurează temele şi motivele poetice din cea mai recentă carte a lui Liviu Antonesei, Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule (Editura Herg Benet, 2012); poetul, „un biet trecător fără domiciliu stabil, un metec universal, un Ioan fără ţară“, cum îşi spune într-un fragment londonez din cea de-a cincea secţiune a volumului, London by Night, nu cercetează, nu citeşte şi nu vizitează lumea, ci o gustă, nu face o călătorie de iniţiere, ca în atîtea alte paradigme lirice şi epice, ci una de identificare pentru că, iată, apa şi lumina spaţiului sînt ale gustului, Hesperia, Sudul din insulele greceşti, Nordul de unde pleacă asemeni lui Cezar Baltag - Nordul, spunea poetul din Euridice şi umbra este punctul „din care-ncepe/ numai sud şi sud şi sud şi sud“ -, Vestul din „ostroavele Azore“ sînt înlăuntrul fiinţei, o (de)construiesc, îi dau identitate: între extazul plecării şi melancolia întoarcerii călătoreşte poetul prin „legiune de locuri“ şi, mai departe încă, în Shambala, unde „m-oi cărăbăni“ pentru a descoperi viaţa vie acolo unde totul e dincolo, n-ar fi decît poveste.

Partea de Nord a călătorului din Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule caută partea de Sud în Mare Nostrum, unde latinii care au venit odinioară vor fi văzut, şi ei, „poporul de pisici libere ale Cretei“: i-au spus Marea noastră, pentru a puncta, probabil, posesia, dar - cine ştie? - poate şi pentru că îşi vor fi descoperit aici partea lipsă din fiinţa interioară, asemeni poetului de peste milenii: „De la aceste insule şi pînă la Adriatica/ şi, mai departe la coloanele dinspre Atlantic,/ doar corpuri goale de zei primitivi,/ doar valuri aurite de

Taurul venit de la Nordşi minotaurul din Sud

retsina -/ taur în amurg tropăind pe stîncile/ de piatră de var, printre rătăcite tufe/ de smochini, măslini şi aloe. / Poate cel din urmă drum,/ poate ultima năvălire.../ În peisaj, un chip în efigie,/ un chip de atunci, un chip de departe./ Totul se socoteşte în ritmurile apei,/ Totul se socoteşte cu o mătăsoasă/ şi aspră măsură!“ (Mare Nostrum). Ce caută „pe cărările celui mai vechi pămînt“ cel care gustă lumea şi se construieşte pe sine în orizontul unităţii spaţiu-timp? Scufundarea, trupului în alt trup, de exemplu, dimineaţa eternă şi noaptea fără de moarte, ca într-un basm al Nordului, care vorbea despre tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, zeiţa despletită de ape şi taurul înspumat care au făcut lumea, începutul fără izvor şi sfîrşitul fără de capăt, cum se poate schimba o imagine cu o altă imagine şi o icoană cu o altă icoană, cîntecul din vechime peste „vesele spaime“, zborul înalt din sine, în sfîrşit, înţelepciunea de a nu avea nimic „întrutotul al tău“ şi, la fel ca în ostroavele Azore sau printre chipurile şi fantasmele din Londra, iluzia unui alt Heraclit, dintr-o nouă poveste filosofică: „E iluzie vinovată să crezi că durerea îndepărtării spaţiale/ Se alină prin cea temporală. Zilele trec, dorul e mereu flămînd/ Şi, parcă, mereu tot mai flămînd./ Şi nici marea, şi nici stîncile zdrenţuite,/ Nici pîlcurile de măslini,/ Şi nici luna atîrnînd de streaşina tavernei/ În care absorb prin toţi porii retsina,/ Apoi uzo, apoi raki, apoi un aspru vin cretan/ De culoarea vie a sîngelui,/ Nimic din toate acestea/ Nu pot ascunde peştera de departe,/ Ca un luminiş în umbra veselă a pădurii./ Nimic nu trece cu totul, nimic nu vindecă. / Totul se adună în mine de la fereastra lumii/ Încoace”.

Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule nu reprezintă un jurnal liric de călătorie, efect al unei cunoaşteri epidermice, deşi sînt evocate - ca şi în cartea de proze Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia, apărută în acelaşi timp cu poveştile filosofice cretane - tot felul de locuri pe unde va fi umblat bietul trecător fără domiciliu stabil (Creta, Cipru, Santorini, Vezuviu, Marea Moartă, Oceanul Atlantic, Azore, Terceira Islan, Lisabona, Londra „by night“); călătoria e calea regăsirii fiinţei interioare, în sfera unităţii spaţiu-timp, a unirii lecturilor cu preajma văzută prin gust, a reîmplinirii Nordului cu Sudul, cele două „fiinţe“, jumătăţi de sferă care se caută mereu, oriunde, oricînd: „Două jumătăţi inegale de sferă - una poartă povara/ ispăşirii, cealaltă o durere imensă în suflet -/ rătăcind prin ploaia pe care o detest,/ prin ploaia care mult îţi place./ Ploaia cade cu stropi de aur, de plumb lichid şi rece./ Două jumătăţi nătînge de sferă încercînd disperat/ să-şi lipească una de alta circumferinţele inegale/ ale cercului lor cel mai larg, cel mai mare./ Două jumătăţi căutîndu-se prin foşnetul obsesiv al ploii./ - Fiinţe ale mele, de după cerul cel umed, opac, văd/ că vă bîntuie visul magic, visul fantast al împlinirii!/ Dar totul se petrece în ritmul marii rotiri...“ (Enós andrógynoin diégesis). Jumătăţile de

16

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

sferă sînt înlăuntru, două componente ale fiinţei interioare care se naşte, într-o nouă, mereu repetată concepţie, din geneza reciprocă a Nordului şi Sudului; astfel, valurile sărate şi lumina de cretă ale Sudului pulsează în venele unui zidar de biserici din Hiperboreea (Tu adică eu, adică tu). Creta şi Potaissa, iele şi zeie (Cîntecul minotaurului), pădurea din Sud şi aceea din Nord (“Alcătuită după chipul Mediteranei, pădurea de ieri,/ Din drumul spre grotă, mi-a evocat pădurea aceea de stejari,/ Ulmi şi carpeni. Halucinaţie a memoriei!“, scrie poetul în cea de-a zecea poveste filosofică), Edenul din Mare Nostrum şi versul „neguros“ al lui Rilke (aici, în rai, versul rilkean „moartea e mare” îşi pierde „în veci suveranitatea“, se spune în cea de-a treisprezecea poveste cretană), peştera „fierbinte“ a zeului şi văgăuna „răcoroasă“ din Septentrion, zeiţa din Chypros şi „nebunul înţelept“ predicînd pe munte, în umbroasele păduri ale Nordului şi, mai departe, „spre sud şi sud şi sud şi sud“, ecuatorul viu şi muntele de gheaţă, grădinile Vestului şi ochii care „plutesc către răsărit“, dar, mai ales, taurul venit din Nord şi minotaurul din Sud: „Atunci, da!/ Atunci cînd taurul nordului va coborî/ Peste pustiul ultramarin ca un taifun de neoprit,/ Atunci, da, vor sfîrşi caznele minotaurului/ Şi chiparoşii, smochinii şi dafinii vor exploda/ În mii de jerbe, în spaime multicolore,/ Peste întinsele cîmpuri de bazalt, siliciu şi cretă./ O clipă, cosaşii vor tăcea, pentru a intona apoi,/ În glorie, marele imn al întoarcerii lor acasă -/ In Mare Nostrum, pe covoarele de frunze/ De măslini şi de laur./ Din spatele perdelelor de piatră, statornic răsună/ Thalassa, thalassa, Thalassa, thalassa -/ În glorie, în veci, în zadar./ De-a pururea pururi!“ (Taurul venit de la nord): acestea sînt jumătăţile care întregesc sfera fiinţei interioare, unitatea spaţiu-timp care o identifică: „E ceva cu timpul, e ceva şi cu spaţiul -/ În inima mea, chiar se interpătrund“, scrie Liviu Antonesei în una din nopţile sale londoneze.

Poemele din Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule desfăşoară o gamă largă de tonuri şi tonalitaţi lirice, de la baladescul în linia poeziei „magistrului“ Mihai Ursachi, ca în Cîntec pentru Anais Lee şi nucleele tonale din I promise you... (“Nu vei şti vreodată cît te iubesc/ Cuvintele-acelea încă nu s-au născut/ Şi nu s-or naşte cît mai vieţuiesc/ Pe-această închipuire de apă şi de lut/ Pe-această închipuire de apă şi de lut/ De care-n veci eu nu mă murdăresc/ De vom rămîne ca la început, / De vom rămîne ca la început! Ei, da, oho,/ Noi vom rămîne/ Ca la început!”), la dimensiunea picturală în cadre ce par încremenite, irigate, însă, de palpitul trăirii, din Afrodita pe coamele egee, În ostroavele Azore sau London by Night (iar picturalitatea e totdeauna din şi înspre sine, în aceeaşi mişcare lentă dar sigură a unirii jumătăţilor de sferă: „Banca de măslin de lîngă / Bisericuţa săpată în stîncă/ Şi chiparosul strîmb deasupra -/ În depărtare, farul pitic/ Luminînd parcă peste puterile sale./ O lumină care vine dinăuntru.

/ Dinlăuntrul cui? Mă simt/ Ca un Buddha aruncat/ În altă lume. În lume?/ În altă lume!“) şi tonurile elegiei din acest poem de dragoste prin care adie neliniştea necunoscutului, a misterului de dincolo de pragul vederii: „Şi dacă o speranţă mică, mică de tot/ ca o steluţă aruncată de bolta de păcură,/ ca o scînteie zburată din foc,/ din focul mare de tabără al copilăriei,/ o prinzi în podul frumoasei tale palme/ şi sufli încet, încet asupra ei -/ să nu se stingă./ Şi dacă din debila scînteie izbucneşte iar/ rugul aprins - şi nu acela mistic şi metafizic,/ ci rugul, rugul întrupat din flama subtilă / între două suflete vagante./ Aşa, ca o luminiţă la capătul tunelului,/ după cum sună trăncăneala zilei de azi./ Şi dacă... Şi totuşi.../Şi dacă, totuşi, există ceva deasupra, există ceva în afară,/ există ceva dincolo de trăncăneală? „ (Şi dacă…). În Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule, Liviu Antonesei scrie despre acest „ceva deasupra“ care se identifică mereu în concentratul fiinţei, de dincolo de paginile cărţii, în sfera unităţii spaţiu-timp: azi, Nord, illo tempore, Sud, în dimineaţa eternă şi noaptea fără de moarte a poveştilor filosofice şi poeziei adevărate.

cronica literară

17

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cronica literară

Adrian DinuRACHIERU

Provinciacărturarului

Legându-şi definitiv numele de cazul Bacovia, temeinicul exeget băcăuan Constantin Călin, un bucovinean fără „mistica Bucovinei” (cum, spăşit, recunoaşte), trăgându-se din Udeşti, ne-a oferit recent un alt impresionant tom, botezat Provinciale*. De astă dată domnia sa ne propune preţioase „însemnări diaristice” (acoperind intervalul 1975-1989), notaţii „la cald”, purtând „sigiliul zilei”, fără cosmetizări ulterioare, confirmând gustul său pentru fragment, figurină etc. şi indiscutabilul har de moralist / portretist, încondeind – ca fin observator – fauna politică şi cultural-administrativă a urbei, îndeosebi. „Preţăluitor” de cuvinte, repugnându-i prisosul de vorbe, autorul adună însemnări laconice, cu iz problematizant despre acei ani „defuncţi”, recuperând atmosfera terifiantă, bruiajul ideologic, tipologia activistului (devenit „arendaş de partid”) şi, nu în ultimul rând, figurile „ateneenilor” băcăuani, apăsând asupra divorţului (frecvent întâlnit) dintre inteligenţă şi caracter. Cum anii postdecembrişti i-au „ruşinat aşteptările”, cum speranţele curate s-au volatilizat, refugiat în bibliotecă, el contemplă detaşat, cu o seninătate melancolică, acei ani, aducând la lumină impresiile clipei. Adică „zoaiele actualităţii”. Ştie că această carte va trebui „apărată”; sunt puţini scriitorii cu care, sufleteşte, Constantin Călin „se potriveşte”, iubind acel „superb sedentarism interior” (caracterul, adică); iar ceilalţi, ipochimeni zgomotoşi şi agresivi, vor reacţiona. De unde tonul amar, deceptiv, al unui ins scrupulos („peste marginile admise”, nota Theodor Codreanu), care se încăpăţânează să rămână un observator (pertinent, ponderat), nicidecum un actor implicat pasional. Dar, înainte de toate, Constantin Călin (profesor, critic, gazetar) este un infatigabil cercetător. Ştie că un articol e o fereastră şi aglutinând note, ramificându-şi investigaţiile livrează tomuri groase, gospodăreşte stivuite, scotocind arhivele, pescuind detaliul revelator, fişând colecţii de ziare şi reviste cu un vizibil deliciu acribios. Lucrează aici, credem, şi „lecţia” lui Bacovia. Poet fundamental, Bacovia impune, reamintim, şi prin economismul mijloacelor. El manevrează un fond lexical restrâns, dezvoltând clase sinonimice. Universul său inventariază o listă minimală de obiecte, cu valoare obsesivă; din funcţionarea fixaţiilor, a motivelor

„metabolizate”, poetul scoate efecte remarcabile, stăpânind cu virtuozitate un registru limitat. Deplângând „birjărirea” limbii, Constantin Călin invocă în Zigzagurile sale (culese în Acolada) o lecţie uitată, cea a „economiei de limbaj” (cazul Bibliei); şi cheamă în sprijin spusele Apostolului Pavel, repudiind cuvintele „putrede”, dorind doar ceea ce „e bun pentru întremătură”. Or, epoca noastră, în deculturalizare freatică, confiscată de verbiaj şi literatură hormonală, sedusă de ideologia divertismentului, oferă cotidian năvala cuvintelor „putrede”. Din nou, insidiosul Bacovia poate fi convocat la apel. Devot al lui Bacovia, devenit „subiect perpetuu”, practicând – ca arheolog literar – exerciţii de fidelitate în Ţara Bacovia, criticul băcăuan îl trăieşte pe Bacovia, sublinia Constantin Coroiu. Şi nu vrea să treacă o zi fără să citească / să scrie din / despre Bacovia; altminteri, ziua cu pricina, aflăm, va fi dies perdida. O seriozitate greu de aflat la meridianul nostru, caz rar, s-a spus, de „şerbie literară”. Iar Constantin Călin recunoaşte cu mândrie: „aservindu-mă, Bacovia mă evidenţiază”. Să reamintim apoi că interesat, deopotrivă, de operă şi epocă, întocmind un voluminos şi „mozaicat” Dosar, vidând bibliografia, cu un Bacovia „livrat” en detail, Constantin Călin ne anunţa că, poetic şi biografic, putem vorbi de doi Bacovia. Dar „al doilea Bacovia”, regenerat, echilibrat, devine un „pensionar al propriului talent” (Dosarul Bacovia, II, Ed. Agora, Bacău, 2004, p. 243). În amurgul vieţii, poetul „se contractă”, se afundă în tăcere, culege „derizorii ecouri”. Schimbarea de regim i-a priit, totuşi, intrarea în „zodia nouă” oferindu-i satisfacţia de a fi fost sărbătorit în „castelul nababilor” (decembrie 1956, la împlinirea celor 75 de ani), sfidând şirul de umilinţe. Marginalizat, onorat, răsplătit (pentru a fi poetizat „munca eroică proletară”, ghicea poetul), Bacovia – precizează Constantin Călin – făcea atunci figură de exponat, perceput muzeal. Ulterior, redescoperit ca „uimitor existenţialist”, făcând din existenţă o experienţă scripturală, Bacovia a impus bacovianismul ca modus vivendi. Dar tot Bacovia se lamenta, în 1929, că „n-a prea avut noroc”. Putem invoca „blestemul nepopularităţii” (cf. N. Davidescu) al unui poète maudit, „teama de existenţă”, situaţia de marginal, „munca de visător” etc. Altfel spus, un deficit existenţial livrat, însă, sub un titlu norocos (Plumb, individualizând o carieră) şi beneficiind de serviciile unui exeget scrupulos, explorând opera fostului George Andone Vasiliu, metamorfozat, devenit – pentru totdeauna – Bacovia. Pot fi pensate, aşadar, similitudini. Printre atâţia belferi guralivi, navigând prin „spuma de zvonuri”, Constantin Călin, mereu ponderat şi temeinic, mobil, divagând inteligent, erudit, câteodată „şuetist”, făcând „comerţ cu idei şi impresii”, îndeamnă la austeritate. Adnotările sale aparţin unui ins dezamăgit, moralizator, persiflant. Au un ton sfătos şi îşi dezvăluie, uneori, fiorul liric, demonstrând mâna prozatorului (care, regretabil, se ignoră). Omul, trecut prin funcţii administrative, ţinut apoi în „bucătăria” revistei, acuză neputinţa de a fi „caloric” (cum i-ar fi cerut

„Cultura anulează oriunde condiţia de provincial” (Constantin Călin)

18

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Radu Cârneci). Este, spuneam, scrupulos, „tabietliu”, meteosensibil; trăieşte cu teama de excese, vrea un trai sobru, liniştit, în limitele decenţei. Rămâne o fire dificilă, analitică, cu oscilaţii umorale, uneori „trist ca o monadă”. Aplicat, sincer, afabil, imparţial, rigid, se dovedeşte un intelectual ineficient. În consecinţă, într-o casă devenită „depozit de cărţi” suportă „aria reproşurilor” (lesne de bănuit!). Ca farmacist „ratat” se refugiază în lecturi; altminteri, zilele ar curge „fără rost”. Scrie greu, lenos, acuză uzura, sufletul „divizat”, caută motive de amânare. Paginile „coapte” se nasc căznit, la „flacăra micului (meu) talent”, zice (răsfăţându-se). În toate caută măsura. Ştie că „pentru fiecare lucru există o măsură”. Şi aflând gustul vieţii îşi impune, ca o a 11-a poruncă, tocmai cucerirea măsurii. Ar vrea, într-o Românie isterizată, polarizată, defazată etc., să domine norma stăpânirii de sine. Cultivat, deferent, distant, interesat de problemele breslei, ciocnindu-se de inşi agitaţi, veleitari, pasionali, polemici, megalomani, râvnind vizibilitatea etc., pledează pentru reeducarea prin lectură. Cu ce şanse?, ne întrebăm; după anii „rezistenţei prin cultură” (şi ea aproximativă, în contextul terorismului ideologic difuz), azi – observaţia e la îndemână – ne confruntăm, vai, cu „rezistenţa la cultură”. Încât colecţia sa de efemeride, închipuind un fragmentarium (de citit cu mare profit intelectual) elogiază, previzibil, stăpânirea de sine, „eroismul” profesorului Ciopraga, de pildă, cadenţele lente (priincioase), refuzul exhibării în vitrină. Dl. Constantin Călin are, din acest punct de vedere, o bună relaţie cu timpul; pedant, milităros, iubind rigoarea într-o epocă vitezistă zăboveşte grijuliu, confruntând şi corectând manuscrisele. Trăieşte în posibil (ar fi spus Noica), coboară în trecut, reconstituie migălos atmosfera unui târg de odinioară (Bacăul, evident), suportă provincia ingrată, lacomă de a culege zvonistica, răutăţile. Acest localism bârfitor reverberează, îl afectează, negreşit, dar Constantin Călin rămâne, spunea memorabil C. Stănescu, un aristocrat provincial. Un martor direct şi, deopotrivă, un raisonneur, un moralist interesat de „latura umană”, cercetând un bogat material „ofertat”, îmbibat cu vanităţi, foiala „lăcustelor literare”, denunţând hibele intelectualilor, plutind în „sosul epocii” (cf. G. Bălăiţă). Om cu o singură faţă, Constantin Călin depune mărturie. Cert, depoziţiile sale developând climatul de la „hanul” Ateneului, „piaţa de vorbe”, relaţiile (degradate) cu G. (un „satrap”, un „balon”), refuzând a se îmbarca în „căruţa” lui ş.a., vor deranja. Dar Constantin Călin, o vreme redactor-şef acolo, „a făcut autori” (ca re-writer), a avut necazuri cu dosarul (fiind „nepot de american”), a suportat umilinţe (de la teroarea reducerilor de personal la deplasări inutile, cronofage, pe placul chefliilor oportunişti). A rămas, însă, om de bibliotecă, om „vechi”, informat, deplângând mistica obiectelor, tabloidizarea, fără relaţii cu high-life-ul. Un sedentar, aşadar, refuzând răsfoiala, blogăreala, „presa de futilităţi”, „spuma imundă”, derizoriul ca stil de viaţă. Un ins liber, curios, de

o „curiozitate multiplă”, luând notiţe, iubind nuanţele, risipind observaţii, reflecţii, nedumeriri. Făcând avid, cu ochi de moralist intratabil, ca „vieţist”, şi lectura vieţii. Şi lansând propuneri. Dăm doar un exemplu: constatând că Eminescu („vast, complex, divers”, scria în Gustul vieţii, p . 4 6 0 ) e s t e „ u n c u l t î n p ă r ă s i r e ” v a c e r e „reevanghelizarea literaturii”, cu obligativitatea de a citi, zilnic, câte un poem eminescian. Experiment benefic şi, bineînţeles, ignorat de teleintelectualii zilelor noastre. Popasurile udeştene, contemplând dealul Oadeciului, au un ecou special; fie reîntregindu-i puterile sufleteşti, fie provocându-i „surpături interioare”, precum la moartea părinţilor, cu un „destin pereche”. Bucovinean serios, dom'Costică (urmărit de săteni) este expus, vulnerabil. Iar Provinciale-le sale, în această primă ediţie, parţială, îl dezvăluie întocmai, înregistrând evenimente, prezentând destine, contabilizând defăimător, exagerând „incidentele unei vieţi mediocre” (cum citim în Epilog)! Toate transcrise cu sufletul liniştit (cu o vorbă a lui Cehov) şi cercetate acum, după scurgerea atâtor ani, cu o melancolie senină. O carte splendidă, semnată de un cărturar veritabil, deloc bolnav de elitită.

cronica literară

* Constantin Călin, Provinciale (Fragmentarium, 1975-1989),Editura Babel, Bacău, 2012.

19

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Alexandru OvidiuVINTILĂ

Adrian Voica.Evocări în pagini critice

cronica literară

Prozodician exersat, eminescolog, poet şi prozator, critic şi istoric literar, universitarul ieşean Adrian Voica şi în această cea mai recentă apariţie editorială a sa, Evocări în pagini critice, Iaşi, Editura Alfa, 2012, nu se dezminte, reuşind să deceleze semnificaţii peremptorii în operele asupra cărora s-a aplecat. Şi din acest motiv, despre Adrian Voica putem afirma, fără rezerve, că este o voce bine articulată, credibilă, distinctă, în peisajul criticii de azi. Dezinvolt, bun cunoscător al spaţiului literar contemporan, aplicat, subtil şi empatic, Adrian Voica reuşeşte să-şi incite cititorii la lectură. Volumul de faţă, masiv, în care autorul a inclus o serie impresionantă de cronici şi recenzii, dar şi o suită de evocări şi amintiri, este structurat în patru părţi: I. Printre poeţi; II. Faţetele prozei; III. Dimensiuni critice şi IV. Varia. De evidenţiat că în toate aceste capitole ale tomului în dezbatere întâlnim, printre altele, şi radiografii ale unor cărţi semnate de autori bucovineni sau din spaţiul actual al judeţului Suceava (fie ei după origini sau după adopţie, trăitori sau nu într-un astfel de perimetru), dintre care îi enumerăm pe Tucu Moroşanu, Ion Popescu-Sireteanu, Ioan Ţicalo, Constantin Călin, Mircea Radu Iacoban, Nicolae Cârlan, George Moroşanu şi George Ungureanu. Referindu-se la poezia lui Tucu Moroşanu, criticul literar ieşean afirmă că „este o spovedanie continuă a unui hâtru duios care încearcă să se familiarizeze cu percepţia modernă a lumii”. Despre Ion Popescu-Sireteanu, Adrian Voica precizează că este „maestru în arta portretului, indiferent dacă subiectul tratat este personaj pozitiv sau negativ”, subliniind realismul descrierii, stilul şi umorul cu care acesta îşi izvodeşte eroii. În scriitura lui Ioan Ţicalo, semnatarul Evocărilor în pagini critice observă o tehnică a dialogului bine stăpânită. Pentru Voica, Ţicalo este

„un scriitor din stirpea lui Sadoveanu, pentru care orice imagine este un motiv de reflecţie”. În cronica la cartea lui Constantin Călin, Gustul vieţii/ Varietăţi critice, Bacău, Agora, 2007, inclusă în Evocările sale, Adrian Voica subliniază faptul că volumul recenzat este unul „cu statut special”, „în fond o lungă suită de texte oscilând între «eseu, cozerie, jurnal»”, un tom „cu miezul de aur al gândirii autentice”. În momentul în care scrie despre Mircea Radu Iacoban, fostul său coleg de facultate, Adrian Voica nu omite sub nicio formă să amintească despre acesta că şi-a însuşit într-o perioadă foarte scurtă de timp regulile „lumii bune” de dinainte de anul de graţie 1989: „Optimismul său funciar, veselia aproape continuă dublată de umor de bună calitate, însuşirea rapidă a regulilor «lumii bune» (citeşte «de partid»), printre care se numără şi vânătoarea, au făcut din Mircea Radu Iacoban un personaj căutat, valoros şi bineînţeles reprezentativ pentru Iaşi. Copleşit de onoruri, distincţii şi premii literare (inclusiv Premiul Academiei), Mircea Radu Iacoban nu putea lipsi din Marea Adunare Naţională unde şi-a slujit patria, ca atâţia alţii, cu osârdie şi avânt. Cel puţin aşa ne conving operele sale. Diverse şi nu puţine la număr, tot atâtea «evenimente editoriale» la vremea lor, consemnate ca atare în presa vremii”. Considerându-l pe Mircea Radu Iacoban „un autor atipic” pentru că a trecut de-a lungul timpului cu uşurinţă „de la o specie la alta”, „dar păstrând concluziile majore pentru sine, ca într-o şedinţă de partid”, Adrian Voica remarcă volumul scriitorului aflat în discuţie, Printre cărţi, apărut la Junimea, în 2009, drept unul impresionant „prin conţinutul său eterogen, adunând laolaltă note de lectură, amintiri şi aprecieri critice într-un text plăcut, scris cu acribie, trecut însă prin filtrul unei sensibilităţi controlate riguros de inteligenţă”. Alt nume despre care universitarul ieşean scrie în cartea sa este Nicolae Cârlan. Acesta este prezentat în dublă ipostază: de exeget şi cercetător literar al lui Nicolae Labiş şi de autor al unui opuscul despre Petru Comarnescu şi pictorul Ioan Gh. Vrăneanţu. Nicolae Cârlan este conform opiniei lui Adrian Voica, alături de Gheorghe Tomozei, „printre cei mai buni şi cei mai credibili cunoscători ai operei labişiene”. Graţie cercetătorului stabilit de ani buni la Suceava, universitarul ieşean descoperă textele critice ale lui Nicolae Labiş reunite în volumul Dincolo de fruntariile poeziei (II). Ediţie

20

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ îngrijită şi prefaţă de Nicolae Cârlan, Suceava,

Editura Lidana, 2011. Faţă de acestea, concluzia recenzentului este cât se poate de tranşantă: „Acuitatea critică devine o componentă preţioasă a universului conceput de un poet genial, care vede în unitatea literaturii române dacă nu singura ei posibilitate de supravieţuire, atunci un filon care nu trebuie abandonat”. În cazul lucrării despre Petru Comarnescu şi pictorul Ioan Gh. Vrăneanţu (Nicolae Cârlan, Confluenţe providenţiale, Suceava, Editura Lidana, 2010), Adrian Voica subliniază vocaţia de eseist a autorului ei. De evidenţiat, potrivit lui Adrian Voica, la această carte, este faptul că „ne face să medităm asupra destinului tragic al acelor artişti care n-au altă vină decât aceea de a fi pactizat cu frumosul”. În ultima secţiune a cărţii, Varia, Adrian Voica rememorează întâlnirea cu meleagurile bucovinene pusă la cale de scriitorul originar din Câmpulung Moldovenesc, George Moroşanu. Tot atunci a rămas iremediabil fermecat de mănăstirile Moldoviţa, Suceviţa şi Voroneţ. Indiferente nu i-au rămas nici măreţia Rarăului, aerul tare al înălţimii şi însoritele Pietre ale Doamnelor, culorile vii şi proaspete, frumuseţea genuină a locurilor. La Câmpulung, Adrian Voica i-a mai cunoscut pe Ion Filipciuc şi pe George Ungureanu, rezonând la drama existenţială a acestuia din urmă, astăzi plecat dintre noi. „Văzuse întunericul din infern al diferitelor temniţe aflate pe tot întinsul ţării, mereu pline ochi, pentru că duşmani ai poporului răsăreau la tot pasul în România postbelică. Era suficient să nutreşti alte idealuri, ca urmare a unor idei politice socotite indezirabile, pentru a schimba libertatea cu hainele vărgate care uniformizau oamenii până la anulare. Cunoscuse în trista sa ipostază de puşcăriaş numeroşi foşti, de la miniştri şi înalte feţe bisericeşti, la scriitori, profesori, medici şi, bineînţeles, avocaţi… Mulţi au murit, dar alţii, asemenea lui, au reuşit să supravieţuiască”, afirmă autorul Evocărilor în pagini critice. În sfârşit, parcurgând paginile cărţii de faţă observăm la Adrian Voica simţul nuanţelor, propensiunea de a problematiza relaţia dintre etic şi estetic, rigoarea şi, în acelaşi timp, firescul construcţiei textuale critice pe care o operează cu o pasiune nedisimulată pentru citit şi pentru scris deopotrivă.

cronica literară biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Svetlana Paleologu Matta, trad.: Lucia Olaru Nenati, Existența poetică a lui Bacovia, Bacău, Ateneul scriitorilor, 2012

Șerban Axinte, Definițiile romanului: de la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, Iași, Timpul, 2011

Vasile Gh. Popa, Nicolae Labiș elev la Fălticeni, Suceava, Lidana, 2012

Lucia Olaru Nenati, Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, Botoșani, Agata, 2012

Florica Iuga, Vasile Muste (coord.), Binecuvântata amintire, Cluj-Napoca, Grinta, 2012

Mihai Camilar, Calendarul popular bucovinean, Suceava, Mușatinii, 2012

21

Gheorghe GRIGURCU

aforisme

Faţa burgheză a adevărurilor, preocupate exagerat de onorabilitatea lor.

* Un articol al lui Balzac din 1830, intitulat Les Mots et la mode, ironizează cuvîntul actualitate, nou pe atunci. Şi ce carieră ameţitoare avea să parcurgă!

* Sentimente atît de adînci şi de organice încît e greu, în timp, să le mai constaţi în tine, aşa cum se întîmplă cu unele procese ale fiziologiei.

* Frica: o luciditate disperată, dezaxată.

* Mulţi trăiesc eroic, însă numai puţini sînt citaţi în ordinea de zi, decoraţi, trecuţi în anale. Fapt ce sporeşte eroismul celor ignoraţi, prin taina asumată, ea însăşi o formă de eroism.

* A dispreţui: „a nu te osteni să descoperi nici măcar defectele aproapelui“ (Ortega y Gasset).

* Sînt unele definiţii brutale, aidoma unor frînghii ce-şi leagă strîns victima. Şi altele moi, mîngîietoare, erotice, aidoma unor îmbrăţişări.

* Intoleranţa funciară a oricărei decizii, chiar şi a celei mai blînde.

* Duşmanul de căpetenie al înţelepciunii nu e nebunia, ci platitudinea, care, în treacăt fie spus, e şi duşmanul de căpetenie al nebuniei.

* Unele calomnii, prin exagerarea lor stridentă, se dizolvă în stupiditatea lor care devine o paradoxală formă de cenzură morală.

* Chiar cea mai justificată ură nu e decît o răscolire a efemerului fiinţei noastre. O negare a eternităţii ei.

* „Nu există replică atît de usturătoare ca dispreţul tăcut“ (Montaigne).

* Nu uita: orice creaţie aduce un finit, deci o mortificare a unor virtualităţi.

* Învesteşti un loc cu o taină, atunci cînd te-a dezamăgit timpul.

* Cel mai redutabil concurent al artistului: propriul său chip din oglindă.

* Repetiţia: un clasicism al naturii.

* „Unii se întristează că trandafirii au spini, alţii se bucură că spinii au trandafiri” (zicală orientală).

* Postura represivă a o oricărei incertitudini.

* Jean Baudril lard vorbeşte despre „inteligenţa materială a lucrurilor”, desigur o inteligenţă mai veche, mai încărcată de mister, mai profundă decît a noastră.

* Aventurierii cei mai abili sînt indivizii care exploatează nevoia noastră, naivă ca orice reminiscenţă a copilăriei, de spontaneitate. Cei ce nu ne dau răgaz să reflectăm, copleşindu-ne cu o naturaleţe iluzorie.

* Factorul similiamoros al compromisului: „Tîrguiala este o colaborare ca şi dragostea” (André Malraux).

* Excesiva gravitate a mîniei: incapacitatea ei de-a relativiza, de-a se îndoi, de-a se juca. Mînia: o stare antiludică.

* „Binevoitor faţă de umanitate în general şi teribil cu fiecare individ în parte” (Jules Renard). Cioran ilustrează cazul invers!

* Adevărata adîncime se joacă cu ea însăşi. Uneori pare surîzător-superficială, aidoma unui adult care se adresează unui copil.

* Amestecul de puritate şi demonie nu e doar coruptibil pentru puritate, ci şi răscumpărător pentru demonie.

„Faţa burghezăa adevărurilor”

22

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Romanul autobiografic Băiatul drumului al lui Vasile Posteucă (cumnat cu poetul Mihai Horodnic) se încheie odată cu plecarea personajului principal la şcoală în târgul Siret. Din acest punct de vedere se aseamănă cu Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, aceasta fiind şi singura similitudine cu naraţiunea humuleşteanului: finalul ambelor romane are semnificaţia despărţirii de copilărie, cu amendarea că la autorul bucovinean plecarea de la casa părintească se face prin proprie voinţă şi că desprinderea de sat are valoarea unei eliberări dintr-un topos, ce-i drept, foarte drag, dar care nu-l mai satisface, Ţâlică simţind în inima sa o insistentă chemare a farmecului unor zări îndepărtate.

Născut într-adevăr pe drum, în coşul căruţei, el trebuia să-şi urmeze destinul, după ce, în prealabil, din cauza unei interminabile suferinţe, a devenit un copil… bătrân. Dacă feciorul lui Ştefan a Petrei e un „sturlubatic”, viaţa lui petrecându-se între două şotii, fără să se sinchisească prea mult de urmări (pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă), un băiat aflat mereu în mijlocul evenimentelor din sat, Ţâlică e un interiorizat, avid de cunoaştere, care priveşte viaţa chiar de la primele manifestări prin sita lacrimilor, condiţie necesară ca să i se facă vedere până departe (s. a.) în mine şi în afară. Cele mai îndepărtate amintiri sunt de pe vremea când copilul merge încă de-a buşilea şi când, paradoxal, simte în prejma sa, dacă e posibil aşa ceva, prezenţa morţii. Ceea ce însă trebuie să admitem fără nici o rezervă e următoarea mărturisire referitoare la acelaşi moment: Nu cred că ştiam de Dumnezeu, la nivelul minţii mele de atunci. Ştia El de mine. Eram în paza Lui, pe cealaltă dimensiune.

Copilul intră în viaţă printr-un plâns sfâşietor, căutându-şi la această vârstă singurul reazem valabil care este mama. Pentru moment, ca să i se usuce lacrimile şi să-l liniştească, Dumnezeu îi trimite un mesager, o gânganie cu reflexe de aur – o rădaşcă, iar minunea se petrece. Suntem în faţa unui introvertit cu o suferinţă aproape continuă, starea aceasta făcându-l puţin comunicativ la nivel verbal, pentru a beneficia de o comunicare de alt ordin cu misterele înconjurătoare: Mă legam de-o floare din grădină şi mă lăsam vrăjit de ea, până ce mă pomeneam în vis, într-un rai al frumuseţii, stând aşa, fericit, fără contact cu lumea din jurul meu, ore întregi. Ori mă dedam la ascultatul zumzetului din

amiază. (…) Mă luluia muzica aceasta monotonă, până mă ridica la alte niveluri, cu alte melodii, în sferele de dincolo de mine, unde ascultam cântece de îngeri, simfonii vrăjitoare venind din infinit. E acesta un alt şi altfel de drum, cel mai important din viaţa omului, prin care se ajunge la trecerea de nivel, transferul de pe un plan comun, unde nu se întâmplă nimic, pe unul invizibil de o infinită bogăţie. Ţâlică e „un om năcăjit”, precum Niculăieş al lui Sadoveanu, însă cu o structură sufletească de o mare complexitate, pentru care cele din juru-i capătă mereu o altă semnificaţie decât cea comună: Pierdeam ore întregi privind o floare, jucându-mă cu un măr (pentru el scump ca faţa lui Hristos), pe care ceilalţi îl mâncau repede. Acestea sunt semne că personajul e purtat şi se lasă îndreptat spre adâncul fiinţei, spre izvorul luminii taborice, învăluitoare şi odihnitoare şi în afara aspectului entropic. În copilul de doar câţiva ani, orfan de tată (înghiţit de un război ce nu era al lui), se petrece unul din miracolele fundamentale către care ar trebui să năzuiască orice om: Ţâlică devine punctul de întâlnire dintre ceea ce vede ochiul cel din afară cu vederea dinăuntru, de profunzime. El se trezeşte într-o noapte în

cântarea mamei a unei doine de cătănie, pe când vântul de afară aducea sub fereşti gemete de om ce trage să moară şi, cutremurat, mărturiseşte că sufletul mi s-a lărgit până la marginile lumii, iar mintea mi s-a făcut altfel. Nu mai gândeam. Era. Eram lumea. Şi-n ea cânta şi plângea mama. Flacăra opaiţului era singurul punct de sprijin al fiinţei mele. Singurul centru.

Confesiunea continuă pe aceleaşi coordonate, pentru ca doar peste o pagină băiatul să declare cu o dezarmantă şi asumată sinceritate: Nu mai eram copil. Eram bătrân de când lumea. Este extrem de interesantă această mişcare interioară a personajului. Pe de o parte, el trăieşte consecutivitatea omenirii, iar pe de altă parte, reuşeşte să ardă involuntar succesiunea la flacăra minusculă a unui opaiţ, un „centru”, de unde va porni o călătorie conştientă spre sine. Întâmplările din jur vor fi pentru el adevărate şuvoaie învolburate ce se vor aduna în sufletul său formând o mare liniştită, fără nici un creţ, a unei credinţe statornice în Dumnezeu.

IoanȚICALO

centenar vasile posteucă

Băiatul drumului

23

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Tipul acesta de personaj nu e singular în roman, iar asemănările vor fi descoperite chiar de Ţâlică, spre încântarea şi adâncirea propriilor trăiri. E vorba de Pelin, scripcarul cel orb, căruia i-o fost luat Dumnezeu vederile, dară i-o fost făcut scripcă şi-n inimă, ori, după zisa admirativă de altădată a lui Irimie, lui Pelin îi poartă Dumnezeu mânile pe strune! Şi nu e singurul. Un alt cântăreţ rămas de poveste – Nunel –, de data aceasta din fluier, cânta de pica frunza codrului polog, măcar că era primăvară. Sta şi Dumnezeu din cer şi-l asculta, pentru că darul fluierului tot de la Cel de Sus vine.

Ţâlică trece într-o vreme, ca de altfel întregul sat, prin cumplită cumpănă, cu huruit de sicriu la început şi apoi cu groapă comună şi var din cauza epidemiei de s c a r l a t i n ă . Îmbolnăvindu-se, băiatul, cuprins de o teribilă sete de a trăi şi de a se împlini (călătoria sa abia începuse), intră într-un dialog d i s p e r a t ş i permanent, prin r u g ă c i u n e , c u D u m n e z e i r e a . S i t u a ţ i a î i p r i l e j u i e ş t e mutarea încă o dată pe alt plan, eliberat f i ind de or ice e l e m e n t perturbator pentru a n u s t â n j e n i comunicarea cu cerul deschis al cărui albastru se îmbina cu zările sufletului meu. Aflat în proximitatea universalei cositoare, pe muchie de cuţit între viaţă şi moarte, plonjează timp de 14 zile cu toată sfânta nebunie a unui copil muşcat de deznădejde, împins ca de-un uragan de dorul împlinirii, într-un vis izbăvitor care se confundă cu o fierbinte şi continuă Rugăciune (majuscula aparţine autorului), trezindu-se vindecat, după o vizită pe un cal alb în împărăţia veşniciei. Spre dezamăgirea îngerului păzitor, Ţâlică se va întoarce precum un Făt-Frumos, făcându-i din mână morţii, pentru că el nu e doar la începutul călătoriei, ci şi pentru că bolnavul ţine cu tot dinadinsul, printr-o atitudine antimioritică, să ajungă la capătul ei. După atâta experienţă de o nemaipomenită cruzime, o pierde pe Docuţa (abia le dăduse mugurul unui simţământ de simpatie reciprocă), situaţia prilejuindu-i unui alt personaj, Adam al Chiorului, vindecat şi el, să-şi reamintească prin povestire dragostea nefericită pentru

Valeria, amândoi jurându-şi să nu-i despartă decât popa şi hârleţul, ceea ce s-a şi petrecut, cu o motivaţie valabilă cât vor ţine veacurile: fără cununie, dragostea trupului pune blestem peste suflet, ca în ilustrarea celebră a lui Liviu Rebreanu din romanul Ion.

Băiatul lui V. Posteucă a crescut într-un ţinut al poveştilor, care şi-au făcut obiceiul să iasă la drum cum ies buratecii la lună, ştiindu-se că ele-s de la Dumnezeu lăsate, iar explicaţia e pe măsura celei din Baltagul sadovenian. Cândva Tătuca din Cer a umblat pe pământ şi, pe unde trecea, lăsa din sacul său diferite daruri şi bogăţii. Aici, în Bucovina, Domnul s-a împiedicat într-un ciomp şi a vărsat, fără să vrea, toate bogăţiile. Ridicându-se, Creatorul lumii a vrut să le strângă, însă

Sfântul Petru s-a împotrivit:

– L a s ă - l e , Doamne, să fie şi pe pustia asta de pământ un colţ de rai! Dumnezeu se învoieşte, având, cum e normal, ultimul cuvânt:

–Ale lor să fie toate câte ne-o scăpat din sac, d a r ă s ă l e s t ă p â n e a s c ă numai cu amar şi să le apere cu sânge de pofta şi jinduiala celor din jur. Să fie bogaţi în ţară săracă!

O, şi cât de bogat e Ţâlică! Persona ju l va

porni la drum cu cheia poveştilor, romanul Băiatul drumului fiind o mărturie grăitoare în acest sens: o construcţie solidă, ba chiar monumentală şi o frescă de o rară frumuseţe, toate gravitând în jurul unui (supra) firesc centru: A ţinut peniţa mea să iasă-n lume sub scutul acestei sfieli: amintind de Dumnezeu. (…) Eu îmi iau curajul de a mă aşeza în genunchi sub luceafărul blând al acestei certitudini, alimentându-mi condeiul cu lacrima mulţămitei şi limpezindu-l cu sporul rugăciunii. Lumea lăsată în urmă e înfăţişată într-o diversitate de culori, niciodată distonante, cu luminile şi umbrele vieţii de la ţară, spectacolul e viu şi de-a dreptul cuceritor, iar splendoarea graiului îl desfătează pe cititor de la prima până la ultima pagină. Păcat că V. Posteucă a scăpat din mână, înainte de vreme, cheia poveştilor, obligat fiind, se pare, să treacă Styxul de slujitorii unei parşive ideologii.

centenar vasile posteucă

24

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

eseu

Europenitatealui Bacovia

Pe 21 septembrie 2012, s-a lansat la Casa Bacovia din Bacău, în cadrul celei de a doua ediţii a

1„Toamnei bacoviene”, cartea Svetlanei Matta , Existenţa poetică a lui Bacovia, în traducerea poetei Lucia Olaru Nenati, traducere care a şi fost răsplătită cu un premiu. S-au scurs de la apariţia cărţii nu mai puţin de 54 de ani, fiind, trebuie subliniat, prima exegeză „monografică” despre opera lui G. Bacovia, scrisă în limba franceză şi tipărită la Éditions P.G. Keller – Winterthur, 1958, la Zürich, în Elveţia. Cartea a fost teză de doctorat a autoarei, scrisă la îndemnul lui Arnald Steiger, romanist, bun cunoscător al culturii româneşti, care i-a şi îndrumat paşii către o lectură kierkegaardiană, după cum mărturiseşte autoarea în dialogul cu Lucia Olaru Nenati, publicat ca addenda la traducere. Documentarea şi redactarea s-au produs, la Paris, în 1955, când încă Bacovia mai trăia, volumul fiind publicat la un an de la moartea poetului. Fiind o carte de debut şi tipărită, probabil, într-un tiraj redus, lucrarea nu a atras atenţia în România decât la mulţi ani după nefastul deceniu proletcultist, fiind semnalată, la bibliografie, abia în ediţia a doua a cărţii lui Mihail Petroveanu, George Bacovia (1972), iar, cu un an mai înainte, de către Constantin Călin, care a şi tradus un fragment

2pentru România literară . De altfel, în substanţiala prefaţă a traducătoarei, se realizează o documentată radiografiere a receptării exegezei Svetlanei Paleologu-Matta în România. Dintr-o scrisoare a lui Edgar Papu, menţionată de traducătoare şi adresată Svetlanei Paleologu-Matta, aflăm că savantul ar fi fost primul care a semnalat în presa românească lucrarea: „eu am fost primul care am semnalat admirabila dvs. carte despre Bacovia în publicistica

3românească” . (Totuşi, fragmentul tradus de Constantin Călin în 1971 este cel dintâi care atrage atenţia asupra noutăţii lecturii critice a elveţiencei. Autorul mărturiseşte că a copiat de mână, pur şi simplu, cartea, cu speranţa de a o traduce, cu adnotări critice, dar nu a găsit înţelegere la editura

căreia i s-a adresat!). În ce mă priveşte, prin 1976, cred, am avut în mână timp de peste o jumătate de oră cartea Svetlanei Matta, aflându-mă în vizită la poetul Sandu Tzigara-Samurcaş (1903-1987), care era prieten cu Edgar Papu. Era, desigur, exemplarul care-l încântase pe autorul Feţelor lui Ianus, împrumutat poetului Recitalului de pian. Cum pe

4vremea aceea nu mă interesa încă Bacovia , fiind afundat în lectura eminesciană a ediţ iei Perpessicius, am răsfoit doar cartea, citind capitolul IV, cel despre simbolismul plumbului, din care am şi copiat câteva pasaje ce aveam să le folosesc mai târziu. În orice caz, dincolo de interesul câtorva critici şi scriitori, consider o mare carenţă în istoria bacovianologiei româneşti faptul că lucrarea Svetlanei Paleologu-Matta n-a fost tradusă imediat după apariţie. Nu-mi explic de ce nici Agatha Grigorescu-Bacovia n-a întreprins nimic de îndată ce s-a aflat de existenţa acestei cărţi, nemaivorbind de Mihail Petroveanu, care şi-a asumat realizarea ediţiei critice şi a fost, destulă vreme, exegetul nr. 1 al operei bacoviene. I s-a făcut o mare nedreptate nu numai lui Bacovia, dar şi criticii autohtone, care a trebuit să „descopere” pe cont propriu intuiţii critice excepţionale prezente la Svetlana Matta. Ideea sfârşitului continuu care a făcut, pe bună dreptate,

5gloria cărţii lui Ion Caraion , se află, in nuce, în Existenţa poetică a lui Bacovia, raportată la gândirea preexistenţailistă a lui Kierkegaard, spre care a îndrumat-o Arnald Steiger. Capitolul XI se in t i tu lează chiar Murind neîncetat , dar, necunoscând cartea d-nei Matta, poetul român nu s-a confruntat cu viziunea acesteia. Or, Caraion are ca punct de purcedere, în abordarea bacovianismul, psihanaliza, faţă de care Svetlana Paleologu-Matta emite îndreptăţite rezerve, căci maladia timpului european modern nu ţine de nevroze, ci de agonia creştinismului, prin ceea ce gânditorul nordic numeşte maladie à la mort. Singurătatea devine condiţia omului modern: „Omul nu mai vrea să renunţe la solitudinea sa şi tocmai în aceasta constă infernul. Umanitatea a ratat întâlnirea ecumenică cu Cristos şi din această cauză se prăbuşeşte în angoasa dezagregantă. Bacovia trage ultimele consecinţe ale Existenţialismului, un pericol care este efectul angoasei: dispariţia speciei şi geomorfismul, acela care a existat în zorii rasei noastre şi unde viziunea poetului este antrenată – nefiind deloc creştină –

6într-un mod fatal.” Kierkegaard a fost unul dintre cei mai profunzi gânditori creştini, avertizând asupra condiţiei seculariste a omului european.

TheodorCODREANU

25

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

„Existenţialist” fără program, atingând profunzimi heideggeriene, Bacovia a exprimat, în limitele imaginarului poetic, ceea ce Kierkegaard ridica la rang de concept, încât, conchide autoarea, cartea Maladia mortală pare a fi scrisă pentru a-l înţelege pe Bacovia. Aceeaşi impresie puternică am avut-o eu însumi când am citit această capodoperă a lui Kierkegaard, interferând-o cu experienţa poetică bacoviană în subcapitolul Maladia mortală din capitolul Complexul Bacovia al cărţii mele cu

7acelaşi titlu . Şi asta s-a întâmplat fără să cunosc interpretarea kierkegaardiană a Svetlanei Paleologu-Matta, din care cauză nici n-am făcut trimiterile necesare (fapt care ar contrazice flagrant scrupulozitatea cu care mă raportez la surse), ceea ce ar fi putut lăsa impresia autoarei că i-am

8„prădat” ideea. Abia acum îmi explic de ce a reacţ ionat negat iv când i-am trimis cartea mea despre Bacovia p r i n i n t e r m e d i u l Luciei Olaru Nenati. Nu-mi rămâne decât să c e r s c u z e t a r d i v e pentru necunoaşterea integrală a cărţii sale, dar acest fenomen de

9pancronism (cum l-a numit Adrian Marino) vine să întărească in tu i ţ ia c r i t ică de excepţie a Svetlanei Paleologu-Matta cu privire la Bacovia. Dacă receptarea exegezei în România, aşa fragmentară, cum se dovedeşte, e cunoscută, lipsesc, în schimb, eventualele informaţii cu privire la ecoul în Europa occidentală, cum sublinia, cu prilejul lansării de la Bacău, şi Constantin Călin. Ar fi de datoria Institutului Cultural Român ca o ediţie a cărţii să circule în străinătate (valabil şi pentru cele două cărţi despre Eminescu), să fie promovată măcar cu aceeaşi insistenţă cu care s-au tradus şi lansat „opere” ale unor beneficiari conjuncturali, dar fără substanţa cărţii Svetlanei Paleologu-Matta. Căci trebuie spus de la bun început: Existence poétique de Bacovia nu numai că promovează, pentru întâia oară, un mare poet român în Occident (în speţă, Bacovia), dar este şi scrisă dintr-un punct de vedere occidental, din perspectiva unui

comparatism viguros (amintind de cel al lui René Etiemble şi al lui Adrian Marino), lipsit de complexele balcanice ale criticii din ţară, fie ele sincronizant-sursiere sau protocronice. Autoarea o afirmă pregnant, ca o particularitate izbitoare a operei lui Bacovia comparativ cu a celorlalţi scriitori din generaţia lui (fie ei simbolişti, sămănătorişti sau poporanişti), dar şi în context mai larg, balcanic. Bacovia este văzut drept ceea ce este: un veritabil fenomen existenţial şi artistic, deopotrivă românesc şi european, la capătul unei lungi istorii creştine pe cale de autosufocare secularistă: „un damnat – fără credinţă, întors la păgânism, el se sufocă în plumbul său căci nu se poate ruga, nici

10respira.” „Păgânismul” său este, totuşi, nu un s i m p t o m d e re s e m n a re , c i d e

1 1revoltă , chiar un semna l de a la rmă adresat lumii europene în t radi ţ ia Osvald S p e n g l e r – E m i l C i o r a n , u l t i m u l invocat, pasager, cu mult înainte de a o fi făcut, într-un studiu

12amplu, Ion Simuţ . Ceea ce subliniază cu insistenţă autoarea e că fenomenul Bacovia se remarcă „încă de la î n c e p u t p r i n t r - o

13originalitate totală” ,

prin raport cu atmosfera culturală din ţară, din primele decenii ale secolului al XX-lea: „el modifică sensibilitatea contemporană prin simplul fapt al prezenţei sale stranii, cu nimic asemănătoare. El armonizează spiritualitatea românească, marcată de «semănătorism» şi «poporanism» într-o translare de valori: omul se consideră a fi într-o

14relaţie tragică cu realitatea sa funciară.” Nici confraţii simbolişti, observă autoarea, nu merg pe linia lui Bacovia, exceptându-l pe Urmuz, care era însă „un neurastenic care în psihomania lui interioară, şi-a dus experimentul până la

15sinucidere” . Bacovia a dus lucrurile până la capăt: „O apariţie de un asemenea calibru pe piaţa literară reprezintă un fenomen, în special printr-un fapt capital ce ţine de geografie: occidentalitatea la marginea Europei. Bacovia este un occidental la

eseu

26

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

gurile Dunării ceea ce nici sârbii nici bulgarii, spre exemplu, nu cunosc. Personalităţi artistice puternice precum Arghezi sau sculptorul Brâncuşi – unul dintre idolii grupării Dada – s-au inspirat din surse autohtone, ţărăneşti. Există, pe de altă parte, în florilegiul poetic al secolului douăzeci românesc

16«cei trei B»: Barbu, Blaga, Bacovia.” Între toţi, Bacovia „Este singurul occidental care vine cu

17substanţa lui exclusiv citadină.” (Etichetarea nu pare riscantă în ce-l priveşte de Ion Barbu?!). Doamna Matta face un pas mai departe şi caută rădăcinile „occidentalizării de margine” la Bacovia nu prin simple influenţe, în spiritul teoriei lovinesciene, pe care o cunoaşte, ci în însăşi „provincia moldavă”: „cu atmosfera sa tipică, cu barăci vechi de unde emană regrete îndepărtate. Moldova este un pământ de istorie, de ruine – ciudat, decolorat, suspendat în vreo tradiţie şi vreun vals depăşit în care tipul eşuatului îşi plimbă

18plictisul moştenit de-a lungul generaţiilor.” Bacăul ar fi întruchiparea arhetipală a târgului de provincie moldovenesc, fără de care înţelegerea lui Bacovia n-ar fi posibilă: „vechi oraş de «ceangăi» cu fabrici numeroase, aer comercial, sordid”, un asemenea târg fiind „un produs specific moldav care evocă cetăţile cu zidiri, dar fără să cunoască, aşa ca oraşul,

19o forfotă vie” . (În cuvântul său, d-l Constantin Călin a contestat, pe bună dreptate, calificativul „oraş de «ceangăi»” pentru Bacău. Nici Bacovia nu recunoaşte a fi trăit într-un asemenea oraş, ci doar, cel mult, în unul „jidovit”!). Interesant că autoarea extinde atmosfera târgului de provincie creionat la condiţia întregii Moldove, apoi la întreaga Românie şi, în ultimă instanţă, la aceea a întregii Europe! Între toate provinciile istorice româneşti, sesizează Svetlana Paleologu-Matta, Moldova este singura în continuă decădere, începând cu pierderea unei părţi din Bucovina, la 1775, continuând cu vânzarea Basarabiei la 1812, apoi cu cedarea capitalei, după Unirea de la 1859. Acest blestem istoric este trăit la cote inimaginabile de autorul Plumbului: „Bacovia este strigătul de dispariţie al întregii Moldove. (…) În curând va risca acelaşi lucru întreaga Românie, care după Cioran, unul dintre spiritele româneşti actualmente cele mai simptomatice, şi-a ratat

20destinul istoric.” Să nu uităm că această tragică impresie este formulată de autoare în condiţiile în care spectrul Sovietelor se întindea ca o molimă peste întreaga Europă. În 1953, Mircea Eliade scria un eseu despre

primejdia mutilării sardanapalice a fiinţei româneşti de către imperiul comunist slav (Destinul culturii româneşti), iar Cioran lăsase în urmă cea mai vie şi mai zguduitoare carte a lui, Schimbarea la faţă a României (1936). Între toţi însă, Bacovia este înainte-mergătorul, profetul fără filosofie, dar cu atât mai copleşitor, cuibărit/refugiat în cavoul plumbului şi în locuinţa lacustră: „chinurile pe care le suferă primitivul ghemuit în coliba sa lacustră se raportează în cel mai frapant mod la omul secolului douăzeci”: „Fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj, ţinând cont de faptul că Moldova a fost mereu orientată spre Occident. (…) Dacă criza nu va trezi virtualităţile somnolente, Occidentul – în sensul său major – este ameninţat de prăbuşire. Aceasta este misiunea simptomatică, profetică a lui Bacovia, mai mult decât semnalul său de alarmă./ A fi european înseamnă a-l citi, a-l înţelege, a-l revendica pe Bacovia care denunţă maladia, iraţionalitatea, pietrificarea, viaţa care se opreşte: «Şi stam împietrit… şi de veacuri/ Cetatea părea

21blestemată» (Panoramă).” Asta vede Svetlana Paleologu-Matta, în anii 1955-1958, în straniul profetism bacovian, anunţat încă de la 1900, de când datează caietul cu titlul Plumb. Schimbatu-sa cu ceva în „bine” destinul României şi al Europei? Realitatea, chiar spoită în civilizaţie, sub noua utopie a Uniunii Europene şi a globalizării, ne arată că nu, că România continuă, de la marginea Europei, să fie avangarda simptomelor prăbuşirii proprii şi a Europei globale. Cavoul bacovian şi locuinţa lacustră sunt ultimele imagini ale planetei pământ, care, probabil, se vor întrupa peste multe veacuri. România, Europa, Pământul însuşi nu sunt altceva decât Corabia altui moldovean de stirpe bacoviană, Matei Vişniec. O corabie care se scufundă foarte încet, la nesfârşit, cum e şi sfârşitul continuu bacovian, cum e şi invazia morţii în alt „târg” moldav, Baaadul lui Cezar Ivănescu. Să nu-l acuzăm pe Bacovia de „pesimism” şi de alte trăsnăi ideologice, ne atrage atenţia şi Svetlana Paleologu-Matta. În definitiv, Bacovia are soluţie la tot acest cataclism interminabil, la această apocalipsă fără finalitate, cum i-am zis în Complexul Bacovia. „Păgânul” Bacovia găseşte salvarea, creştină în esenţă – plânsul: „Totuşi există ceva măreţ care îl salvează şi care este cheia tuturor lucrurilor: faptul că Bacovia poate să plângă. Lacrimile îl apără de damnare, de satanismul

eseu

27

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

integral, căci ele seamănă cumva cu acel indice existenţial al lui Heisenberg din fizica modernă, atomică, cel care într-o ecuaţie poate răsturna totul. Prin lacrimi orgoliul de Satan se încovoaie. De fapt, Bacovia nu este satanist căci el n-a făcut elogiul Absenţei, n-a răspândit răul precum Gide, spre exemplu. Dimpotrivă, el este cât se poate de uman, aflat mereu la limita extremă a suportabilului unde durata devine o tortură îndurată eroic: el nu s-a sinucis, purtându-şi cu nobleţe rana, crucea sa de

22martir.” Spre deosebire de Cioran, Bacovia nu are nimic cinic (şi nici kynic) în el. Cinicul, cum a fost numit şi Caragiale, nu are ca soluţie plânsul, ci… râsul. Bacovia are, cel mult, umor. Dar „cinicul Caragiale” deja înţelege că viitorul nu mai aparţine râsului, care s-a dovedit a fi neputincios. După răscoalele din 1907, care l-au determinat pe Caragiale să scrie fulminantul pamflet, i-a trimis, de la Berlin, lui Petre Th. Missir, o cunoscută scrisoare, în care profetiza: „Începem o altă istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri; râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată faţă cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă – noi am

23râs destul”. Caragiale îl anunţa, fără să ştie, pe Bacovia, poetul zguduit de „un plâns intern”, altul decât al Demiurgului eminescian. Desigur, cartea Svetlanei Paleologu-Matta, miraculoasă la vârsta de 27 de ani şi scrisă în bântuitorii ani proletcultişti, are şi neîmplinirile fireşti pentru o lucrare de debut. Autoarea însăşi, ajunsă la maturitate, a simţit nevoia să se detaşeze de experienţa tinereţii. Aparent, chiar traducerea în româneşte vine cam târziu. În realitate, eseul nu şi-a pierdut deloc actualitatea, profunzimea şi prospeţimea. Apoi, să nu se creadă că autoarea uzează exclusiv de grila unei viziuni existenţialiste. Sunt pagini de remarcabilă observaţie şi analiză estetică şi stilistică. Poate ar fi fost necesară o ediţie critică, adnotată, cum o gândea Constantin Călin. Tehnoredactarea de la editura băcăuană are imperfecţiuni şi necesita încă o corectură spre a elimina unele greşeli strecurate, cum ar fi scrierea unor nume străine (Kirkegaard, în loc de Kierkegaard, Valery în loc de Valéry) ş.a. Acestea nu impietează însă acurateţea şi „poeticitatea” traducerii Luciei Olaru Nenati, căreia se cuvine a-i mulţumi pentru acest dar făcut culturii româneşti.

eseu

1Devenită Svetlana Paleologu-Matta, după căsătoria cu fratele cunoscutului eseist Al. Paleologu, Andrei. Sub acest nume, va semna cărţile ulterioare: Eminescu şi abisul ontologic (Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1988), Jurnal hermeneutic (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997), Calicantus: scene din viaţa lui Cristal, Editura Augusta, Timişoara, 2005, Galaxie Proust (München, 2011). 2Constantin Călin, O exegeză străină despre Bacovia, în „România literară”, Bucureşti,, IX, nr. 38, 16 septembrie 1971, pp. 12, 19.3Apud Lucia Olaru Nenati, Svetlana Paleologu Matta – un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană, studiu introductiv la Svetlana Paleologu Matta, Existenţa poetică a lui Bacovia, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2012, studiu introductiv, interviu, medalion biobibliografic, anexe şi îngrijire ediţie, de Lucia Olaru Nenati, p. 15.4Primul meu eseu despre Bacovia datează din 1977: Strigăt şi tăcere, apărut în „Ateneu”, în numărul din septembrie 1977, scris, după câte îmi aduc aminte, la îndemnul lui Constantin Călin.5Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977.6Svetlana Paleologu Matta, op. cit., p. 109.7Cf. Theodor Codreanu, Complexul Bacovia, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003, pp. 226-236.8Termenul a fost folosit chiar de Svetlana Paleologu-Matta privitor la Bacovia însuşi, în dialogul eminescologic cu Mihai Cimpoi, inclus în cartea acestuia Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume, Editura Hyperion, Chişinău, 1993, pp. 47-62. Autoarea lasă impresia că s-a „despărţit” definitiv de Bacovia, comparaţia cu Eminescu fiind susţinută astfel: „Eminescu e desigur un geniu, Bacovia doar un poet sincer, autentic («clasa întâi», cum îl califica foarte just, pe vremuri, un mare prieten la Paris). La unul nebunia aduce o spărtură în profunzime, la altul ftizia nu e decât o dezagregare clinică./ De abia acum îmi dau seama că Bacovia l-a «prădat» literalmente pe Eminescu. Dar lucrul acesta nu are nici o importanţă – l-a făcut şi marele Balzac cu marele Rabelais. Numai că din bogăţia infinită şi vitală a lui Eminescu, Bacovia nu a sustras decât un singur cânt monocord: ploaia şi plumbul.” (p. 62).9Prin pancronism, Adrian Marino înţelegea exprimarea unor idei similare ale unor spirite contemporane, aflate la distanţă unele cu altele.10Svetlana Paleologu-Matta, op. cit., p. 85.11Ibidem, p. 96.12Cf. Ion Simuţ, Bacovia şi Cioran, în Revizuiri, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, pp. 80-103.13Svetlana Paleologu-Matta, op. cit., p. 111.14Ibidem, p. 112.15Ibidem, p. 114.16Ibidem, p. 115.17Ibidem, p. 116.18Ibidem.19Ibidem, pp. 118-119.20Ibidem, p. 122.21Ibidem.22Ibidem, pp. 135-136.23Scrisoarea din 3/16 aprilie [1907], către Petre Th. Missir, în I. L. Caragiale, Opere, VII, Ed. Fundaţiilor…, Bucureşti, 1942, p. 554.

28

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

file de istorie literară

Un „interview”cu scriitorul M. Sadoveanu

Nu este uşor să „iei un interview”; cea dintâi greutate e alegerea întrebărilor, a problemelor potrivite personalităţii respective, potrivite actualităţii; să fie interesante – chiar cu un caracter de problemă – şi totuşi să se poată răspunde repede, căci acest duel intelectual, al întrebărilor şi răspunsurilor, se desfăşoară în cel mai scurt timp posibil. Apoi, răspunderea care o trăieşti în momentul de interpretare a gândului personalităţii care ţi-a acordat interview-ul te copleşeşte, căci trebuie să respecţi desăvârşit ideea şi nuanţele afective, chiar ale fiecărui cuvânt, al întregei fraze. Îmi notam acestea pe marginea unui studiu al „interview-ului în general” când mă gândeam cum am să pot obţine un interview cu maestrul Sadoveanu, care stătea doar o zi în Cernăuţi şi aceasta cu program de fiecare oră. Apoi îl ştiam tăcând; observă, vede, aude tot, dar cuvântul dumisale e rar; din lumea închipuirilor d-sale de ce ar veni oare între noi? Că vorbeşte încet, domol e poate că aşa de uşor şi întotdeauna trece de la realitate la vis şi de la vis la realitate; întretăierea acestor două lumi se priveşte cu ochii închişi şi se povesteşte încet despre ea. Dar mie mi-e greu să trec hotarul acestei lumi şi să descopăr ceva din taina creaţiei marelui nostru prozator, mi-e teamă de o întrebare prea tare şi totuşi, totuşi, un sfert de oră de vorbă cu o personalitate puternică e un noroc rar, căci prilejuieşte rezonanţe sufleteşti infinite. M-am hotărât; nu voi pomeni nimic de interview, dar la masa de seară împreună cu membrii cercului „Bucovina Literară”, prin discuţii naturale, voi introduce cu abilitate toate întrebările interview-ului meu şi apoi, uşor, îl refac. Dintr-o mare slăbiciune sufletească pentru satul meu natal – Liteni, judeţul Baia, în frumuseţea căruia stă ascunsă şi azi amintirea începuturilor literare ale scriitorului Sadoveanu care şi-a purtat visurile pe meleagurile lui –, aş începe cu o întrebare în legătură cu acesta; dar maestrul parcă îmi ghiceşte gândul şi începe d-sa firul unei amintiri:

– Aşadar, Neculai Ionescu din Liteni ţi-i bunic matali?

– Da, maestre! Vă mai aduceţi aminte? – Cum să nu!?... Era… prin 1901… Şi satul meu prins în amintirea rostită de maestrul Sadoveanu capătă sens tainic şi sfânt de pridvor, şi-mi vine să rostesc acelaşi cu cuviosul Gherman – călugărul de la Durău: „după cum v-am mărturisite, prea cinstite comise, aşezarea mea întru aşteptarea morţii sus la Durău, acolo mă nevoesc cu fraţii mei întru pietate”. Sau chiar cu maestrul Sadoveanu care vorbind în Iaşi despre Iaşi, a precizat: „Nădăjduiesc că şi popasul meu din urmă, cel definitiv, tot aici va fi.” În tăcerile satului meu, în frumuseţea lui „nădăjduiesc că şi popasul meu din urmă, tot aici va fi” şi „pridvorul” parcă se umple de flori şi tămâie cadelniţată… Mă îngroapă amintirile…; discuţia celor din jur se pierde în depărtări mari de mine, dar aud clar gândul cu adâncimi şi relief de mărturisire al maestrului Sadoveanu: – Durerea măreşte şi adânceşte câmpul inspiraţiei.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . – Maestre, ce părere aveţi despre activitatea Cercului „Bucovina Literară”? Vă rugăm să ne daţi sugestii, sfaturi. – Observ că desfăşuraţi o activitate foarte întinsă şi drumul ales de dvs. e bun; activitatea care o desfăşuraţi prin ziarul „Bucovina Literară”, prin legătura ce o stabiliţi cu scriitorii mari din restul ţării şi prin influenţa literară a Bucovinei e foarte bună. Şi prin discuţii trecând uşor la problema „destinul scriitorilor bucovineni”, maestrul observă că „scriitorii bucovineni se zburătăcesc repede, pleacă de pe aceste meleaguri; nu e rău faptul acesta, se formează independent; dar e bine ca scriitorul să păstreze legătura cu locurile de plecare, căci acestea îi dau o forţă continuă în lucrul său”. – Care-i opera la care lucraţi acum? – Volumul gata de tipar se numeşte „Poveştile de la Bradul Strâmb“, e vorba de o serie de povestiri în legătură cu o casă din Ardeal, de pe Valea Râului Sebeş, de la Frumoasa, la o înălţime de 1300 metri. – Al câtelea volum este? – !!?? Maestrul nu ştie; însă noi cei din jur ştim, aproximativ, că e în jurul cifrei de o sută. – Am auzit că de curând aţi scris şi un volum de versuri!... – Da, e adevărat şi nu e prima pentru oară când scriu versuri, am început a scrie prin a compune versuri şi în viaţa mea am scris atâtea că dacă le-aş fi publicat ar fi putut fi duse „în spate” de trei poeţi…., cele mai multe din ele au fost rupte…, arse… Ultimul

29

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

volum de versuri nu e pentru a fi publicat; e o manifestare cu caracter liric pentru mine şi nu pentru public… – Ştiu că trecutul ţării noastre şi viaţa ţăranului nostru e câmpul de inspiraţie scump d-voastre, dar din acest vast domeniu, cum vă propuneţi subiectul? Există un factor pur intern, sufletesc sau şi realitatea vă inspiră? – Câteodată realitatea îmi trezeşte în suflet anumite probleme, dar şi sufletul, stăpânit de un anumit sentiment, urmăreşte ceva, îmi descopere în realitate ceea ce mă interesează, ceea ce-mi împlineşte cadrul sufletesc! Un lucru însă e foarte sigur: N-am scris niciodată, nici o carte la comandă sau de comandă. – Preferaţi anumite condiţii de creaţie? – Nici o condiţie! Scriu oriunde, oricând, chiar când e zgomot, dar când am început să scriu, scriu încontinuu, fără întrerupere, fără o ştersătură până termin; timpul cel mai potrivit de lucru e după 5-6 ore de somn, între 5 dimineaţa până pe la 11. E adevărat însă că subiectul, cum e, de exemplu, în romanele istorice, îl port în suflet ani de zile, adeseori 10-15-20 de ani şi numai după ce acţiunea, romanul îmi e perfect împl ini t iar personagi i le conturate, caracterizate, numai după aceea încep să scriu. Nu-mi p ropun „să încep să scriu”, ci dintr-odată îmi apare dorinţa, voinţa de a scrie, cărora nu le mai pot rezista cu nimic, indiferent de ce se întâmplă. A u z i n d d e … „ m a n u s c r i s e f ă r ă o ştersătură”… întreb: – Maestre, ce faceţi cu manuscrisele? – Manuscrisele sunt păstrate de Profiriţa, care face o colecţie, iar la tipar se dă ceea ce e bătut la maşină. Profiriţa e una din cele şase fiice ale domnului Sadoveanu, scriitoarea – Profira Sadoveanu –, autoarea mai multor lucrări printre care şi Domniile lor, domnii şi doamnele…, în care închină un capitol scriitorului Sadoveanu. Profit de asociaţie şi o întreb pe doamna

Sadoveanu la ce lucrează, acum, doamna Profira Sadoveanu? – Termină primul volum de versuri intitulat Umilinţi. Discuţia se întrerupe din când în când prin diferite alte chestiuni care se ridică dincolo de „interview-ul meu; apoi, intervine citirea diferitelor epigrame, săgeţi aruncate din „colţul diabolic”. Ţinta obişnuită e domnul Noveanu, apoi, eu, care sunt gata, gata trădată sau mai bine zis acuzată de un „interview” ilegal în atmosfera de la masă. Maestrul Sadoveanu – pe care în ziua aceea l-am văzut copleşit de emoţie răspunzând ţăranului

din veacuri, venit de departe să-l salute sau în t impul conferinţei, la teatru, una cu durerea lui Ştefan cel Mare care moare – surâde acum, blând, împăciuitor; câteodată reuşim să-l facem să râdă chiar cu poftă; apoi, din nou cade în tăceri mari, grele, imense, care ne depărtează, căci sunt pline de gând şi grele de plăsmuiri; ca şi în clipele de emoţie gravă de la Cercul „Bucovina Literară” sau de la teatru, tăcerile acestea, care nu sunt ale noastre îmi trezesc, deopotrivă, conştiinţa personalităţii sale covârşitoare cât şi conşti inţa micimei noastre; acelaşi gând trist parcă a mustrare îmi stăruie şi acum, în suflet, ca şi în clipele de emoţie de la cerc sau de la teatru: – În preajma noastră ce suflet mare… Doamne, dă-ne puterea să-l înţelegem, norocul să fie al

neamului cât este, cât ni l-ai dăruit Tu nouă şi fereşte-ne cel puţin aici de o mare greşeală!... Şi reiau sub altă formă gândul maestrului de adineauri: Durerea măreşte şi adânceşte creaţia, „durerea măreşte şi adânceşte conştiinţa lumii în care ne zbatem…” şi o clipă mă simt strivită de imensa tăcere care creşte, creşte în preajma noastră gravă, adusă parcă din lumea cealaltă…

O clipă doar, căci discuţiile celor de la masă ne aduc la realitate. Domnul Ion Munteanu, directorul ziarului „Bucovina”, care e preocupat de editarea diferitelor lucrări ale membrilor cercului, se interesează să afle

file de istorie literară

30

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ din experienţa maestrului, dacă succesul de librărie al

unei cărţi e asigurat de editură, de o anumită prezentare tehnică a cărţii, a copertei. – E foarte adevărat că şi editura şi prezentarea tehnică a cărţii, chiar şi coperta sunt condiţii de succes de librărie. Am experimentat lucrul acesta cu două din cărţile mele: Ţara de dincolo de negură şi Venea o moară pe Siret. Domnul Ion Munteanu continuă: – Maestre, cum priviţi problema traducerilor? – Unele traduceri sunt absolut necesare; dar din ceea ce se traduce doar 20-30% e bun ca fond şi ca formă în care se traduce; restul lucrărilor traduse sunt proaste, slabe şi ca fond şi ca formă. Că se traduce aşa de mult şi deşi se traduce prost, totuşi faptul e încurajat, e că există un anumit public care citeşte o literatură uşoară, de peripeţii, cu senzaţii tari, cu diferite catastrofe; se adaugă apoi şi snobismul unor persoane care în discuţii ţin să arate că citesc literatură străină… Este adevărat însă că şi scriitorul român prin opera lui trebuie să facă o concesie cititorului şi anume trebuie să dea cartea în care fiecare categorie să găsească ceva. Iată, de exemplu, Hamlet întruneşte calităţile unei cărţi universale din oricare punct de vedere ar fi judecată. Oricând şi oriunde tot felul de public găseşte ceva în ea: omul mai simplu găseşte spectaculosul, miraculosul; omul cultivat, cult găseşte doctrină, probleme, filozofie; de aceea azi Hamlet e gustat cu acelaşi interes iar teatrul, când se reprezintă, e sala plină. Şi maestrul ar fi continuat, dacă discuţiile din jur nu ne-ar întrerupe şi lăsăm şi pe alţii să vorbească. – Maestre, s-ar putea ca meseria de gazetar să influenţeze în rău dezvoltarea unui talent literar? – Nu! Nu! Dacă este talent, talent puternic se impune şi se realizează indiferent de această influenţă. Din „colţul diabolic” se ridică domnul Neculai Tăutu şi ne citeşte încă o epigramă cu care se termină masa, urmată de râs şi glumă învăluite de privirea iertătoare a domnului Mandiuc: – Domnul Ilie Mandiuc a tăcut pentru prima oară…Domnul Mandiuc azi a tăcutSpre larga noastră mulţumire…A fost sublim şi l-am trecut De-atât succes, la … nemurire…

file de istorie literară

1„Bucovina literară”, Cernăuţi, an III, nr. 81, duminică, 19 decembrie 1943, p. 1 şi 2.

Viorica Pintilescu(Text ales şi redactat de Ion Filipciuc)

31

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Minerva Chira, Nimeni, altul, tu,Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2011

Eugen Axinte, Autopsierea labirintului, București, Minerva, 2010

Cecilia Moldovan, Mersul pe cant, București, Semne, 2012

Carmen Antoaneta Marcean, Picături de suflet, Iași, PIM, 2012

Francisc Pal, Pomelnic de lemn, Sibiu, InfoArt Media, 2012

Sorin Cotlarciuc, Inflexiuni lirice, Iași, Rocad Center, 2012

epica magna

Cu ce percepţie politică eronată am trăit pe atunci! Din fericire, sunt înclinată să spun. Memoria mea a înregistrat „o tinereţe normală”. La urma urmei, de ce nu? Pentru admiterea la facultate, noi, candidaţii cu „dosare proaste” fuseserăm mult mai mulţi pe un loc decât „cei de la bursă”. Dar eram mulţumită că „mi se dăduse voie” chiar şi în condiţii de discriminare, să fiu studentă şi resemnată să fac parte dintr-o castă socială inferioară. Venisem din provincie în capitală, scăpasem de controlul familiei, locuiam la cămin, mă simţeam confortabil în limitele libertăţii mele. La 18 ani împărtăşeam obsesia majorităţii studentelor de provincie: să-l găsească, de-a lungul a cinci ani de stat în Bucureşti, pe cel care avea să se însoare cu ele. De ce atâta grabă? Pentru că niciodată, în viitoarea noastră viaţă, nu mai puteam avea la fel de multe şanse ca atunci să-l găsim pe alesul nostru printre zecile de mii de celibatari, majoritatea studenţi, şi ei, în capitală. Î n p e r i o a d a comunistă, când nu trebuia să existe şomaj, la sfârşitul studiilor erai repartizat, obligatoriu, într-un post din ţară. Cel mai rău era să te trezeşti singură, după cinci ani de învăţat, într-un sat pierdut pe hartă, la mâna politrucilor locali care făceau legea, să trăieşti în camere închiriate, prost încălzite, f ă r ă a p ă c u r e n t ă , f ă r ă comunicare culturală, cu şanse reduse de a-ţi face o familie şi cu puţină speranţă

ca să mai părăseşti acel loc dacă nu reuşeai să te descurci.

*

Dar unde puteai să dai de logodnic? Pentru noi, fetele de la cămine, reuniunile studenţeşti de la sfârşit de săptămână, mai ales cele de la Politehnică ori de la Construcţii ori de la Petrol şi Gaze, facultăţi frecventate de multi băieţi şi de puţine fete, reprezentau o adevărată mină de aur. Peste un deceniu, atunci când eu scriam la primul meu roman, Drumul egal al fiecărei zile, travaliul inconştient al memoriei îmi va reînvia amintirea cocurilor înalte, bine tapate, pe care ni le făceam, una alteia, în camera comună, a rochiilor strânse în talie, cu cordoane late, şi umflate de jupoanele apretate, a pantofilor cu tocuri şi vârfuri ascuţite, a benzilor de magnefoton cu cha, cha, cha, rock şi twist, devenite familiare, după tangourile şi valsurile cu care veniserăm de acasă. Şi discuţii fără sfârşit despre sex şi consecintele lui: avorturile erau încă libere, decretul contra lor va fi promulgat de Ceauşescu abia peste patru ani. În 2009, Drumul egal a fost tradus în Franţa şi a avut o presă bună, inclusiv un articol în Le Monde. Dar parcă şi mai mult m-a bucurat că Isabelle Saugier, directoarea serviciului de publicitate al editurii Gallimard, mi-a spus că ea

32

GabrielaADAMEȘTEANU

Unde este dans în seara asta?*

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

epica magna

şi-a recunoscut în cartea mea adolescenţa petrecută într-un internat francez: dincolo de diferenţele sociale, politice, atmosfera şi preocupările fetelor erau aceleaşi . La 20 de ani îmi consumasem deja jumătate din timpul meu de studentă, dar întrezăream deja postul dorit şi credeam că trăiesc un roman cu happy end. De politică nu vroiam să mă apropii, nici ca „să-mi fac rău”, nici ca să „mă murdăresc”. Exilul interior începea, în comunism, devreme. În caminele de fete unde am locuit nu se vorbea nimic despre excluderile din facultăţi şi arestările, inclusiv de studenţi, pe motive politice, care se petrecuseră doar cu câteva luni ori un an înainte. Câte ceva, foarte puţin, am aflat de acasă.

*

Î n a n u l când am devenit s t u d e n t ă , n u n u m a i R a d u C i o c u l e s c u a m u r i t , î n închisoare, ci şi u n c h i u l m e u , C o r n e l Adameşteanu. F r a ţ i i A d a m e ş t e a n u s u s ţ i n e a u , î n unanimitate, că el, cel mai mare d i n t r e e i , e r a s c l i p i t o r d e i n t e l i g e n t . (Bunicii mei paterni mai avuseseră un băiat înainte de Cornel, care însă murise la 7 ani, deci în total 10 copii, o cifră curentă pe atunci.) De la distanţa de timp la care mă aflu, se vede că între ceilalţi opt fraţi ai lui, Cornel avea vocaţie de lider; o autoritate recunoscută de toţi. Tata ţinea legătura, foarte strânsă, cu fraţii, prin scrisori, sau cu ocazia unor vizite, destul de rare. Telefon acasă n-aveam, iar banii de tren erau, în genere, o problemă. Nu am mers nicăieri, în vacanţă, în afara taberelor organizate de şcoală. În vara când împlinisem 14 ani, am ajuns la Toporu, satul (mitologic pentru tata şi fraţii lui), de lângă Alexandria, după care tata tânjise, fără să-şi permită, până atunci, să ajungă acolo.

I-am cunoscut bine sau foarte bine pe toţi fraţii tatei, cu excepţia unchiului Cornel, zărit doar de două ori, deşi locuiam relativ aproape. De la Huşi, Cornel ajunsese, cu ai lui, la Tg.Jiu, iar noi, de la Tg.Ocna, ajunseserăm la Piteşti. Prima oară l-am văzut atunci când un alt unchi al meu, Costică, agronomul, ne-a dus cu maşina până la Tg. Jiu. Trebuie să fi fost în anii când acesta mai lucra în Ministerul Industriei Alimentare (înainte fusese director de culturi la fabrica de zahăr de la Ripiceni a unui consorţiu belgian). Cred că eram destul de mică, fiindcă mi-a rămas în minte doar drumul, într-un autoturism, pe lângă nişte păduri, şi casa nouă, încă neterminată, a unchiului Cornel, colorată şi plină de lumini: atunci

am văzut, pentru prima oară, un p i a n î n t r - o locuinţă. Unchii, mătuşa şi chiar verisoarele mele erau doar niste s i l u e t e m i ş c ă t o a r e , neinteresante. Pe unchiul C o r n e l l - a m văzut cu adevărat doar la Bucureşti, î n m i c u l apartamentul al unchiului Oiţă ( I o n ) î n Co t rocen i , pe strada Herescu. Trebuie să fi fost

atunci când Oiţă a împlinit 50 de ani, şi probabil înainte să fi fost scos de la Facultatea de Medicină Veterinară, devreme ce îi mai ardea să se aniverseze. Eram mai mare, poate chiar intrasem la liceu, şi amintirile sunt mai precise. Fraţii Adameşteanu moşteniseră două linii genetice contrastante: unii vorbeau foarte mult, alţii tăceau mai tot timpul. Un spectacol de neuitat să-i vezi împreună. Umpluseră apartamentul mic. În mijlocul lor, Cornel, mai scund decât ceilalţi, mai chel, vorbind mult şi repede, nervos, un debit neobosit, cu o voce autoritară. Ce? Lucruri neinteresante, de oameni mari. Nicolae, Papagalul, îl concura la vorbit, şi fireşte, după intervenţiile lui, izbucneau râsete.

33

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

epica magna

Ca să ne arate ce răsfăţaţi de viaţă suntem noi, eu şi fratele meu, tata ne povestea cum ajungea la şcoală târziu, în octombrie-noiembrie, după ce terminau de strâns recolta de pe câmp, sau ce tălpi bătătorite aveau fiindcă mergeau desculţi. Ştiţi voi ce tare înţeapă miriştea? Sau ce foame făceau la gazdă. Bunicul, preot strâmtorat cu atâţia copii, îşi dirijase cu mână de fier, băieţii, către Seminarul Teo log ic ş i că t r e şco l i l e militare, unde nu se plăteau taxe şi se dădeau burse şi uniforme. Cu Seminarul Teologic nu i-a mers: n-a reuşit să-i facă preoţi pe cei doi băieţi pe care i-a trimis acolo. Amândoi ş i -au dat diferenţele faţă de liceu şi au intrat la Universitate, Nicolae va absolvi Dreptul şi Filosofia şi va ajunge avocat / jurisconsult, Dinu va urma Limbile Clasice şi Istoria şi va ajunge arheolog celebru (în Italia). Băieţii trimişi în şcolile militare vor face cariere spectaculoase ca medici, Cornel medic uman, Oiţă –medic veterinar. Cred că nu le-a fost uşor să scape de uniformă şi de constrângerile armatei. Din cât am văzut, majoritatea fraţilor Adameşteanu nu prea aveau afinităţi cu viaţa militară: unii chiar dimpotrivă. Dinu încă îşi mai amintea că fusese tracasat când refuzase să se întoarcă în ţară (era la studii, la Academia di Romania, din Roma) ca să plece pe front. Costică mi-a povestit ce îngrozitor era la Stalingrad. E drept ca „liderul” Cornel a făcut, ca medic militar, războiul pe ambele fronturi şi a primit toate decoraţiile posibile, ceea ce nu l-a împiedicat să moară în închisoarea de la Craiova. Iar cel mai mic, Petre, un viitor profesor de ştiinte naturale, pasionat şi bun organizator al şcolii din Toporu, cât timp a fost director, a salvat onoarea familiei, ajungând aviator. Dar cred că pe la sfârşitul războiului.

* Taciturnul meu unchi Oiţă, la care am ţinut mult şi nemărturisit, şi care a avut şi el o atenţie specială faţă de mine după ce am început să public

literatură prin reviste, mi-a povestit că vrusese să facă Literele. Nemilos, bunicul l-a bătut şi l-a dus, plângând, la şcoala militară. Tăceam, revoltată în sinea mea, contra bunicului necunoscut, care murise cu un an înainte de naşterea mea. Dar unchiul Oiţă, zâmbind, îi dădea, peste ani, dreptate, bătrânul avusese o minte clară şi practică, ce s-ar fi ales de el ca profesor de română, în vremurile care au urmat? Aşa, Ion Adameşteanu era unul dintre creatorii şcolii româneşti de patologie medicală veterinară, autor de tratate esenţiale, membru, în ciuda marginalizării politice, al unor societăţi ştiinţifice internaţionale din Paris, din New York (unde, dealtfel, n-a pus niciodată piciorul). O putere de muncă ieşită din comun, o dăruire profesională cum n-am mai întâlnit la nimeni şi care m-a fascinat pe viaţă, l-au ajutat să traverseze anii grei când a fost scos de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti (presiunea politică a anilor 58, probabil şi intrigile mediului academic) şi obligat să facă naveta zilnică la o fermă de lângă Bucureşti. În perioada de „deschidere” a fost însă recuperat de Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj unde a redevenit şef de catedră, a avut echipă, serii de studenţi marcaţi de personalitatea lui. Şi şi-a scos mereu cărţile pe care, în ultimii ani le dicta la magnetofon.

34

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Unchiul Oiţă (pentru ceilalţi, profesorul Ion

Adameşteanu) mi-a arătat ce înseamnă să te dăruieşti unei profesiuni, fără weekenduri, fără vacanţe. Îl revăd în ultimele luni, când lupta contra cancerului la masa de scris improvizată de lângă gârla din grădina casei părinteşti din Toporu, cu termosul de cafea alături, obsedat să nu moară înainte de a-şi fi terminat cartea. L-am văzut ultima oară într-o dimineaţă de toamnă din 1976. Dormisem la ei acasă şi, când m-am dus să-mi iau la revedere, mi-a şoptit drum bun… în viaţă.. O frază care îmi sfâşie şi acum inima, deşi, ca să scap de ea, am îngropat-o în Dimineaţa pierdută. Îmi place mai mult să mi-l amintesc în vara lui 70, la Cluj. Am şi fotografii de atunci, în faţa laboratorului, a doua lui casă. Coborâsem la Cluj, împreună cu soţul meu, după vacanţa în Munţii Rodnei. Ne-a plimbat, prin facultate şi, pe urmă, nu ştiu cum, am rămas doar noi doi în laborator şi ne-am înregistrat, pe benzi de magnetofon, citind poezie: Arghezi, Blaga, Barbu. În apartamentul lui descoperisem, când eram în liceu, antologia lui Pillat şi Perpessicius; o am şi acum, făcută ferferinţă de cât a fost citită, nu de mine, ci de el.

*

Elev la Liceul Militar din Craiova unde fusese dus, fireşte, tot de autoritarul meu bunic, Cornel, fratele cel mai mare, a terminat în 1930, Institutul Medico-Militar . După ce a fost intern câţiva ani, la Spitalul Brâncovenesc, lucrând alături de profesori de renume (Victor Gomoiu, Ernest Juvara ş.a.) a avut stagii de perfecţionare în tehnici chirurgicale la Paris (1933-1934), Berck (la Hopital Maritime, unde a fost internat, poate chiar cam pe atunci, M. Blecher), Bologna, Viena. Toate cu burse primite prin concurs. Întors în ţară, a participat la concursurile pentru primariat în chirurgie generală, ortopedie etc., reuşind mereu să fie pe primele locuri. Prin operaţiile pe care le-a făcut la Sanatoriul Zerlendi din Bucureşti, a pus „bazele chirurgiei tuberculozei pulmonare în ţară”. (Informaţiile de specialitate le-am luat din cartea lui Vasile Sârbu, apărută în 2012, publicată în colecţia „Galeria marilor chirurgi din Romania”, din care voi mai cita, în continuare). „Cu acest palmares impresionant, este numit, la 1 februarie 1937, şeful Secţiei de chirugie a Spitalului Orăşenesc din Huşi. A fost primul chirurg al acestui spital, care practic s-a înfiinţat şi dezvoltat sub conducerea lui. A fost directorul

S p i t a l u l u i H u ş i î n perioada 1938-39 şi 1941-1945… Ne întrebam şi poate nu vom şti niciodată .. cum s-a putut ca în 1937, Corneliu Adameşteanu, după excepţionala lui instrucţie chirurgicală, în ţară şi peste hotare, cu un caracter remarcabil, să ajungă la un spital de nivelul celui din Huşi, d i r e c t d i n m a r e a citadela medicală a capitalei. S-ar putea să aflăm dedesupturi la care nici nu ne găndim, cum ar fi orientările politice, luptele dintre g r e i i m e d i c i n i i bucureştene etc.” Mobilizat, ca medic, Cornel Adameşteanu a

epica magna

35

36

* Fragment din volumul Anii romanticiîn curs de pregătire

fost şi pe frontul de Est, şi pe frontul de Vest, de unde s-a întors în iunie 1945, cu toate decoraţiile posibile: „Crucea Meritul Sanitar”, „Coroana Romaniei”, în grad de cavalar, „Steaua Romaniei”, premiul “Demosthen” pentru chirurgia de război etc. În 1946, unchiul Cornel se mutase în judeţul Gorj şi înfiinţase secţia de Chirurgie pulmonară la Sanatoriul de Tuberculoză Dobriţa. „Din acest moment, toată cariera lui este legată de judeţul Gorj, căruia i-a dedicat toată energia, cunoştintele, munca pasionată. În perioada de maturitate profesională a fost şef al secţiei de chirurgie a Spitalului Orăşenesc din Tg.Jiu (1946-1949). În acest timp a încercat să aplice toate noutăţile timpului, tehnici noi chirurgicale, utilizarea antibioticelor, utilizarea transfuziilor... A abordat aproape toate domeniile chirugiei, având o pasiune deosebită pentru ortopedie, chirurgia tuberculozei pulmonare, c h i r u rg i a i n f a n t i l ă a m a l f o r m a ţ i i l o r etc…Cercetarea ştiinţifică medicală a fost aproape o obsesie. A înfiinţat un nucleu de studii experimentale la Tg.Jiu, tehnici chirurgicale noi, unele originale. Cariera sa s-a frânt în ziua de 3 iulie 1959, când este arestat în mod abuziv, pentru nişte acuze, niciodată demonstrate. Nu a existat nic un act de acuzare şi niciun proces.” (Vasile Sârbu, op.cit.) Unchiul Cornel rămâne pentru mine un personaj de ficţiune, fiindcă îl cunosc doar din scurte relatări fragmentare. De mai multe ori m-am întâlnit cu oameni care mi-au spus că el le salvase viaţa. O inteligenţa şi o putere de muncă ieşită din comun, aliate cu încrederea în el a primului născut, ridicată la puterea zecea. O gură slobodă, care îşi permitea să spună tot ce gândeşte contra nou-instauratului regim comunist, î n t r - u n t i m p c â n d o a m e n i i începuseră să înveţe să tacă. Un temperament autoritar şi nervos. O mare sete de viaţă. „Cânta la vioară şi era cunoscut ca un rafinat om de cultură”, spune biograful lui. A fost arestat la ordinul, semnat, al Ministrului de Interne Al. Draghici, împreună cu câţiva alţi medici prieteni, cu care obişnuia să

se întâlnească şi să vorbească liber. Era convalescent după o hepatită virală, luată de la un bolnav, în timpul unei operaţii. A plecat în haine de vară, şi aceleaşi haine, degradate, au fost restituite familiei atunci când i-a fost anunţată moartea, fiindcă nu i se permisese nici un pachet cu haine mai groase, hrană sau medicamente. Dându-şi seama de starea lui gravă, a cerut să fie dus în spitalul Penitenciarului, şi fiindcă i s-a refuzat, a intrat în greva foamei. Am salvat viaţa atâtor oameni şi eu sunt lăsat să mor ca un câine, ar fi strigat, din celulă. A fost dus doar când nu putea fi ajutat cu nimic şi a murit în Penitenciarul Craiova, la 22 noiembrie 1959. A fost lucid până la sfârşit, era îngrijorat de soarta fetelor lui, a familiei. „Doctorul Ştefan Marinescu ne relatează despre ultimele clipe ale vieţii lui, în care, în clipele precomatoase, privea spre fereastră, apostrofând pe englezi şi americani, că ne-ar fi vândut... Familia a suferit ani de-a râandul mari umilinţe şi greutăti.”, spune biograful său.

epica magna

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

37

O anume religie a metaforei controla notațiile și le tăia excrescențele, pe principiul unei densificări cu implozie. Asta cu toate că poetul, contemplativ resemnat, e un reporter de detalii, un desenator de amănunte precise, filigranate și „exhaustive”, greu de contras într-o mărgea expresivă (dar efortul de a sintetiza totul într-o imagine și-a făcut treaba, și nu doar în hai-ku-urile presărate prin volumele de dinainte; de regulă, detaliile erau comprimate într-o imagine-stare, ele evoluau, prescurtat, sub criteriul convertirii imediate). Acum, scriitura se lasă în voia vocației „exhaustive” a detaliilor, nu

mai e inhibată de religia densității, iar „peisajele” se derulează ca niște ceremonialuri ale contemplației și notației; privirea lui Kocsis nu e însă insensibilă, ea e , de fapt , creativă și nu numai că traduce n o t a ț i i l e î n i m a g i n i fosforescente , dar și simte fiorul care animă întreg peisajul, panica i n s i n u a t ă î n aceste detalii: „la picioare, petalele trandafirilor ca

un foc de noapte spuzit, aproape stins de roua dimineții reci de octombrie, pietriș alb și melci cu gîturi violete încercînd să ajungă la insula de iarbă încă verde de sub tufa unde omizi aurii țes o gogoașă colectivă pe o crenguță cu frunze stafidite, platina luminii însăilează reflexe difuze pe solzii de var de pe scoarța copacilor, ai spune că-i o probă eșuată de ninsoare, prima din anul încă neieșit din toamnă,/ turlele bisericilor și-au tras gluga verzuie pînă-n creștet și se înclină spre oglinda roșie a acoperișurilor, în toate simt o dorință rebelă de a o lua din loc, de a fugi în peisaje imaginate ori în viitorul nu foarte apropiat (un timp diferit, oricum), o exilare din prezentul

Cam mînă-n mînă s-au dus primele cinci volume de poeme ale lui Kocsis Francisko, toate cutreierînd, cu o ironie sceptică sublimată, tărîmurile interioare ale melancoliei. Nu spre alte țărmuri trage și cel de-al șaselea (cu titlu manifest: Melanco l i i î n formă continuă, Editura Ardealul, T î rg u M u r e ș , 2012), cu toate că propune - de nu o ruptură de ritm lăuntric, măcar o a b a t e r e d e scriitură. E un volum ce face și oarece recuperări de sertar, dar mai ales face exerciții de deritualizare și de narativizare a c o n f e s i u n i i . După semnele e x t e r i o a r e (intertextualism, oralitate, prozaism, ironii de recul, colocviale și notații imediate de cotidian), e cel mai „optzecist” volum al lui Kocsis, un fel de manifest tardiv de afiliere. De fapt, nu manifest, ci dovezi, ținute secrete, ale participării la optzecism. Firește, nu această empatie clandestină, deconspirată acum, e relevantă (deși, cît de cît, e), ci etalarea unei latențe pe care poetul a cenzurat-o; pare că Francisko își căuta anume izolarea în marginalitate, închizîndu-se în ceremonii ale melancoliei conduse spre densitatea lirică, spre nodurile de tensiune expresivă, fără gust pentru relaxarea ritmului.

Al.CISTELECAN

Melancolia reflexivă

portret în cărbune

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

portret în cărbune

38

întîlnesc doar Kocsis, Dsida Jenö și Szöcs Géza, ci și Ioan, Luca, Matei, Petru, cu toții prezenți ”în gara în care stau îmbulziți/ oameni obosiți, plecați de multă vreme de-acasă, transpirați, mirosind a nervi și neputință” și-n care ”timpul a virat pe o linie moartă” (putea trece pe-acolo și Gheorghe Crăciun, dar probabil era în altă zi). Astfel de poeme (dar nu numai ele) au și ”aparat explicativ”, aparat care deschide nu doar spre detaliile concrete ale compunerii, ci și spre alte ferestre simbolice. Mecanismul intertextual funcționează cu eficiență și în direcția acuității stării ca atare, și în direcția complexității ei și în cea a deschiderii într-un evantai de semnificații. Nu toate ”notele” au aceeași funcție de relansare a semnificanței (bunăoară, cele de la Zborul păsării au doar rostul unei explicații de conjunctură și a dezvăluirii acrostihului pe care e construită: ”zidurile închisorii ne sufocă”; dar și aceste explicații dau un fond de referință dramatică ce se întoarce asupra poeziei, reinvestind-o). Poetul copleșit de decență de

veșnic ireconciliant, în care nu mai simt prezența Celui Ce Nicicînd N-a Absentat din lume” etc. (Octombrie, 1985; meditațiile de ”octombrie” sunt ritualice, pot face, puse laolaltă, un ciclu separat). Descripția de decor e, de fapt, o scriitură de paravan, o emfază barocă a scriiturii, menită să amîne adevăratul eveniment descriptiv, care e întotdeauna o revelație de lăuntrice (și un punct de incidență cu reflexivitatea; confesiunea, la Kocsis, face mereu operă reflexivă, nu rareori aforistică): ”o forfotă de sentimente copleșitoare mă rebegesc ca o lamă de cuțit pe piele, /…/ ce năvală de imagini din fototeca memoriei, murim cîte puțin de fiecare dată cînd întreg inventarul vieții se concentrează într-o clipă,/ adevăratele morți sunt cele din care înviem” etc. (idem). Claviatura nu duce doar de afară înăuntru, ea e, în realitate, mult mai complexă, căci poemul e, de fapt, un dialog cu Szabó Lörinc, o întrețesere de stări, cum se mai întîmplă și în alte poeme. Poate că cel relevant dintre aceste poeme-simpozion e Noapte la Războieni, o noapte în care nu se

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

portret în cărbune

39

dinaintea acestui volum ascundea, de fapt, un poet cu gustul aventurii experimentale (avem un ”pictopoem”, dar și alte forme de experimente polifonice, greu de citat într-o recenzie) și cu vocația simfonică a poemului. Multe compoziții se trag din acest principiu, al modulațiilor diverse și al articulațiilor în contrapunct, cu o voluptate etalată a arhitecturii textului și stării, de regulă prin alternarea și întretăierea registrelor. Nu doar din acest punct de vedere, al savanteriilor constructive și al complexității de registre, volumul de acum e cel mai bun dintre cele ale lui Kocsis, chiar dacă, într-o măsură, e unul de recuperare. Oricît de complicate, savanteriile de articulare au rafinament, știu să dozeze contrastele și să facă jocul tensiunii fără retorism (aparte o slăbiciune pentru neologisme care nu-și fac rostul și rareori își pierd stridența) și fără chinuială. Sintaxa lui Kocsis e calmă, persuasivă, are naturalețea unei dicțiuni ce curge fără efort și învăluie stările pe nesimțite, fără abrupteți. Asta chiar dacă uneori ea se alertează și ajunge să defileze pe marginea expresionismului (ca în mai vechea Zborul păsării: „urletul bate în tobele sîngelui ritmuri delirante, allegro furioso, / radarele ființei detună în simțuri” etc.). Altminteri, cînd transcrie senzații, Kocsis are scriitura acută și trece spontan pe frecvență

expres ionis tă : ” în toa te mici le umflături/ de pe terminațiile nervoase clocoteau vulcani pitici/ din care se prelingeau insesizabile pîrîiașe de transpirație/ și vapori de panică” etc. (Îndreptare ratată). Dar întotdeauna aceste treceri sunt pregătite de un ritual migălos al inventarierii de detalii, inventar care, brusc, explodează. De regulă însă Kocsis nu-și pierde calmul scriptural și imaginativ, nutrite amîndouă de o melancolie constantă și de un scepticism agreabil. Ethosul lui e cel al temperanței, al reprimării, al decenței și toleranței: ”regula simplă e să nu te repezi la gîtul celor ce te lasă-n pace,/ nu ți-i face dușmani cîtă vreme indiferența lor poate fi egală/ cu o favoare după care ai tînji în condiții răsturnate” etc. (Regula simplă). E un ethos care guvernează, de fapt, și

poetica (atunci cînd nu e înlăturat de ethosul ofensiv al aventurii): fondul melancolic sublimează în reflecție, reflexivitatea ține stările în echilibru iar scepticismul le temperează de-a binelea. Și cînd lasă mai liber sentimentul (dat în direct la modul polemic față de cinismul liric la modă; Kocsis, din contră, poartă tandrețea), el e înscenat cu decență, cu cenzură de patetism și contopit cu nostalgia. Introspecția are aceeași detașare ca și contemplația de exterioare, mimînd o temperatură minimală; de fapt, aceasta nu poate fi decît controlată și cenzurată, căci Kocsis e un compasional, un milos spontan, un suflet franciscan. (Prenumele e asumat, conștient ori ba, voit ori nu, drept caracter). Vibrează subit la victimaj și are mistica poeziei și poetului, văzuți – și una și ceilalți - ca relee ale transcendentului cu misiune salvifică. E un romantism de misiune care se ascunde (transparent) sub profesii de credință deromantizate și chiar deliricizate (Ion Mureșan – un portret-odă al poeților, de fapt). Cu sensibilitate de rană, cu mistică mereu contrazisă de realitate și cu ethos retractil, poezia nu poate merge, firește, decît pe drumul elegiei, din melancolie în melancolie: calm, echilibrat, contemplativ și aproape resemnat.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

40

autobiografia, fiind o căutare a cauzelor profunde 3ale unui itinerar” . Paginile memorialistice

înregistrează mărturia transformării unui intelectual curtat de scepticism în om religios, complet şi clar definit. Momentul generator al procesului complex de transformare este cel al convertirii propriu-zise. „Imposibilul. Aceasta ni se cere. [...] Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. [...] S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul

4posibil.” Starea care motivează convertirea este groaza profundă cauzată de abolirea tuturor legităţilor care dau coerenţă şi logică lumii. Prins iremediabil între zidurile spaţiului carceral, condamnatul fără culpă reală trăieşte organic groaza capcanei şi a morţii. „Imposibilul” (aflarea sensului în plin nonsens) devine, în astfel de condiţii, „posibil”:

„Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul. Vasăzică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înlăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie. Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul încins. Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de ruşine. Nu mi-a fost ruşine să

5mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat.”

„Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va

cere.”Luca (12, 48)

„Convertirea (ca, de altfel, întreaga viaţă creştină)

stă sub semnul tensiunii dintre Deja şi Nu încă: mântuirea este deja primită şi cu toate acestea,

mai este încă ceva de cucerit; suntem deja înviaţi şi, cu toate acestea,

trebuie să devenim mai vii pe zi ce trece.”1Henri Platelle

În convorbirile cu Ioan Pintea, N. Steinhardt precizează: „Creştinismului i se potriveşte observaţia Simonei Weil: nu oferă o soluţie miraculoasă de salvare din suferinţă, ci o

2folosire miraculoasă a suferinţei” . Literatura devine, în cazul unui scriitor cu incontestabilă vocaţie creştină, o formă de „folosire miraculoasă a suferinţei” şi, în consecinţă, expresia unui creştinism asumat ca parte din datul destinal şi ca misiune de zidire etic-lucidă a vieţii. Jurnalul fericirii, operă definitorie pentru N. Steinhardt, este rezultatul experienţei carcerale şi al transformării prin botez, ca forme ale datului, ale predestinării, dar şi ca acte voluntare, asumate. În cazul acestei cărţi, „nu este vorba – aşa cum afirmă Frédéric Gugelot – de o rescriere a posteriori a trăirii mistice, ci de o scriere necesară, d e o a r e c e n u m a i r e z u l t a t u l experienţei mistice furnizează cheile înţelegerii sale şi, deci, ale istorisirii sale. Relatarea convertirii intră în această problematică a inevitabilei «re t rospecţ i i» . Pr in aceas ta , istorisirea convertirii se întâlneşte cu

IrinaCIOBOTARU

N. Steinhardt. Condiţiaparadoxală a destinului

ca dat şi misiune

centenar nicolae steinhardt

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

41

Prin convertire, „viaţa interioară îşi 6regăseşte demnitatea” , consideră Henri Platelle, în

volumul colectiv Convertirea religioasă. Morala creştină asigură libertatea fundamentală a conştiinţei şi, prin aceasta, restituie sentimentul demnităţii. Unul dintre paradoxurile esenţiale ale creştinismului este tocmai acesta: libertatea este o consecinţă a punerii în practică, permanent, consecvent şi lucid, a moralei. Ceea ce poate părea sursa unei certe constrângeri este, de fapt, soluţia libertăţii. Morala creştină generează libertate (la nivel de conştiinţă), iar sentimentul libertăţii contribuie la reinstaurarea demnităţii umane în f i i n ţ a s u p u s ă d e z u m a n i z ă r i i , d e z i n t e g r ă r i i duhovniceşt i ş i morţii. Convertirea are, în cazul lui N . S t e i n h a r d t , caracter dinamic, p r e s u p u n â n d o p e r m a n e n t ă a c t u a l i z a r e a „transfigurări i” s p i r i t u a l e ş i i d e n t i t a r e ş i g e n e r â n d c o n ş t i i n ţ a destinului ca dat şi c a m i s i u n e . Botezul în beciul ostil al închisorii J i l a v a n u r e p r e z i n t ă p a r c u r g e r e a formală a unui ritual, ci un legământ, un „contract”, un „pariu”, cum potrivit definea situaţia George Ardeleanu. Ceea ce urmează după convertire este o provocare capitală, un „pariu existenţial”, căci viaţa, în cele mai mărunte aspecte ale manifestării ei intime şi sociale, se supune unei permanente convertiri. Spiritualitatea lui N. Steinhardt este „baptismală” (Alexander Schmemann), ca a primilor convertiţi. Botezul nu este un moment distinct, formal şi depăşit, ci motivaţie vie a unui anume tip de viaţă spirituală şi a unui anume tip de comportament cotidian. Botezul este înţeles şi practicat „ca taină a regenerării – în definirea propusă de Alexander

Schmemann –, ca o re-creare, ca Paşte personal şi Cincizecime personală a omului, ca integrare în laos, poporul lui Dumnezeu, ca «trecere» de la viaţa veche la cea nouă şi, în sfârşit, ca o epifanie a

7împărăţiei lui Dumnezeu.” Conştiinţa regenerării spirituale reprezintă baza înţelegerii vieţii ca misiune şi ca zidire. Această conştiinţă, însă, nu îşi conservă substanţa decât dacă are în substrat revelaţia existenţei în destin. Datul destinal şi aportul personal sunt consubstanţiale. „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Luca 12, 48). Revelării existenţei „în dest in”, la N. Steinhardt , î i corespunde

conş t ien t iza rea m i s i u n i i d e a participa activ, de a „ z i d i ” , d e a răspunde „cererii” prin mijloacele de c a r e d i s p u n e : i n t e l e c t u l , m o r a l i t a t e a ş i literatura. Autentificarea unei astfel de deveniri, mai ales a t u n c i c â n d i m p l i c ă o p e r s o n a l i t a t e fundamentată pe e rud i ţ i e , nu se putea face decât p r i n s c r i s . E x p e r i e n ţ a c r e ş t i n ă ş i c o n s e c i n ţ e l e m u l t i p l e a l e a c e s t e i a s u n t

clarificate, sedimentate, dar şi eliberate prin actul scrierii. Intenţia primă a lui N. Steinhardt nu este acuzarea unui sistem opresiv, totalitar, atitudine pe care prin însăşi formaţia sa spirituală o respinge. Intenţia sa este mult mai apropiată de redarea evoluţiei spirituale a sinelui. Scrisul este formă de libertate „responsabilizată”, marcată, deci, de încărcătură morală. Mai mult, prin scris sunt recuperate şi (re)semnificate acele momente ale parcursului biografic integral, care „anunţau” convertirea şi care îi pot crea, astfel, o contextualizare „destinală”. „Convertirea nu anunţă numai luminosul apoi – subliniază

centenar nicolae steinhardt

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

centenar nicolae steinhardt

42

Emmanuel Godo –, nu este numai incantaţia unui mâine înseninat: ea este punctul culminant al unui

8înainte care o pregătea în străfunduri” . Intelectualul care a experimentat detenţia politică şi convertirea religioasă trebuie să răspundă „datului” destinal şi „să dea”, la rândul său, prin scris. Jurnalul fericirii este, deci, o lucrare prin care se dă sens unei existenţe reconfigurate ca destin şi prin care autorul dăruieşte pe măsura darului primit. Fiind expresia conştienţei trăirii în destin, Jurnalul fericirii nu îşi ascunde caracterul autobiografic. N. Steinhardt, însă, creează un jurnal complex, în care autobiograficul este subordonat problematicii identităţii şi recuperării destinului. El „sparge” înregistrările de jurnal în bucăţi pe care le reasamblează într-un autoportret spiritual năucitor, simultan expus din toate unghiurile, în mod similar cu răscolitoarele autoportrete ale lui Picasso. Nu există, în Jurnalul fericirii, doar construcţie

9biografică , doar refacere literară a istoriei individuale şi a celei colective (trăite ca participant şi ca martor), ci mai ales o interpretare lucidă şi realistă a acestei istorii individuale, o critică şi o autocritică prin raportare la conştiinţă.

* În Jurnalul fericirii există numeroase situaţii în care destinul este invocat ca parte din credinţa religioasă propriu-zisă. Pentru a da r e l e v a n ţ a î n t r e g u l u i a c e l o r m o m e n t e autobiografice aparţinând trecutului premergător creştinării, N. Steinhardt invocă destinul. Elementele cu valoare anticipativă (clopotele Bisericii Capra, farmecul produs de sărbătoarea Crăciunului, prevestirea propriei creştinări, exprimată de credinciosul din grupul de la Oxford, pornirea spontană de a intra în biserici) sunt decupate din trecut pentru a demonstra pertinenţa credinţei conform căreia traseul destinal se află pe linia de interferenţă dintre voia divină şi libera alegere personală. Convertirea lui N. Steinhardt este îndelung „pregătită”, stând sub semnul naşterii într-o comunitate majoritar ortodoxă şi al participării familiei la ritualul bisericesc.

„Fascinaţia pentru mine a început aproape dintotdeauna, adică din copilărie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon. [...] La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau Duminica şi de sărbători aproape toţi;

măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi lungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioase ori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecând de la negativ la pozitiv, începea

10să-mi rânjească sfidător).”

Contextul etnic nu are întâietate, în anii interbelici, faţă de cel istorico-geografic. Naşterea în această parte a Europei, copilăria din „comuna cu nume de sfânt ori de tâlhar” par elemente din configuraţia supra-individuală a destinului. Tânărul N. Steinhardt, monden, modern, erudit şi cosmopolit asimilează o educaţie europenistă (începând de la tutela intelectuală şi culturală a

11doamnei de Branszky şi până la doctoratul în drept constituţional axat pe o problematică vest-

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

centenar nicolae steinhardt

43

europeană). În condiţii de presiune istorică, însă, este activat sentimentul apartenenţei la neamul în care, prin „dat”, s-a născut. Resorturi spirituale amorsate încă din copilărie acţionează pentru a decide solidarizarea cu intelectualii congeneri, legaţi printr-o profundă preţuire a libertăţii de a gândi, de a crede şi de a scrie. Dinspre fascinans-ul copilăriei şi al adolescenţei, spre tremendum-ul închisorii şi al convertirii, N. Steinhardt parcurge o existenţă pe care o reconfigurează ca destin. Din destinul individual, însă, nu este exlus factorul istoric (etnic, geo-politic, cultural). Pornind de la aceleaşi principii, atât N. Steinhardt, cât şi liderul lotului de condamnaţi din care face parte, Constantin Noica, îşi asumă deplin apartenenţa, prin destin, la spaţiul autohton şi la cultura română. Ambii ar fi putut alege exilul, înainte sau după detenţie, însă posibilitatea este exclusă pentru că ambii cred că nu îşi pot împlini „datul” decât ducându-l până la capătul provocării destinale reprezentate de naşterea lor în această parte a Europei. Procesul reconfigurării întregii existenţe ca destin nu implică, la N. Steinhardt, trucarea sau cosmetizarea. Deşi profund subiectiv, exerciţiul recuperării şi (re)semnificării experienţei biografice se fundamentează pe adevăr. Scriitorul configurează literar, fără a se îndepărta de adevărul situaţiei concrete şi nici de cel intim-spiritual, momente şi personalităţi care au punctat decisiv drumul devenirii sale creştine. Concluzia portret izări i p r e o t u l u i G h e o r g h e Georgescu, profesor de religie la liceul „Spiru H a r e t ” , „ c r e d i n c i o s înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surâdă”, este că „ e x i s t ă u r s i t e , e x i s t ă

12prevestiri” ; „Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a adus la credinţă – căci pentru fiecare (oricât de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă [s.n. I.C.] – e la locul lui şi

13chipul acesta de preot” .

Rememorarea unui alt moment relevant pentru sentimentul dominant al destinului este contextualizată, în Jurnal, Londra 1937. După mai bine de treizeci de ani de la consumarea fulgurantei experienţe londoneze, Steinhardt reţine starea de bine trecător, de pace fragilă şi de calm prevestitor de furtuni. Camera modestă, caldă, luminată de o lampă cu abajur verde, ceştile de ceai, sticluţa de rom – toate semne ale confortului britanic bazat pe simplitate – în contrast cu toamna rece, ploioasă şi dezolantă, îi produc scriitorului reflecţii ce amintesc de sentimentul dulce-dureros al vremelniciei din Doctor Jivago al lui Boris Pasternak: „Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este: ca o pădure sălbatică bântuită de jivine, plină de hârtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă cu toţii înainte de implacabilii zori? [...] Cât îmi doresc să mă pot afunda în salvatorul confort, să uit de vrăjmaşa pădure care stă şi aşteaptă şi ne împresoară. Cine a sădit-o, Dumnezeu? Ori

14Dumnezeu e constructorul vilei de pe lizieră?” Înregistrarea literară, mult ulterioară momentului propriu-zis, este încărcată de experienţa deceniilor postbelice, a detenţiei, a convertirii, a luptei deloc facile cu rutina realităţii comuniste. Întrebările din final trimit spre o aceeaşi înţelegere a destinului ca

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

centenar nicolae steinhardt

44

dat, dar şi ca misiune sau ca provocare la libertate. Dumnezeu se poate să fi sădit „pădurea sălbatică”, viaţa, aşa cum e, „plină de capcane”, oferită spre traversare mai mult ori mai puţin conştientă, dar în acelaşi timp este probabil să fi lăsat viaţa, în întregimea ei, în seama fiinţei umane (şi „iadul” totalitar, spre exemplu, din această libertate provine). Din acest motiv se întreabă Steinhardt dacă nu cumva doar promisiunea limanului îi aparţine lui Dumnezeu. Problema destinului rămâne complicată de paradoxul simultaneităţii condiţiei de dat şi de provocare. În Jurnalul fericirii, logica subtilă a ordinii c o n f e s i u n i l o r n u e s t e e v e n i m e n ţ i a l ă . Destructurarea cronologiei jurnalului se înscrie în aceeaşi intenţie a potenţării „obscurităţii”, în aceeaşi speranţă că epicul şi memorialul nu relevă sens creştin decât prin urmărirea firului prin care destinul se relevă. Fiinţa spirituală este volatilă, inefabilă, greu de „prins” în expresie şi de reconfigurat în înţelegerea cititorului căruia i se oferă. Momentele, active şi vii în conştiinţa autorului, sunt ordonate conform unor cerinţe spirituale adânci, gestionate de realităţi interioare multiple, între care şi conştiinţa destinului. Ele converg spre botez şi comunică starea de mirare a scriitorului în faţa coerenţei destinului. Convertirea este, deci, parte din destin (nu emitem această observaţie pentru prima oară). Evenimentele care îi premerg sunt puse sub semnul inconştienţei, al incapacităţii semnificării. Odată cu botezul, însă, este conştientizată provocarea de a reface semnificaţia acestor momente. Botezul în condiţii excepţionale este anticipat de gesturi mărunte ale semenilor. Doamna C. , văduva min i s t ru lu i Alecu Constantinescu, în iulie 1952, îl îngrijeşte pe Steinhardt bolnav, aducându-i pâine prăjită şi ceai. „Ori de câte ori îmi aduce pâinea prăjită şi ceaiul,

15doamna C. îmi face semnul crucii pe frunte.” În acest gest se întrevede o anticipare laică a împărtăşaniei cu trupul şi cu sângele Domnului. Astfel de momente îşi dobândesc plenar încărcătura spirituală prin evaluarea ulterioară, făcută de cel care le-a trăit şi care a trăit şi realitatea convertirii. „Nu oricui i se întâmplă

16orice” şi „nu toţi mezonii pi o iau la dreapta” . Convertitul recunoaşte, în drumul parcurs, semnele predestinării fericite, dar şi a obligaţiei de a da însemnătate acestei predestinări.

Fericirea spontană prilejuită de botez pe căi „supraumane” este datul, semnul predestinării şi al prezenţei în lume a lui Dumnezeu. Jurnalul lui N. Steinhardt nu se opreşte, însă, asupra acestui moment, deşi esenţial, ci confirmă înţelegerea destinului ca misiune permanentă, asumată responsabil şi sinonimă cu libertatea creştină. „Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi tu, om, a secreta fidelitate şi un nou tip de fericire, mai în surdină, şi să deprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid, în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul – nunta – e curat, ci şi traiul cotidian poate fi menţinut la un

17grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate”.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

centenar nicolae steinhardt

45

1Henri Platelle, „Adio cărţii”, în Convertirea religioasă, coord. Emmanuel Godo, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 6.2N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, 2002, p. 152.3Frédéric Gugelot, op. cit., în Convorbirea religioasă, ed.cit., p. 369.4Jurnalul fericirii, 2008, pp. 91-92.5Ibidem, pp. 96-97. Paradoxul îl formulează şi Paul Evdokimov: „Cu cât infernul în care se găsesc deja oamenii este mai adânc, cu atât mai aprofundată va fi aşteptarea lui Hristos. Căci El nu-i cere omului nici virtutea, nici moralismul, nici supunerea oarbă, ci un strigăt de iubire şi încredere purces din adâncul iadului în care se află. Nu în disperare trebuie să cadă omul, ci în Dumnezeu care nu este niciodată disperat” (Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, 1994, p. 15). Fericirea creştină are caracter paradoxal, fiind revelată în condiţii de mizerie, boală şi suferinţă, în aceleaşi coordonate cu ale primilor convertiţi ai catacombelor romane. Celula 34 de la Jilava, „maţ subpământean, rece şi profund ostil… o destul de izbutită imagine de iad subpământean” este locul care produce revelaţia salvării nu din universul proxim al detenţiei, ci din moarte. „Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34!” va exclama, în acelaşi context, N. Steinhardt, sperând, în descendenţa lui Thomas More, că se face greu de înţeles („I trust I make myself obscure”). 6Henri Platelle, op. cit., p. 5.7Alexander Schmemann, Din apă şi din duh. Un studiu liturgic al Botezului, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 16.

8Emmanuel Godo, „Introducere” la Convertirea religioasă, ed. cit., p. 17.9Pentru o posibilă „confirmare” a veridicităţii aspectelor autobiografice pot fi consultate lucrări precum Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii. 1959-1989 (coord. Clara Cosmineanu, Editura Nemira, 2005) şi N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii semnată de George Ardeleanu, o minuţioasă reconstituire a biografiei scriitorului.10Jurnalul fericirii, ed.cit., pp. 110-111.11Reţinem, pentru exemplificare, un fragment de portret al profesoarei din copilărie, dacă nu pentru relevanţa lui în context, măcar pentru modelul educaţional pe care îl propune: „Doamna de Branszky, ca şi Manole mai târziu, era o aprigă monarhistă şi în măsura în care voia să ţină seama de originea ei franceză, şi să se ocupe de istoria Franţei, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mi-a dat să citesc toată literatura franceză regalistă şi a făcut din mine – pe la unsprezece ani – un partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) şi al casei de Bourbon. Ei i-am datorat faptul de a fi privit chiorâş (sau cel puţin cu mirare) – ori de câte ori citeam în parc sau la hotel ziarul L'Action Française, organul mişcării monarhiste – de către unii din Francezii printre care mi-am petrecut câte o lună pe an când mă duceam cu părinţii la Royat, să facă tata băi de acid carbonic” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 229).12Ibidem, p. 73.13Ibidem, p. 216.14Ibidem, p. 221.15Ibidem, p. 259.16Ibidem, p. 317.17Ibidem, p. 146.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

avangarde

IsabelVINTILĂ

Suprarealism: artă şi viaţă.In memoriam Gellu Naum

Povestea suprarealistă a lui Gellu Naum începea în anul 1935 într-o galerie de artă din Bucureşti în care îşi expunea lucrările pictorul Victor Brauner. Ce s-a petrecut în momentele respective în mintea tânărului student la filozofie care privea fascinat tablourile pictorului suprarealist, nimeni n-ar putea spune. Cert este că, din acele clipe, poezia suprarealistă nu avea să-l mai părăsească niciodată, devenind pentru Naum o adevărată filozofie de viaţă. Extrem de prolific în anii tinereţii, debutând cu un volum de poeme încă de la vârsta de 21 de ani, Gellu Naum va fi oprit în ascensiunea sa fulminantă de istoria nefastă. Trăind într-o perioadă a violenţelor, marcată atât de cel de-al doilea război mondial, cât şi de regimul comunist, Naum va deveni un „autoexilat”, „un suprarealist fără grup”, trăind fără prietenii tinereţii, majoritatea plecaţi din ţară sau angrenaţi în activităţi care excludeau sfera suprarealismului, izolat şi nedreptăţit mai bine de patru decenii, într-o ţară „în care axa culturală oficială a fost reprezentată de exact de acele forme şi mentalităţi literare pe care avangardiştii le-au dispreţuit

1dintotdeauna” . Din punct de vedere cronologic, creaţia naumiană se împarte în trei segmente: primul este reprezentat de literatura suprarealistă publicată în anii tinereţii (1936-1947), al doilea de scrierile pentru copii şi tineret şi de volumele de versuri în care este evident compromisul făcut faţă de regimul comunist (1952-1961) şi al treilea, sinonim cu perioada revenirii „publice” la convingerile suprarealiste, o etapă a maturităţii în plan literar, care se deschide în anul 1968. Gellu Naum alege să plaseze în debutul fiecărui volum de după 1968 selecţii din cărţile anterioare, ciclurile noi de versuri situându-se, evident, la sfârşitul acestor lucrări. Simona Popescu susţine că acest joc al lui Naum este menit să aducă în faţa cititorilor o poezie mereu nouă şi proaspătă care „nu e – de fapt –

secvenţială, nu e una evolutiv-liniară, ci un vast sistem de vase comunicante, o uriaşă «naraţiune» poetică de semne, de simboluri, «mărci» foarte personale, de stări şi de percepţii recurente, configurându-se la «suprafaţă» – «suprafaţa mea expresivă», cum găsim într-un poem – felurit, substratul rămânând însă, de fapt, de la început

2până la sfârşit, identic” . Publicarea poeziilor din perioada tinereţii, alături de seriile de poeme apărute după etapa compromisului menţionat, nu este întâmplătoare. Acesta este modul prin care Naum alege să transmită ideea că poezia suprarealistă, adevărata poezie, cea „trăită”, nu poate fi închisă în tipare, neputându-i-se impune limite temporale sau de altă natură. Putem afirma că, mai ales în opera de început, Naum a abordat toate temele importante ale suprarealismului, creând o poezie a „certitudinii eruptive” (cum el însuşi afirma în poemul cu acelaşi nume), a „mediumnităţii noastre a tuturora”

3şi a „comediei limbajului” , unde previzibilul este înlăturat în favoarea libertăţii imaginaţiei, care, la rândul ei, distruge orice convenţie.Volumul de

4debut, Drumeţul incendiar , publicat în 1936, apare în perioada în care Naum urmează cursurile Universităţii din Bucureşti, studiind filozofia (1933-1937). La numai un an după apariţia acestuia, Naum publică o altă carte de versuri,

5Libertatea de a dormi pe o frunte , iar în 1938 pleacă la Paris la îndemnul prietenului său pictorul Victor Brauner (pe care-l cunoscuse în anul debutului său literar), continuându-şi astfel studiile de filozofie la Sorbona şi pregătind un doctorat despre Abélard. În 1939 se întoarce în ţară, unde va fi mobilizat şi trimis pe frontul de Răsărit, pentru ca în 1940 să publice al treilea volum de versuri, Vasco

6de Gama, cu un desen de Jacques Herold . O etapă deosebit de intensă pentru toţi suprarealiştii români care au mutat „centrul lumii” (André Breton) la Bucureşti s-a derulat între 1945 şi 1947, fiind foarte prolifică şi pentru Gellu Naum. În acest răstimp el a publicat o serie de volume care cuprindeau poeme, proze poematice, texte programatice şi scrieri

7dramatice . O parte dintre aceste lucrări au fost create înainte şi după cel de-al doilea război mondial, experienţa acestei conflagraţii fiind fără îndoială devastatoare pentru Gellu Naum. Lupta care nu îi aparţinea, o luptă inegală şi nedreaptă, l-a făcut să trăiască experienţe chinuitoare. Aşa cum a

46

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

avangarde

recunoscut într-una din discuţiile sale cu Sanda Roşescu din 1970, războiul îl luase prin surprindere şi aproape că îl nimicise psihic. Scrisul a constituit de această dată un refugiu, iar din nevoia de a depăşi momentele tragice şi înfricoşătoare ale războiului a luat naştere o lucrare impresionantă (Medium) prin care reuşeşte să se purifice, să îşi alunge spaimele, să se salveze de lume şi de ororile realităţii, oferind ca alternativă iubirea: „Perioada când am trăit şi am scris Medium a coincis pentru mine şi pentru omenire, în general, cu anii când trăiam cu nervii încordaţi la maximum, anii în care viaţa şi moartea se amestecau sub ochii noştri, anii războiului, când fiecare ne pomenisem pierduţi într-o viaţă în care nimic nu mai era de recunoscut, într-o viaţă ostilă aspră, nimicitoare, ucigaşă. Era ca şi când cineva te-ar fi aruncat brusc din gheaţa polului în dogoarea tropicelor şi apoi iar pe banchize, fără ca bietul tău

8trup să se poată, cât de cât, adapta” .

Începând cu anul 1947, în condiţiile impunerii realismului socialist ca unică formă de exprimare, grupul se destramă, iar pentru Gellu Naum începe o lungă perioadă de privaţiuni, de tăcere şi de compromisuri la nivel literar. Mai mult, chiar banala corespondenţă cu prietenii plecaţi

peste hotare se pare că devenise din 1949 periculoasă pentru suprarealiştii români rămaşi în ţară: „În 1947 grupul suprarealist din România a fost, după cum se ştie, interzis, componenţii lui au fost declaraţi formalişti, cosmopoliţi şi aşa mai departe, în orice caz indezirabili. Din 1949 devenise primejdioasă pentru noi chiar şi simpla

9corespondenţă cu prietenii artişti din străinătate” . Scrierile care au constituit un compromis cu regimul comunist sunt, cum am mai precizat, o parte dintre volumele pentru copii şi tineret

10publicate în perioada 1952-1964 şi o serie de 11poeme introduse în două volume de versuri .

Lectura cărţilor pentru tineret şi a poemelor dedicate Partidului Comunist scoate la iveală un Gellu Naum de nerecunoscut, iar în ceea ce ne priveşte, aceste lucrări nu merită o cercetare amănunţită. Lucrurile stau cu totul altfel în cazul scrierilor pentru copii. Cartea cu Apolodor şi A

doua carte cu Apolodor au avut un real succes nu doar în România comunistă, ele

12bucurându-se de apreciere şi în prezent . Într-un interviu acordat lui James Brook şi publicat în anul 2000, Gellu Naum este întrebat cum se pot împăca adeziunea sa antebelică la organizaţia tineretului

13comunist şi intrarea ulterioară în Uniunea Scriitorilor, cu evidentul dezgust pe care şi l-a manifestat mai apoi faţă de politica în ca r e c r edea a l t ă da t ă . Răspunsu l suprarealistului este deconcertant: „Sunt cumva la judecată? Repetăm cumva o piesă proastă după Kafka? În primul caz, trebuia să fac ceva cât timp mergeam la şcoală, fiindcă Garda de Fier era omniprezentă în România. Cioran şi Eliade au ales cealaltă tabără… În al doilea caz, trebuia să am ce mânca. Şi aşa, mi-am câştigat pâinea cea de toate zilele, dacă asta poate fi o consolare. În al treilea caz, poezia – viaţa preschimbată – are şi aşa destul de puţin a face cu lumea, darămite cu idioţeniile politice. După aceea, totul s-a destrămat. Păun a încetat să scrie. Luca şi Trost au emigrat. Teodorescu a devenit preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi

s-a apucat să scrie imnuri închinate mai întâi lui Stalin, apoi prietenei sale Elena Ceauşescu. Soţia mea Lyggia şi cu mine n-am putut emigra… şi se mai punea şi problema limbii: eu nu sunt scriitor francez. Prefer limba română, care este mai aspră şi

14mai naturală. Ca engleza. Şi este limba mea” .

47

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

avangarde

După dizolvarea grupului suprarealist în anul 1947, poetul va fi redus la tăcere mai mult de zece ani, publicarea traducerilor fiind atât un mod de a-şi câştiga existenţa, cât şi o nouă manieră de exprimare. În paralel publică aceste texte aparent neutre care aparţin literaturii pentru copii, foarte mulţi ani Naum fiind asociat de români cu autorul volumelor care îl aveau ca protagonist pe dinamicul personaj Apolodor, pinguinul din Labrador. Valoarea acestei „scriituri pentru copii” nu poate fi contestată. Lyggia Naum afirma în revista „Observator cultural” că soţul ei nu a dorit ca această carte să fie reeditată din cauza faptului că era mereu asociat cu scriitorii pentru copii: „Nu, nu-i plăcea, deşi a lucrat mult şi cu mare drag la această carte – în cea mai mare parte la Copenhaga. A tradus din câţiva poeţi danezi, împreună cu un grup de scriitori, şi a fost inv i t a t de reg ină l a Copenhaga. Iar Gellu, în l o c s ă s e d u c ă s ă «realizeze contacte», cum făceau ceilalţi, se plimba singur prin oraş şi lucra la Cartea cu Apolodor. De fapt, chiar acolo i-a venit ideea. I-a plăcut cartea asta, dar în perioada aceea grea, când nu avea voie să publice nimic altceva, el t recea drept scr i i tor pentru copii şi traducător. I a r a s t a l - a d u r u t îngrozitor. Şi de aceea nu a mai vrut să reediteze cartea, deşi primea mereu

15telefoane în acest sens” . N e v o i a d e libertate transpare în toate scrierile publicate de Gellu Naum în volumele de tinereţe. Celebra propoziţie apărută în toamna anului 1946 în Infra-Noir, „Poezia, dragostea şi revoluţia sunt una”, scrisă de tinerii pe atunci Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi Dolfi Trost, va urmări aproape obsedant scrierile naumiene publicate până în anul 1948. De fapt, volumele care fac parte din prima parte a creaţiei lui Gellu Naum se concentrează în jurul a două mari teme, revoluţia şi iubirea, care se manifestă plenar în cadrul creat

de poezia suprarealistă. O declaraţie clară în ceea ce priveşte revoluţia suprarealistă, adevărata revoluţie care trebuie să transforme spiritul uman şi să dea noi valenţe poeziei avangardiste, este publicată în anul 1945. Este vorba despre Critica mizeriei, scriere în care Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu îşi manifestau nemulţumirea faţă de cei care vedeau în suprarealism doar o revoluţie a limbajului, o revoltă de suprafaţă care nu implica transformarea completă a omului prin eliberarea lui şi nici nu acordau imaginii poetice importanţa meritată. Autorii nu vroiau să vadă în suprarealism doar o revoluţie formală, poetică şi afirmau în manifestul lor că imaginile poetice ale confraţilor din generaţia

anterioară nu puteau fi decât sterile, ele neimplicând emoţional cititorul. Cei care se opuneau permanentului „EFORT PENTRU ELIBERAREA EXPRESIEI UMANE SUB

16TOATE FORMELE EI” erau consideraţi „o serie de personagii a căror prezenţă întâmplătoare sau voită în marginea suprarealismului nu poate avea altă explicaţie decât dorinţa de a întârzia cât mai

17mult, de a compromite pe cât posibil, acest efort” : „Pentru «moderniştii» din România problema a rămas, evident, o problemă formală. Teoreticienii

48

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

avangarde

de la Unu, 75 H.P. etc., trecând prin Franţa au rămas surprinşi văzând că revolta suprarealistă depăşea «imaginea poetică». (Claude Sernet, campion la «unu», devine pentru Breton cârpa împuţită şi nu din cauza revoluţionarismului său). Această preocupare numai formală, numai poetică, este într-adevăr un produs unic caracteristic mişcărilor de avangardă de la noi. Ei i se datoreşte pe de o parte eşecul spiritului nou în România, şi pe de altă parte î n ţ e l e g e r e a c o n f u z ă , r e a c ţ i o n a r ă , a suprarealismului, înţelegere caracteristică de asemenea României şi a cărei responsabilitate apasă în întregime pe umerii poeţilor. Ea stăruie încă în capul acelora care văd în suprarealism «o r evo lu ţ i e ve rba l ă» , a ace lo ra ca r e i au suprarealismul ca punct de plecare fără să fi avut

18vreodată un contact real cu toate acestea” . Literatura nu este doar o metaforă a devenirii umane, aşa cum o propune cititorilor Gellu Naum, ci şi un alt tip de înţelegere personală, pentru că, în fond, obsesiile, zbaterile, traumele şi crezurile suprarealistului sunt preocupările unei întregi generaţii şi, de ce nu, ale întregii umanităţi. Naum găseşte în poezie soluţia pentru a ieşi de sub incidenţa temerilor omului modern, bântuit de angoasa apropierii morţii şi chinuit de regulile sociale prea rigide.

1Popescu, Simona, Clava. Critificţiune cu Gellu Naum, Piteşti, Editura Paralela 45, p. 182Popescu, Simona, prefaţă a antologiei lui Gellu Naum Despre identic şi felurit, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 83Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p. 3844Naum, Gellu, Drumeţul incendiar, cu 3 calcuri de Victor Brauner, Bucureşti, „Colecţia Suprarealistă”, 19365Naum, Gellu, Libertatea de a dormi pe o frunte, cu un desen de Victor Brauner, Bucureşti, „Colecţia suprarealistă”, 19376Naum, Gellu, Vasco de Gama, cu un desen de Jacques Herold, Bucureşti, „Colecţia suprarealistă”, 19407Este vorba despre lucrări precum: Culoarul somnului, cu un portret de Victor Brauner (1944), Medium, cu 6 reproducţiuni fotografice (1945), Critica mizeriei, în colaborare cu Paul Păun şi Virgil Teodorescu (1945), Teribilul interzis cu frontispiciu de Paul Păun (1945), Spectrul longevităţii – 122 de cadavre, în colaborare cu Virgil Teodorescu (1946), Castelul orbilor (1946), L'Infra noir, manifest publicat în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi Trost (1947), Éloge de Malombra. Cerne de l'amour absolu, manifest publicat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost (1947). Alături de aceste volume stau şi alte proze importante scrise tot în anii tinereţii: Amintirea memoriei (1943-1944), Cornelius de argint (1946) şi Albul osului (1947), care apar şi în lucrări publicate după 1960.8Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi exterior, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 519 O c o n v o r b i r e c u G e l l u N a u m . . . , î n http://www.gellunaum.ro/texte/proza/deutschewlle.htm10Printre acestea se numără Filonul (1952), Tabăra din munţi, roman pentru tineret (1952), Aşa-i Sanda (1956), Cel mai mare Gulliver (1958), Cartea cu Apolodor (1959) şi A doua carte cu Apolodor, ilustrată de autor, (1964), toate publicate la Editura Tineretului din Bucureşti.11Poem despre tinereţea noastră, cu ilustraţii de Jules Perahim (1960) şi Soarele calm (1961)12Cărţile cu Apolodor au fost introduse după 1989 chiar în programa şcolară pentru clasa a V-a, ca texte suport.13În 1935, la vârsta de 20 de ani, Gellu Naum scoate de sub tipar un singur număr al publicaţiei „Tânăra generaţie” care cuprinde diverse articole, în special pe teme politice şi sociale. În aceeaşi perioadă, datorită convingerilor sale comuniste, Gellu Naum este arestat şi reţinut pentru o perioadă scurtă. De-a lungul timpului însă, Naum se va retrage din viaţa socială, conştientinzând, ca mulţi alţi intelectuali, faptul că politica regimului comunist instaurat în România nu i se potriveşte.14Brook, James, Contestarea poetică, interviu cu Gellu Naum în „Observator cultural”, nr. 1, 29 februarie – 6 martie 200015Cârstean, Svetlana, Orice face el nu poate fi decât frumos (II), Interviu cu Lyggia Naum, în „Observator cultural”, nr. 158, 4 - 10 martie, 200316Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, Critica mizeriei, Bucureşti, „Colecţia Suprarealistă”, 1945, p. 317Ibidem 18Ibidem, p. 5

49

chipuri și priveliști

În cele peste două decenii de la implozia sistemului comunist din Europa, literatura dedicată acestuia s-a îmbogăţit cumva în progresie geometrică faţă de perioada anterioară, inclusiv în ceea ce priveşte comunismul românesc, pe care îl am aici în vedere. Este şi firesc, în măsura în care este mult mai uşor să supui analizei şi interpretării un fenomen finit decât unul în plină desfăşurare. Însă acest deja vast corpus de analize şi interpretări nu este şi unul uniform, indiferent de punctul de vedere din care încerci să-l surprinzi. Există analize parţiale, dedicate unei dimensiuni sau unui moment din istoria sistemului, cum există şi câteva tentative globale de analiză istorică, politologică sau „spectrală”, cu un termen consacrat de Keyserling. Există demersuri de natură obiectivă, cu o notă ştiinţifică pregnantă, cum există şi o literatură, chiar mai bogată, în care perspectiva istorică, cea memorialistică, denunţul ideologic şi unele vagi tendinţe de teoretizare se îngemănează într-un discurs al cărui profit mi se pare mai degrabă apropiat de un gen literar, decât de unul propriu-zis ştiinţific. Nu este, desigur, o producţie intelectuală de neglijat, dacă ne gândim că ar putea servi drept „materie primă” pentru o abordare ştiinţifică ulterioară, desfăşurată de înşişi autorii cu pricina ori de către alţii mai inspiraţi. În fond, deja acest lucru se petrece cu bogata literatură memorialistică şi diaristică care mărturiseşte despre lumea comunistă, despre universul concentraţionar, care a explodat după 1989.

Interesant este că, în ultimii ani am citit foarte multe cărţi, am participat la comisii doctorale, mi-au trecut prin faţa ochilor studii şi eseuri de amploare variabilă, ale unor autori tineri şi chiar foarte tineri, studenţi, masteranzi, doctoranzi. La limită, aş spune că autorii mai tineri sosiţi în acest domeniu atât de complicat, tind să se încadreze într-una din aceste două direcţii – una cu

LiviuANTONESEI

„Calea grea”şi „calea uşoară”

în analiza comunismului

originea în lucrările recente, de după reîntoarcerea parţială în ţară, ale profesorului Vladimir Tismăneanu, cealaltă reprezentată, dintre autorii deja consacraţi, de regretatul Pavel Câmpeanu, de formaţie sociolog, Lucian Boia, istoric, şi Michael Shafir, politolog. Cea de-a doua este, fără îndoială, una mai dificilă, întrucât presupune analiza complicată a unui vast corpus de documente de arhivă, documente oficiale, colecţii de presă, literatură de mărturie, documente imagistice, interviuri etc., la care se adaugă literatura teoretică şi cea metodologică prin intermediul căreia se va ajunge la interpretare. Văd în aceasta un mare merit al unor teze, cărţi şi studii parcurse în ultimul an, deci în faptul că tinerii autori au ales „calea grea” rezistând seducţiilor „căii uşoare”, chiar dacă aceasta poate să pară mai spectaculoasă, oferind mai multe şanse expresivităţii literare. Pot presupune că aceste opţiuni se datorează în oarecare măsură şi domeniului în care se încadrează scrierile respective, cel al ştiinţei istorice, al sociologiei sau politologiei, dar şi al imagologiei sau studiului mentalităţilor, dar senzaţia mea este că este vorba de ceva mai mult decât atât – şi anume şi despre o înclinaţie personală a tinerilor autori spre lucrul cu faptele, fie acestea şi de natură simbolică, spre păstrarea interpretărilor în proximitatea materialului supus analizei, spre o teoretizare prudentă, utilizând benefic mai mult resursele intelectului decât pe cele ale imaginaţiei lăsate să zburde.

Şi ca să nu vorbesc numai la modul general, aş aminti câteva din numele tinerilor autori care, în opinia mea, se integrează în această direcţie de investigaţie şi interpretare. Ar fi vorba despre Sorin Matei, profesor în Statele Unite, dar care a publicat mai multe cărţi în ţară, fiind inclusiv coordonatorul volumului colectiv dedicat analizei critice a Raportului „Comisiei Tismăneanu”, Daniel Şandru şi Sorin Bocancea, ambii profesori la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi, cărora am avut plăcerea să le prefaţez nişte recente apariţii editoriale dedicate domeniului, dar şi analizei tranziţiei, de Alexandru Matei, mai speculativ, dar cu o remarcabilă forţă asociativă. Tocmai stă să iasă din tipografie cartea privind politica externă a regimului comunist din România datorată lui Emanuel Copilaş, profesor la Universitatea din Timişoara, pe care o ştiu de la susţinerea ca teză de doctorat, coordonată de

50

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

chipuri şi privelişti

profesorul Michael Shafir. Cum sper să devină cât mai repede carte şi teza, coordonată de Lucian Boia, Cristinei Matrişcă dedicată analizei regimului comunist din ţara noastră ca „spectacol politic”. Mă opresc aici cu exemplificările, pentru că nu vreau să transform articolul într-un pomelnic, însă sunt convins că în domeniul analizei serioase a ideologiei, sistemului şi regimului comunist din România, cu metodologii moderne şi prin recursul la o bogată cazuistică, cercetarea noastră a atins deja un nivel pe deplin sincron cu cercetarea din lumea dezvoltată (şi) din punct de vedere ştiinţific. Da, avem şi experienţa proprie la îndemână, e adevărat, dar aceasta poate rămâne tragică şi în acelaşi timp inutilă, dacă nu este consultată cu instrumentele adecvate! Impresia mea este că, în momentul de faţă, acest domeniu s-ar putea să fie cel mai evoluat din ansamblul ştiinţelor antropologice.

51

La festivitatea ce a încheiat ediţia din acest an a „Toamnei Bacoviene” de la Bacău, unul dintre premiile festivalului a fost acordat de către juriul condus de poetul Ovidiu Genaru scriitoarei Lucia Olaru Nenati, membră a Uniunii Scriitorilor şi a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, pentru revelarea şi traducerea primei exegeze bacoviene, cartea Existence poetique de Bacovia aparţinând eseistei elveţiene Svetlana Paleologu Matta. Aceasta carte a apărut în 1958 în Elveţia ca materializare a tezei de doctorat a celei ce urma să devină autoarea unor cărţi de referinţă despre universul eminescian. Deşi nu a fost tradusă în limba română până în prezent, această primă carte despre universul poetic bacovian a fost totuşi apreciată de cunoscători şi a constituit un element de referinţă al exegezei bacoviene, aşa cum se relevă în studiul introductiv semnat de traducătoare, un amplu demers ce conferă istoricitate lucrării. Cartea premiată a apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” din Bacău, fiind editată cu sprijinul Consiliului Judeţean Bacău şi distribuită la mapa festivalului numeroaselor personalităţi din lumea literară prezente la manifestarea dedicată marelui poet. Intitulată în limba română Existenţa poetică a lui Bacovia, aceasta a fost lansată la Casa memorială „George Bacovia” în prezenţa unui public numeros şi a fost prezentată de către doi reputaţi specialişti ai domeniului, Constantin Călin şi Theodor Codreanu, care au subliniat semnificaţia deosebită a apariţiei acestei prime lucrări despre opera bacoviană, după mai mult de o jumătate de secol de la scrierea ei, deşi încercări de-a o aduce la cunoştinţa publicului român au mai existat, una dintre ele aparţinând chiar reputatului istoric literar C. Călin care a relatat avatarurile acestui demers şi a felicitat-o pe Lucia Olaru Nenati pentru reuşita sa. Cu acelaşi prilej a fost conferită - în lipsă - o diplomă de excelenţă şi autoarei, distinsa hermeneută Svetlana Paleologu Matta de la Lugano. Semnatara traducerii a mulţumit în cuvântul său pentru această recunoaştere a muncii sale, dar a exprimat şi satisfacţia pentru această omagiere a autoarei, fapt ce reprezintă în chip simbolic întâmpinarea acestei inspirate lucrări ce intră abia acum, cu întârziere de peste o jumătate de secol, în cultura română, ca un veritabil eveniment editorial petrecut în oraşul lui Bacovia. La acelaşi festival, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru traducere a fost acordat scriitorului bucovinean Ion Cozmei, pentru cartea Cobzarul, apărută la editura Bukrek din Cernăuţi, în 2011. Volumul care a văzut lumina tiparului în condiții grafice de excepţie, cuprinde toate traducerile din Taras Şevcenko realizate de Ion Cozmei până în acest moment şi este prefaţat de cel mai important poet ucrainean contemporan, eroul Ucrainei, Ivan Draci. Cartea a luat şi premiul I la secţia traducere la Festivalul naţional de creaţie Vrancea literară, acordat de către Liga scriitorilor din Vrancea şi a intrat recent şi în atenţia Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina.

Membri ai Societăţii Scriitorilor Bucovinenipremiaţi la Festivalul „Toamna Bacoviană”

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

noologica

AdrianALUI GHEORGHEB

UC

OV

INA

LITER

ARĂ

Fără să fiu un căţărător pe munţi, deşi am trăit la poalele lor, constat că am urcat, totuşi, trei munţi în viaţa aceasta: muntele Ceahlăul, muntele Olimp şi muntele Athos. Din această perspectivă cred că sînt un fericit. Şi nu am urcat munţii aceştia ca să mă confrunt cu uriaşele alcătuiri de piatră, ci am urcat – îmi place să cred - ca să descifrez, la fiecare în parte, ce scrie acolo sus, pe piatra cea mai apropiată de cer. Pentru că, nu-i aşa?, Dumnezeu vorbeşte lumii prin peisajele sale. Nu spunem noi, la fiecare urcare pe munte, că jur-împrejur, ceea ce vedem, peisajul, e un dar dumnezeesc? Spunea, de altfel, inspirat, Nicanor Parra: Credem că vedem ţări, dar de fapt vedem peisaje. Şi dacă e să-l îngînăm pe Platon putem spune, astfel, că perspectiva este esenţa oricărei cunoaşteri. Locul din care privim ne dă măsura a ceea ce vedem. Altfel, de ce am mai urca muntele...? Rabindranath Tagore spune într-un vers de-al său că „nu poţi urca mai sus decât muntele visat”. E un adevăr pe care orice om îl poate verifica. Un alpinist celebru, Reinhold Messner, născut pe undeva prin Tirolul de Sud, după ce a reuşit să escaladeze Everestul fără surse suplimentare de oxigen, după ce a reuşit să escaladeze cele paisprezece vîrfuri de peste opt mii de metri din lume, a explicat foarte simplu această performanţă: „Dacă nu vezi cu ochiul minţii limita pînă la care vrei să urci, oboseşti, renunţi. Trebuie să îţi imaginezi că nesfîrşirea există ca să poţi ajunge la un capăt”. O ţîpuritură maramureşană este şi mai sintetică: Cît e muntele de nalt,/ Tot mai nalt e celălalt ...! Din experienţa mea de om care a încercat cu pasul cărarea de piatră recunosc un lucru banal dar esenţial: muntele e sinonim cu răbdarea. Dar nu cu răbdarea omenească, ci cu răbdarea divinităţii care nu are nici o ţintă. Şi pe Ceahlău şi pe Olimp şi pe Athos nu urci munţi sau povîrnişuri, provoci orizonturi. Fiecare om care îngînă cu mersul său înălţimea muntelui îi reconfirmă, de altfel, măreţia. Avem tendinţa ca fiecare lucru, fiecare peisaj, să le vedem prin comparaţie. Pe Athos am înţeles

Ceahlăul meu. Pe Olimp am înţeles şi simţit energia mitului generic. Pe Athos, la poalele Athonului, am avut revelaţia redescoperirii unui model cu care îmi contaminasem, cîndva, imaginaţia: Mănăstirea Saint-Michel din Le Puy, de undeva din sudul Franţei. Acolo, timp de aproximativ trei sute de ani, nişte călugări au săpat, într-o stîncă înaltă de vreo patru sute de metri, o cărăruie ca o spirală, pînă în vîrf, după care au cărat, piatră cu piatră, materialul pentru un altar, în fapt o mănăstire. Că au muncit, răbdători, neştiuţi, sute de ani nu este un fapt să zicem neobişnuit. Deosebit este faptul că primul om care a dislocat prima piatră, ca să pornească acea cărare, a avut viziunea finalului, mănăstirea de pe vîrful stîncii, lucru care se va fi finalizat după trei sute de ani. Apoi a văzut, cu siguranţă, lanţul uman care şerpuia zilnic jur-împrejurul stîncii înnobilată de prezenţa mănăstirii din vîrf. Energia viziunii, energia visului a fost cea care a acţionat vreme de trei secole mişcînd şi piatra din loc. La Athos, la fel. Mănăstirile ridicate pe stînci sau pe piscuri, săpate în piatră sau ascunse în spatele pietrelor, au ca unitate de măsură a timpului veşnicia. Nerăbdării supravieţuitoare îi răspunde răbdarea viziunii creatoare. Pe Athos, mergînd cu un microbus închiriat, între mănăstirile Iviru şi Vatopedu, am întîlnit un călugăr care mergea citind dintr-o carte. Am oprit imediat oferindu-ne să îl luăm cu noi, să îl ducem undeva mai aproape de ceea ce credeam că e ţinta deplasării sale. Nici măcar nu s-a sinchisit de oferta noastră, a ridicat o pleoapă încurajîndu-ne să mergem mai departe. Drumul lui era deopotrivă printre rîndurile din cartea de rugăciuni care se împletea cu paşii care măsurau cărarea de munte. El se ruga urcînd. Mersul lui era rugăciunea însăşi. Noi urcam pe munte, el era contopit cu cărarea şi cu rugăciunea. În „Cartea neliniştirii” Fernando Pessoa spune: „Cît e de mare cel care consideră că între distanţa din vale pînă la cer şi cea de pe munte pînă la cer nu e nicio diferenţă!” La Basho, într-un celebru hai-ku, am întîlnit o traducere a acestei duble ascensiuni: Pe-o cărăruie de munte cuvintele au căpătat sens. Pentru că am dat prea mult credit metaforei pe lumea asta, nu am ştiut niciodată cu exactitate dacă muntele este fiinţă sau lucru, dacă e o alcătuire mitică sau o stare de spirit. Însă realitatea şi mitul se intersectează, deseori, sub ochii noştri. Munţii sînt un reflex al angajării noastre ascensionale. Astfel, la o întîlnire cu nişte intelectuali din Danemarca, la Piatra Neamţ, aceştia nu se mai opreau din a lăuda zona, pentru munţii ei. Atunci am aflat că în Danemarca nu există munţi, că la nivel naţional există o acţiune voluntară, patriotică, de creare a unui

Cum se vede Muntele Athosde pe Ceahlău

(fragmente)

52

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ munte. Adică fiecare cetăţean este chemat să

contribuie cu cîte o piatră pentru a crea un pisc. Deja, după cîţiva ani, muntele din zona Odense, locul naşterii lui Christian Andersen are peste o sută de metri înălţime. Dacă acum, în zilele noastre, oamenii îşi alcătuiesc munţi, pentru ca ascensiunea imaginarului să aibă un sens, de ce nu am da credit miturilor care însoţesc misterul muntelui Ceahlău sau misterul muntelui Athos? Se zice, astfel, că „ ... dorind ai apăra pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare venite de la Răsărit, împăratul Traian, cuceritorul Daciei, a dat poruncă să se înalţe acest munte pentru a pune o stavilă în calea năvălitorilor. Pentru a fi dusă la îndeplinire porunca împărătească, au fost adunaţi toţi robii luaţi de la Decebal, cărora li s-a adus la cunoştinţă greaua încercare la care trebuiau să facă faţă. Trebuiau să aducă şi să aşeze, pe locul viitorului munte, piatră peste piatră, stîncă peste stîncă, pînă cînd grămada se va fi ridicat suficient de înaltă pentru a-l mulţumi pe împărat. Truda a fost cumplită. Cei mai mulţi au pierit datorită epuizării dar, în final, porunca a fost îndeplinită. Împăratul,

mulţumit de cele făcute, a cerut ca în vîrful muntelui să fie aşezată o toacă. Un soldat a primit poruncă să stea de strajă şi să bată toaca ori de cîte ori o vedea năvălind vrăjmaşii, spre a vesti pe locuitorii din vale. Aceasta pînă într-o zi, când o săgeată vrăjmaşă îl răpuse pe soldat şi nu mai avu cine bate toaca. De atunci s-au pornit duşmanii pe ţară ca roiu...”. Firesc, vîrful cel mai înalt al Ceahlăului, se numeşte, pînă în ziua de azi, Toaca.

Una din legendele întemeierii Muntelui Athos spune că acesta este de fapt o zidire înfăptuită de zeii Olimpului, între care Jupiter care dă şi supranumele său drept nume muntelui şi Apolon care avea templul chiar pe vîrful Athonului. Zeii au construit acest munte ca să se odihnească în periplul lor pămîntesc, atunci cînd plecau de pe Olimp în recunoaşterea lumii înconjurătoare. Creştinarea muntelui are şi ea o poveste aparte. Corabia cu care Maica Domnului mergea spre insula Cipru, pentru a-l întîlni pe Lazăr, înviatul din morţi, a fost împinsă de vînt înspre insula Athos. Cînd s-a apropiat corabia de ţărm, toţi idolii din munte au căzut cu feţele la pămînt, sfărîmîndu-se în mii de bucăţi. Iar idolul Apolon, cel din vîrful Athonului răcnind groaznic, fără orînduială, ca niciodată, a strigat: Ieşiţi noroadelor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni şi alergaţi în grabă, la limanul lui Climent, ca să întîmpinaţi pe Maica Marelui Impărat şi adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Şi zicînd aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vîrful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-nsul, sfărîmînd coama întreagă a muntelui şi prăbuşindu-se

în adîncurile mării…! De pe Ceahlău vezi pînă departe. Gheorghe Asachi spunea pe la anul 1859: „Corăbierul de pe Marea Neagră vede piscul cel înalt al acestui munte, de la Capul Mangaliei şi pîna la Cetatea Albă. Locuitorul de pe ţărmul Nistrului vede soarele apunînd după masa acestui munte, iar păstorul nomad, după ce şi-a iernat turmele sale pe cîmpiile Bugeacului, se întoarce către casă avînd în vedere v î r fu l P ionu lu i , s au Ceahlăului”. Dimitrie Cantemir, cu mai multă vreme în urmă, în “Descriptio Moldavie” spunea acelaşi lucru. Curios e, însă, că Muntele Athos nu conferă o perspectivă ca oricare alt munte. Orizontul este, realmente, opac. Ceea ce s-ar presupune a fi o perspectivă s p a ţ i a l ă s e t r a n s f o r m ă î n t r - o prodigioasă introspecţie. Perspectiva este, în acest caz, una interioară.

Orizontul fizic se opreşte undeva la limita pleoapelor. Nici marea aproape că nu se vede de pe Athos. Pe Athos timpul pare să se substituie spaţiului. Şi nu vreo ceaţă e cea care nu te lasă să vezi, nu e vreun abur marin, ci o ciudată învolburare de gînduri. Se spune că Satana l-a dus pe Iisus pe un munte şi i-a arătat pămîntul şi toate bogăţiile sale spunîndu-i: Toate astea sînt ale mele. Închină-te mie şi toate astea sînt ale tale (Luca, 4:5;6,7). Iisus însă i-a răspuns aşa

În biblioteca de la Schitul Prodromu de pe Athos

noologica

53

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ cum era de aşteptat: Retro Satana! Ei, acest munte nu

ar putea fi Athosul, pentru că de pe muntele Athos nu se vede lumea, nu se văd bogăţiile, aici e o confruntare în ocurenţă a timpului cu spaţiul din care rezidă energia şi forţa rugăciunii. Sau a artei? Vasile Lovinescu spune în Al patrulea hagialîc (p. 66): În opera de creaţie timpul şi spaţiul îşi împrumută unul altuia calităţile. Spaţiul este <<calificat>> prin timpul necesar pentru a-l parcurge, operaţie care se numeşte în limbaj hermetic „temporalitatea spaţiului“, „circulatura cvadrantului“; operaţia inversă, cu caracter definitiv, este „spaţializarea temporală“ care constituie rezolvarea „cvadraturii cercului“. Wagner, în <<Parsifal>>, numeşte muntele Graalului<<Montslavat>>, locul unde timpul devine spaţiu. Pe Athos există un ferment al creaţiei care se topeşte în rugăciune, oricine poate confirma acest lucru, acolo simţi fără îndoială că timpul devine spaţiu. Iar rugăciunea nu este creaţie, este contopire cu creaţia. De aici poate şi acel dor neostoit care îl cuprinde pe oricare pămîntean care a stat cîteva zile în intimitatea muntelui, care simte că trebuie să se întoarcă, măcar pentru o clipă. Reţin mărturia unui mirean care şi-a exprimat acest dor: Odată ce ai călcat pe el, Sfântul Munte Athos are darul de a te umple de un dor mistuitor greu de numit. Dorul unei pregustări din Cerul lui Dumnezeu. Puțini sunt aceia care nu revin. O parte din cei ce nu revin sunt cei ce au rămas. Dacă vrei să știi ce înseamnă viață autentică, vino la Athos! Dacă vrei să realizezi cât de contrafăcută și falsă e viața lumii noastre, vino în Sfântul Munte! Nu există mănăstire sau schit de pe Muntele Athos în care să nu fie un zid de sprijin pus de un domnitor român. Numele lui Ştefan cel Mare este emblematic pentru toate, peste tot pe unde am reuşit să ajungem am găsit urme ale generozităţii şi credinţei sale. La Vatopedu, astăzi mănăstire grecească, am aflat că Ştefan cel Mare chiar ar fi stat o vreme în Sfîntul Munte, perioada dintre moartea tatălui său şi ridicare sa pe tron. Mănăstirea Zografu, astăzi bulgărească, a fost reconstruită integral de Ştefan cel Mare, după ce aceasta ajunsese o ruină. Aici există la vedere o copie a unui document semnat de domnitor la anul 1502 şi de la care am primit o copie în traducere: “Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, Cunoscătorul de inimi şi Ochiul cel ce vede toate, Sfînta Mănăstire şi Biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezămînt, după rînduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum o vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la

Sfînta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezamîntul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri, dăruiţi de Dumnezeu: Alexandru şi Elena, şi să stea în sfîntul pomelnic cum este scris. Şi iarăşi pînă cînd va fi mila lui Dumnezeu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, Sfînta Biserică să ne cînte sîmbăta seara paraclis şi duminică la prînz să se dea băutură. Marţea să ni se cînte Liturghie şi la prînz să se dea băutură; şi să se pomenească în fiecare zi la vecernie şi la pavecerniţă şi la miezul nopţii şi la utrenie şi la Liturghie şi la Sfânta Proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi Dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă cît vom fi în viaţă. Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cînte sfîntul parastas în sobor şi apoi slujbele de a treia zi, şi asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi şi la jumătate de an şi iarăşi la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cînte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara parastas şi colivă şi băutură, iar dimineaţa la Sfânta Liturghie şi colivă şi iarăşi la prînz băutură, spre mîngîierea fraţilor. Aceasta să rămînă aşa cît va dăinui Sfînta Mănăstire”. Am întrebat pe însoţitorul nostru, părintele Damaschin de la Prodromu, dacă lucrul acesta este respectat şi am primit încredinţarea că da. Chiar şi în privinţa băuturii, pentru care domnitorul a avut o sporită grijă şi asta „spre mîngîierea fraţilor”. Pe Athos regulile şi respectarea lor ţin piatra legată de piatră. Sau leagă piatra de cer. La Schitul „Sfîntul Prooroc Ilie” am întîlnit pe părintele Filimon, egumen al aşezămîntului. Deşi turc de origine, părintele Filimon e un închinător de nădejde. Îl întrebăm dacă ne permite să facem fotografii în biserică. Ne răspunde în româneşte: „Da, cinci euro. Negociabil, zece!”. Glumeşte, desigur. Văzînd că sîntem români, ne spune hîtru, fără pauză: Ce face? Bine face!… Apa rece, dorul trece!… Dragoste cu caru', răbdare cu caru', rugăciunea cu caru' și… mai încet cu paharul. Cred că e singurul loc de pe Athos în care rîsul zgomotos nu părea nelalocul lui. Noi, sfielnici ca să nu deranjăm pacea lăuntrică a muntelui, să nu stîrnim liniştea pietrei şi duhul laurului, care creşte peste tot, l-am întrebat pe părintele Filimon dacă rîsul e îngăduit pe munte. Cine rîde toată ziua trebuie să plîngă toată noaptea. Acesta e călugărul…!, ne-a răspuns dînsul. Dar ele, mănăstirile, de pe Athos sau de pe Ceahlău, n-ar fi decît piatră amară dacă n-ar fi însufleţite pe dinăuntru de obştile de călugări care alcătuiesc o lume aparte. Deşi e o lume redusă numericeşte, ai impresia că pe umerii ei se sprijină mulţimea umană din jur, că pe umerii ei stă o parte din

noologica

54

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ responsabilitatea vieţii şi morţii, a veşniciei şi

mîntuirii. Oamenii vin la mănăstiri ca să descopere că atunci cînd toate drumurile pe orizontală sînt înfundate, mai rămîne o cale care dă direct în cer. Dar ca s-o nimereşti ai nevoie de cineva care să te ajute să deschizi o portiţă în chiar inima ta, să păşeşti cu şovăială la început, apoi mai ferm, pînă simţi că „te-ai salvat”. Acesta e duhovnicul. Pentru omul care vine din afară, din „libertate”, viaţa din mănăstire, viaţa „de obşte”, pare una statornicită după reguli suprafireşti. Oameni rupţi „de lume”, care ascund bine micile lor poveşti „de acasă”, care trăiesc o viaţă aspră ca „ostaşi ai lui Hristos”, veniţi de bună voie în mănăstire, călugării par a avea, între ceilalţi oameni, o certitudine: iubirea. Şi un ţel comun: dragostea pentru Hristos. Dacă „lumea liberă” trăieşte agitaţia pierderii în fiecare zi, în fiecare clipă, la mănăstire călugărul pare să trăiască ca şi cum ar cîştiga fiecare zi, fiecare clipă…! Dacă mireanul e plin de griji, de probleme, de ezitări, călugărul pare a fi stăpîn pe situaţie, are fermitatea celui care ştie Calea, pare a fi un hotar de nezdruncinat. Mireanul vine speriat la mănăstire, pentru că a întrezărit capătul vieţii sale şi s-a speriat de micimea sorţii; călugărul are siguranţa omului pe care Dumnezeu l-a ales, viaţa sa nu are sfîrşit. Ce ţine viaţa din obştea mănăstirii atît de strînsă, de unită? De unde atîta bucurie pe chipurile călugărilor care trăiesc pentru post, rugăciune, pentru regulile slujbelor, din alinarea necazurilor pelerinilor, pentru munca dură din gospodăria aşezămîntului…? Viaţa din interiorul mănăstirii, atît de frumos rostuită, mi-o imaginez ca într-o poveste... Un gospodar a avut bucuria să descopere că viţa sa de vie a făcut o recoltă nemaivăzută. În timp ce inspecta podgoria, a găsit un ciorchine foarte frumos pe care l-a desprins de pe rug şi l-a pus într-un coş. Şi pe cînd se întorcea cu coşul astfel încărcat spre casă, s-a întîlnit cu un călugăr care se îndrepta spre mănăstirea din preajmă. N-a ezitat prea mult şi i-a oferit acestuia coşul, ca să-i facă o bucurie. Călugărul a primit darul şi ajungînd la mănăstire n-a ezitat să ofere coşul cu ciorchinele deosebit stareţului, ca să-i facă acestuia o bucurie. Stareţul a mulţumit, mişcat de gest, dar n-a rupt nici o boabă din ciorchine, ci s-a gîndit să-l ofere unui părinte bătrîn şi bolnav, ca să-i facă o bucurie. Părintele cel bătrîn a mulţumit cu un surîs, a privit îndelung darul, a reflectat la imensul izvor de dulceaţă şi bunătate pe care ni l-a pus la îndemînă Dumnezeu, iar mai apoi a dăruit ciorchinele unui tînăr călugăr,

care îi făcea micile treburi prin chilie, ca să îl bucure. Tînărul a fost copleşit de dar şi de atenţia părintelui bătrîn, însă din primul moment s-a gîndit să ofere ciorchinele unui frate la fel de tînăr, care mai tînjea încă după ai lui… Fratele s-a bucurat, a mulţumit cu

lacrimi în ochi dar nu s-a atins de nici o boabă, ci s-a grăbit să ofere ciorchinele unui călugăr de la bucătărie, care îl încurajase încă de la primele zile de viaţă în mănăstire. Bucuros de gestul tînărului, acesta se gîndi să facă la rîndul lui o bucurie şi dărui ciorchinele fratelui de la pangar… Şi aşa mai departe, din vieţuitor în vieţuitor, ciorchinele, după ce a bucurat pe toată lumea, a ajuns din nou la călugărul care îl primise de la gospodar. Împărtăşirea bucuriei, sporirea iubirii prin risipirea acesteia către toţi vieţuitorii, par să fie secretele care fac viaţa din interiorul obştei mănăstireşti frumoasă şi, de ce nu?, misterioasă. Vindecat de invidie, ură, sperjur, de lăcomie, de patimile lumeşti ale alcoolului, ale minciunii, ale tutunului, omul intrat în mănăstire devine unul „îmbunătăţit”. Renunţarea îl înalţă, stîrneşte respect şi admiraţie. De asta, cît Dumnezeu va alege oameni pentru mănăstire, din rîndul celor pe care îi iubeşte, vom fi un popor cu o spiritualitate deplină. Ne vom regăsi sufletul întreg atîta timp cît mai avem un ceardac de mănăstire care are vederea spre Rai. Fie acesta pe Ceahlău, fie pe Athos. Pentru că aici, mai mult decît în oricare parte a lumii, am simţit că acasă nu e un loc, ci e o stare.

noologica

55

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

carnete critice

Elena - BrândușaSTEICIUC

Un roman-pledoariepentru umanitate

şi solidaritate:Noaptea greierilor

de Cornelia Petrescu

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Originară din Bucovina, stabilită în Franţa de mai bine de trei decenii, Cornelia Petrescu şi-a descoperit destul de târziu vocaţia scrisului. Experienţa exilului, a rupturii de mediul şi cultura de origine, apoi noul mod de viaţă din ţara de adopţie au constituit – ca în cazul tuturor „dezrădăcinaţilor” din acest ultim secol al migrărilor – un catalizator al energiilor creatoare pentru intelectualul de formaţie ştiinţifică, dar cu sensibilitate literară. La o vârstă când alţi autori îşi contemplă deja lista bibliografică în rafturile bibliotecilor, Cornelia Petrescu – de profesie inginer chimist - a debutat în arta scrisului, cu un talent nativ şi o forţă care au ajutat-o în scurt timp să recupereze din handicapul iniţial şi să facă parte (cel puţin din raţiuni taxinomice) din categoria autorilor „extrateritoriali”, ca să folosim termenul impus de George Steiner. Într-adevăr, ducând cu el povara unei memorii pe cât de dureroase, pe atât de vivifiante, exilatul sau expatriatul trăieşte într-un spaţiu dublu, în acel no man's land din care nu reuşeşte să se extragă, spaţiu al angoaselor şi al nostalgiilor ce izvorăsc din profunda schizofrenie culturală pe care o trăieşte. Rupt de ceea ce a lăsat în urmă, incomplet asimilat în noul mediu la care încearcă să adere, expatriatul riscă să se piardă într-o continuă căutare identitară, într-un labirint a cărui cheie este aproape întotdeauna pierdută. Exilul artistic are formele lui de manifestare şi, după cum s-a observat în nenumărate rânduri, o mare parte din cultura occidentală modernă este rezultatul contribuţiei unor voci provenite din alte spaţii. Edward G. Said menţionează într-un binecunoscut eseu importanţa acestui amalgam de identităţi, rolul profund novator pe care l-au jucat nume emblematice precum James Conrad, Nabokov, Mahmoud Darwich, la care aş adăuga – pentru alte domenii ale artei – pe românul Brâncuşi sau pe arhitecta irakiană Zaha Hadid, ale căror

opere imbogăţesc patrimoniul cultural de pe malurile Senei. Cornelia Petrescu, asemenea al tor emblematici români, deveniţi „autori francezi de expresie română” sau pur şi simplu „autori francofoni” (Ionesco, Cioran, Vişniec, Virgil Tănase, Oana Orlea, Rodica Iulian, Maria Mailat) a trebuit să se confrunte, chiar de la bun început, cu problema limbii. Ştim din mărturisirile multora dintre cei susmenţionaţi cât de dificilă este reconvertirea unui autor deja format într-o limbă la un nou vector lingvistic. Aproape imposibil la început, acest „salt mortal” se produce în misterioasele sinapse ale limbajului şi textul apare într-un nou veşmânt, poate nu la fel de comod ce acela de origine, dar cu siguranţă obţinut cu preţul unui travaliu îndelungat şi migălos. Debutând cu Intâia viaţă (Ed. Noël, Iaşi, 1998), după care a urmat Ucenicia umilinţei (Ed Junimea, 2001), Cornelia Petrescu a publicat romane şi nuvele în ambele limbi care-i definesc identitatea: Semper Stare (Ed. l'Harmattan, 2007) ; La Nuit des cigales (Noaptea greierilor, Ed. Thot, 2004); Les écorces d'orange (Coji de portocală, Mon petit Editeur, 2010); Cercul lui Simion (Ed Junimea, 2010), majoritatea având o tentă autobiografică mărturisită şi inconfundabilă. Romanul La Nuit des cigales/Noaptea greierilor pare, la o primă vedere, să facă excepţie de la această regulă, întrucât principala sa tematică îl leagă de spaţiul francez, cu numeroasele probleme sociale şi identitare întâlnite în Franţa contemporană, rezultând – paradoxal– din vocaţia acestei ţări ca „terre d'asile” pentru numeroşi dezmoşteniţi ai sorţii. Cu toate acestea, aşa cum mărturiseşte autoarea în cuvântul introductiv, elemente din trăirile şi experienţele exilatului Cornelia Petrescu nu lipsesc din spaţiul textual: dificultăţile integrării, hărţuiala şi nerecunoaşterea meritelor ştiinţifice ale expatriaţilor în căutare de muncă, ba chiar furtul intelectual (episoade amare mărturisite în alte scrieri) sunt unele dintre principalele semnale de alarmă pe care le trage romanciera, în utopica ei întreprindere de a schimba lumea. Publicat în traducerea autoarei, în 2012, la Editura Junimea, Noaptea greierilor nu poate lăsa indiferent publicul de la noi, poate prea concentrat asupra propriilor dureri, dându-i astfel ocazia de a relativiza, constatând că şi în sistemele socio-

56

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

economice considerate infailibile există necinste, eşecuri, corupţie şi că formele răului uman (invidie, trădare, hărţuire) nu cunosc frontiere. Formula narativă la care recurge autoarea este perfect adaptată derulării unor evenimente cu aparenţă de anchetă /cercetare detectivistică, implicând o serie de personaje asupra cărora este proiectat – rând pe rând - fascicolul de lumină şi atenţia narativă:

Antonia, asistentă socială de origine bosniacă, refugiată în Franţa cu fiica ei, Elmira, după asasinarea soţului, pe motive etnice; Yann, tânăr medic psihiatru, generos şi plin de bunăvoinţă, ai cărui pacienţi fac parte din excluşii societăţii; Bruno, altădată strălucit inginer chimist, acum un marginal ajuns în această stare în urma unei duble trădări - a prietenului şi a soţiei - atât pe plan professional, cât şi uman; Ping-Pong, un alt marginal, în realitate Robert-Balthazar de Montgolfier, cel care va ajuta la elucidarea misterelor unei crime şi la demantelarea unei reţele de traficanţi de droguri şi prostituţie; Miel (poreclă provenită din amalgamarea primelor sunete din numele real, Michael Elcabasch) un caid pe cât de frumos, pe atât de periculos; Lea, tânăra expatriată albaneză, victima proxeneţilor conduşi de

precedentul personaj; Cezar, “duşmanul intim” al lui Bruno, autorul moral al excluderii acestuia din companie, după ce-i fură rezultatele experienţelor; Solange, soţia infidelă, prea uşor cucerită de Cezar; Amarilda, fetiţa rămasă orfană după ce Lea este omorâtă, copil ce pare a aduna toate nenorocirile lumii, fiind victima unui viol; Elmira, fiica Antoniei, cea care va forma în final un cuplu perfect cu Yann, după cum mama ei şi Bruno îşi vor uni destinele adoptând-o în căminul nou format pe micuţa orfană. Stăpânind cu mare abilitate tehnicile construcţiei narative, Cornelia Petrescu îşi derulează povestea pe parcursul a 11 episoade, fiecare centrat în jurul unui personaj din roman, prin mecanisme temporale care permit cititorului să cunoască întreaga complexitate a intrigii: drama lui Bruno care îşi pierde statutul social, sanatatea psihică, soţia iubită, ba chiar şi identitatea în urma uneltirilor „prietenului” sau, Cezar, geniul rău al întregului roman, mare specialist al manipulărilor de tot felul. Ajuns în condiţia cea mai de jos a societăţii (drogat, acceptat într-un azil pentru cei fără adăpost) Bruno va fi cel care – cu ajutorul altora ca el – va face lumină într-o afacere tenebroasă, clădită pe crimă, banditism şi proxenetism, nod de urzeli al lui Cezar şi al caidului Miel. Finalul luminos al romanului, având în fundal cântecul cosmic al greierilor din Provence şi ariile fără egal din Carmina burana, pare a transmite un mesaj optimist: trădarea şi consecinţele ei pot fi anihilate când apare compasiunea şi prietenia adevărată, pentru că, după cum spune autoarea în cuvântul introductiv: „după furtună apare întotdeauna soarele”. Roman social, roman al identităţilor în derivă, roman-pledoarie pentru umanitate şi solidaritate, Noaptea greierilor dovedeşte încă o dată acel talent deosebit al autoarei de a „sonda fiinţa umană în profunzimile ei”, aşa cum remarca încă din anii '90 Alexandru Husar. Într-adevăr, realismul balzacian cu care romanciera surprinde harta socială şi umană a Franţei contemporane, diverse fenomene de societate şi, mai ales, gangrena drogului, fac din acest roman în egală măsură un document ce nu poate fi ignorat. Lăsându-se legănat de cântecul greierilor din final, cititorul poate, aşadar, spera într-o lume mai bună şi mai dreaptă.

carnete critice

57

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

exerciţiu de articulare

cartea asta ar fi trebuit să fie altceva

altcumva

altcândva

darmai alessă aibă o viaţămai lungă

carnea asta ar fi putut fi mai viemai fremătătoaremai aureolatăşi ar mai fi putut înmuguricale de câţiva anila lumina vocii ei îngereşti

numai că din cuvintele ei(ale cărţii)(iată:)picurăpuroi

numai că din vocea ei(a kemadei)a coborâtnoaptea

I. trei texte anonime care au schimbat vieţi plustrei parodii de paul viniciusdupă paul viniciuscare n-au schimbatmai nimic

motto: situaţia e tragică, dar absolut neserioasă

un prim text anonim care a avut drept consecinţă (asupra lui p.v.) o brutală creştere a consumului zilnic de tabac şi vodcă –de la 2 la 4 pachete (fără filtru)respectivde la 400 la 750 ml (nu neapărat cu pahar)

din apăpatru ochi luceşte.ce este?doi peşte.

un al doilea text anonimcare s-a comportat precum un şut în cur dat lui vinicius înspre poezia de înaltă performanţă

trece lebedele-n zarecând te uiţiele dispare

un al treilea text anonim (de astă dată împroprietărit cu titlu: albă-ca-zăpada şi sucul gastric) care l-a erotizat într-o asemenea măsură pe p.v. încât acesta nu va cunoaşte toată viaţa luide filatelistmajuscula

savarinode azi înaintevoi fi cuminteca un efeb

nu tu piperşi – mai salcâmsaresă nu mă mai doaremembrul cel drept

PaulVINICIUS

kemada*

58

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

când îi ceri o audienţă iubiteiiar ea ţi se plânge(dintr-un alt pat)cât mai este ea de ocupată

cerul – dreptunghictimpul – pătratşi o toamnăcare-ţi cerechirie

mi-am uitat numele(e prea complicat)

trec tapiţericu sicrie

gram de gramatică

astăziacvariul ne uneştetramvaiul ne desparte

adjectivele stau pe spateiar substantivelepe burtă

noroc cu verbele la diateza pasivă

venite de prin piaţa comunăşi care (uite:)cât de uman se mai plimbăîntr-un amurg energeticmână în mânăcu doxeşi schaffhausen

cel mai frumos vers al tăuprinţesăaduce cu baronul munchausenpe când zburacălarepe ghiulea

ancoriunfoa'

cam cum e să îţi bată vântulprin cappreadulcissimo?

presupun că e cool

bănuiesc io că lumea ar trebui să ţi se pară enormăşi plină de pistoanecare te tot fugăresc

(astâmperez vous!şinu te încrunta: în definitivnici pentru micuţul newtonnu era mai altcumva – ea lumea – vreau ca să-ţi transmitrezemat de acest ombilical atracţiei noastre universale)

vezi tu? –având eu un echer mai mult perpendicular decât paraleldin os pe os eram oarecum curios să înţeleg ce te-a făcut să îţi munceşti frumuseţe de picioare de la munte

59

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

la mareşi-n sensul acelor de ceasornicnumai şi numai pentru a mă înhăma la căruţa nedumeririlor tale

pe când tu îmi vorbeşti cu propoziţii cu blanăşi fraze cu cucşi te raportezi la mine precum stăpâna inelelor la cerceluşul pe care l-ai pierdut în noaptea aia în parc(când luna se dădea lună)

pe când io:

nicivonikakdael zorab

II. încercări de neagresiune & alte sticlegoale

septembrie – 6.45 a.m.anul tigrului alb şi alsufletului de plută

pauză de somnla o ţigarăcâştigătoare de timp.

frig străinîntr-o casăla fel de străină.

o lumină-mpleticităcalică şi urâtăcernută prin nori

tremurul fricos al frunzelorprecum o fecioarăsubţire

iar eu –

eibineeu – sunt tot mai departedecâtdeparte

deşicastanul din faţa ferestreiseamănă din ce în ce mai multcu mine

iar tristeţea(sora mea mai mică)continuă să vorbeascăîn somn

într-o zi

neuronii mei s-au strâns împrejurul întâmplării.

este o înaltă faptă de arme – s-a grăbit să se răstească unul răguşitprecum un bomfaier la vreme de toamnăholbându-se agresiv

aiurea – a decretat un altul – nu-i decât un biet peisaj un biet peisajdupă natură

un al şaptelea s-a tot scărpinat plictisit în cap după care s-a reîntors degrabă sub şapcă întrucât începuse să plouă

în tot timpul ăsta celulele trupului meuse stingeauuna câte unasau chiar mai multedeodatăasemenea unui oraş care disparecu vitezăîn urmă

lăsând doar mirosul de ploaie

* Din volumul în curs de apariție intitulat Kemada

60

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

coordonate cernăuțene

IlieLUCEAC

BicentenarEudoxiu Hurmuzaki

[Colocviul Personalităţi bucovinene:Eudoxiu Hurmuzaki şi epoca sa,

Cernauca-Cernăuţi,22-24 septembrie 2012]

Toamna aceasta timpul a întors fila calendarului cu data de 29 septembrie 2012, transformând-o în istorie vie şi îmbrăcând-o la moment aniversar în strai de sărbătoare. Cu două sute de ani în urmă, la Cernauca, localitate aşezată doar la 22 km nord-est de oraşul Cernăuţi, se năştea Eudoxiu, cel de al doilea fiu al boierilor Doxaki şi Ilinca (Elena) Hurmuzaki (născută Murguleţ). Localitatea Cernauca a făcut parte încă de la înfiinţare din Principatul Moldovei. De altfel, prima menţiune documentară a satului datează de la 5 aprilie 1412, când domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun a dăruit boierului din partea locului, Iurcu Drăgocescu, două sate, Volodeuţi şi Cernauca, cu hotarele lor, în semn de apreciere a loialităţii lui. Nu vom insista asupra istoriei detaliate a comunei Cernauca, care se găseşte astăzi în Ucraina. Vom aminti doar că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, moşia satului se afla în proprietatea familiei cronicarului Ion Neculce, iar în anul 1702 ea trece la una dintre surorile lui Neculce. În perioada următoare, moşia Cernauca a aparţinut familiei boiereşti Hurmuzaki, înrudite cu familia vornicului Ion Neculce. La 15 martie 1765 această moşie bogată în păduri şi pământ mănos trece de f in i t iv în p ropr ie ta tea I l incă i Hurmuzaki, fiica lui Ştefan Luca şi nepoata cronicarului Ion Neculce. După ce au devenit stăpâni pe deplin ai acestui sat cu împrejurimile sale, familia Hurmuzaki a aşezat Cernauca în centrul vieţii culturale şi politice a Bucovinei. Un membru proeminent al familiei a fost Doxaki Hurmuzaki (1782-1857), tatăl celebrilor fraţi din prima generaţie a Hurmuzăkeştilor. Sărbătorirea bicentenarului naşterii celui care avea să devină ctitorul istoriografiei româneşti, „eliberatorul” şi artizanul vieţii parlamentare a Ducatului Bucovina în perioada habsburgică a început pe data de 22 septembrie 2012, la Cernauca, acolo unde îşi doarme somnul de veci istoricul şi omul politic Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874). În biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, ctitorită de Doxaki Hurmuzaki-tatăl şi

sfinţită de acesta în toamna anului 1825, cât şi la mormintele Hurmuzăkeştilor care se odihnesc în cimitirul din preajma bisericii, a avut loc un Te Deum oficiat de Arhimandritul Melchisedec Velnic, stareţul Sfintei Mănăstiri Putna, însoţit de un grup de preoţi de la Eparhia Bucovinei din Cernăuţi, în persoana părintelui Nichita, delegat al PSS Episcopul Meletie, a părintelui paroh de la Cernauca, protoiereul Veciaslav, a părintelui paroh de la biserica Înălţarea Domnului de la Horecea, protoiereul Pavel. Slujba de pomenire şi de sfinţire a plăcilor de marmură care s-au instalat pe crucile de pe mormintele Hurmuzăkeştilor, de pe cea a baronului Petru Petrino şi Eufrosina Petrino, născută Hurmuzaki, cât şi pe crucea de pe mormântul stolnicului Iordachi Murguleţ, a avut loc în prezenţa oaspeţilor şi a participanţilor sosiţi la Colocviu: profesori universitari, istorici, cercetători şi scriitori din România, Polonia, a unui grup de intelectuali de la Cernăuţi, ziarişti, profesori, cât şi a gazdelor primitoare. După parastasul oferit de Mănăstirea Putna şi de gazde, oaspeţii au vizitat cetatea Hotinului, cu un popas la biserica Sfântul Ilie de la Toporăuţi, ctitoria lui Dumitru şi Miron Barnovschi. Ziua de 23 septembrie a fost consacrată sesiunilor de comunicări, care s-au desfăşurat în Sala Senatului (Sala Roşie) a fostei Reşedinţe Mitropolitane, astăzi corpul administrativ al Universităţii Naţionale „Yu.

Fedkovyci” din Cernăuţi. Colocviul Personalităţi bucovinene: Eudoxiu Hurmuzaki şi epoca sa, organizat de către Editura Alexandru cel Bun - Cernăuţi, s-a desfăşurat în parteneriat cu Consulatul general al României la Cernăuţi, Catedra de Filologie Română şi Clasică a Universităţii Cernăuţi, Institutul „Eudoxiu Hurmuzaki” (Bucureşti), cât şi Universitatea Bucureşti (Facultatea de Litere). După tradiţionalele cuvinte de salut au urmat

Cernauca. Slujba de pomenire la troiţa lui Eudoxiu Hurmuzaki. Sfinţirea plăcilor de pe mormintele Hurmuzăkeştilor.

61

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

coordonate cernăuțene

comunicările propriu-zise ţinute de către participanţi. În prima zi au conferenţiat prof. dr. Gheorghe Jernovei, şeful Catedrei de Filologie Română şi Clasică de la Universitatea Cernăuţi (Rolul Hurmuzăkeştilor şi al intelectualilor români la instituirea învăţământului universitar din Bucovina), prof. univ. dr. Constantin Burac, Universitatea Bucureşti (Consideraţii privitoare la originea şi locul de formare a românilor în opera istorică a lui Eudoxiu Hurmuzaki), prof. univ. dr. Ştefan Purici, prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava (Hurmuzăkeştii şi problemele societăţii bucovinene în timpul Revoluţiei de la 1848-1849). Un interes deosebit a trezit comunicarea prof. univ. dr. Iacob Mârza de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Dânsul, în colaborare cu fiul său, lector univ. dr. Radu Mârza de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca au pregătit comunicarea intitulată, Dialog epistolar între Blaj şi Cernăuţi în epoca Hurmuzăkeştilor, care a fost prezentată de către prof. univ. dr. Iacob Mârza. Subsemnatul a vorbit despre Istoricul Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874) şi epoca sa. După pauza de cafea, scriitorul Ion Muscalu de la Iaşi a povestit incitant despre Horodiştea Cotnarilor din Moldova lui Ştefan cel Mare – leagăn al neamului Hurmuzaki, demonstrând cu poze convingătoare frumuseţea şi bogăţia fostelor domenii ale neamului Hurmuzaki din preajma Cotnarilor. Referatul intitulat Confruntări religioase în Bucovina între anii 1911-1913. Documente din Arhiva MAE a fost prezentat de către prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu de la Bucureşti. Tot de la Universitatea din Bucureşti, asistent univ. dr. Minodora Bucur a prezentat comunicarea Vasile Alecsandri şi Hurmuzăkeştii – repere şi semnificaţii, în care s-au evocat momente care ilustrează prietenia şi colaborarea dintre poetul Vasile Alecsandri şi fraţii Hurmuzaki, în special, Alecu Hurmuzaki. După amiaza zilei a fost dedicată excursiei la Mănăstirea Bănceni din preajma Herţei, unde oaspeţii au fost impresionaţi de complexul monastic, care

culminează cu impunătoarea catedrală, aşa-zisa Biserica cea mare cu hramul ,,Sfânta Treime” sfinţită pe 18 septembrie (calendar nou) / 2 octombrie (calendar vechi)

2011. Copleşiţi de impresionantul complex monastic al mănăstirii de călugări de la Bănceni, oaspeţii au savurat în continuare priveliştile Cernăuţiului vechi cu arhitectura originală a clădirilor din centrul istoric al oraşului. Prima jumătate a zilei de luni, 24 septembrie, a fost dedicată din nou sesiunilor de comunicări, în cadrul cărora universitarul bucureştean dr. Dorin Cimpoeşu a vorbit despre Eudoxiu Hurmuzaki – un istoric romantic întârziat. Discursul despre locul/rolul familiei Hurmuzaki în istoriografia română actuală a fost ţinut de dr. Stelian Mândruţ de la Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca. Despre un prieten al Hurmuzăkeştilor şi Porumbeştilor în acelaşi timp, pianistul şi compozitorul Carol Miculi, a vorbit prof. Iuliana Luceac de la Varşovia (Carol Miculi – un aristocrat al pianului şi un prieten devotat al Hurmuzăkeştilor). Prof. univ. dr. Constantin Parascan de la Iaşi a prezentat comunicarea Documentele Hurmuzaki – preţios tezaur pentru studierea istoriei românilor. După pauza de cafea, prof. Dumitru Covalciuc de la Cernăuţi a prezentat un fragment din cartea sa Tinereţea lui Doxaki, intitulat Doxaki Hurmuzaki – proprietar al moşiei Cernauca. Relaţiile lui Aron Pumnul cu Doxaki Hurmuzaki – aşa şi-a intitulat comunicarea prof. univ. dr. Ilie Rad de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Sesiunea de comunicări s-a încheiat cu referatul Caracterul naţional al învăţământului public în concepţia lui Alexandru (Alecu) Hurmuzaki, prezentat de prof. dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, unul din organizatorii colocviului. Tradiţional, ziua s-a încheiat cu o excursie la fosta Reşedinţă a Mitropoliţilor Bucovinei, după care oaspeţii au vizitat mănăstirea Horecea din suburbia Cernăuţilor. Te Deum-ul pentru familia Hurmuzaki, ţinut de către părintele Cristofor la cimitirul Horecea din oraşul Cernăuţi a încheiat manifestările dedicate bicentenarului naşterii istoricului Eudoxiu Hurmuzaki. Amintim că în

Sesiunea de comunicări. Sala Roşie a Universităţiidin Cernăuţi.

62

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cimitirul central Horecea al oraşului sunt înmormântaţi doi fraţi din prima generaţie a Hurmuzăkeştilor, cât şi alţi membri din cea de a doua generaţie a acestei familii, în special, Eudoxiu (Doxuţă) Hurmuzaki. Cu prilejul sărbătoririi celor 200 de ani de la naşterea lui Eudoxiu Hurmuzaki, în zilele de 28-29 septembrie 2012 a avut loc o suită de manifestări şi la Rădăuţi, unde Gimnaziul de Stat, azi Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” a marcat 140 de ani de la înfiinţarea sa. Sărbătoarea a demarat cu un simpozion dedicat bicentenarului naşterii lui Eudoxiu Hurmuzaki, patronul spiritual al liceului, simpozion care s-a ţinut la Institutul „Bucovina” al Academiei Române din Rădăuţi. Apoi a urmat o adunare festivă consacrată celor 140 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzaki”, care este un reper în învăţământul naţional, beneficiind în acelaşi timp şi de un director pe măsură, în persoana profesorului dr. Marian Olaru. El deţine concomitent şi postul de director executiv al Institutului „Bucovina” din Rădăuţi al Academiei Române. Printre invitaţii promoţiilor din anii trecuţi au fost profesori,

ingineri, preoţi, medici. La manifestări au luat parte scriitorii Vasile Andru şi Constantin Hrehor, foşti elevi sau absolvenţi ai acestui Colegiu. Chiar pe data de 29 septembrie, în ziua de naştere a patronului, pe faţada Colegiului s-a dezvelit placa omagială pe care scrie: Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874) / patriot român, căpitan al Ţării Bucovinei / şi membru al Academiei Române / 29 septembrie 2012. Meritul pe care l-a câştigat această familie – şi în special Eudoxiu Hurmuzaki, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ei – pentru propăşirea spiritului naţional şi a culturii româneşti nu numai în Bucovina, ci şi în întreg spaţiul românesc, este deosebit. Nu întâmplător pe faţa medaliei jubiliare, care a fost scoasă cu prilejul bicentenarului naşterii istoricului român, scrie: Bucovina recunoscătoare.

coordonate cernăuțene

Sfinţirea plăcii omagialede pe Colegiul „Eudoxiu Hurmuzaki” din Rădăuţi

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

63

Tudor Vianu (album foto), Fereastra luminată / La fenetre eclairee / Das erleuchtete Fenster, Bucureşti, Vinea, 2011

Petru Ursache, Omul din Calidor, Cluj-Napoca, Eikon, 2012

Matei Vişniec, Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, București, Cartea Românească, 2012

Mihai Iovănel, Evreul improbabil: Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Bucureşti, Cartea Românească, 2012

Radu Mareş, Deplasarea spre roşu, Iaşi, Polirom, 2012

Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea. Opere III, Iaşi, Polirom, 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

reflux

Alexandru OvidiuVINTILĂ

„Un pământean ales” (Grigore Ilisei), „Înţeleptul cu barbă de nufăr” (Constantin Hrehor) – iată o serie de denominaţii care vorbesc de la sine despre personalitatea celui care a fost episcopul Gherasim Cucoşel Putneanul. Şi cum o astfel de figură nu poate fi uitată, Constantin Hrehor, excelentul scriitor şi, totodată, preot cu chemare, s-a îngrijit întru izvodirea unui volum omagial P.S. Gherasim Cucoşel Putneanul, apărut anul acesta, la Editura Septentrion, în condiţii grafice de înaltă ţinută, sub egida Institutului „Bucovina” Rădăuţi din cadrul Academiei Române. Despre Gherasim Cucoşel Putneanul, în prologul tomului în discuţie, Constatin Hrehor scrie că a fost „o figură unică între ierarhii creştinătăţii româneşti, un cruciat al simplităţii, un nume care va sta printre primele în Calendarul bunei-cuviinţe dintotdeauna”. Creionându-i portretul, acelaşi Constantin Hrehor mărturiseşte că a fost cucerit de înaltul ierarh prin „cuminţenia apostolică primară”, calitate care i-a modelat caracterul într-un fel absolut, smerenia fiindu-i o veritabilă podoabă. „Ţăran în odăjdiile Bisericii sale, ivit din ocrotitori cu evlavie, într-un topos care a dobândit chemare prin mănăstirea Cămârzani, în care şi-a înzidit sufletul şi trupul, păstor bun, în trecerea sa prin aerul liturgic al Neamului, Neamţ, Putna, Arad, Buzău, Rădăuţi – şi în diaspora – a rămas în cei care l-au auzit şi l-au ascultat ca lumina aurorală în boabele de rouă. Gherasim Putneanu este deja o figură patristică. Şi dacă sfinţenia l-a atins pe acest om – ceea ce nu e pentru oricine – e mai mult decât aurul din mii de cărţi şi din vistieriile pungaşilor slavei vremelnice”, afirmă Constantin Hrehor despre cel care la un moment dat a caligrafiat fără ezitare următoarele: „Viaţa creştină dacă este trăită ca atare, are chipul fericirii. Lipsa acesteia retrage binecuvântarea lui Dumnezeu”. Aşadar, o cale, cea a vieţii creştine, de la care părintele nu s-a abătut niciodată, el însuşi fiind un model de urmat, profund şi înţelept povăţuitor, charismatic mărturisitor al mesajului hristologic,

„riguros şi aspru cu sine, iubitor şi darnic cu ceilalţi”, după cum îl evocă preotul Ionel Florin Lavric. Întorcându-ne strict la volumul aflat în dezbatere, acesta a fost structurat în nu mai puţin de nouă capitole: I. Autoportret; II. Jurnal; III. Ierarhul; IV. Ctitorul; V. Epistolar; VI. Accente (consemnări de presă); VII. Acord final; VIII. Umbra rostirilor; IX. Elogii. De asemenea, cartea beneficiază de un Prolog compus din două evocări semnate de Grigore I l i se i , respect iv Constant in Hrehor, de o biobibliografie întocmită competent de prof. Vasile I. Schipor, de un În loc de epilog (Constantin Hrehor), un Indice de nume şi o sumă de Anexe care includ, printre altele, o iconografie bogată. Prin urmare, nu putem să nu apreciem arhitectura acestui medalion care prin construcţia sa bine gândită şi-a atins scopul cu asupră de măsură: acela de a reda cititorilor profilul, statuia semeaţă, a unui munte de omenie, credinţă şi, nu în cele din urmă, de trezvie. „Bunicul Bucovinei”, „un om doxologic”, „un sfânt” – aşa l-a numit, pe bună dreptate, Constantin Hrehor. Şi asta nu întâmplător. Citind evocările din acest volum, întru totul meritoriu pentru cel care l-a iniţiat şi a trudit pentru ca să vadă lumina tiparului, ne dăm seama de ce a însemnat părintele Gherasim Putneanul pentru ortodoxia românească, „un om al modestiei şi al onestităţii”, erudit monah, „bun ca pâinea caldă”, cum inspirat Ioan Ţicalo ni-l înfăţişează pe vlădica Gherasim Cucoşel Putneanul. Trebuie să mai spunem că P.S. Gherasim Putneanul, pe numele său de mirean Ion Cucoşel, s-a născut pe data de 30 mai 1924, în localitatea Bogdăneşti – Suceava, fiind al cincilea copil şi singurul băiat din familie. Rămas orfan de tată la o vârstă fragedă, va urma şcoala primară (1931 - 1938) în localitatea Ciumuleşti, azi Vadu Moldovei, în satul natal al mamei, unde întreaga familie a fost nevoită să se mute ca urmare a decesului capului de familie survenit intempestiv într-un accident de muncă în pădure. În toamna anului 1938, paşii îl îndreaptă pe viitorul prelat către Schitul Boureni, Iaşi, pentru a învăţa rânduiala cântărilor bisericeşti. Problema pecuniară îl va face să renunţe la a mai susţine examenele la Şcoala de cântăreţi de la Mănăstirea Neamţ. În aceste condiţii se va orienta către Şcoala de radiotelegrafişti din Iaşi (1942 - 1943). Încorporat în armată, va participa la o serie de operaţiuni militare după 23 august 1944. În 1945 va fi demobilizat, întorcându-se acasă. Simţind chemarea bisericii, tânărul Ion Cucoşel va intra în obştea Mănăstirii Neamţ. Aici va deveni ucenicul unor duhovnici de

Letopiseţul de mătase. Omagiupentru un pământean ales:

episcopul Gherasim Putneanul

64

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ înaltă însemnătate precum Teofil Boghean, Gherasim

Cârjă, Dionisie Creţu, Vasian Iosub, Damaschin Trofin. La 23 martie 1946, în urma depunerii voturilor monahale, va primi numele de Gherasim. În acelaşi an, însă pe data de 1 septembrie, va fi hirotonit ierodiacon. Va absolvi pe rând Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ şi Institutul Teologic Universitar Bucureşti. Proaspăt licenţiat va fi numit egumen al Mănăstirii Neamţ şi, totodată, profesor la Seminarul Teologic de pe lângă aceeaşi instituţie bisericească. După aceste episoade din viaţa sa, preotul – profesor Gherasim va deveni stareţ şi arhimandrit la Mănăstirea Putna, arhiereu vicar la Arad, episcop misionar responsabil cu problemele stiliştilor din Moldova, arhiereu vicar la Episcopia

Buzăului şi episcop vicar la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. Se va stinge din viaţă la 6 decembrie 2004, fiind înmormântat la Mănăstirea Cărmăzani (Vadu Moldovei). Nu putem omite nici faptul că P.S. Gherasim Putneanul, pe lângă o activitate deosebit de prodigioasă în sânul bisericii, luând parte şi la viaţa culturală a Bucovinei, remarcându-se drept un cărturar înzestrat, dar şi un adevărat mecena, va publica sub propria semnătură mai multe cărţi: Catalogarea manuscriselor româneşti din Biblioteca Mănăstirii Secu; În duhul evlaviei ortodoxe; Cuvinte şi tâlcuri arhiereşti; Mierea din drumul pelinului.

reflux

65

Convorbiri după vecernie; Iarba din roata amurgului. Alte convorbiri de seară; Precizări tipiconale, Tămâie şi exil. Dialoguri despre pribegia fraţilor, cu precizarea că la ultimele trei volume a fost coautor împreună cu scriitorul Constantin Hrehor. Prin urmare, o viaţă fără rest în slujba Bisericii şi a oamenilor care o formează, în perfect acord cu celebra frază formulată de Kant: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu noua şi crescânda admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Cerul înstelat al lui Kant, potrivit concluziei la care ajunge într-un eseu Călin Ciobotari, nefiind altceva decât un răspuns la adresa interogaţiei lui Iov: „O, dacă aş şti unde să-L găsesc!

Dacă aş putea să ajung la palatul Lui!” (Iov-23,3). P.S. Gherasim Putneanul nici nu încape vorbă a ajuns acolo, „unde nici întristare nu e, nici suferinţă, nici supin, ci viaţă fără de sfârşit”. Acestea fiind spuse, putem afirma că Letopiseţul de mătase: Episcopul Gherasim Putneanul şi Bucovina, autor Constantin Hrehor, este un florilegiu binevenit, un recurs la memorie necesar, o carte investită cu mult suflet şi, nu în cele din urmă, cu dor, un cuvânt despre care Noica susținea că are virtuţi împărăteşti şi că este numai al inimii.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Dar parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, simpla întâmplare sau misterioasa faptă a Providenţei făcând ca eu să ajung, de azi încolo – cât va fi să mai dureze acest „încolo” – proprietarul – nu ştiu dacă aş putea sune şi: stăpânul, – pentru că stăpânirea unei biblioteci nu ţine de materialitatea ei – spaţiu, cărţi, – ci de ceea ce se află în cărţile din acel spaţiu; deci, de azi încolo să fiu deţinătorul – pentru că nu aş putea să spun şi: posesorul – posesia, în cazul unei biblioteci, referindu-se de asemenea la spiritualitatea, ideaţia, informaţia, entropia pe care le conţine ea, şi nu la metrii pătraţi ai spaţiului, la numărul de cărţi sau preţul pecuniar al acestora etc. – în fine, de azi încolo, sunt deţinătorul (ce bine că pe lume există sinonimul potrivit la locul potrivit!) unei biblioteci. Însă, deocamdată, nu ştiu cât e de spaţioasă, cât e de mare – ca număr de volume, cât e, în genere, demnă de atenţie, intenţie şi declanşare a fanteziei. Pentru că biblioteca e închisă cu un lacăt sofisticat, iar cheie potrivită nu aş găsi (nici nu am încercat să o caut, dezarmat oarecum de misteriozitatea întâmplării), astfel că pot doar să-mi imaginez ce s-ar afla înăuntru. Bineînţeles, situaţia e uşor amuzantă, dar, în aceeaşi măsură, din alt unghi de vedere şi de apreciere, tristă fiind. Nu îndrăznesc să spun că ar fi şi dramatică, pentru a nu mă gândi şi la: tragic – situaţia fiind cum este din cauza că, iată, m-am pomenit deţinătorul a nu se ştie ce. Poate că a ciorii din par. Poate că a mânzului din – pardon – iapă. Odată ce nu ştiu ce conţine biblioteca, înseamnă că dincolo, după uşă, se poate afla orice. Inclusiv inimaginabilul, ca „ceva”, se poate afla nu atât dincolo de uşă, cât în conţinutul bibliotecii, încât mă pot pomeni a fi deţinătorul – într-adevăr, am spus bine în fraza precedentă, – a orice, nu este exclus – a unui univers „întreg”! De ce nu? Vă aduceţi aminte, la Eminescu, de universul care-ncape într-un punct? Cum, nu ştiţi? Sau, poate, aţi uitat? Dacă în biblioteca al cărei deţinător sunt voi găsi poemele lui Eminescu, o să vi le dărui. Dar adevărul situaţiei e că misteriozitatea bibliotecii în care încă nu am intrat mă încurajează să fac cele mai îndrăzneţe, poate că şi trăsnite presupuneri. Între unele şi celelalte – cel mai grandios posibil. Presupus. Pentru că nu încape îndoială (sau, poate, ar încăpea, totuşi), biblioteca va fi deschisă şi uriaşul număr de alternative nu se va reduce decât la o singură unitate – la starea de fapt real a conţinutului bibliotecii implicată în infinitul câmp/ spaţiu informaţional sau poate că chiar ea însăşi constituind câmpul/ spaţiul infinit. Însă, până la momentul deschiderii, revelaţiei sau dezamăgirii, eu sunt cel care deţine o taină. În frământul misteriozităţii ei dându-mi seama că este cu mult mai

LeoBUTNARU

Deținătorul

din sens opuscaptivant să deţii o taină. Este de-a dreptul interesant! Încât mă duce (încă nu mă trăsneşte!) gândul nici să nu caut cheia potrivită pentru lacătul de la uşă, nici să nu deschid misterioasa bibliotecă! Taina îmi permite să fantazez oricât şi oricum vreau, încât, la un moment dat, mi-am zis: domnul meu, dar dacă în această bibliotecă sunt chiar bogăţiile reîntrupate ale Bibliotecii din Alexandria, căzută pradă incendiului acum două milenii şi jumătate?! Nici nu mi-am pus problema dacă dincolo de uşa bibliotecii pe care o deţin, ca prin minune, s-ar regăsi toate cele nouă sute de mii de pergamente din antica bibliotecă distrusă, descurajându-mă, adică, la gândul că – de unde! – din atâtea suluri nu ar fi încăput decât – cât? – să zicem două-trei mii. Nu, nu gândeam în sensul şi în termenii ăştia, fiind conştient că stocarea electronică a informaţiei face inutilă îndoiala. De fapt venind vorba că nu ar fi fost recuperate pergamentele propriu-zise – din scrumul spulberat pe vântul Mediteranei, ci din memoria cosmică au fost recuperate informaţiile, textele pe care le conţineau cele nou sute de mii de pergamente! Astfel că dincolo de această uşă aş putea găsi, sub clopote de sticlă, câteva CD-uri sau doar un minuscul şi miraculos Memory Stick care ar stoca integral legendara bibliotecă din Alexandria. Acesta ar fi cazul fericit, demn de eternă ţinere de minte! Dar dacă dincolo de uşă spaţiul se va dovedi pustiu sau doar cu, în el, câteva lucruri, cu oarece cărţi neimportante, de duzină? Astfel că în status quo-ul în care mă aflu, când sunt întrebat ce e dincolo de uşă, eu pot răspunde orice-mi trece prin cap (în afară de un… glonţ…) sau ceva bine gândit, cumpănit, regizat, încât, până când biblioteca pe care o deţin nu va fi deschisă, spusele mele vor ţine de adevăr. Pentru că am fost şi sunt dintre bunii cetăţeni ai polisului nostru care se bucură de încredere. Încredere pe care, paradoxal, aş putea-o pierde în faţa concetăţenilor după ce voi deschide biblioteca! Altfel spus, eu sunt deţinătorul unei realităţi anume de dincolo de uşa bibliotecii, dar şi plăsmuitorul-deţinătorul unei virtualităţi fascinante. Dar dacă în bibliotecă se află într-adevăr informaţia Bibliotecii din Alexandria, recuperată din memoria universului şi înregistrată pe câteva CD-uri, pe un ţiflic de stick? Dar dacă... ce?... După o atare adeverire, nu este exclus ca eu să fiu considerat reîntruparea vreunui zeu! Nu este exclus... Şi-mi vor căuta, îmi vor potrivi vreun nume egiptean, sau elin. Să zicem, Robul Bibliotecii. (Pentru că, de fapt, este neserios să te numeşti deţinătorul, stăpânul a ceva la care nu ai acces. Deocamdată, probabil.) Pentru că, mi se pare mie, nu sună deloc rău: robul bibliotecii (scris cu litere mici, totuşi, cu modestia de rigoare). O, în acest caz ce altfel e sensul cuvântului rob! Şi nu sensul, ci sensurile. Oricare alte sensuri, dar numai nu primul care îţi vine în minte...

Gând de îndurare

A trecut poştaşul, lăsându-mi un colet nu prea mare, dreptunghiular spre pătrat, în care bănuiesc că e vreo revistă adusă din cine ştie ce orăşel din pretutindenea noastră românească.

66

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

din sens opus

A intrat vecina, ce are a pleca cu cine ştie ce treburi, lăsându-mi cheia pentru fiica sa ce trebuie să se întoarcă de la liceu – după pierderi repetate, nu le-a rămas decât o singură cheie. O înţeleg, din proprie experienţă ştiind că atare obiect cu breloc face parte din categoria celora care sunt pierdute cel mai des (umbrele, băşti, găşti, ochelari, proletari...). Un nene mustăcios mi-a adus un clovn, să-l supraveghez până spre chindie, când va reveni, ca să-l ia la circ, să-şi facă numărul. După care o mamă minoră mi-a lăsat la uşă pruncul – scâncea, am ieşit, l-am luat, – noroc că aveam puţin lapte în casă, i-am potolit foamea. Dar am amânat să-i chem pe cei de la serviciul de caritate infantilă non-stop-ică. Pe urmă a venit o bătrânică oarecare, cuviincioasă, poate că şi cuvioasă, sfioasă, a cerut un ban, i-am dat, dar cu condiţia să mă izbăvească de coletul în care ar putea să fie vreo revistă din oarece orăşel provincial. Ea a căzut de acord, a luat coletul şi, pe loc, în faţa mea, a început să-l devoreze, să-l rumege. Eu mi-am zis că bătrâna putea fi un vârcolac deghizat, care mă pune la încercare, mă supune cine ştie cărui neo-test neonest. Pruncul hohotea mărunt, ca risipirea unor boabe de mazăre, iar clovnul hohotea caraghios, ridicându-şi mânecile şi arătându-mi tatuajele de pe braţe. Dizgraţioase. Parşive. Salvator, mi-a venit în gând să privesc prin geam, astfel că toate cele şi toţi cei despre care a fost vorba-scrisul până aici au dispărut, ca fumul, ca visul ca, în zare, drumul... Muşcata din glastră pirotea de somn, ca în romanţă, acelaşi lucru făcându-l şi eu, rezemat de pervaz. Un fumuleţ voloneţ adia prin camera mea, şi dormea oaza cea cu palmieri, şi dormeau zebrele cele dungate şi cu liniile ochilor închişi migdalate. Peste şopârlele ce moţăiau în soarele târziei după-amiezi alunecau dune de nisip, îngropând saurienile, însă ele, codatele, ieşeau din nou la suprafaţă, şi tot aşa – nisipuri mişcătoare, şopârle alunecătoare prin Gobiuri, hobbyuri şi Sahare-zahare. Remarc aievea sau visez că au adormit şi zurgălăii-ciucure de la uşa mea, pentru că nu mă mai deranjează sunetul lor plăcut, când, neplăcut, cineva intră în casa mea, clinchetul lor, lăsând cerculeţe aurii, afundându-se în bulboana-sultana oglinzii din clarobscuritatea tindei. Dar trebuia să bată şi momentul în care va veni o doamnă veselă în rochie lungă de crepdeşin, mirositoare a grădină în floare şi care va deschide oberlihtul, să elibereze canarul ce îşi ţiuie amarul. Iar când eram gata-gata să spun „Basta!”, ca şi mulţumit de cele ci mi se pot întâmpla din abundenţă, fie şi fără oarece coerenţă, că nu-i bai, mi-am dat seama că toate alea, întâmplatele-ciudatele, nu au fost decât lucruri mărunte, fleacuri, pe când eu mereu mi-am dorit mai multul. Spre exemplu, să mă imaginez pui de panteră, crescut în casă de om, animal frumos şi tandru. Să trec cu alură lină de felină, frumos şi mofturos, cu o energie parcă mereu temperată, strunită, de pe parchetul lucios sărind în jeţ, torcând afectuos – dacă torc, totuşi, şi panterele –, visând că mă afund în îmbrăţişările stăpânei mângâioase. Să dau bucuroasă din codiţa lungă, punând în mişcare un ghem oarecare, să sar, încordată-arc, după el şi să-l rostogolesc, desfăcându-i aţa, prin toată încăperea, dar şi

prin toate celelalte, până ajung în hol, apoi pe scară, în stradă şi, din trei-patru sărituri, să mă pomenesc pe trotuarul din partea opusă, amuzându-mă copios de panica ce cuprinde pe mai mulţi trecători, care sar ca fripţi spre zidurile clădirilor. Asta e, se dau cu fundul la gard... Apoi, din alură lină de felină să forţez spre galopul graţios al unui cal monumental, despre care poetul urbei să spună metafore memorabile: Poate-i arătos şi mândru inorogul – cel trăpaş ce bate calea fanteziei, însă eu ştiut-am o minune vie – mândru cal frumos cu gât de lebădă. Lebădă cu coamă plutind pe val de ierburi – înfiorat îţi spun şi poate să apară cam exagerat portretul tău, trudite cal ce-ai tras în hamuri, poticnit prin zloate. Dar şi mai straniu e că atuncea, în demult-tumult, privindu-te mirat, eu din urechea ta auzeam cântare ca din gramofon... Jucându-mi muşchii sub pielea lucioasă, să depăşesc autobuz, tramvai din care privesc neliniştit-mirat zeci de ochi, la un moment dat întrerupându-mi bătăile de copite şi, încordându-mi picioarele, să fac un salt fabulos, înălţându-mă în zbor, contopindu-mă cu fluxul de lumină al zădufului de iulie. Să mă înalţ în cerul clar şi străveziu, devenind şoim falnic, desfăcând aripile, simţind răspărul văzduhului încordat, sunător de fericirea înălţimilor că, în sfârşit, în nemărginirea lui s-a reîntors pasărea iubită, despre care Solomonul terestru compune metafore memorabile: Trec norii în suite de ipoteze arhitecturale peste pusta înţelenită. Din când în când şi din gând în gând, prin rare ochiuri de senin şoimul de aur străfulgeră-n coborâri acrobatice peste prada umbrelor alergătoare pe pământ, peste vătuii dorului agonizând prin stepa sufletului meu, şi ea aşijderea de o adâncă însingurare în care arde inima-mi ce deapănă un descânt de alinare: De prinzi şoimul cel de aur, să stropşeşti în măcinare gheara lui de răpitoare şi cu gând de înturnare, şi cu simţ de întremare s-o presori pe ce te doare. De prinzi şoimul cel de aur!... Apoi să străfulger în jos, ca un peştişor de aur alunecând în apa ce-mi face deja loc de bună primire. Dar nu un peşte obişnuit să ajung, ci unul ceva mai ciudat – o cambulă de aur să mă fac; cambulă cu ambii ochi pe un singur obraz, părând a fi întâia creaţie divină, Dumnezeu concepând-o pe când era copil (sau egiptean…). OO – perechea de ochi pe acelaşi obraz al cambulei-peştişor de aur, poetul văzându-şi propria filă de hârtie-poezie de asemenea ca pe o cambulă; două litere – OO – sau aceeaşi literă, dublă, bis, drept… oblică dovadă a abundentei prezenţe a poeziei până şi într-o singură buche – O! – fila de hârtie-poezie ca o cambulă turtită, plată, drept adeverinţă că într-adevăr poetul este un animal născut în mare, ce trăieşte pe uscat şi râvneşte să zboare… După care – un car de desfătare! – să ies pe betonul coşcovit, crăpat al cheiului Dâmboviţei cu apa murdară, eu – cu pălăria boţită şi cu pantofii fleşcăind de apă, de parcă aş fi umblat ziua întreagă prin ploaie, dar, oricum, cu o încântătoare împăcare în suflet, aşteptând autobuzul, ca să plec spre Gara de Nord, de unde să iau trăncănitorul tren spre Chişinău.

67

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

ConstantinBLĂNARU

Chemare la Armaghedon

Vasile Andru a tipărit, la Editura Dacia XXI din Cluj-Napoca, în 2011, cea mai interesantă carte a sa, Veacul meu, fiara mea („Colecţie de autor”, precizată în coperta a IV-a), o carte-sinteză şi ca mesaj extraliterar, şi ca scriitură, o carte finalizatoare a întregului lui program artistic (făcut cunoscut, decenii la rînd, prin eseuri şi interviuri, iniţiat-practicat ca noutate în O zi spre sfârşitul secolului –1983, cristalizat în Turnul – 1985, Progresia Diana – 1987 şi apoi altele) şi pilduitoare şi pentru scriitori, nu pentru cititorii obişnuiţi. Cartea însumează cinci texte, unele cunoscute de câţiva privilegiaţi, adică: au fost premiate în manuscris, de către jurii literare, două nuvele din sumar: „Operaţie pe creier / Eros şi Thanatos” si „Operatie pe cord deschis”, iar celelalte texte au fost în prealabil publicate în reviste literare. Andru, un erudit care şi-a sublimat erudiţia (el propovăduieşte şi practică saltul de la informaţie la revelaţie!) are curajul nu numai să privească veacul XX, ci şi să-l investigheze în toate straturile, de la ontologic la metafizic, să-l interpreteze şi să-i extragă toate esenţele, să-l „definească” şi să-l „reconstruiască” în realul palpabil şi în transcendenţa inaccesibilă neiniţiatului (dar tălmăcită abil prin autoreferenţialitate), să-l „ j u d e c e ” c u î n d r ă z n e a l ă ş i s ă - l disculpe/redimensioneze prin mit. Cele cinci texte conţin experienţe fundamentale, cele mai multe situate la extrema tragicului. Atribuite fiarei din om, ele sunt înfricoşătoare, dar, printr-o „hermeneutică a prozei”, în care isihastul Andru este maestru, devin surse de înţelepciune şi de catharsis, de mântuire: În superba povestire Elena lumii de dincolo, dragostea unui cuplu, desfăşurată după toate datinile ancestrale până la cununie şi nuntă, este prăbuşită de un blestem, dar lumirea fecioarei, considerată şi de aromâni ca obligatorie,

d e c l a n ş e a z ă v i r t u ţ i supraumane, deschide terestritatea spre tărîmul de dincolo , dialogul profetic cu cei duşi, aflarea şi împlinirea doleanţelor acestora în plan pământesc izbăvitor pentru rude şi nu numai, p r e v e s t i r e a ş i confirmarea viitorului fraţilor cu peceţile lor de excepţionalitate (la Aiud, Piteşti etc). În senzaţionala Operaţie pe cord deschis, autorul, reputat explorator deopotrivă în clipă, veac ş i mi leniu , dezvălu ie o a l tă exper ienţă extraordinară: operarea de către un medic, la cererea securităţii comuniste, a fostului lui torţionar sinistru după revolta de la Braşov (1987), prilej de retrospective multiplanice şi confruntări cu prezentul în secvenţialităţi de oglindă exorbitante, greu – sufleteşte – şi de citit, nu numai de transpus cititorul în situaţiile reale trecute, de a sonda în liminal şi subliminal. În polifonica Operaţie pe creier, pregătirea şi efectuarea unei a patra intervenţii medicale a unui doctor macedoromân la un revoluţionar maltratat în 1989 şi în 1990, în cel mai sensibil organ uman, prins de o recidivă malignă, împrejurare complexă, nu numai de analize, autoanalize şi psihanalize, preparative senzaţionale şi pre-acţiuni similare imposibilului, ca şi de filtrare a resurselor neobişnuite, atingând starea supraumană a mediculiu. În tragedia Roşu de Basarabia, două imprevizibile tragedii întâlnite într-o excursie, una o omucidere, cealaltă, ratarea unei dragosti tinereşti din cauza leucemiei cauzate de Cernobîl. În utopia testamentară Cel mai îndepărtat paradis, autorul a reluat, în edenul polinezian, mitul dorinţei de înveşnicire în rai, din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Simplu exprimând, prima proză este povestirea cu „marca Andru” a unei legende, a doua şi a treia sunt prozele unui eroism profesional, a patra – un „proces” aspru, impresionant, făcut omului-fiară de tineri foarte dotaţi, reprezentativi pentru generaţia actuală, iar ultima – un poem în proză cu reflexivitate orientală (şi, desigur, nu

68

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ numai orientală). A doua şi a treia au, însă,

particularităţi pe cât de deosebite fenomenologic, pe atât de asemănătoare una cu alta, ca de miez al p e n t a g r a m e i c u p r i n s u l u i , c a r e l e întregesc/aureolează pe celelalte. În preambulul primei Operaţii…, autorul le încadrează, în fond, pe ambele în „parabolă a marilor destine”, dar procesualitatea lor, nimbată la fiecare final de simbolistica mitului, prezintă şi diferenţieri congruente în „paradigma universală”: doctorul Zissu se abstrage din istorie prin in t rospec ţ i e /mono log in t e r io r ( „ s imţea /…/înţelesul cosmic, trans-uman, al vieţii sale umane, mărunte, lutoase, pe acest pământ sortit i l u z i e i ” - p . 4 9 ) , s e s u b l i m e a z ă g r a ţ i e dumnezeiescului din el şi „corectează” concretul istoric (pe care îl satirizase-p. 48), convins de la Aiud că „viaţa noastră nu se sfârşeşte aici, pe pământ” (p. 57), unde, după 1990, „am schimbat siluirea pe o libertate caragialescă” (p. 50). Adevărurile sunt străbătute de o putenică vibraţie, cea a durerii şi exasperării anterioare, retrăibile amplu numai prin lectura întregurilor.

În a doua Operaţie…, încă din motto ne propune să nu căutăm „chei” ale altora, că n-a „încifrat nimic”, sugerîndu-ne conexarea povestirii lui la amintirile noastre şi avizându-ne că divinitatea „cere misterios tribut sau scadenţe pentru păcate personale şi naţionale”. Apoi, citind, vedem că, deşi doldora de de cugetări generate de materia narată, nu de livresc, Andru nu matriţează nimic; matriciază, dar nu matriţează, dându-ne şi pulsul/suflul vieţii, absorbindu-ne. Mic roman al luptei erosului cu thanatos, declarat bifocal, a doua Operaţie… are în central ei nu atât un semizeu, ca prima, ci un zeu, pe care – tot cum mărturiseşte – îl psihanalizează fără a moraliza. Altitudinea interiorităţii acestuia, îndelung augmentată cu pagini de eseu ultrafin, senzaţionalizată prin obiceiul de a avea înainte de operaţie o relaţie intimă cu o femeie din familia pacientului ca o condiţie superumană a reuşitei, ocazionează relaţionarea microcosmosului cu macrocosmosul, punctul culminant ajungând să fie nu reuşita actului medical, ci iluminarea lui întru divinitate prin icoana Maicii Domnului cu pruncul

dăruită de Demetra, s o ţ i a p a c i e n t u l u i . Astfel, ceea ce s-ar fi putut petrece în „cheia vieţii” s-a convertit în semnificaţiile eterne, r e c o n f i r m â n d preocuparea lui Vasile Andru de a crea/revela mi tur i na ţ ionale ş i universale, de a ne infuza mereu optimism, î m b u n ă t ă ţ i r e existenţială, creativitate şi după modelul său. C a r t e d e t r ă i r e ardentă, de înţelepciune şi de cuminecare prin cuvânt/imaginar, Veacul meu, fiara mea este o chemare la câmpia Armaghedonului. Ca supravieţuitori… sau poate ca oameni sortiţi eternei reîntoarceri…

recenzii

69

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

Julieta CarmenPENDEFUNDA

Chinul sincerităţii

La început au fost mai mulţi, după care Pantheonul s-a prăbuşit, iar în praful şi ruinele acestuia s-au stins şi zeii nemuritori. Însă umbra pe care construcţia o arunca peste noi a dispărut şi ea, iar în lumină a fost găsit un altul, cel adevărat, zeul zeilor, Dumnezeu. Acum, putem vedea că este doar El, singurul, Dumnezeul unic. Mai rămâne doar să ne răspundem la o întrebare: dacă Dumnezeu e unic, atunci, câţi sunt?, scrie în minunatul volum de debut

1Lucian Nicolae , un tânăr căruia foarte mulţi dintre cei consacraţi i-ar fi sugerat să mai aştepte, să debuteze mai târziu, când maturitatea îl vor stafidi şi toci isteţimea şi avântul. Cu el se deschide o uşă prin care din dorinţa de a cunoaşte, un cititor avizat şi binevoitor ar intra. Autorul este un singular în lumea dominată de o degringoladă informaţională, un explorator prin lumea care transformă neantul în cosmos, căutându'i tainele armoniei şi monadei. În acest context discursul său epic se scaldă în poesia primordială. Nu cred că poate fi ceva mai pur decât copilul devenit adult prin cunoaştere. Dumnezeu este, spune Aristotel, bucurie perfecta şi viaţă eternă. Acea stare de bucurie pe care noi nu o avem decât în nişte momente scurte, Dumnezeu o are tot timpul. El e bucurie pură, bucurie a cunoaşterii. La Lucian Nicolae se simte bucuria lecturii din marea bibliotecă a filosofiei, istoriei, beletristicii. Lecturându-i prozele ce alcătuiesc culegerea de faţă, descoperim preocupări de esenţă, chiar chintesenţă sublimată, ceea ce dezvăluie baza piramidei pe care întrevăd arhitectura unui dom ce accede dincolo de norii frământaţi de furtună ai lumii contemporane. Este greu de crezut că între cele câteva pagini, eseu, proză scurtă, poesie, teatru, se pot îngrămădi dialogul, naraţiunea, descrierea, reveria şi meditaţia. Deşi ironic, cred că cel mai uşor ne putem uita la Iadul creştin, cu flăcările sale roşii, inutile, bineînţeles, în torturarea unui suflet. Iadul vrea să exprime suferinţă; şi, oare, ce suferinţă mai mare există, decât părerea de rău, remuşcarea, toate acestea fiind cuprinse în sentimentul auto-compătimirii?, se întreabă autorul. Dialogul filosofic despre suflet ar trebui citit nu de toţi elevii, pentru că personajele micii scenete sunt liceeni care îşi pun

întrebări, parcă parcurgând aleele Megarei ori ale Atenei alături de maeştrii antici, ci mai ales de cei care î ş i închipuie că scr iu literatură şi se umflă în pene (pe muşchi din silicon) cu aureolele lor de docţi postdecembrişti. Mi-e silă de ei, de voi, de mine;⁄ pentru că nimeni nu face nimic, dar toţi o ştim prea⁄ bine. În fine, ⁄ banul e cancerul⁄ sufletului şi de mii de⁄ ani, omul a murit. Omul îşi e duşman, ⁄ Sufletului. Între fantastic şi livresc, lumea plină de întuneric, în care personajele se frământă, este străfulgerată de lumini aflate în aşteptare, în spaţiul în care îşi doresc descoperirea. Deşi pare mereu singur, gândind altfel decât internauţii, el se trezeşte mereu într-un spaţiu plin de magia tinereţii, colectivul prietenilor şi fraţilor întru gândire. Şi acolo, optimismul convergent spre viitor explodează din materialismul descurajant şi arid. Ca suflet, am o conştiinţă care îmi arată dacă fac ceva greşit sau nu. Conştiinţa mea e dreaptă şi m-a ajutat să te creez, fiind sincer cu mine însumi. Astfel, am reuşit să te las pe tine în locul meu. Eşti mai presus decat orice altceva, pentru că tu mă ajuţi să exist. Dacă nu ai fi tu, aş fi un suflet muritor. Cu cât mai mulţi oameni te vor cunoaşte pe tine, cu atât mai mult mă voi întinde eu spre veşnicie. Limita e infinitul. Revărsând o concepţie spiritualistă între paginile cărţii, cititorul poate uita că adolescentul a depăşit de mult vârsta întrebărilor obişnuite şi se bucură de o lume virtuală creată, tocmai, în spaţiul european contemporan. Parafrazând fragmente din această carte ştiu că pe strada limbii române, arareori se mai ridică spirite care să iasă din adâncul gropilor şi tot atât de mult pe cât doresc, sunt sigur că mai există un Dante, un Borges, un Poe sau un scriitor fără nume care se pierde în dorinţa unei autostrăzi care să'i transforme calea, dincolo de livresc. Debutul editorial este în acest caz meritoriu, după numeroasele premii obţinute la concursurile literare la care a participat. Când am citit Celcarenumailatră sau Copii prafului am ştiut că elevul are în sine maestrul ce s'a făcut înţeles, că drumul de pe munte, indiferent cât de greu şi plin de încercări, depăşeşte deja temerile şi că templul înţelepţilor îl aşteaptă cu noi trepte pe care cu siguranţă le va urca, supus toleranţei şi răbdării, în arta Cuvântului.

1Lucian Nicolae, Chinul sincerităţii, Contact international, 2012

70

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

IonROŞIORU

Geamantanul cu vise (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012) este cel de al treilea volum de versuri editate de Tudor Cicu, scriitor polivalent născut în Dobrogea și aclimatizat în cel mai important oraș de la Curbura Carpaților, Buzăul, unde s-a afirmat plenar în anii din urmă, dacă e să judecăm după numărul aparițiilor editoriale, 9 în doar 7 ani, fără să mai punem la socoteală prezența hiperactivă în viața literară și semnătura frecventă în revistele culturale din zonă și din țară. A trebuit ca destinul să-l disloce pe scriitor din stepa dobrogeană ca, datorită poate și ruperii de ea, s-o descopere cu adevărat. Există și scriitori buzoieni care s-au stabilit, mai mult sau mai puțin vremelnic, în spațiul dintre Dunăre și mare. Mă gândesc la Arthur Porumboiu, Nicolae Fătu, Vasile Durloi, Gheorghe Postelnicu, Dumitru Ene-Zărnești, Marian Ilie și, de ce nu, la semnatarul acestor impresii de lectură și nu greșesc deloc afirmând că doar așa s-a echilibrat balanța acestor schimburi puse la cale de un destin capricios. Un posibil portret în oglindă al autorului cu drept de și la orgoliu îl putem afla în chiar în poemul-prag al cărții: „Și tot de lumea asta, ți-am rostuit cuvinte/ Nu îndoieli, iluzii, copile, ți-am turnat!/ Ca să exiști, în toate, ți-am rânduit veșminte/ La balul Poeziei, să intri împăcat” (Ca să exiști). În vastul și antologicul poem care-i împrumută volumului numele, poetul își sondează trăirile dintr-o teribilă vacanță de iarnă când a fost prins, împreună cu bunicul său, de viforul stepei dobrogene într-o gară parcă uitată de Dumnezeu. Materia primă este a unei povestiri în care natura dezlănțuită intensifică temerile adolescentului că nu-și va mai regăsi iubirea pe care o lăsase în sat și la care a visat cu febrilitate nopți în șir. Multe dintre poemele sale sunt parabole ale așteptării și, deopotrivă, ale căutării unui echilibru de care adolescentul are atâta nevoie, dar pe care îl ocolește neîncetat și îl amână sine die pentru că orice

împlinire implică, paradoxal, și o frustrare (Te-am deschis în gând). Plăcerea poetului e să diagnosticheze exact trăirile oximoronice ale îndrăgostiților și să se bucure de avivarea acestor sentimente la cote cât mai ridicate, potențate reciproc și direct proporțional: „Cât pădurea-n iarnă e încremenită/ și visăm că-n sănii lunecăm de zor/ tu să-mi spui că-n lume tot mai ai un dor/ cât ai jar în suflet, și te știi iubită,/ încă de prin leagăn când ai fost ursită/ veselind mesenii, toți spre cinstea lor./ Iar pentru că-n suflet a-nceput să ningă/ Roagă-te la crivăț, jarul să-l încingă!” (În curând). Discursul poetic al lui Tudor Cicu este unul cu suport livresc, de mare densitate imagistică și forță de persuasiune. Cel mai adesea, evocă secvențe dintr-o istorie tragică și aduce, implicit, un omagiu celor ce s-au jertfit și au osârdit, cu arma și cu plugul, pentru liniștea acestui pământ și pentru dăinuirea neamului atât de încercat de vitregii de tot felul (Lângă apa Vodislavei). Un fior elegiac autentic se intruzionează în poemele de dragoste cu care destinul nu s-a arătat deloc îngăduitor pe parcurs și a deturnat-o fără milă de la rosturile ei edenice. Licărul speranței unei regăsiri a căii juste, mai precis norocoase, nu-i cu totul exclus. Poetul află în el puterea de a se iluziona că ființa iubită va veni cu ulciorul ei de apă vie să-l scoată, astfel, din amarul pustiu existențial. Ispita întoarcerii în ținutul basmic ce i-a fermecat copilăria nu l-a părăsit întru totul și el își permite să cânte, nu o dată în chip inițiatic, pe o coardă baladescă de zile mari: „Tu nu te teme, iată, pădurea e sub nea/ Acolo mult râvnită, e și comoara mea,/ Captivă-n sloi de gheață de vântul cel turbat./ Dacă-ai putea să intri fără să-ncalci porunca/ Și să găsești izvorul, cum fermecat-ai unda,/ În paradis, cu surle, vei fi azi ridicat!// Altfel, uimit afla-vei, aici pretimpuriu,/ Un cerb nuntit cu zarea, cu cornul auriu/ Ce-ți va stârni mâhnirea în șuierul de vânt./ Și-o pasăre de jale ce-ar prețui în triluri/ Din cântecele tale, tot în atâtea stiluri,/ În somnul de cuvinte, îți vei săpa mormânt.// Dar nu te teme, viața, te va-ncerca din greu/ Gonind cerbul de aur, ce-ți va scăpa mereu,/ Cum scapătă din boltă chiar soarele în iaz./ Și-oglinda fermecată, când ai s-arunci în urmă,/ Copii ca altădată, ne-om minuna din umbră/ Ca tot ce ne desparte, de basm, printr-un zaplaz” (Comoara mea). Numeroase sunt simbolurile absolutului pe care copiii și poeții nu încetează să-l viseze și să-l caute toată viața: cerbul de aur, balena albastră,

Un poet al stepei dobrogene

71

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ vulturul ceresc promis de zei, pasărea măiastră,

Frumoasa lumii prefăcută în lebădă de aur, plăsmuirile fără chip ale codrului, dar reactivate de și prin arta divinației, cum ar fi inorogii sau licornii (Cheia de aur, Privesc, Frumoasa lumii etc.). Ființe supranaturale i se arată în vis, ca unui ales, și-i promit că-l vor iniția în tainele universului și ale sufletului omenesc, așa încât să audă și să vadă ceea ce altora nu li-i dat s-o facă. Refugiul în amintiri cu cei ce nu mai sunt este proteguitor. Absențele celor dragi se estompează în chip miraculos și-i fac pe aceștia mult mai prezenți decât au fost în realitatea lor de odinioară (Fetița din fereastră). Un poem precum Elegie emană un aer de baladă fantastică nordică unde, fie și până la primul cântat al cocoșilor, hotarul dintre viață și moarte e ca un abur purtat de briză și călătoriile de pe un tărâm pe altul devin posibile, realitatea și visul se suprapun până la a se confunda, nelumiții trăindu-și aievea iubirile frânte cândva: „- Iată marea! Marea, spuneai,/ Cu valurile ei de mătasă,/ E rochia mea de mireasă . / Ia r plaja, nisipul, e strai/ De ginere ales, ca un crai/ C e m â n ă caleașca spre c a s ă . / / H a i , v â n t u l e , l a rându-ți strigai/ Ca la niște căluți numai spume.../ Aleargă, aleargă prin lume/ Ca jarul întors în vătrai./ Că vina, pe cine să dai,/ C â n d n - a i , preafrumoaso, un nume?// - Și, tu , c ine eșt i , cine ești / De crezi prea robit î n c u v i n t e ? / M o r m â n t ș i p u s t i u v a cuprinde/ Și-atunci când îmi spui doar povești/ De-aceea te las la calești/ Să-mi mâni bidivii oriunde!” Neîmplinirile dintr-o altă viață, ca și cele din copilărie, cunosc răbufniri precum cele karmice și visul, gândul sau poemul le mai dau o șansă

recenzii

(Umblând în cuibul mierlei). Poetul nu scapă prilejul să elogieze versul revelator, basmul nestins din vremea copilăriei, poemul, ficțiunea din descântecele mamei, relatările din război sau de la vânătoare ale bunicului sau ale prietenului ceferist al acestuia, textul lumii, cu predilecție cel de sorginte rusească, insistând pe motivul zăpezilor halucinante ale nesfârșitei stepe, proiecțiile astrale ale unor legende fascinante, marea traversată de corăbii îndrăznețe așteptate de sirene gată să-i vrăjească pe navigatorii care nu se vor mai întoarce, astfel, niciodată, pe țărmurile lor natale ș..a.m.d. Din păcate, lumea actuală nu mai crede în basme, iar gândirea mitică s-a degradat. Ceea ce nu înseamnă că poetul a renunțat la a pleda pentru întoarcerea la poveste și la credința fără condiționări meschin-raționaliste în convențiile ei prin excelență terapeutice. Înapoi, așadar, la cultivarea misterului: „De aceea tot spun: aceste vremuri mă-ncântă/ Păsările și cerul liber. Totul în jur./ Gresia și pieptenele aruncat în urmă-i poveste/

de-acum/ Ajuns la capăt voi mărturisi toate acestea: mlaștina care putea fi trecută mai rar;/ pădurea deasupra căreia se ridica/ în zbor pasărea;/ Și cât mi-a fost, mie, sufletul amar./ Dar despre frumoasa-adormită/ Și nu spusa ursitoarelor. Și nu oricum./

72

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Ne vom aminti cândva de toate acestea/ când și tu,

furișat pe urmele mele/ ca un spiriduș speriat de tunetul zilei/ te vei afla dincolo de acel munte/ și acea pădure, la drum” (Frumoasa-adormită). Moartea e o taină, poate ultima dintre ele, pe care unii oameni o tatonează, prin chiar ocupația lor (luntrașul, poetul, vânătorul), toată viața, iar atunci când îi descâlcesc ițele se confundă cu ea (Omul de piatră). Poetul e mereu fascinat de intrarea în ficțiune, de vorbele, chiar și sibilinice, care propun un univers necunoscut, precum descântecele mamei care știe să citească nu doar sufletul propriului ei copil, ci și semnele vremii ce i se supune. Plecând într-o altă lume, cu siguranță mai bună, mama e citită, la rândul ei, cu admirație neprecupețită de eternul fiu ajuns peste ani cărturar de seamă ca și Nică a lui Ștefan a Petrii din Humulești: „Mi-am iubit de copil mama./ Ca neaoș portul ce-ți ia ochii-n album./ Chiar mult mai mult.../ Chiar și sunetul pașilor ei pe drum,/ ochii ei care vedeau ca în beznă spuneau totul./ Cum aș putea uita cum certa vânturile/ și arșița care uscase ogorul?/ Cum descânta spicul holdelor/ peste care căzuse tăciunele și rugina secetei.../ Nicidecum. Dar îi duc dorul” (Mama se ruga pentru toți). Figuri emblematice, precum a mamei clarvăzătoare, meșteră în datul în bobi, ca și-n alte descântece, se textualizează legendar sub ochii fascinați ai cititorului. Nici bunicul cu poveștile lui de vânătoare sau din război, ca și cu iubirile pustiitoare nicicând ostoite, ca și arșița stepei dobrogene cu jariștile ei mitice și căreia, prin scrisul său, poetul îi conferă noblețea și măreția celei din scrierile marilor poeți și prozatori ruși, nu se lasă mai prejos (Lina, fata de pe lac, Lâna de aur a vorbei, Un geamantan de vise ș.a.). Memoria afectivă a poetului e covârșitoare și ea-i etalează trecutul c-o acuitate fizică presantă: <<Bunica pe afară își chema găinile „pui, pui, pui!/ Ale boalilor, na-vă bre de mâncare.”/ Chiar dacă mi-aș înfunda urechile/ tot aș auzi trenul și furnalul fabricii;/ și pe tata în ghereta ei înghețat bocnă,/ tropăind din picioare./ Îmbrac uniforma lui de soldat/ (sau poate a bunicului): „heil! Fritz! Fritz! heil!”/ În curte, bunica aruncă porumb și se închină./ „Doamne și Maica Domnului!”/ rostește-n surdină>> (Dumnezeu e dispus să-mi răspundă). Iubirile flăcăilor, lunatici, din aceste poeme sunt arderi fără vindecare pentru întrupări feminine care-i urmăresc toată viața cu vraja pe care au

exercitat-o într-o clipă de vis sau de reverie din odinioara lor basmică zvăpăiată: știme ale apelor, himere, silfide, fantasme, zâne, sirene, Iele, nimfe, undine, rusalce etc. Chiar și atunci când când fetele care au existat de-adevăratelea și care l-au atras prin misterul lor pe adolescentul aflat la un pas de a-și pierde mințile pentru ele, acestea dispar în chip enigmatic, ca și cum s-ar baricada în visurile lui de nepătruns sau ar rămâne pentru totdeauna închise în poveste ca niște fete de împărat în castelele zmeilor. Și toate acestea în cazul în care nu-și urmează destinul comun de Cătăline cărora le priește mai mult mediocritatea decât să-l urmeze pe Hyperion în palatele lui de mărgean (Albatrosul săgetat, Elendora, Geamantanul cu vise, Peștișorul de aur, Intermezzo de toamnă). Fie că sunt reale, fie că-s intangibile prin însuși statutul lor, toate aceste proiecții erotice feminine lasă în urma lor un imens pustiu sufletesc pe care-l adâncește până la nevindecare orice trezire din vis. Paleativul este, dacă este, refugiul, mai mult sau mai puțin catartic și, implicit, ataraxic, în poveste: „Ce sterpi păreau acum străjerii platani/ sub care îngropase tata via!/ Și-n iaz, mai grea ca plumbul, veșnicia,/ ce cățăra doar trestia spre cer,/ corn lung chema din peștere rupestre,/ Și-atunci, am coborât cu calul în poveste” (Elendora). Sau: „Și vântul se auzea. Despuia frunzele./ Toamna se risipea și pe acele cărări străine/ după arșița din inima sa/ și spre casa cu lumină în geamuri luneca./ Acolo, acolo Lina din inima lui/ aștepta./ L-am văzut pe bunicul atunci./ Luneca înghițit de stepa Dobrogei/ care nici ea nu era cât un iaz oarecare/ și suflase în visul lui. Nimicindu-l./ Cal și călăreț. Înghițiți rând pe rând/ fiecare” (Lina, fata de pe lac). Poate fără să și-o fi propus-o express, Tudor Cicu reușește să desăvârșească visul poeților din jurul revistei interbelice Festival - Vasile Culică, Alexandru Gherghel, Dumitru Olaru, Liuben Dumitru și Boris Deșliu - și anume acela de a introduce în cetatea literaturii române și nu numai, pe ușa din față, spiritul fantastic atât de puțin cunoscut și de exploatat, literar vorbind, al stepei dobrogene. În proză, un asemenea demers temerar i-a reușit exemplar lui Ovidiu Dunăreanu. Nu ne rămâne decât să conchidem, parafrazându-l pe cronicar, că nasc și în Dobrogea oameni. Importanți și cu o datorie de onoare față de relevarea specificului ei, am adăuga.

recenzii

73

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

VirginiaPARASCHIV

Himerele feminităţii

Ioan Mateiciuc aduce în volumul Open de dor (Editura Alexandria Publishing House, 2012) un experiment îndrăzneţ, îngemănarea textului poetic cu imaginea. Poetul, se află, la modul real în tandem cu Alexandra Andreea Stela Juduc, ce se prezintă în spaţiul public, printre altele, ca ilustrator de carte. Citeşti câte un poem, cu bună credinţă, dar cromatica paginii ilustrate, însoţitoare fură insidios privirea şi atenţia. Nu ştii ce să crezi. Pictorul s-a pus în slujba poeziei şi l-a secondat pe poet? Poetul şi-a stihuit starea şi gândurile, contemplând un tablou? Simbioza e desăvârşită: imagine generatoare de fior poetic şi vers cu trimitere explicit picturală. Cele două voinţe auctoriale, unite în binom indestructibil, pictor-poet, ţin receptorul într-o uimită captivitate. Cuvântul, în concurenţă cu imaginea se vălureşte, iar forţa lui de comunicare păleşte. Poetul ştie bine riscul căruia se expune voluntar. Face anume opţiunea pentru cuvântul estompat, retras, germinând tăceri istovite şi istovitoare. Formatul şi concepţia cărţii iese din tiparul unei ediţii cu ilustraţii a lea tor iu decorat ive . Poetul agreează formula susmenţionată cu scop şi cu program. El ne propune o trecere prin CUVÂNT ca să ne spună frânturi ale unor experienţe senzoriale. Ioan Mateiciuc e conştient de insuficienţa de comunicare prin cuvânt şi îşi asumă paloarea expresivităţii verbale. Comunicare fracturată de memoria senzaţiilor şi a percepţiilor izărită caleidoscopic din hazard. Habitatul care declanşează percepţia feminităţii în ipostazele imaginarului poetic, este cel urban, planează în atmosferă o rutină: ţigara, paharul, uneori chiar şi ora îngândurării pare precizată: „Privesc ceasul la fix. E fără un sfert“ (niciodată nu-mi dă). „Am deschis ultima pagină/a trecerii tale/pe lângă casa mea, la ore fixe” (open de dor). Mimarea preciziei mecanice are tocmai funcţia de a introduce gândul poetic într-un spaţiu convenţional, monoton şi inert. Într-un astfel de spaţiu antipoetic, Ea, Femeia, se arată hieratic şi insinuant, se întrupează magic, şi dispare ca şi cum ar fi alungată dintr-un gând tulburat de spaimă: „o alunecare continuă, nebănuită/ ireversibilă, pe marginea paharului” (vise versa); „Întinsă pe jăratec să te descui de teamă/ ferestrele din trup să le deschid aiurea” (trup de lut); „O văd ieşind la capătul holului/ cu o pereche de tanga în mâna dreapă/ în mâna stângă ţine câteva cuie şi/ un ciob din oglinda primei frumuseţi” (opt fără). Capriciul ludic al poetului este empatic cu componenta feminităţii jucăuşe: „De-a dreapta el, idee/ de-a stânga ea, femeie/ se-aud bătăi de aripi/ un mers păşit pe toc/ sfârşit de joc” (aproape paralel). Reprezentările insidioase ale Femeii, fie

concrete şi incitante, fie fantasme pribegind atemporal, se răsfiră printre cuvinte în poeme de mici dimensiuni, uneori chiar miniaturale. Ioan Mateiciuc, în economia unei expresii verbale rarefiate, deschide textul poetic prin tehnici de sugestie inspirat utilizate. „Dormeai atât de ghemuită/ într-un colţ, pe scară” (muză) - O imagine simplă a unei entităţi feminine: somn de copil inocent, răpus de osteneală şi de frig, frigul şi spaima adună corpul în forma embrionului primar, o imagine ce stârneşte milă, duioşie, dorinţă de protecţie, avem, de ce nu, dincolo de vălul metafizic al feminităţii înfrânte, şi un altfel de tâlc, de

înţeles, o şaradă a cotidianului urban, somnul celor alungaţi din viaţă, dormind în abandonul scărilor de bloc. Valenţa stilistică a timpului verbal - o acţiune în continuă, neîntreruptă desfăşurare, fără limani de început sau de sfârşit. Metamorfoza feminităţii se răsuceşte în volute, imagini de jar şi imagini vaporoase. Femeia se pogoară din icoană, din rama unui tablou, din fum, din hazard, din poveste, din eros perisabil şi perimat, din nălucirile de zi şi de noapte ale unui spirit atent, neliniştit ce tresare din somnolenţa monotoniei urbane. Puzzle-lul feminităţii se făureşte într-o lume a traficului urban, a străzii grăbite şi indiferente, a omului însingurat. Un univers devitalizat şi insensibil: „Sunt oameni de ceară din cer/ oamenii reci cu chipuri altfel” (altcumva). O lume aplatizată şi inertă, o eră a tăcerii însingurate. Iar iubirea de iubire se ostoieşte şi se consolează cu himere, himerele feminităţii.

74

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

lirice

DianaCORCAN

un fel de câine al universului mic

trăiesc prea multrealitatea cară totul pe spatele meu- ar fi bine să fie aşamăcar războiul violul mirosul fetidle-aş simţi şi respira cu pieleanu cu febra care incendiază interiorul

la final când se va linişti totuleu ştiu că mă voi odihnivoi rămâne în sfârşit singurîmi voi putea întinde picioarelemă voi putea întoarce de pe o parte pe alta uşorvoi putea scăpa de ceilalţi - pe care nu-i cunoaşte nimeni – doar euşi care m-au înghesuit toată viaţa prin colţurisau m-au scos la intersecţiisă văd - să aud - să mirosca şi cum calitatea mea cea dintâi ar fi fostsă extrag şi să prelucrez încontinuu senzaţii într-un laborator ambulant- un fel de câine al universului mic

şi ce-i mai importantvoi putea să mă întorc la primele gândurisă surprind reveria aceea cu care eu am fost trimisă (de acolo aici)şi imperfecţiunea primelor gesturicând intrasem deschizând uşa cu capulpărea că sunt al nimănuiprintre atâţia care hoinăreau liberi ca mine pe străzi - intrasem ori ziua ori noaptea la ore diverse prin nişte găuri (necesare) tăiate în cupolăşi nimerisem piaţa oraşului cu aceeaşi busolăcăci drumurile fug ca să scape de apă într-acoloaveam să fiu- un fel de câine al universului mic

şi uite trec pe lângă mine diverşi(de mulţi dintre ei mă feresc)sunt un fel de emigrant (obligat să-şi ascută mirosul)eu mă voi întoarce tot singur şi tot dupăcăutările melela adresa dintâi.

hobitul

am simţit iar cum trebuie să fug- şi leşul care în timpul ăsta cu abnegaţie îl ducsă nu mă încurce c-am să cad! - pe lângătren făcând cu mâna (înadins) unuia caregemând pe geamîmi desena figuranu m-am oprit din alergat în aerul întunecat - ca un animal nou îmi construiamun adăpost din mersdoar în tunel în plină zi te temi ca cinevasă nu te ia - şi nu afară - fugeam prin galeria lui uşoarăştiam că toţi (ascunşi în tren) se prefăceau că nu existcă e doar noaptea şi hachiţele ei de orfanădar mâinile mi se vedeau lungindu-sesă prindă acelaşi trenşi arătându-se la geam fantome-crengi din trupul animatcrescute invers dinspre câmpul care miroasea a cer şi a duhoare sinceră lăsată pe drum de un tren cu compartimentul încins(de acolo crescuseră din pământul care seamănă răscolit cu furnicile care-ncearcăsă doarmă şi să trăiască în acelaşi timp)- mă susţineau ca să-mi salveze specia

acum eram în alergarea mea şi în sincopa de-ntâlnire - nedorităa ochilor mei cu figura decupată cu geamătpe sticlăînţelegeamcă cineva a hotărât s-aduneaceste feţe divorţate cu rictus tristşi să le pună iar pe drumuri

(P.S.) aşa ajungem să ne întâlnim toţi travestiţii într-o zi în singura călătorie nedisputată din lume.

liniştea în fragmente Lui D. P. (eu doar am fugit în toate direcţiile/sigur în vene nu mai am somn!)

până la urmă toate globurile acestea care mă compunvor exploda în noaptea de Crăciun-la un semn micatât de mic că nu se va vedea cine îl face-până la urmă toate aceste globuri vor muri în acedar vor rămâne din mine (stinghere) miliarde de frunţi şi

75

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

miliarde de ochicare vor privi tot

şi se va strecura pe sub uşă mâna tasă privească curioasă o înflorire totală-rasa aceastan-a cunoscut-o îndeajuns niciodată!-e ca o broascăcare se umflă şi crapă(aşa se scapă sau aşa se spune mereu adevărul în unii din noi).

ca şi în vis

eu sunt un fel de fiinţă nemişcată (oprită să circule să se hrănescă în jur)care se înghite pe sine şi mai trăieşte puţinieşi afară! ieşi afară!-i-am băgat mâna în gâtlej şi i-am scos un pantof şi-un inelcu pietre false şi...hârtii multe hârtii mototolite în pumncare-o făceau să pară o fiinţăobezăcât de mult a crescut şi fotoliul sub eaa întrecut camera şi pare un copac cuarcuri care se lasă la vântcine păşeşte pe stradă priveşte uimit o zeitateuriaşăpăgână – căci mâinile i se întind către cer ca şicum ar scrie pe elşi ochii i se duc către lunăşi oamenii trec spre serviciu cu ziarulsub braţîncercând să se abţină să nu apuce opiatră şi s-arunce în ea

eu sunt într-un coşmarvoi în vis (nu e timp!).

aproape

dacă într-o anumită clipăar ieşi fraţii mei din oglindăşi s-ar împăca cu minesingurătatea s-ar împărţi la noi toţifrica s-ar împărţi în fisuri - şi dacă ar fi iarnă s-ar astupa cu zăpadă dacă ar fi cald s-ar usca de la sineochii mei n-ar mai fi atât de albaştrităioşi – făcând să sângereze atunci cândating fiinţele nevăzute din jurtrupul lor de vată

eu mă împiedic întotdeauna pe drumde trei feluri de fiinţe:fiinţele care încap sub talpă şi eu păşesc pe chipul lorca un patron pe viaţăfiinţele care se mişcă mult prin galaxia toată sar găurile negre şi se întorcfiinţele care nu dorm (apoi) care bat drumul (chiar de sunt culcate)până la Dumnezeu şi El le împinge înapoi în fiecare clipăpe toate nimeni nu le vede şi nu pot vorbidecât în felul în care puţini le aud

ele cer să mă mişc cu încetinitorul prin aer

dacă fac pasul în faţă mă împiedicdacă fac pasul în stânga în dreapta mă împiedicdacă fac pasul pe loc mă împiedic dar simttoată greutatea pe mine

dar deocamdată sunt singur

şi sigur pe mineîn faţa oglinziicu mâinile goale încerc să mă pieptăn(şi parcă aud undeva prin preajmă vociferări dese).

lirice

76

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

lirice

Miruna ŞtefaniaBELEA*

baronul

așa zicea baronulcu zâmbetul atârnat de buzecrăcănat pe grămada de porumbdespre adam și evadespre frumos și bineși despre alte lucruri pe care eram prea mici să le înțelegem

zicea baronulcă frumosul nu e frumos numai pentru tineși că frumosul mai totdeauna se face urâtzicea și se uita la nevastă-saîntr-un fel pe care nu-l puteam înțelege (eram prea mici)

cică frumosular fi rămas frumos dacă eva n-ar fi mâncat din mărașa credea baronulși se uita nu-știu-cum la nevastă-saeram prea mici și nu știam /decât că baronul era bogat

atât de bogat că pe vremuri-„n-ați apucat voi vremurile...”-avea biblie și n-avea frică de comunișticitise în fiecare seară câte puțin câte puținpână o terminaseși de atunci se apucase să spună tuturor ce se povestea în bibliede atunci i se spunea baronul

de atunci, de la curățat de porumbam auzit noi de cain iacob și ezechielși de alte lucruri pe care nu puteam să le înțelegemcă eram prea mici

„dar nu ești niciodată prea mic să înțelegică lenea aduce nebunie

și de nebunie începi să vorbești cu pereții”așa zicea baronulse uita într-un felparcă zâmbăreț și răutăciosla nevastă-sacare strângea la stiuleți și pufnea din buze

iar noicurățam ore în șir ascultându-l pe baron

și, da, acum că i-am văzut mâinile uscateștiu că sângele lui s-a strecut cumva în vinele noastre

baronul a-ncercat de fapt să ne aratece fusese cu apa din cârpedar ne-am făcut prea mari să înțelegem

primarul

primarul avea:10 hectare de teren arabil, cultivat, după an, cu grâu, orz, secară, porumb, lucernă, trifoiaș10 hectare în dijmă la bulgarisute de oi, zeci de vaci, o hergheliecu mulți cai fără numecu nume de rase pe care de-alde noi nu le mai văzuserămgâște leșești, un cârd de 200,gâște înfoiate, cârd de nenumăratev-am zis de vaci, deci și boioi la stânăcapre la munterațe mutecurci mari, prăsite cu struțbibilicistupi și porumbei

trecerea rar pe la primărie, dar muncea în curteîn casă, în grădină și peste totse scula cu noaptea-n cap de luni până duminicănu venea la biserică, numai muncea mereu

iar nevastă-sa, lisandra, cu tot cu rinichiul eifăcea și ea ce puteadulceață de cireșe dulci, amare, galbenede afine și de nuci verzide gutui, de mure, de fragi, de vișine, de prunevișinată, afinată, gogonele, ardei și multe murăturiși pere, mere, caise și struguri la borcan

77

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ salată de crudități, de pește și ghiveci

și le țineau în beci ani, fiindcă, vedeți voi,așa credea primarul, că or să vină zile greledar cu toate greutățile, nu se gândea la dumnezeu

și vedeți voi, sătenii tot îl așteptau pe primar la primărie, iar dumnezeu la bisericădar noi, ce putere am avut noi?sătui de așteptare, ne-am văzut de treburi

dumnezeu, sătul de așteptare, l-a luat la bisericăcu de-a sila.eee, doctorul. doctorul a zis că e de la stres,așa se zice la oraș când lui dumnezeu i se face dor de oameni.

iar lisandra, ea s-a zorit la bisericămai să se mute acolo.a vândut vitele și ce mai aveaa făcut primarului toate poemenile.

de te duci duminica la biserică și o întrebi:„ce mai faci, lisandro?”„iaca, îți va zice, trăiesc liniștită.”

filosofia lui

a lu' marin a lu' pepenarua vrut mereu să dea la facultateiar tată-su' la tâmplărie și numai popa l-a convins pe moș marincă fi-su' e om de carte și nu de muncă.

lirice

* Marele Premiu „Nicolae Labiş“, Premiul revistei „Vatra“(Târgu Mureş) şi Premiul revistei „Bucovina literară“ (Suceava), laFestivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş“, ediţia a XLIV-a

78

așa s-a dus a lu' marin la bucureștila petrolși tată-su a rămas acasăsă tâmplărească de unul singur

iar după un an, când s-a-ntors de la bucureștis-a-ntors filosofspre mânia lui moș marin,care a-njurat de dumnezei și pe popa și pe filosofil-a luat pe fi-su' de-o urecheși fix la petrol și gaze la ploiești l-a mutatsă facă omul școală, nu filosofie

la lună s-a dus la facultate nea marinsă verifice listele, să vadă că fi-su' e petrolistși nu filosofși așa a ieșit a lui nea marin, dintr-un tâmplar- director regionalla gaze

acum e la pensiea revenit la țarăcrește gâște, îngrijește la vie, face vin toamnă de toamnănici nu pomenește de kirkegaard sau de kantpovestea lui s-a transformat în bârfă.i-a venit filosofia la cap, cum ar spune vecinele.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

lirice

GheorgheVICOL

HAIKU

Părăsind oul – puiul îşi uită umbranu şi bănuţul.

Copiii sunt floridin grădina cerului –salut berzele.

Pleacă gâştele aplauzele se scurg –acuarelă-n crâng.

Soarele stingeacu podul palmei saleîntunericul.

Pescarul tragenăvodul de cuvinte – poveşti magice.

Ochii albaştrimângâie prin lunetădrumul zeilor.

Am pus un bemolsă pot trage luna josîntre flori de crin.

Rezemat de brad –parfum de mănăstirevindea cetina.

Un tatuaj mic de sub dantela zâneideforma basmul.

Prunele cântau –foc mic sub cazanelecu iz de nuntă.

Macii corectânderorile vântului –zvonuri nocturne.

Cântecul broaşteise oglindea în laculcu ramă de stuf.

Corăbiile –ocolind curcubeieciugulesc stele.

Râzând – răţoiichemau puhoaiele-n grindfragmente de rai.

După urechesoarele îşi prinsesefloarea de cireş.

Copilul aveaprieten un greieruşcu-n picior în ghips.

Un cuc nătăfleţprefera poame acre -grâul copt zâmbea.

Peştii văd steleprin vitralii de gheaţă -lumi paralele.

79

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ În călimară -

tocul îşi primea-n varăbotezul laic.

Trestia tăiaîn felii dimineaţanumărând fluturi.

Cărăbuş de bronzpe bluza de borangic -mică tandreţe.

În primăvară -pământul se bărbiereacu lame de plug.

A dat foc păduriicu un pumn de licurici -se-nroşesc fragii.

O păpădie -îşi plăteşte cu aurzbuciumul în vânt.

Uliul coboratrepte de-aripi cioplite -prinţul tăcerii.

În moara de vântse măcinau norii -ce ninsori curgeau!

Pioşi, sihaştriireconstituiau cruceacu aşchii de psalmi.

Săgeata plecă -doar vibraţia corziimemoră clipa.

lirice

80

Zimbrul urca greuprin pădurea bătrână –ecou heraldic.

Crucea de sub teiera-n marginea măriiancoră de dor.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

lirice

Alexandra AlinaNEGRU

1.Storyteller

să te ascult şi să mi se pară că ochii taisuntdouă trenuri de noapte ce se apropie tot mai multiar eu să rămân nemişcată simţind sub tălpile goalecutremurul şinelorşi să nu-mi fie teamă

să te ascult şi din pământ spre aripi şi mai departesă urce toate misterele acestei lumisă le simt greutatea pe umerii mei micisă îmi cadă cuvintele pe gât pe sâni nemestecateşi apoi să amuţim într-un săruto întreagă noapte polară

să te ascult iar şi iarsă alerg prin tine ca într-un oraş străinsă te găsesc în spatele fiecărei uşi pe care vreau să o deschidca să îţi şoptesc la rândul meupovestea unei femeicu o mie de chipuri înfăşurate în pansamente

şi numai atunciîn toate oglinzile din lumeoamenii să-şi poată privi pentru o clipă sufletulsă-l ţină în palme să vadă cum e un copil crescut de umbre

2. To let myself go//sunt balerina ce dansează şchiopătândpe câmpurile minate ale minţii taleţinând pe umerităceri tot mai grele

e dintr-o dată noaptete aşteptpe străzi de smoalăacolo unde umbrele ţi se desprind de tălpişi îşi fac de capîn cluburi undergroundeu te aşteptpe jumătate nemângâiată pe jumătate dezbrăcatăcu un sărut negruce-mi stă pe buzeca pe marginea unei prăpăstii

în asteptarea aceastavăd oameni fără chip alergând în jurul meu ameţitor de repedevăd păsări cu aripi tatuateascunzându-se sub scara îngerilorvăd soldaţi bătrâni înghesuindu-se între zidurifurându-şi unul altuia somnul

în locul acesta te aşteptcu o inimă de sticlă înfăşurată în ziaree anotimpul mâinilor reci şi a săruturilor date pe fugăşi tot ce îmi rămânee să mai ies câte puţin din minesă te cautîn sticle verzi gări şi submarinesă întind frânghii să construiesc punţiîntre visele mele şi realitatea ta

3. No light

pe străzi atât de cunoscuteprintre cei mai obişnuiţi dintre oameniacolo mă pierd în cele mai lucidemomente ale mele

dimineţile sunt o adevărată revelaţieprivitul în oglindă, recuperarea unei identităţilăsate la marginea oraşului peste noaptecontactul cu oameniiun fel de convingere personală că în minenu a murit încă totul

cel mai mult îmi plac conversaţiile lungicând în fumul de ţigară ancorez temeri şi mărturisirica într-o pânză de păianjen care captează

81

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

82

lirice

vise rele/ acelea sunt momentele în care te simţica o icoană la care se roagă toţi necredincioşii

anotimpul acesta recemă curăţă de toate frunzele uscateun fel de regenerare sentimentală prin care trecca printr-un tunelspre eliberare

toamna aceasta am nevoie de cinevade care să îmi agăţ existenţa

4. Amour imaginaire

l-ar fi recunoscut oricândşi instinctivar fi întins degetele spre elsă i le sărute

l-ar fi iertat şi l-ar fi iubitîn lumina zileiadolescentin mângâindu-i pe rând obrajii nebărbieriţilăsându-i dimineaţa un poem şi un sărut agăţat în cuierul de la intrare/ conturul trupului ei încă caldsub trupul său

înainte de fiecare întâlnires-ar fi dezbrăcat de trecutul eiar fi venit la el goală şi nemângâiatăl-ar fi lăsat să îi dea pe rând toate valurilela o partesă îi scuture de pe pleoapevisele rele

pentru tot ce nu a îndrăznit să îi fi spusîn ea ar fi aruncat în fiecare zi un om cu o piatrădar nu ar mai fi simţit nimiccât timp el a locuit într-însaea a fost o carcasă caldă care acuma murit

şi fiecare rază ce o atingetrece dincolo ca prin sticlăîncălzind doar aerul din jurul ei

5. Oameni noi

hrănesc păsări şi orfani cu pâineschimb trenuri, alerg dintr-un om în altuldar tălpile îmi rămân mereu curatepregătite pentru un nou exerciţiu de echilibru

trec pe partea mea de prăpastie doar oameni în a căror ochi pot încăpea întreagăfiecare zi e doar o simplă aruncare de zaruri ce îmi descoperă un alt chipîn mintea mea, de sub corăbii răsturnatese aude acelaşi cântec ţigănesc- atunci secundele devin umane şi muşc din viaţă ca dintr-un măr aproape perfect

uneori cobor treptetrepte ce duc în adâncul umbrelor melede acolo privesc cerul şi plâng ca un copilce vede pentru prima oarăcum un om moareatât de aproape de el

apoi mă ridic pe vârfurisar până îmi ies din minţi de fericireşi ţip de parcă aş simţi în vene explozii solaresunt un om noucu încheieturile liberecu o singură pereche de pantofi şi o lume întreagărăsturnată în spate.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

vitrina editorială

SabinaFÎNARU

Ca veritabil specialist al odiseii cuvîntului în lirica religioasă, Doru Scărlătescu recurge la pastișa versetului pentru a-și ordona fantezia poetică. Prin intertextul care filtrează viziunea parodică, „bun dozaj de farsă și feerie”, el își asumă limitele și întinderile transfigurării lirice, pîndind din marginea istoriei marile modele și teme ale poeziei, legate de rosturile existenței și ale frumuseții. În acest mod, textul încorporează o dublă travestire, a identității eului și autenticității scriiturii. În reflecția asupra miturilor și în reciclarea lor, pastișa se extinde în mai multe registre stilistice, joc gratuit al expresivității ritmice a rostirii, reeditîndu-l pe cel al zămislirii poetice originare. Encomionul armoniei universale, muzică înveșmîntată în culoare, și psalmii dedicați miracolului inocent al vieții, amestec de frăgezimi scînteietoare și de nerușinate cețuri carnale, resuscitează fiorul liricii religioase, în momentele ei de grație; frumusețea suavă a cărnii este percepută de o acută senzorialitate și integrată unei v i z i u n i s i m b o l i c e ș i oximoronice, prin imagini ardente:„1. Cînd își clatină părul, noi miresme exultă scumpii tăi oleandri./ 2. Cînd își ridică sînii, leii tăi fioroși i se aștern smeriți la picioare. 3. Partea aceea de rai s-a limpezit ca de un nou răsărit./ 4. Ea își unduie coapsele și îngerii tăi, doamne, bîjbîie uituci în lumină,/ 5. Iar credinciosul tău Adam toți pomii din grădină i-a cioplit cu numele ei./ 6. Ei bine, a răspuns într-un tîrziu Dumnezeu, atunci să muște din jumătatea otrăvită a mărului.” (Pîră)

Printr-un soi de vizionarism întors, de la Facerea cosmosului și a însoritului Eden la iarna laică a post-umanității, poetul reconfigurează geneza, degradarea și substituirea paradigmei sacre cu cea profană:„1. Hepatică zarea, costelivă lumina; o imensă iurtă de gheață, grădina./ 2. Iarnă surpată, buimacă și laică; pierdute semne în aramaică./ 3. Viscolite ninsori dinspre zidul de sud; buchii plesnite de ger din Talmud./ 4. Zdrențe stridente răsucite-n văzduh, smulse fuioare din Pentateuh./ 5. Sub poarta sticloasă spînzurată-n cîrlig, îngeri și evangheliști în sarcofage de frig./ 6. Un refren, trei măsuri, crispat și afon, din concertul pentru cor de gay și claxon.” (Epilog) Registrul ludic și viziunea parodică asupra păcatului originar intertextualizează ironic modelul cultural postmodern, subminat, și el, de „cunoaștere”. (Altfel) În discursul demitizant al poetului, pierderea raiului și decăderea existenței

o m e n e ș t i f a c p a r t e d i n p l a n i f i c a r e a ș i s u p r a -interpretarea divină:„4. După planul divin, toate pe deplin s-au petrecut. De energie vitală s-au umplut mușuroiul, tufișul, plaurii./ 5. Dar unde naiba au dispărut dinozaurii?” (Noe). Degradarea lumii atrage însă după sine transformarea materiei primordiale în iluzie teatrală, dialog și gramatică, deturnarea și mistificarea existenței prin limbaj; erată a demiurgului depărtat de lumea ideală, creația devine temei al imperfecțiunii realității:„1. A venit Dumnezeu cu o turmă aburie de nume restante. Ia-le pe toate plocon, dă-le trup și fason. Vreau, adică, mon cher, să-mi fii la creație partener. 2. Dar la urmă tot Adam a fost de

vină că nu s-au împlinit toate după dorința divină./ 3. Cămila, a observat Dumnezeu indispus, ba avea o cocoașă în minus, ba o cocoașă în plus, pleoștită și inutilă. Nu asta era, Adame, ideea mea de cămilă /…/ 7. Atîta balamuc și ocară… Am cam dat-o, femeie, în bară./ 8. Nu te mai uita în gură la Încruntatul, și-a liniștit Eva bărbatul (stînd ea pe sub pomi, la taclale, căpătase deprinderi filosofale). Una e lumea din vis, ideală, alta, aceasta, trăită,

83

1Apocrife la Cartea Facerii :

Pastișă și stenahorie

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ reală/…/ 10. Lumea lui e doar un zvon de cuvinte.”

(Mimesis). În babelul stilistic al discursului, în amalgamul de termeni livrești și colocviali, atît confruntarea dintre cele două tărîmuri și paradigme, cît și îndemonierea sacrului și a lumii par a ține de uitarea și opacizarea succesivă a idiomurilor originare și a libertății lor ludice creatoare, reconstituite prin cîteva „filologice chei: no, yes, hi, fuck și O.K.” (Arheologie):„1. Pentru ce atîta bănuială și pîndă? Ce folos risipa de canon și osîndă?/ 2. Și cum să-l mai ia înapoi, stropșitul cuvînt? Palid ciorchin, îngerii tac cu privirea lăsată-n pămînt./ 3. Pe unde îi mai poartă răzlețitul lor pas? Din smochini nu-l mai îngînă în răspăr nici un glas./ 4. Unde sunt voia bună, șaga, haiul prescris? Peste mușchi și licheni, lungi adieri de frig și plictis./ 5. Fără ei, mădăriți și zbanghii, nu mai are Raiul nici un haz. Copleșit de regrete tîrzii, Dumnezeu și-a șters pe furiș o lacrimă din obraz.” (Remușcare) Textele Apocrife ale poetului Doru Scărlătescu refac, într-un elan totalizant, vîrstele polare ale expresiei poetice, reflectări ale trăirii lumii prin coduri culturale. Atitudinea lirică nostalgică, de atașament și detașare, de experimentare integrală și abandonare jucăușă a acestora este transfigurată printr-o strălucitoare stăpînire a cuvîntului, din straturile întunecate ale materiei lui tăcute, pînă la vibrația corpului său sonor și aromele visului.

vitrina editorială

84

1 Editura Junimea, Iași, 2012,77 p.

În vederea susținerii actului cultural în Bucovina

Societatea culturală „Ştefan cel Mare“ - Bucovinaa instituit premiile (I, II şi menţiune)

CRUCEA LUI ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

care se vor decerna în acest an în cadrul unei festivităţi în cursul lunii decembrie,

la secţiunile literatură (1), ştiinţe istorice (2), arte frumoase şi muzică (3) şi Omul anului 2011(4).

Cei interesaţi îşi pot depune dosarele până în data de 1 decembrie folosind telefonul de contact 0741-10.13.39.

Dosarele vor consta în: două exemplare din cărţi tipărite în 2011, scurt CV (secţiunile 1 şi 2); catalog sau fotografii color de expoziţie pentru lucrări 2011, afiş, concert 2011, aprecieri presă (secţiunea 3); CV, publicaţii, alte materiale (pentru secţiunea 4). Alte informaţii la telefon 0741 – 10.13.39.

Vă invităm astfel respectuos să onoraţi memoria „Celui mai mare român”, Ştefan cel Mare şi Sfânt, prin participarea Domniilor Voastre la cea de-a XI-a ediţie a acestei manifestări, însoţite şi de o parte artistică, care se va desfăşura în data şi locul care urmează să fie dat publicităţii ulterior.

Preşedinte Executiv dr. Mugur Andronic

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

proză

IsabelVINTILĂ

Odată întâlni un păsărar. Avea ochi de pasăre albastră, cu pielea transparentă întinsă la colţuri, o privire rotundă din aceea care te învăluie pentru a te ţintui mai apoi stăruitoare. Păsărarul avea picioare lungi şi subţiri, dar mâinile îi erau frumoase, puţin mai închise la culoare, uşor uscate. Păsărarul era un bărbat tânăr. Codiţe împletite îi atârnau din păr ca la şoimi. Nu purta pălării mari de paie şi nici nu avea colivii pline cu păsări cântătoare. Penele lor le purta la gât, cântecul le răsuna în vocea-i caldă şi joasă. Uneori şuiera dintr-o dată şi atunci îşi ţuguia încurcat buzele a căror greutate îl făcea să pară şi mai nesigur. Păsărarul îşi chema mereu păsările, ele îi răspundeau şi se adunau transparente ca nişte năluci la picioarele lui. Şi era atât de frumos păsărarul încât, de câte ori îl privea ar fi devenit pasăre transparentă şi i-ar fi acoperit spatele cu penele ei cenuşii, l-ar fi aspirat, l-ar fi absorbit, i-ar fi învelit capul în aripi, l-ar fi înghiţit. S-ar fi îmbrăţişat atunci în nişte gheare metalice, unghiile lui ascuţite i-ar fi sfâşiat carnea de-a lungul braţelor, i-ar fi sfârtecat gâtul, i-ar fi sărutat lacom coşul pieptului deschis şi sânii moi, uşor lăsaţi, pentru că ea nu mai era atât de tânără, parcă trăise trei sute de ani, iubise şi pierduse mult. Păsărarul îi ieşea mereu în cale fără a-şi fi dat întâlnire dinainte, ca şi cum ar fi lăsat în urma ei agăţate de picioarele albe, lungi plăsele invizibile în care el îşi încâlcea degetele. În culcuşul lui adăpostit de fâşia îngustă de pădure de la marginea mării, îl lăsa să îi taie părul. El desprindea şuviţe şi le aşeza cuminte pe pământul nisipos. Zicea că e bun pentru păsările lui. Zicea că o să le facă din el cuiburi. Şi că o să le adune laolaltă şi o să le lege cu vârtejul acela gros castaniu. Alteori îl auzea numai cum pluteşte. Nu ştia dacă zboară sau dacă se târăşte prin iarbă. Păsărarul mirosea a sare, avea mâinile frumoase şi picioarele tare lungi şi seara îi tăia şuviţe de păr şi le aşeza pe pământ.

Îşi spunea deseori că femeilor le rămâne pofta aceea de carne şi vene şi miros proaspăt de dimineaţă de vară. Şi atunci uita de corpul ei alb de femeie nici tânără, nici bătrână, cu faţa palidă, încercănată, cu pielea uscată şi obosită. Respira, iar mirosurile altor vremi îi invadau simţurile: o dată era salcâmul, altă dată gogoşile calde cu zahăr pudră din chioşcurile din centrul oraşului de provincie, apoi o stradă spălată de ploaie sau glasul femeilor care îşi strigă copii de la geamurile blocurilor. Visele muşcau în fiecare zi din fada ei viaţă diurnă. Retrăia în trezie vise ceţoase şi sufletul îi era greu întreaga zi. În ultima vreme, avusese de mai multe ori, la intervale neregulate de timp, un vis ciudat pe care nu reuşea să şi-l explice. Citise atâtea despre vise, ba chiar făcea interpretări simpliste pentru prietenele care o sunau uneori de dimineaţă ca să o întrebe ce înseamnă când sunt forţate să mănânce mere sau atunci când se rostogolesc de pe scări. În vis, rătăcea de trei ori pe un drum de deal şi vale, un drum îngust între un şir lung de case. Mergea până când simţea că n-o mai ţin picioarele. Şi era speriată, şi ştia că este doar un vis pe care îl mai avuse, dar tot îi era frică. La capătul drumului pietruit avea să se întâlnească cu ţiganii pe care îi mai văzuse, şi ei o întrebau unde te duci, iar ea nu le răspundea şi o lua la fugă de unde venise, lăsând în urmă o fâşie de apă calmă, nici râu, nici lac. I se cuibărea apoi în braţe un copil. Capul îi era alb şi tare, iar ea se întreba de ce era atât de rece. Copilul nu scotea o vorbă şi nici nu o privea. Ghemuia acel copil lângă piept asemenea unei forme rotunde, consistentă şi gelatinoasă în egală măsură. Copilul avea creştetul capului bombat şi era foarte frig. Şi visele nu erau singura problema, mai era şi dragostea. Cum iubesc femeile, se întreba deseori; ce iubesc de fapt? Un chip distrat care se apără cu degetele de o insectă nepoftită, strălucirea dinţilor perfecţi, o gropiţă obraznică în obrazul stâng, o şuviţă alunecată neglijent pe frunte, mirosul lui, un gust de metal în cerul gurii, o stare ceţoasă, o mână caldă cu palma fină şi unghii mici. Sau poate aerul moleşitor care îl înconjura când se intersectau, un soi de apăsare călduţ-înmiresmată care îi pătrundea prin toţi porii şi pe care o lua cu ea pe holurile interminabile până spre ieşire şi pe străzile ude şi murdare, şi printre blocuri şi prin scări de bloc, prin fiecare colţ al apartamentului, în vis, în suflet.

Păsărarul(fragment)

85

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ S-a îndrăgostit prima dată la 12 ani şi dacă

ar fi fost pusă să recompună imaginea lui ştearsă de ani şi de gânduri, ar fi spus dintr-o suflare: „verde”. Universul ei se învârtea atunci în jurul unui nou butic de metal vopsit în gri-argintiu, unde v â n z ă t o a r e a e x p u n e a a c a d e l e t u r c e ş t i postdecembriste cu gust de vişine şi rodie coaptă. În scaunul incomod al unei învârtitori cu axul ruginit, în locul de joacă cu nisipul bătătorit şi mai mereu umed, se îndrăgostea în fiecare zi de un alt băiat. Trăise timpuri în care întâlnirea cu oamenii era vitală şi ani când nu voia decât să colinde magazinele cu mintea goală. În adolescenţă mama îi reproşa mereu acea fire a ei pe care mai târziu şi-o înăbuşise. Ai fost mereu o visătoare îşi auzea câteodată sora, fără prieteni, nimeni nu poate să stea în preajma ta. Semăna poate cu sora bunicii, cu Elena, o frumuseţe a anilor '50, care visa mult şi îşi găsea timp să viseze. Ploua din nou după două săptămâni uscate şi fierbinţi; în nordul ei altădată verile nu erau aşa de calde. Totul se schimbase şi avea să se mai schimbe. Cât timp o va mai căuta păsărarul? Se întreba deseori în dimineţile în care îşi bea cafeaua cu geamul deschis spre decorul dezolant dintre două blocuri, construite prea aproape unul de altul. Acolo, la etajul întâi, unde oamenii nu mai au secrete, unde bărbaţii şi femeile se privesc seara din bucătăriile lor trişti şi singuri, acolo unde distanţa dintre filtrul de cafea şi dormitor se măsoară în secunde, acolo venea păsărarul fără să întârzie prea mult şi fără să rătăcească drumul. Ar fi putut să o facă pentru că toate blocurile sunt la fel în oraşul ei şi, de ani buni, toate străzile miros la fel. E un fel de ceaţă prăfoasă care acoperă totul. Statui albe se ridică din praf în nopţile mai clare. Trec pe străzi îndrăgostiţii şi nici măcar nu le observă. Păsărarul îşi croia atunci drumul, cu simţurile lui de zburătoare mare şi verde (sau albastră, nu-şi dădea seama ce culoare are în zbor), se strecura, nevăzut de ochii lacomi ai vecinelor ascunse după perdele ş i , subţiindu-se ca o sfoară, intra pe sub uşile metalice. Uneori stătea aşezat în faţa ei într-un picior ca o ghiară şi o privea neclintit. Îşi strângea buzele, atâta făcea, şi nu scotea nici

un sunet. Stăteau şi se uitau unul la altul zile în şir sau secunde, nici ea nu ştia cât. Imobilitatea lui o trecea în nemişcare. De la o vreme, tăcerile nu le mai ajungeau şi păsărarul începu să adune pe rând dovezi ale iubirii sale. O dată îi aduse unghiile unei femei mari şi blonde pe care o privea deseori din nişte pini înalţi şi prăfuiţi de pulberea trotuarelor. Aşa era păsărarul, nu se sătura niciodată să privească lumea cu ochii lui rotunzi, închişi la culoare, într-o nuanţă incertă, uneori mată, alteori prea sticloasă. Şi ea aşeza unghiile în rafturi şi pe sub perne şi îl visa noaptea cum strânge în braţe o femeie mare şi blondă şi cum ridică un deget lung ca răspuns la întrebarea pe care i-o punea deseori. Nici în somn nu îi spunea nimic, apleca capul într-o parte curios şi o lăsa pe ea să povestească mult. Afară, oamenii nu zăboveau prea mult în preajma ei. De fapt, nimeni nu o întreba ce mai face decât pentru a avea ocazia să înşiruie dintr-o suflare toate evenimentele recente. Fiecare zi se derula identic şi ajungea din nou în blocul ei aşteptând ora întâlnirii cu el.

proză

86

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

87

Întâmplarea e de demult. Trenişorul liliputan şi hodorogit, de parcă ar fi un şir de sicrie ce scoboară cadavrele pădurilor de brad spre Frasin, trenişorul acesta ce gâfâie târându-şi trupul de râmă ruginită peste dealuri până la Ostra, pare-mi-se nu se născuse încă în mintea nici unui om. Nu interesează câte zeci sau sute de ani s-au scurs de atunci. Drumul larg de azi era numai o cărare ce şerpuia anevoie printre stânci şi hugeaguri. Se vorbea despre aceste locuri ca de o împărăţie a întunericului. Creşteau atât de înalţi captalanii că ostrenii ce-şi mânau vitele la păscut, seara, când amurgea şi era vremea întorsului la bordei, se urcau în cei mai mari brădani, scrutând împrejurimile şi unde băgau de seamă că se unduieşte dudăul, se-ndreptau într-acolo spre a-l găsi. Ostrenii sînt un neam de oameni trunchioşi şi aspri la suflet. Satul lor e într-o fundătură, unde apa Suhei a bortelit în pământ un ceaun rotund. Aici şi-au ridicat bordeiele cu păreţi de bârnă cioplită, muruiţi cu humă galbenă şi grajdurile de vite. Ostra e mai mult sălaşul lor de iarnă. Vara şi-o petrec în Arşiţa Băişăscului, nişte namile uriaşe de lut pe care creşte o iarbă măruntă şi tare ca sârma. Mai fiecare ostrean stăpâneşte un astfel de munte, fără a avea asupra lui nici un fel de hârtii. Tot fânul trebuitor vitelor aici şi-l fac, pentru că în sat e loc puţin şi stâncos şi cât vezi cu ochii numai brădet. Vara ei suie, cu traista burduşită de merinde, la coasă. Stânile tot în locurile acestea şi le aşază, că oilor le prieşte iarba şi caşul iese mai gras. Cei ce-şi cosesc sau îşi strâng în căpiţe pologul, văd cocoţate pe dealurile dimpotrivă târlele. Pe valurile vântului adesea răzbate până la ei behăitul oilor şi sunetul stâns al tălăngilor. Spre iarnă, după ce munţii îşi leapădă sumanele roşcate şi se învăluie în grele cojoace de omăt, totul e o nesfârşită albeaţă. S-ar crede că o

mână spartă presară pretutindeni zahăr. Cu toată primejdia lupilor, iernatul fânului nu se face în altă parte. Cere prea multă trudă căratul fânului în sat. Drumul e îngust şi hârtopos, că numai cu corcia te poţi slobozi. Cei ce-şi iernează oile îndoiesc numărul dulăilor şi-şi aduc toporâşti ascuţite şi sâneţe. Noaptea aprind focuri să-nspăimânte dihăniile. Târziu, când glodul nopţii zugrumă zilele, încep urletele lupilor flămânziţi. Ciobanii se zvârcolesc şi gem atunci, greu, prin somn. Povestea odată un baci bătrân, cum pe un ger straşnic, când lupii veneau până-n sat de mâncau câinii din lanţ, o haită înnebunită de foame a năvălit la o stână, sfâşiind şi oameni şi dobitoace. A scăpat ca prin minune un flăcăiandru, care a mai avut vreme să se caţere într-un târş din apropiere. Dar şi acela a rămas cu minţile împrăştiete. – C-apoi ci crezi? Să vezi cum ţi se crâmpoţesc tovarăşii şi cum li cură maţâlii nu-i lucru di şagă. Gheitu' Nichita, că el îi acela, besmeticu', ci umblă cu disaga până prin târgu' Sucevii. Toată viaţa oamenilor e legată cu tainice funii de Arşiţa Băişăscului. Aici îşi plămădesc brânză şi pornesc apoi spre satele de şăs, de unde se întorc cu ţuhalii plini de mălai, grâu sau săcară.

* Soare le ţ inut i t pe f runtea cerului strălimpede se topea-n culoarea gălbenuşului de ou. Munţii Băişăscului se tăvăleau în fierbinţeală ca bivolii. Munţi pleşuvi, de pe spinările cărora oamenii au spărcuit brădetul şi huciurile, pădurile rămânând îndepărtate, fumurii de jur împrejur, ca zidurile unei străvechi cetăţi. Coasele şuierau ascuţit întâlnind [iarba] şi o răsturnau în brazde lungi. Fluturi de un albastru străveziu, cu aripile muiate în seninul cerului, pâlpâiesc peste ierburi, un plod cu un fel de pălărie croită din pânză de suman, aleagă după un fluture. Când pune mâna pe el, zburdă de bucurie ca un mânz. – Tati, tati! Iga! L-am prins, l-am prins. Omul, năduşit de muncă, întoarce capul nepăsător. Nu-i arde de fluturi. Ţipă mânios la copil: – Lasă-mă-n paci, c-amuş ţ-oi chipăra dosul! Du-ti de agiută mă-tii şi aţâţî focul, că, de nu, vai de chelea ta. Copilul lasă slobod fluturele şi porneşte după vorba lui tat-su, că n-are gust să-ncerce

GeorgeSIDOROVICI

Vin ţâpţârii (I)*

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recuperări

88

vârtoşenia jordiei. E vremea amiazului. Bărbaţii năclăiţi de sudoare silesc să trântească încă o brazdă de iarbă la pământ. Îşi alungă foamea măsurând cu privirea linia până unde îşi pun gând să ajungă. – Până la mojila ceia, ş-apoi mă duc să înfulec. Femeile, în coliba de prepeleci acoperiţi cu fân, îi aşteaptă cu mămăliga aburindă şi cu zama din carne de oaie. – Măi Vasăli, mă! Haidi, că se răceşti mâncarea. Nu te mai hărnici amu, când îţi amiroasă bucatili. – Iaca viu. Amuş. Pe toate dealurile cosarii momiţi de duhneturile calde se reped flămânzi asupra mămăligii. Gurile flămânde morfolăiesc cu zor. După ceasul prânzului încep iarăşi ţipetele coaselor frecate de cutii. Parcă nişte greieri nebănuit de mari, ascunşi undeva în văzduh, pornesc un cântec pe-o singură strună. Vichente Capră, întins pe spate, îşi prăpădea ochii în mătasa de sâneală a cerului. Îi plăcea bobotaia de aur a luminii. Cineva zdrumica soarele în sute de bulgări şi-i zvârlea prin fânaţuri. Lumina fărâmiţată susura, prohodind parcă ierburile. Vichente sta întins şi gândurile-i umblau handra. Petecul de hrâpă ce-l stăpânea nu-i era de mare hosnă. L-ar fi năimit, dar nu găsea pe nimeni. Venea în Băişăscu numai să nu zică oamenii că rămâne în Ostra, bărbat în toată firea, când alţii îşi trudesc osul. Câştigul cât îi ieşea de pe fân abia dacă-i ajungea pentru câteva şipuri de holircă. Spun oamenii că-şi duce traiul mai mult din furtişaguri. Se strecoară mai uşor ca mâţul, prin stâni, când dorm ciobanii şi vămueşte caşii. Unii au scornit că s-a-nhăitat cu voluntirii şi c-ar fi fost chiar cu şleahta lor până prin Galiţia. Tăvălit în iarbă, pojarul inimii îl împingea spre Parasca lui Ilie Olu. Trupeşă şi chetroasă muiere! Vichente o ştia de fată şi s-a ţinut o vremea cu ea, dar Ilie Olu, bogătan cu cinzeci de fălci de fânaţ şi douăzeci de capete de vite, i-a suflat-o. Parasca îl vroia pe el, dar moşnegii, tehuiţi de averea lui Olu, au stălcit-o-n bătăi şi au dat-o bogătanului cu de-a musai. Cumetrile şopteau că Vichente îi mai scocioreşte pe sub catrinţă. Vorbele au ajuns până la urechea lui Olu. El nu credea şi se juruia că, de-o prinde, îi taie ţâţile cu cuţătura.

Acum însă sângele îi era învălvorat şi-l mâna spre Parasca. Vedea carnea ei albă ca smântâna, care la muşcătură are gust de busuioc şi de trifoi sălbatec. Olu era şi el la coasă. Vichente îşi frământa mintea cum s-o scoată la noapte pe Parasca batâr cât de cât, din colibă. Plănuind, îl cuprinse somnul. Se făcea că era într-o poiană însorită şi că fugărea o nălucă albă. Năluca îşi prefăcea înfăţişarea, semănând când cu Parasca, când cu alte arătări. Vichente întindea după ea braţele, dar, când s-o prindă, îi aluneca din mâini, ca un fum. În hăituiala asta nebună i se crăpă pământul sub picioare şi se scufundă într-o baltă roşie de sânge. Asupra lui se repeziră ochii lui Olu, doi ochi cruzi, de lup. Carnea i se zgârci de frică. S-a mântuit! Se trezi şi râse de spaima visului. – Prostii, trebuie să mă întâlnesc cu Parasca. Din vale se auzi un glas ca de gaiţă răguşită. Cineva îl striga: – Hăăă! Bă, Vichente, bă! Suia spre el, cu limba scoasă, un moşneag cocârjit şi trenţăros, cu barbă ca de ţap şi privirea spăimoasă în fundul capului. Vorbele îi curgeau de pe buzele peticite, fără şir. – Ce-i, bade Nichita, ce hămăieşti aşa iute din gură? Doar nu dau lupii. – Vin, vin ghiavolii…, ieu tăt, fac aici căsoaie…, pe voi vă fugăresc. Disară sfat. Dumitru cheamă pe tine, pe Olu, pe toţi… Ca să pricepi glasul lui Nichita trebuia să-l descoşi mult şi să fii într-un fel oleacă de ghicitor. De la întâmplarea ceea din tinereţe mintea lui era tulbure. Cu mult necaz Vichente înţelese că e vorba de Arşiţa Băişăscului. De undeva îi pândea o primejdie. Munţii aceştia îs cu bucluc. Trebuie că-i râvnea cineva. Vichente n-avea să prăpădească cine ştie ce. Din toată bâlbâiala lui Nichita îl interesa numai că şi Olu va porni spre seară în Ostra. Parasca va rămâne singură. Soarta îl ajută; norocul e de partea lui. Ticlui repede un plan. Scoase din traistă un şip: – Nichita, vrei un gât de pelin? Nichita nu chibzui mult. Duse şipul la gură şi sorbi cu sete. – Mă Nichita, ascultă-mă. Dacă-mi faci o treabă îţi dau o coroană. Vichente căută prin chimir şi scoase un ban galben. La văzul coroanei, Nichita rânji bucuros, întinzând mâna uscată şi-negrită ca un vreasc.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recuperări

89

– Să spui la Parasca să mă aştepte la noapte, după ce s-o duce Olu. Da' să n-audă el. Nichita îşi scutură capul buhos în semn că a priceput şi se prăvăli spre locul unde era coliba lui Olu. Cum fugea în zigzaguri, părea un animal râios ce-şi caută adăpost. În mintea lui tehuie, strânsă în chingi, zumzăiau ca un roi de viespi, îndemnuri potrivnice. – O coroană Vicenti… Olu dă două să-i spun…, bună ziua de azi. Vichente îl urmărea cu privirile. O neastâmpărată bucurie i se revărsa prin toate ungherile trupului. Cu puterile înzecite îşi ridică coasa şi porni un amarnic război cu iarba. Gândul că la noapte o va strânge pe Parasca în braţe, de-i vor pârâi ciolanele, aproape că-l înnebunea. Se uită la soare şi văzu că mai are o bucată bună până ce s-o ascunde după munţi. I se părea că anume pentru el, spre a-i face în ciudă, timpul îşi încetineşte paşii.

* Vestea că se pregăteşte ceva grozav, că cu munţii aceştia vor avea mare necaz, se smulse din vorba de încurcală a lui Nichita şi sări peste întinsul fânaţurilor, de la om la om. Nu se poate să-i cheme Dumitru din toiul lucrului, aşa degeaba. Soarele se năruia peste păduri. Era un buboi roş, din care se scurgeau valuri de sânge, murdărind jumătate de cer. Cineva astupa zările cu catifeaua vânătă a serii. Cârduri de ostreni se scoborau spre sat. Gânduri negre îi încolţeau. Iarăşi e dihanie cu munţii lor. Păşeau mohorâţi. În clipa aceea ar fi fărmat pe oricine li s-ar fi pus în cale. Munţii sînt ai lor. Fânaţurile ale lor. Cine nu le dă bună pace? Pe obraji li se zugrăveau o hotărâre nestrămutată. Păreau nişte strigoi fătaţi de pământ, porniţi să-şi apere pământul. Cel mai îndârjit era Olu. Strângea cu putere coada toporului. Păşea, grăbind spre sat. Din urmă îl ajunse Nichita. Moşneagul bicisnic şi bâlbâit îl trase de mâneca sumanului. – Bade Ilie, stai să-ţi spun. Îmi dai două coroane? – Da' di ce să-ţi dau? Nebunul se încăpăţâna, ţinându-l zdravăn de suman. – Parasca… Vichente… Îmi dai două coroane? Un cuţit otrăvit i se înfipse în inimă. Prin creier îi trecu o lumină de fulger. Va să zică nu erau

vorbe de clacă cele ce se vânturau pe seama muierii lui. Îi dădu lui Nichita cele două coroane şi din gângureala-i anapoda află tot adevărul. Parcă s-ar fi surpat în el malurile sufletului. Simţi în gură ceva mar. Vinele tâmplelor se umflară să-i plesnească. Uită că merge în sat la sfatul hotărât de Dumitru. Încremeni în loc ca o stâncă. I se părea că totul se răsturnase în lumea din afară. Copacii îşi aruncau rădăcinile ce-i legau de pământ şi porneau într-o fantastică aiurare. Nu mai pricepea nimic. Mintea i se hâţâna într-o pânzătură de amăgeli. Câţiva ostreni trecură pe lângă el şi, văzându-l oprit locului, îl întrebară: – Haidi, bre Ilie! Ce stai? Trezit, ca izbit în piept cu un par, se rupse din loc şi porni înapoi. – Mă duc să-mi ieu toporu'. Cei câţiva ostreni se cercetau miraţi. Ilie îşi ţinea doar toporul în mână. Olu mergea repezit spre coliba lui. Mă duc s-o gâtui. Îi arăt eu, mama ei de cotarlă. Dar gândurile îi lunecau în alt făgaş. Nu-i bine aşa. Nu. Mai târziu. Să-i prind pe amândoi tăvălindu-se. Să văd cu ochii mei scroafa cum se întinde. Ş-apoi…, ş-apoi… Aici, gândurile i se prăvăliră într-o gropniţă neagră. Nu ştia încă ce va face. Poate că mai licărea undeva îl el, un fir de nădejde, că nu e drept, că cele ce le-a auzit nu-s decât aiureli de smintit. O luă prin pădure, printre copaci. Se trânti pe un strat de ferigi şi aici îl prinse noaptea. Rând pe rând se luminară fânarele cerului. Ilie descurca în ele zodii de sânge. Începu numărătoarea stelelor dintr-un capăt al cerului, le pierdu şirul şi o luă iar de la-nceput. Peste două-trei ceasuri aveau să se topească câteva din lumănările de sus.

* Flăcăruia chioară a unui opaiţ ungea cu lumina ei mâloasă pereţii bordeiului, blidele de lut rânduite pe o poliţă în dreptul sobei şi cele câteva lăiţi cu oamenii ce stăteau tăcuţi pe ele. În odaie stăruia un miros acru de cojoace de oaie, amestecat cu duhoarea fumului de ţigară, căci aproape toţi bărbaţii aflători duhăneau. Erau cam la vreo douăzeci de oameni morocănoşi, ce-l aşteptau pe Dumitru care trebăluia prin grajd. Ardeau de nerăbdare să audă ce s-a întâmplat. Dumitru, un bărbat înalt şi spătos, împinse uşa, se îndoi spre a nu se păli de pragul de sus şi păşi

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

90

*„Bucovina literară”, Cernăuţi, an III, nr. 60, duminică,26 septembrie 1943, p. 5 şi 6; nr. 70, duminică, 3 octombrie 1943, p. 4 şi 5.

în casă. Ceilalţi se sculară, apropiindu-s de el. – Bună sara, oameni buni. Mă rog luaţi loc, spre a putea chibzui în tihnă. Ostrenii se aşezară îngânduraţi. Dumitru îşi aduse în mijlocul bordeiului un butucan, se potrivi pe el şi-şi porni vorba domol: – Nu va hi cu supărare că v-am stârnit de la strânsul pologului. Trebuia însă să vă chem şi de aceea l-am trimăs pe Nichita să vă vestească, că se arată semne de straşnică năpastă. Cineva cu glasul răguşit îl întrerupe: – N-om bănui pentru atâta, că mâni în zori tot ne-om duce. Da' te-am ruga să ne zici mai iuti, că stăm ca pe cărbuni. – Di asta oi hi şi eu mai zgârcit la gură. Uiti care îi pricina. Dis di dimineaţă au venit nişte călări di la târg. Numai vorba unuia o pricepeam că ceilalţi boscorodeau păsăreşte. Cică erau de neamul ţâpţârilor. Şi omu' acela, ce era de-ai stăpânirii, ne-o zis că aşa s-o hotărât acolo la târg, să se facă la Arşiţa Băişăscului un sat, c-o să aducă oameni din alte părţi, ţâpţâri, să-i aşeze acolo. – D-apoi acolo-s locurile noastre, cum să vie ei? De unde ne-om mai lua noi fânul pentru vite? Nu! Aiasta nu se poate, răspunse unul de pe laiţă. – Vezi că şi eu le-am vorbit în felul ista. Numai că ei mi-o zis că munţii îs ai stăpânirii, că n-avem drept la ei. Niculai Gânju sări ca fript: – N-avem drept? N-avem drept zic ei! Nu cumva munţii iştia le-o crescut după cap, ca să le luăm în samă vorba. Moşu' şi moşu' moşului tot acolo îşi făceau fânul. Eu unul nu mă dau dus nici mort. Tai cu toporu' pe cine s-apropie ş-o să-mi ţin pământurile cu măselele de-o hi nevoie. Dumitru se ridică liniştit. – De, mă Niculai, o hi cum grăieşti. Da' eu nu cred să hie cu hosnă sborşala ta. Stăpânirea îi mai tare decât noi. Eu v-am chemat să ne sfătuim şi să vedem ci-i de făcut. – Mama ei de stăpânire, stropi Niculai printre dinţi. Dumitru îşi roti ochii peste cei din jur, părând a căuta pe cineva şi negăsindu-l întrebă mirat: – Da' Ilie Olu n-o venit? Că doar el are cel mai mult loc acolo. Drept răspuns intră în bordei, clătinându-se ca o curcă ameţită, Nichita. Băuse mult şi simţeai de

departe mirosul rachiului. – Olu…, Olu face acum pastramă din târfă, şi râse ascuţit cu râsul lui de gaiţă. Şchiopătă apoi până la sobă şi căzu la pământ, clipocind. Cei de faţă îl priveau nepăsători. Alte necazuri le striveau inimile. Un moşneag albit şi viclean din fire, care tot timpul ciondănelii fu mut, se amestecă şi el. Era Ilarion Pânzar, unu' dintre înţelepţii satului. – Dumitre, cu ceva aş vrea eu să mă dumiresc. Cam pe la ce vreme e vorba să vină-ncoa ţâpţârii? – Spre toamnă, după Sânta Maria. – Şi cunosc cam pe unde vin părţile Băişăscului? – Asta n-o cred. Ilarion era lămurit. Îşi făurea acum planul început pe când ceilalţi îşi mai dădeau cu părerile. După ce-şi împlini gândurile se sculă şi trecu în mijlocul bordeiului. Toţi aşteptau să-i audă cuvântul. Îl ştiau că vorbeşte puţin, dar că vorba lui e cu socoteală şi are greutate. – Oameni buni. Îs om bătrân. Am păţât şi am văzut multe de când îmi duc traiul în iastă lume. Unele au fost mai dihai decât cele ce-o să vină amu asupra noastră. De aceea o să vă rog să-mi daţi ascultare. Lăsaţi în sama mea descurcala buclucului cu ţâpţârii. Cezăşie c-o să ieşim bine, pun obrazul ista zbârcit de ani şi de necazuri. De ne-om ridica împotriva lor cu topoarele n-om face nimic. Ei or hi mulţi şi tot de noi o hi rău. Trebuie aici o ţâră de hiclenie. Nu vă spun amu ce am de gând să dreg ca să nu meargă zvon prin alte părţi. Dacă n-oi putea eu să-i popresc atunci nimeni n-o să mai poată face ceva. Aşa o vrea atunci Cel Sfânt. Vreţi să mă lăsaţi pe mine să mă lămuresc cu ţâpţârii şi s-o scot la capăt? Ilarion îi puse la mare încercare. Se îndoiau că va putea ieşi el singur la capăt. Într-un târziu, după un răstimp de deplină linişte, că se auzea prin bordei bâzâitul muştelor trezite de lumină, Dumitru rosti: – Ei, bade Ilarioane. Ne pune toată nădejdea-n mneta, că eşti mai priceput decât noi. Vreţi să lăsăm buclucul în sama lui Ialarion? Mai multe glasuri duduiră: – Vrem! Vrem!

recuperări

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

calendar bucovinean

91

SEPTEMBRIE

1.IX.1847. S-a născut, la Ilişeşti, distr. Gura-Humorului, Simion-Florea Marian, preot, profesor, folclorist, membru al Academiei Române (m. 11.IV.1907, Suceava).1.IX.1948. S-a născut, la Molniţa, ţinutul Herţei, poetul Simion Gociu.1.IX.1963. A murit, la Bucureşti, actorul Jules Cazaban (n. 16.III.1903, Fălticeni).2.IX.1936. S-a născut, la Săveni, jud. Botoşani, economistul Dumitru Cucu, preşedintele Fundaţiei Culturale a Bucovinei.4.IX.1886. S-a născut, la Naipu, jud. Vlaşca, mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea (m. 9.XII.1971, Cernica).4.IX.1891. S-a născut, la Budeniţ, jud. Storojineţ, profesorul Constantin Loghin, critic şi istoric literar, primul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (m. 23.II.1961, Gura Humorului).4.IX.1926. A murit, la Bilca, poetul Mihai Horodnic (n. 25.VII.1907, Bilca, Rădăuţi).4.IX.1950. S-a născut, în comuna Bogdăneşti, jud. Vaslui, poetul Horaţiu Stamatin.5.IX.1968. S-a născut, la Rădăuţi, jud. Suceava, conf. univ. dr. Florin Pintescu, istoric, prodecanul Facultăţii de Istorie şi Geografie al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava.6.IX.1782. S-a născut, la Horodiştea, jud. Botoşani, boierul Doxachi Hurmuzachi (m. 30.III.1857, Cernauca, Cernăuţi).7.IX.1953. S-a născut, la Rădăuţi, pictorul Traian Postolache.8.IX.1912. S-a născut, la Cernăuţi, actriţa Sorele Birkental (Tal Sidi) (m. 17.VIII.1983, Cernăuţi).9.IX.1896. A murit, la Bucureşti, actorul Matei Millo (n. 5.XI.1814, Stolniceni-Prăjescu, jud. Suceava).9.IX.1941. S-a născut, în com. Costâna, jud. Suceava, cercetătorul Ioan Pînzar.10.IX.1888. S-a născut, la Focşani, germanistul Virgil Tempeanu (m. 11.XI.1984, Buftea).10.IX.1912. S-a născut, la Stăneştii de Jos, Siret, poetul Vasile I. Posteucă (m. 6.XII.1972, Chicago).10.IX.1934. S-a născut, la Mănăstioara, Siret, prof. univ. dr. Ion Popescu-Sireteanu, lingvist, critic şi

istoric literar, poet.10.IX.1947. S-a născut, la Măriţeia Mică, jud. Suceava, Nicolai Cureliuc, publicist şi traducător.10.IX.1965. S-a născut, la Cernăuţi, prof. univ. dr. Ştefan Purici, istoric, prorectorul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava.11.IX.1910. S-a născut, la Cernăuţi, compozitorul şi dirijorul Mircea Hoinic (m. 3.V.1986, Timişoara).11.IX.1938. S-a născut, la Pârteştii de Jos, jud. Suceava, criticul şi istoricul literar Ilie Dan.12.IX.1885. S-a născut, la Suceava, istoricul Rudolf Gassauer (m. 16.I.1952, Sigmaringen, Germania).12.IX.1906. S-a născut, la Smârdan, com. Suharău, Dorohoi, pictorul Ion Cârdei.14.IX.1834. A murit, la Cernăuţi, episcopul Isaia Baloşescu (n. 5.I.1765, Putna, Suceava).14.IX.1882. S-a născut, la Bilca, sociologul Traian Brăileanu, fost ministru al Educaţiei, Artelor şi Cultelor (m. în detenţie, la Aiud, 3.X.1947).15.IX.1947. S-a născut, la Baia, graficiana Suzana Fântânariu, membră U.A.P.R.15.IX.1949. S-a născut, la Soloneţ, com. Todireşti, criticul şi istoricul literar Adrian Dinu Rachieru.15.IX.1997. A murit, la Suceava, poetul Teofil Dumbrăveanu (Lianu) (n. 12.XII.1908, Capu-Câmpului, com Păltinoasa, jud. Suceava).16.IX.1917. S-a născut, la Chitila, graficiana Hortensia Masichievici-Mişu, membră U.A.P.R.16.IX.1930. S-a născut, la Şcheia, jud. Suceava, fotograful Dumitru Balint, membru al A.A.F. din România.17.IX.1983. A murit, la Bucureşti, dramaturgul Horia Lovinescu (n. 28.VIII.1917, Fălticeni).18.IX.1878. S-a născut, la Cireş-Opaiţeni, distr. Storojineţ, profesorul Arcadie Dugan-Opaiţ (m. 26.V.1951, Gura Humorului).18.IX.1903. A murit, la Cernăuţi, preotul Isidor Vorobchievici (n . 18.V.1836, Cernăuţ i ) , compozitor şi scriitor.19.IX.1887. S-a născut, la Ismail, fizicianul Eugen Bădărău, membru al Academiei Române (m. 11.III.1975, Bucureşti).19.IX.1907. S-a născut, la Budeniţ, com. Cireş-Opaiţeni, memorialistul Ioachim Popescu (n. 19.I.2005, Suceava).

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

calendar bucovinean

92

19.IX.1909. A murit, la Cernauca, Cernăuţi, Nicolae Hurmuzachi (n. 19.III.1826, Cernauca, distr. Cernăuţi), membru de onoare al Academiei Române.19 . IX .1929 . S -a născu t , l a Câmpulung Moldovenesc, profesorul Graţian Jucan, istoric literar, folclorist.20.IX.1907. S-a născut, la Pătrăuţi, jud. Suceava, criticul şi istoricul literar Traian Cantemir.20.IX.2002. A murit, la Bucureşti, scriitorul Corneliu Reguş (n. 12.II.1940, Ipoteşti, Suceava).22.IX.1903. S-a născut, la Comăneşti, Suceava, mezzo-soprana Octavia Lupu-Morariu (m. 9.IV.1992, Suceava).23.IX.1898. S-a născut, la Storojineţ, poetul Alfred Margul-Sperber (m. 3.I.1967, Bucureşti).24.IX.1916. A murit, la Viena, arhitectul Karl Adolf Romstorfer (n. 17.III.1854, Aigen-Gaunersdorf, Austria), membru corespondent al Academiei Române.24.IX.1981. A murit, la Bucureşti, scriitoarea Lotte Berg (n. 5.XII.1907, Cernăuţi). 25.IX.1900. S-a născut, la Ştirbăţ, Suceava, arhimandritul cărturar Dionisie Udişteanu (m. 28.XII.1984, M-rea Slatina).25.IX.1920. S-a născut, la Suceviţa, Dimitrie Vatamaniuc, critic şi istoric literar, eminescolog, membru de onoare al Academiei Române.25.IX.1951. S-a născut, la Stulpicani, jud. Suceava, cercetătorul Vasile Diacon.25.IX.1954. S-a născut, la Păltinoasa, jud. Suceava, graficianul Constantin Catargiu, membru U.A.P.R.26.IX.1933. S-a născut, la Cernăuţi, dirijorul şi compozitorul Corneliu Dumbrăveanu.26.IX.1977. S-a născut, la Suceava, poetul Alexandru-Ovidiu Vintilă, publicist, cercetător, redactor şef al revistei „Bucovina Literară”.27.IX.1945. S-a născut, la Sinăuţii de Jos, azi raionul Hliboca, reg. Cernăuţi, poetul Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române.28.IX.2002. A murit, la Bucureşti, pictorul Octavian Vişan (n. 15.VI.1931, Petriceni, jud. Storojineţ), membru U.A.P.R.29.IX.1812. S-a născut, la Cernauca, Cernăuţi, istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, membru al Academiei Române (m. 10.II.1874).

OCTOMBRIE

1.X.1892. A murit, la Bucureşti, poetul George Sion (n. 22.V.1822, Mamorniţa, Cernăuţi), vicepreşedinte al Academiei Române şi preşedinte al Secţiunii Literare a Academiei Române.1.X.1923. S-a născut, la Sărata, jud. Cetatea Albă, cercetătorul Eugen Dimitriu, memorialist, membru al U.S.R. şi S.S.B.2.X.1963. S-a născut, la Boroaia, Suceava, criticul şi istoricul literar Mircea A. Diaconu, membru al U.S.R. şi S.S.B.3.X.1922. S-a născut, la Corlata, jud. Suceava, sculptorul Vladimir Florea, membru U.A.P.R. (m. 30.III.1984, Iaşi).4.X.1972. S-a născut, la Rădăuţi, poeta Helen Narcisa Hulubaş (m. 10.X.1997, Rădăuţi).5.X.1948. S-a născut, la Iaşi, scriitorul Mihai Sultana Vicol, membru U.S.R.6.X.1881. S-a născut, la Târnauca, jud. Dorohoi, azi, raionul Herţa, reg. Cernăuţi, lingvistul Vasile Bogrea, membru corespondent al Academiei Române (m. 6.IX.1926, Viena).6.X.1998. A murit, la Kressbronn, Germania, pictorul Rudolf Rybiczka (n. 26.III.1911, Văşcăuţi).7.X.1910. S-a născut, la Udeşti, Suceava, scriitorul Eusebiu Camilar, membru corespondent al Academiei Române (m. 27.VIII.1965, Bucureşti).7.X.1973. A murit, la Fălticeni, profesorul Vasile Ciurea (n. 22.VIII.1883, Fălticeni), ctitor de muzee, arheolog, naturalist.8.X.1856. S-a născut, la Suceava, preotul Dimitrie Dan, istoric şi folclorist, membru corespondent al Academiei Române (m. 25.V.1927, Cernăuţi).10.X.1943. A murit de frig şi foame la Orsk, Urali, genealogistul Sever Zotta (n. 14/27.IV.1874, Chisălău, distr. Coţmani), membru corespondent al Academiei Române.10.X.1950. S-a născut, la Vama, jud. Suceava, Dany-Madlen Zărnescu, artist plastic, membru U.A.P.R.12.X.1991. A murit, la Bucureşti, muzicologul Liviu Rusu (n. 27.VI.1908, Cuciurul Mare, Cernăuţi).13.X.1910. S-a născut, la Boteşti, jud. Baia,

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

calendar bucovinean

93

pictorul Dimitrie Loghin, membru U.A.P.R. (m. 18.VII.1982, Suceava).14.X.1853. S-a născut, la Şipotele Sucevei, compozitorul Ciprian Porumbescu (m. 6.VI.1883, Stupca).14.X.1871. S-a născut, la Suceava, muzicologul Mihail Grigore Posluşnicu (m. 30.I.1936, Botoşani).14.X.1906. S-a născut, la Voloca pe Derelui, preotul cărturar Nicolae Pentelescu (m. 28.VII.1994, Târgu-Mureş).15.X.1909. S-a născut, la Cernăuţi, poetul Dragoş Vitencu (m. 5.VII.1981, Bucureşti).15.X.1928. S-a născut, la Bentu, com. Gălbinaşi, jud. Buzău, scriitorul Onu Cazan, membru al U.S.R. şi S.S.B.15.X.1962. A murit, la Câmpulung Moldovenesc, publicistul şi traducătorul Ioan Bileţchi-Albescu (n. 23.VIII.1881, Oprişeni).15.X.1998. A murit, la Suceava, pictorul Ion Carp-Fluerici (n. 6.I.1947, Merişani, jud. Argeş), membru U.A.P.R.16.X.1957. S-a născut, la Suceava, ing. Cezar Straton.17.X.1946. S-a născut, la Suceava, criticul de artă Mihai Drişcu, membru U.A.P.R. (m. 11.IV.1989, Bucureşti). 18.X.1920. S-a născut, la Udeşti, scriitorul Valeriu Cimpoeş.18.X.1936. S-a născut, la Pârteştii de Jos, Suceava, Traian Straton, solist de muzică populară (m. 24.II.2011, Suceava).18.X.1963. S-a născut, la Havârna, jud. Botoşani, poetul Ioan Manole.19.X.1919. S-a născut, la Bucureşti, arhitectul Nicolae Porumbescu (m. 30.I.1999, Suceava).19.X.1943. S-a născut, la Bogdăneşti, jud. Suceava, istoricul Ion Solcanu.19.X.1947. S-a născut, la Bahrineşti, azi regiunea Cernăuţi, scriitorul Mihai Prepeliţă.20.X.1821. S-a născut, la Cernăuţi, compozitorul Carol Miculi (m. 21.V.1897, Lvov).20.X.1950. S-a născut, în com. Ţibăneşti, jud. Iaşi, scriitoarea Anica Facina.21.X.1950. S-a născut, la Suceava, conf. univ. dr. Carmen-Cornelia Balan, sociolog.22.X.1916. A murit, la Cernăuţi, istoricul literar Ion

G. Sbiera (n. 1.XI.1836, Horodnic de Jos, Rădăuţi), membru fondator al Societăţii Academice Române.22.X.1942. S-a născut, la Voroneţ, Gura Humorului, pictorul Dimitrie Gavrilean, membru U.A.P.R.24.X.1940. S-a născut, în com. Soleşti, jud. Vaslui, poetul Gheorghe Lupu (m. 28.X.2003, Suceava).25.X.1968. S-a născut, la Suceava, poeta Carmen-Veronica Steiciuc, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.26.X.1844. S-a născut, la Preuteşti, jud. Suceava, poetul Nicolae Beldiceanu (m. 2.II.1896, Iaşi).26.X.1856. S-a născut, la Straja, Rădăuţi, istoricul Dimitrie Onciul, preşedinte al Academiei Române (m. 20.III.1923, Bucureşti).26.X.1881. S-a născut, la Jebel, jud. Timiş, poetul Vasile Loichiţă (m. 30.I.1958, Timişoara).26.X.1964. S-a născut, la Siret, canotoarea Elisabeta Lipă.28.X.2005. A murit, la Fălticeni, sculptorul Ion Irimescu (n. 27.II.1903, Arghira-Preuteşti, jud. Suceava), membru de onoare al Academiei Române.29.X.1976. S-a născut, la Voloca pe Derelui, reg. Cernăuţi, poetul Dumitru Mintencu.31.X.1881. S-a născut, la Fălticeni, criticul şi istoricul literar Eugen Lovinescu, membru post-mortem al Academiei Române (m 16.VII.1943, Bucureşti).31.X.1996. A murit, la Câmpulung-Moldovenesc, scriitorul Constantin Badersca (n. 18.II.1934, Dersca, Botoşani).31.X.2008. A murit, la Suceava, istoricul Petru Rusşindilar (n. 13.VI.1932, Rădăuţi).

(Întocmit de Alis Niculică, după Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I-II, Iaşi, Editura

Princeps Edit, 2004.)

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

Sara Teasdale (1884-1933) s-a născut în St. Louis, Missouri. Primul ei volum a fost tipărit în 1907, fiind intitulat Sonete către Duse. Cîntecele de dragoste, din 1917, primesc Poetry Society of America Prize şi Columbia University Poetry Society Prize (actualul Pulitzer pentru poezie). Stilul ei simplu şi profund readuce în poezia americană ceva din parfumul poeziei Emiliei Dickinson dar şi alte adîncimi sufleteşti, zbucium şi disperare, iubiri vechi şi noi pe care casnica Dickinson nu le agreea. Poezia ei e o poezie a ruperii totale, a arderii pînă la ultima suflare, a dragostei şi căutarii acelui Loc al Inimii. Multe poeme din ultimele două volume o apropie de Elsa Lasker-Schuller dar şi de Silvia Plath. Flacără şi umbră apare în 1920. Ultimul volum, Stranie victorie, e considerat de mulţi ca fiind o profeţie a sinuciderii sale din 1933. (Prezentare şi traduceri de Florin Dan Prodan)

'Hai să uităm’

Hai să uităm cum o floare e uitatăSă uităm totul ca pe un foc ce nu mai are aur,Să uităm tot, o dată şi încă o dată,Timpul, cu grijă, o să ne îmbătrînească.Dacă o să întrebe cineva, să spui că totul a pieritDe ani şi ani de zile,Aşa ca o floare, ca un foc, ca un pas greşit,Pe întinsă, uitată zăpadă.

Dragoste înmormîntată

Am venit aici s-o îngrop Sub copaculDin pădurea înaltă şi neagrăUnde nimeni să n-o mai vadă.N-o să-i pun la cap nicio floare

Nicio piatrăFiindcă gura ce-am iubit-o atîtaEra amară.Niciodată n-o să mai vin aiciFiindcă-n pădure e frig.De-acuma voi strînge numai bucuriiCît în braţele mele o să-ncapă.

Privirea

Strepson m-a sărutat în primavarăRobin toamnaCollin m-a privit doarŞi nu m-a sărutat deloc.Sărutul lui Strepson a trecut ca o glumăAl lui Robin l-am uitat în jocDar sărutul ochilor lui CollinÎmi lipseşte, arde noapte şi zi.

Noiembrie

Lumea a obosit, anul e bătrîn dejaFrunzele gălbui bucuroase sunt să moară,Vîntul tremură de frig

94

SaraTEASDALE

Priviri

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Pe trestii maronii.

Dragostea noastră e o iarbă pe moarteSărutul nostru s-a răcitCa noi - pe jumătate bucuroşiPe jumătate frunze-n vînt.

Pierrot

Pierrot e în grădinăLa lumina lunii goaleCu vioara sa îmbracăSubţire o melodie în argint.Pierrot cîntă în grădinăA spus că pentru mineDar eu demult uitată-sSub un cireş.Pierrot cîntă în grădinăToţi trandafirii ştiuCă Pierrot îşi iubeşte a sa muzicăDar eu îl iubesc pe Pierrot.

traduceri

Orhan VeliKANIK

Un excelent şi tragic poet al Istanbului (1914 - 1950), cu destin şi poeme izbitor de asemănătoare cu Serghei Esenin; a fost fondatorul grupului poetic Garip (în turceşte straniu, ciudat, diferit) cunoscut şi sub numele de Prima Mişcare Nouă. A refuzat rima şi formele poeziei turce tradiţionale scriind, în scurta sa viaţa, în diverse matriţe poetice, cît generaţii întregi de poeţi europeni moderni. Iată cîteva scurte, simple poeme de-ale sale. (Prezentare şi traducere de Florin Dan Prodan)

Să rămîn trist

Aş putea să mă supăr tarePe oamenii pe care îi iubesc,Dacă iubireaNu m-ar fi învăţatSă mă întristez doar.

Poemul Singurătăţii

Cei care nu-s singuri nu ştiuCât de tare poate să te îngrozească liniştea;Că cineva poate să vorbească tare nimănui;Cum te poţi scufunda în oglinziDe dorul sufletului,Nu ştiu.

Bar

Din moment ce nu, nu o mai iubescAtunci de ce aş mai merge la barul undeObişnuiam să beau noapte de noapteGîndindu-mă la ea?

Poemele Istanbulului

95

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

96

Semnalul unui tren

Sunt deplorabil,nu-i nicio iubită să-mi mângâie inima,în tot oraşul,nicio măcar o faţă zâmbitoare;de cîte ori aud semnalul unui trenCei doi ochi ai meisunt două fântâni.

Sinucidere

O să mor fără să ştie cineva,O să rămână un pic de sângepe gură.Cei care nu mă cunosc or să spună'E clar c-a iubit mult o fată'.Cei care mă cunosc vor zice'Ce mult a suferit, săracul'Dar adevărulNu-i nici unul, nici altul.

Povestea lui Ali Riza şi Ahmet

Ce ciudată e povestea luiAli Riza şi a lui AhmetUnul locuia în satCelălalt în oraşŞi-n fiecare dimineaţăOrăşeanul mergea la ţarăŞi săteanul la oraş.

E ceva în aer la fel ca alcoolul

E ceva în aer acum la fel ca alcoolulTe ameţeşte, te face să te simţi dincolo…Dacă îţi scoţi inima şi-o mănânci acumpentru că iubita ta este Dumnezeu ştie pe unde,Şi ţi-e tare dor de ea -Asta o să te dărâme şi mai tare.E ceva în aer acum la fel ca alcoolulSe urcă la cap şi te îmbată.

Par

ten

eri

med

ia:

sumar:autografTraian T. COȘOVEI ................................................................................................................................. 1 jurnal comentatLiviu Ioan STOICIU - Scenarii separatiste teritorial și un scenariu incredibil de unire. Ce se mai aude de Bucovina noastră ocupată? ......................................................................................................................... 2invitatul revisteiLucian VASILESCU - În mod normal, poezia ar trebui să fie un simptom al sănătăţii unui popor, al limbii şi al valorilor sale. Acum şi aici, din păcate, nu este cazul .............................................................. 4dicţionarul vişniecMatei VIŞNIEC - Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) - fragment ........................... 12cronica literarăIoan HOLBAN - Taurul venit de la Nord și minotaurul din Sud ............................................................. 16Adrian Dinu RACHIERU - Provincia cărturarului .................................................................................. 18Alexandru Ovidiu VINTILĂ - Adrian Voica. Evocări în pagini critice................................................... 20aforismeGheorghe GRIGURCU - „Faţa burgheză a adevărurilor“ ........................................................................ 22centenar vasile posteucăIoan ŢICALO - Băiatul drumului ............................................................................................................. 23eseuTheodor CODREANU - Europenitatea lui Bacovia ................................................................................. 25 file de istorie literarăViorica PINTILESCU - Un „interview“ cu scriitorul M. Sadoveanu ...................................................... 29epica magnaGabriela ADAMEŞTEANU - Unde este dans în seara asta? ................................................................... 32portret în cărbuneAl. CISTELECAN - Melancolia reflexivă ............................................................................................... 37centenar nicolae steinhardtIrina CIOBOTARU - N. Steinhardt. Condiţia paradoxală a destinului ca dat şi misiune ........................ 40avangardeIsabel VINTILĂ - Suprarealism: artă şi viaţă. In memoriam Gellu Naum .............................................. 46chipuri şi priveliştiLiviu ANTONESEI - „Calea grea“ şi „calea uşoară“ în analiza comunismului ...................................... 50noologicaAdrian ALUI GHEORGHE - Cum se vede Muntele Athos de pe Ceahlău (fragmente) .......................... 52carnete criticeElena - Brânduşa STEICIUC - Un roman - pledoarie pentru umanitate şi solidaritate: Noaptea greierilor de Cornelia Petrescu.................................................................................................................................. 56poesisPaul VINICIUS ......................................................................................................................................... 58 coordonate cernăuţeneIlie LUCEAC - Bicentenar Eudoxiu Hurmuzaki [Colocviul Personalităţi bucovinene: Eudoxiu Hurmuzaki şi epoca sa, Cernauca - Cernăuţi, 22 - 24 septembrie 2012] ................................................. 61refluxAlexandru Ovidiu VINTILĂ - Letopiseţul de mătase. Omagiu pentru un pământean ales: episcopul Gherasim Putneanul .................................................................................................................................. 64din sens opusLeo BUTNARU - Deţinătorul .................................................................................................................. 66recenziiConstantin BLĂNARU - Chemare la Armaghedon ................................................................................ 68Julieta Carmen PENDEFUNDA - Chinul sincerităţii ............................................................................... 70Ion ROŞIORU - Un poet al stepei dobrogene .......................................................................................... 71Virginia PARASCHIV - Himerele feminităţii .......................................................................................... 74liriceDiana CORCAN ....................................................................................................................................... 75Miruna Ştefania BELEA ........................................................................................................................... 77Gheorghe VICOL ...................................................................................................................................... 79Alexandra Alina NEGRU ......................................................................................................................... 81vitrina editorialăSabina FÎNARU - Apocrife la Cartea Facerii: Pastişă şi stenahorie ........................................................ 83prozăIsabel VINTILĂ - Păsărarul (fragment) ................................................................................................... 85recuperăriGeorge SIDOROVICI - Vin ţâpţârii (I) .................................................................................................... 87calendar bucovineanAlis NICULICĂ ....................................................................................................................................... 91traduceriSara TEASDALE ...................................................................................................................................... 94Orhan Veli KANIK (prezentări şi traduceri de Florin Dan Prodan) ......................................................... 95

http://bucovina-literara.scriitor.org ISSN 123-7167 Preţul: 10 lei

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX,cod fiscal 4244075

5 949992 610109 01

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

Scriitori participanți la Festivalul național de poezie„Nicolae Labiş“, ediţia a XLIV-a, Mălini, octombrie 2012