CURS

PSIHOPEDAGOGIA DEFICIENTULUI

DE INTELECT

Anul universitar 2010 - 2011

1

STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE ÎN CADRUL

ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE

1.) OBIECTUL ŞI LOCUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE INTEGRATE ÎN CADRUL ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE

Psihopedagogia specială este o ştiinţă psihopedagogică care se ocupă de persoanele cu deficienţe, de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia lor şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv - recuperative pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora în vederea integrării socio-profesionale cât mai adecvate. Aşadar, conturarea domeniului depăşeşte cadrul teoretic şi are profunde implicaţii practic-aplicative în care educaţia, instrucţia, recuperarea şi integrarea se constituie ca activităţi de intervenţie specială care să conducă la dezvoltarea de comportamente şi disponibilităţi necesare inserţiei sociale. Psihopedagogia specială are ca obiect de studiu fenomenul defectivităţii - sau deficienţei - în multiplele sale forme şi grade. Deci, se poate spune că psihopedagogia specială este ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării, educaţiei şi instrucţiei copiilor deficienţi . Din definiţie se desprind 2 compartimente fundamentale ale psihopedagiei speciale , a ) compartimentul problemelor psihologice ale dezvoltării psihice, referitoare la aspectele specifice ale dezvoltării psihice - în strânsă legătură cu particularităţile dezvoltării fizice –a copiilor care suferă de diferite deficienţe . b ) compartimentul problemelor pedagogice care vizează aspectele specifice ale realizării procesului de instrucţie a copiilor deficienţi . Psihopedagogia specială elaborează metodele şi procedeele de educare şi reeducare a deficienţilor, în scopul compensării deficienţilor şi al recuperării sociale a diverselor categorii de copii şi adulţi afectaţi de ele. Deci, aceasta este o disciplină de sinteză care are ca punct solar în sistemul noţional –deficienţa ca formă de organizare structurală a personalităţii. Polimorfismul psihopedagogiei speciale decurge din varietatea formelor de dizabilităţi şi a celor de inadaptare consecutive. Câmpul de acţiune al psihopedagogiei speciale se situează între studierea normalului şi patologicului, înţelegând o problematică ştiinţifică şi practică referitoare la prevenirea, depistarea, diagnoza, orientarea şcolară, complexul terapeutic educaţional. Complexul terapeutic constă în administrarea unui ansamblu de intervenţii psihologice, pedagogice, medicale sau sociale determinate de investigaţiile clinice şi de elementele de evaluare sociopedagogică. Astfel, necesitatea colaborării permanente şi multilaterale între psihopedagogie ,pe de o parte, medicină, sociologie ,de cealaltă parte, se manifestă cu pregnanţă încă din faza diagnosticului şi definirii deficienţei. Diversitatea de tipuri şi

2

grade ale deficienţilor impune găsirea şi adoptarea unor criterii riguroase , ştiinţifice de diagnostic, criterii la a căror conturare intervenţia activă a psihopedagogului , a medicului şi a sociologului este necesară. Deficienţa mintală nu poate fi abordată numai dintr-un singur punct de vedere ţinând seama că ea este extrem de polimorfă în ce priveşte caracteristicile genotipice, etiologice, neurofiziologice, psihometrice şi prognostice .

2. DEFECT ŞI DEFICIENŢĂ

Pentru a delimita sferele de competenţă , se impune să examinăm cum abordează , pe de o parte , psihopedagogia specială , iar pe de altă parte , medicina – disciplină predominant biologică –problematica persoanelor deficiente . În mod firesc, cercetarea şi acţiunea medicală vizează înainte de toate defectul , termen care desemnează lezarea, deteriorarea sau chiar absenţa unui organ sau segment al corpului . Trebuie spus că prezenţa defectului organic nu este suficientă pentru a putea desemna pe cineva ca fiind deficient . Există numeroase defecte organice – anatomo - fiziologice –care nu duc în mod necesar la apariţia unor deficienţe , în sensul propriu defectologic al cuvântului. Defectul determină constituirea deficienţei atunci când tulbură substanţial relaţiile individului cu mediul social , când defectul îl împiedică să reflecte suficient de exact realitatea obiectivă – fenomenele psihice nu se dezvoltă şi nu se desfăşoară în limite normale - , să efectueze la nivel normal , alături de ceilalţi membri normali ai colectivităţii , formele de activitate caracteristice vârstei ,rolului statutului psihosocial al celor de-o seamă cu el ( jocul , învăţătura în unităţile şcolare obişnuite , o muncă profesională accesibilă majorităţii ) . De aici reiese că , spre deosebire de defect ( fenomen organic ) , deficienţa este , prin excelenţă , un fenomen de natură psihologică şi socială . De aceea, unii autori consideră pe bună dreptate că obiectul specific al psihopedagogiei speciale îl constituie nu defectul ca atare sau , mai exact , un organ mai mult sau mai puţin defect , ci omul ( respectiv , copilul ) , care prezintă o anumită deficienţă . În cazul deficientului sunt tulburate substanţial sau rămân insuficient dezvoltate ( nu ating limita inferioară a normei ) tocmai aceste relaţii sociale . Deci , defectul se exprimă prin diminuarea mai mult sau mai puţin gravă ( până la suprimarea totală ) , de lungă durată ( chiar definitivă ) a capacităţilor funcţionale ale unui organ , aparat sau sistem al organismului uman , în aşa fel încât este afectată ( tulburată sau împiedicată ) dezvoltarea şi desfăşurarea normală a unor funcţii psihice , a relaţiilor dintre individ şi mediul social. În acest sens, deficienţa este o consecinţă directă a defectului . Dar , relaţia dintre defect şi deficienţă nu trebuie concepută în mod mecanic , potrivit schemei : o cauză produce întotdeauna un anumit efect ,iar un fenomen efect nu poate apărea niciodată fără să acţioneze un anumit fenomen cauză . Deci , deficientul nu este un bolnav în sens clinic ,nu este anormal, ci un individ cu o personalitate specifică în sfera mare şi diversă a normalităţii, care tinde spre normalizarea deplină având şanse majore da a o obţine în condiţiile unei educaţii specializate. Deficientul trebuie considerat o persoană care , chiar dacă nu mai dispune de o integrare biopsihică nu este un bolnav în sens patologic , ci prin efectul deficienţei are tendinţa să-şi construiască o personalitate decompensată. Prin personalitate

3

decompensată se înţelege acel tip de personalitate care având o formulă de organizare normală , printr-o disfuncţiune a unuia dintre structurile de bază , prezintă un echilibru instabil manifest sau potenţial, astfel că la o anumită intensitate a solicitărilor sau a stressului extern sau intern , poate reacţiona prin tulburarea echilibrului şi printr-un grad oarecare de indaptare la condiţiile de viaţă.

3 . PRINCIPALELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A TEORIEI ŞI PRACTICII PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE Pe fondul acestor date teoretice generale se impune să examinăm câteva dintre tendinţele actuale cale mai pregnante ale dezvoltării teoriei şi practicii psihopedagogice în acst domeniu . Una dintre ele vizează ridicarea nivelului teoretic al acţiunii psihopedagogice . În ansamblu extinderea şi adâncirea investigaţiilor ştiinţifice în acest domeniu va avea ca rezultat : a ) perfecţionarea continuă a metodelor , procedeelor , tehnicilor de lucru adaptate la particularităţile psihofizice ale diferitelor categorii de copii deficienţi ; b ) intensificarea muncii psihopedagogice speciale în raport cu obiectivele majore ale recuperării , pe măsura posibilităţilor de dezvoltare a acestor copii . O altă tendinţă este apropierea învăţământului special de învăţământul de masă . În unele cazuri , şcoala specială are un caracter închis , în sensul că pregătirea teoretică şi practică pe care o oferă copiilor şi tinerilor deficienţi nu atinge un nivel echivalent cu cel al învăţământului obişnuit; de aceea ei nu pot să depăşească la un moment dat reţeaua învăţământului special , pentru a se include în una din treptele învăţământului de masă , chiar dacă au posibilităţi în acest sens . În general, se preconizează integrarea instructiv –educativă timpurie , dar eşalonată în trepte : la început este parţială ( prin contacte directe , dar de scurtă durată , mai ales în pauze, în timpul liber sau de joacă , între deficienţi şi ceilalţi copii ) ; ulterior ea devine din ce în ce mai extinsă ( participarea în comun la anumite discipline şcolare sau forme de activitate ) ; în cele din urmă , în clasele mai mari , integrarea şcolară poate fi deplină ( deficienţii integraţi participă la toate activităţile şi lecţiile , alături de ceilalţi ) , în condiţii egale de exigenţe. Precocitatea instruirii copiilor deficienţi reprezintă o cerinţă de mare actualitate . În acest sens , asistăm la extinderea reţelei de unităţi preşcolare speciale care cuprind tot mai mulţi copii de la 3 la 6-7 ani . Desigur , munca cu copii mici necesită o pregătire psihopedagogică specială a cadrelor didactice , atât în ceea ce priveşte conţinutul procesului instructiv-educativ , cât şi aspectul metodelor şi procedeelor utilizate . Eficienţa muncii de recuperare a deficienţilor poate fi considerabil sporită prin utilizarea adecvată a mijloacelor tehnice moderne .

4 . DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În psihopedagogia specială sunt utilizaţi o serie de termeni cărora li se acordă , în principiu , acelaşi sens şi semnificaţie . Diferenţele de la un autor la altul privesc nu atât conţinutul termenilor cât , mai cu seamă , nivelul de extindere asupra întregului domeniu

4

sau de referinţă la toate categoriile de indivizi care prezintă abateri de la standardul de normalitate . Conceptului de normalitate i se atribuie, pe de o parte, o semnificaţie generală ce ia în considerare întreaga dezvoltare psihofizică a persoanei , iar pe de altă parte , una particulară care circumscrie o trăsătură sau un grup de însuşiri ( fizice , senzoriale, caracteriale, intelective etc.) . Sunt considerate ca fiind normale acele persoane care au o dezvoltare medie şi manifestă capacităţi de adaptare echilibrată la condiţiile mediului înconjurător . Pentru a putea fi apreciate, persoanele respective sunt raportate la grupuri de aceeaşi vârstă şi cu acelaşi standard cultural. Abaterile de la acestea, peste o anumită toleranţă, negative sau pozitive, sunt considerate anormale. Astfel, caracteristicile diferitelor categorii de deficienţi, ca şi cele ce duc la disponibilităţi superioare , se subsumează conceptului de anormalitate . Dar, în accepţiunea cotidiană , acesta are o încărcătură predominant negativă . Ca atare , anormalitatea are un conţinut larg , şi se referă la toţi indivizii cu insuficienţe sau retard în dezvoltare . Din acest punct de vedere , conceptul de anormalitate este frecvent înlocuit cu cel de anormalitate . De multe ori acest termen nemulţumeşte prin caracterul său prea general şi prin semnificaţia traumatizantă ce i se poate acorda . Totuşi, el este folosit pentru indivizi care au o dezvoltare şi evoluţie care necesită condiţii speciale cu caracter educativ - recuperativ în inserţia sociale . În mod obişnuit, subnormalitatea este sinonimă cu deficienţa şi se apreciază că defineşte cu mai multă exactitate pierderea sau deficitul unor funcţii ori chiar a unui organ ce defavorizează desfăşurarea activităţii. Dar şi acest termen are o rezonanţă traumatizantă, unii autori propunând termenul de handicap, deşi menţine afirmarea deficitului . Trebuie subliniat că, deficienţa se referă la afecţiunea fizică sau organică ce determină o stare critică în plan psihologic, iar handicapul fără a exclude asemenea destructurări, accentuează consecinţele, dificultăţile de adaptare la mediu şi ia în considerare şi stările critice ce apar prin educaţie deficitară, condiţiile de mediu ce defavorizează evoluţia normală, perturbările funcţionale sau destructurarea lor, inadaptările, obişnuinţele şi comportamentele neadaptative, retardurile şi privaţiunea temporară de o funcţie etc. De multe ori întâlnim termeni în care imprecizia este evidentă şi cuprinde o gamă prea variată de manifestări ce nu sunt sugerate de conţinut . Astfel , o situaţie similară se referă şi la termenii de retardaţi ,înapoiaţi , întârziaţi , dificili sau cu dificultăţi, neadaptaţi sau inadaptaţi ,tulburare etc . , care se găsesc sporadic în unele lucrări şi au o poziţie de sinonimie cu conceptul de handicap. În acelaşi timp, semnalăm folosirea şi a altor termeni pentru fiecare categorie de handicapaţi . Aceştia au o accepţiune mai restrânsă şi de cele mai multe ori se referă la un nivel dat al categoriei de handicapaţi .

5 . METODELE PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

Psihopedagogia specială ca ştiinţă de graniţă între psihologie şi pedagogie se foloseşte în egală măsură , de metodele acestor ştiinţe, dar le imprimă un caracter specific domeniului respectiv în funcţie de tipul de handicap studiat, de gravitatea acestuia, de evidenţa unor handicapuri asociate etc. Cel mai frecvent sunt folosite următoarele metode : a ) OBSERVAŢIA – care are ca scop culegerea unor date cu privire la comportamentul handicapaţilor, caracteristicile şi evoluţia lor psihică ,formarea

5

deprinderilor de activitate şi a aptitudinilor intelectuale, acumularea de cunoştinţe şi de experienţe recuperative pentru inserţia socio-profesională . Observaţia are avantajul de a permite studiul subiectului în condiţiile normale ( obişnuite ) de activitate şi evită situaţiile artificiale . Dar , pentru a fi cât mai eficientă , cercetătorul trebuie să-şi fixeze dinainte cadrul în care se desfăşoară observaţia, scopul urmărit şi să-şi noteze sub formă de protocoale datele rezultate pe care să le prelucreze ulterior. Pe cât este posibil să se apeleze la mijloacele tehnice de înregistrare ( casetofoane , camere de filmat etc, ) . Oricum , subiectul nu trebuie să ştie că este observat în mod special , pentru a-l feri de impactul cu unele modalităţi neobişnuite de activitate şi de elaborare a răspunsurilor la variabile neprevăzute . b ) EXPERIMENTUL - are două variante : natural şi de laborator . Experimentul natural se desfăşoară prin introducerea unor stimuli suplimentari în activitatea desfăşurată de subiect la care se solicită răspuns sau prin organizarea unor activităţi ( ludice , de învăţare , de formare a deprinderilor practice ) în care apar variabile diferite ce îl pun pe subiect în situaţii deosebite . Experimentul de laborator imprimă o notă de precizie mai mare pentru că se realizează în laboratoare dotate cu aparatură specială prin care se creează un cadru stimulativ şi de înregistrare a reacţiilor subiectului . c ) TESTELE au o mare răspândire şi se împart în verbale şi neverbale . Pentru unele categorii de handicapaţi , cum sunt cei cu handicap sever de intelect , testele neverbale , bazate pe simboluri imagistice sau pe ansambluri de obiecte , sunt singurele edificatoare . Testele verbale operează cu cuvinte şi cifre , ceea ce presupune o oarecare capacitate de a utiliza simboluri verbale . Sunt de preferat probele etalonate sau standardizate . Unele din acestea se pot aplica colectiv , iar altele , individual şi sunt adaptate la nivelul vârstei . În general , testele vizează o însuşire , o funcţie sau un proces psihic înţelegere şi nu ansamblu psihismului uman . Trebuie să subliniem faptul că nu toate testele ce se aplică la persoanele normale pot fi utilizate şi la handicapaţi , deoarece unele depăşesc atât nivelul de înţelegere, cât şi capacitatea de a elabora răspunsuri apropiate de cerinţele probei . Din aceste motive specialiştii au elaborat sau adaptat teste specifice condiţiei handicapatului. d ) CONVERSAŢIA – deşi se desfăşoară cu dificultate la unele categorii de handicapaţi , prezintă avantajul că aceştia nu pot simula sau masca unele comportamente , sunt mai sinceri şi manifestă un anumit infantilism în elaborarea răspunsurilor . Important este să se folosească un limbaj adecvat nivelului de înţelegere şi o formă de comunicare ce poate fi receptată de subiecţi ( limbajul gestual ) ; limbajul verbal trebuie însoţit de un material ilustrativ adecvat care să stimuleze înţelegerea şi verbalizarea pentru deficienţii de intelect . e ) ANALIZA PRODUSELOR ACTIVITĂŢII - se raportează la nivelul de pregătire al subiecţilor , la stadiul formării deprinderilor şi obişnuinţelor în diferite forme de activitate , la metodologia corectiv - recuperativă adaptată la educaţia specială . Aceste produse ale activităţii pot constitui nu numai mijloace de cunoaştere , dar şi de psihodiagnoză ( este cazul desenului , al produsului grafic în general ) . f ) ANAMNEZA - este deosebit de importantă pentru stabilirea momentului producerii handicapului şi a cauzelor acestuia pentru studiul evoluţiei subiectului şi al perioadelor mai importante din viaţa sa . În realizarea acestei forme vor avea loc discuţii

6

cu părinţii , cu rudele , cu cei din anturajul handicapatului şi evident, acolo unde este cazul , se iau în considerare propriile relatări ale deficientului . În general , se apelează la metode diferite sau la o combinare a acestora pentru a putea cuprinde complexitatea unor fenomene psihice . Pe baza acestora se poate efectua analiza de caz , ce se realizează prin studiul subiectului cu ajutorul mai multor probe şi prin observarea comportamentului în diverse ipostaze . În cadrul analizei de caz se iau în consideraţie toate datele personale ale subiectului, începând de la cele familiale şi de etiologie, ajungând la evidenţierea principalelor caracteristici psihice şi terminând cu trasarea profilului psihologic în care să se stabilească diagnosticul şi prognosticul pe scurtă şi lungă durată . Pentru a facilita un astfel de demers se va folosi fişa psihopedagogică , adaptată la condiţia handicapaţilor şi care permite surprinderea, în ansamblu, a vieţii psihice şi comportamentale .

DEFINIREA DEFICIENŢEI MINTALE . INVENTAR TERMINOLOGIC

Dificultatea formulării unei definiţii unitare a deficienţei mintale este ilustrată sugestiv şi prin diversitatea termenilor utilizaţi pentru denumirea acestei entităţi sau a diferitelor ei forme de manifestare . Cronologic , trebuie să amintim termenul de idiotism utilizat de J.Esquirol în secolul al XVIII-lea , pentru a decela şi diferenţia cazurile de tulburări mintale de stările de demenţă , stări de slăbire progresivă şi globală a potenţialului mintal . E.Seguin introduce noţiunile cu privire la gradele deficienţei mintale : idiot, imbecil şi înapoiat mintal sau întârziat mintal . Conceptul general de oligofrenie este introdus de E.Kraepelin pentru a desemna ansamblul formelor de dezvoltare psihică deficitară . La începutul secolului nostru apare termenul de encefalopatie infantilă introdus de Brissaud şi Souque . Este vorba în acest caz de sechele neurologice şi psihiatrice consecutive unei afectări a creierului copilului înaintea maturări sale complete . În ultimii ani s-a impus termenul de maturopatii , introdus de C.Lamote de Grignon ( 1971 ) . El se referă la orice boală care tulbură dezvoltarea funcţiilor sistemului nervos determinând modificări în comportamentul copilului . Sinonim cu oligofrenia , înapoierea mintală , deficienţa intelectuală etc. se întâlneşte în numeroase ţări şi termenul de “ insuficienţă mintală “. Termenul reuneşte o serie de stări foarte disparate , legate între ele prin deficitul intelectual . L.Michaux utilizează două serii de concepte pentru a diferenţia faptele clinice . Astfel el descrie stările de “ înapoiere intelectuală “ definite prin insuficienţa dezvoltării inteligenţei pe care le opune regresiilor ( demenţelor ) , inaptitudinilor la efort intelectual, delirurilor şi nevrozelor. Se impune analizei terminologia utilizată de A.Busemann , care foloseşte două noţiuni : deficienţă mintală şi deficienţă intelectuală . Deficienţa mintală comportă ca trăsătură fundamentală trebuinţa subiectului de a fi ajutat în activităţi le specifice

7

inteligenţei .Dacă această trebuinţă apare de la naştere sau în primii doi ani, A.Busemann vorbeşte despre deficienţa mintală infantilă sau oligofernie. El opune noţiunii de deficienţă mintală , noţiunea de deficienţă intelectuală , pe care o defineşte prin incapacitatea unei funcţii intelectuale sau a unui grup de asemenea funcţii care determină un comportament de tip deficit mintal . Termenul de “ handicap intelectual “ se întâlneşte mai ales în literatura engleză. Prin copii handicapaţi intelectual, C. Păunescu înţelege pe cei cu potenţial intelectual diminuat prin ritmul de dezvoltare sau din cauze endo - sau exogene . La noi în ţară se utilizează termeni cum ar fi : deficienţă mintală , înapoiere mintală , deficienţă intelectuală , handicap intelectual etc. M.Roşca foloseşte în mod frecvent termenul de “ întârziere mintală “ . Autoarea motivează această opţiune astfel :

- în cazurile uşoare nivelul mintal nu rămâne în mod fatal sub limita normalităţii ; uneori , deşi lent , dezvoltarea continuă până atinge chiar limita normalităţii ; în literatura de specialitate există tendinţa de a se înlocui noţiunile traumatizante pentru părinţi şi copii. Mergând pe această direcţie , autoarea consideră că termenul de “ întârziere mintală “ este mai adecvat . În literatura de specialitate există o serie de încercări şi tentative de unificare a terminologiei , optându-se pentru conceptul general de “ deficienţă mintală “ . Deficienţa mintală indică , aşa după cum sugerează termenul , o scădere , o diminuare în funcţionarea mintală . O definiţie pertinentă este propusă de V.Radu şi Ş.Ionescu : “ Deficienţa mintală este tipul de deficienţă determinată de un complex de factori etiologici cu acţiune defavorabilă asupra creierului în perioada de maturizare a acestuia , având două consecinţe principale : a) oprirea sau încetinirea ritmului de evoluţie , îndeosebi a funcţiilor organice; şi b) diminuarea competenţei sociale” . Nenumărate definiţii ale deficienţei mintale au fost propuse de-a lungul anilor care au fost dezbătute , revizuite , acceptate sau respinse . Departe de a se fi epuizat , controversele continuă , ceea ce îi determină pe unii specialişti să vorbească despre “ sarcina încă nerezolvată a definirii deficienţei mintale “ ( Heward şi Orlanski , 1988 ) . Dintre cauzele cele mai evidente ale acestei discordii ştiinţifice , argumentele sunt următoarele :

- deoarece deficienţa mintală a fost abordată din multiple perspective , ea a fost definită diferit, în funcţie de disciplina în cauză : psihologie , medicină , sociologie , asistenţă socială etc. ;

- consecinţa a fost o adevărată inflaţie de definiţii dar nu şi funcţională căci , de exemplu , o definiţie elaborată doar pe criterii medicale sau biologice , care poate satisface cerinţele medicilor , se dovedeşte adeseori neviabilă pentru psihologi sau pedagogi .

Controversele specialiştilor cu privire la ce este deficienţa mintală nu sunt, după cum remarcă Mac Milan ( 1982 ), simple exerciţii de semantică ; o diferenţă aparent neglijabilă între două definiţii poate marca , pozitiv sau negativ ,dar în orice caz hotărâtor, soarta unui copil . Există o serie de autori care propun definiţii ale deficienţei mintale ce se îndepărtează de cele acceptate de marea masă a specialiştilor .

8

Sidney Bijou consideră că “ un individ deficient este acela care deţine un repertoriu limitat al comportamentului concretizat în evenimente care îi întruchipează istoria “ ( 1966 ) . Corespunzător acestei perspective , deficienţa mintală ar costa într-un repertoriu comportamental limitat datorat efectelor negative ale unor afecţiuni somatice , condiţiilor socio-culturale defavorizante . Afecţiunea somatică poate debilita şi întârzia dezvoltarea unui individ prin afectarea sistemului de răspuns sau a surselor interne sau externe de dezvoltare . Condiţiile socio-culturale defavorizante pot include sărăcia mediului familial, oportunităţile educaţionale limitate, practici parentale negative sau abuzive . Dacă mediul este reorganizat pozitiv , individul poate înceta să se comporte ca un deficient . De fapt , nu puţine cercetări au început să demonstreze ipoteza : “ comportamentul deficient al multor persoane poate fi înlocuit cu un comportament normal”.(Heward şi Orlanski,1988). Sociologia expune un punct de vedere interesant prin Jane Mercer care consideră că deficienţa mintală este un fenomen sociologic şi că eticheta “ deficient mintal “ este “ un statut social achiziţionat într-un sistem social “ ( 1973 ) . Cercetările întreprinse de autoare evidenţiază că mulţi copii identificaţi ca având deficienţă mintală uşoară aparţin unor minorităţi culturale şi unor categorii defavorizate social . Ei sunt etichetaţi ca atare deoarece comportamentul lor nu satisface normele sistemului social al clasei de mijloc . Tocmai de aceea J.Mercer va dezvolta un sistem de diagnosticare a deficienţei mintale a copiilor din grupurile minoritare . Numit SOMPA ( Sistem Multicultural Pluralistic de Asistenţă ) , acest instrument este elaborat cu scopul de a elimina distorsiunile şi interferenţele social-culturale din testarea inteligenţei. Utilizând SOMPA examinatorul converteşte scorurile QI din WISC în ceea ce este numit scorul potenţialului estimat de învăţare ( scorul ELP ) . Scorul ELP este influenţat de variabile ca apartenenţa la un grup etnic , de structura şi mărimea familiei . O altă definiţie alternativă a deficienţei mintale a fost propusă de Marc Gold( 1980 ) . Conform perspectivei propusă de Gold deficienţa ar trebui văzută ca un eşec al societăţii în a asigura suficient antrenament şi educaţie mai degrabă decât un deficit la nivelul individului. Perspectiva “ responsabilităţii sociale “ a lui Gold este foarte optimistă în ideia că nivelul ultim al funcţionării unei persoane deficiente mintal este dat de nivelul tehnologiei disponibile pentru antrenarea şi educarea persoanei cu nevoi speciale . Deficienţa mintală nu este , în ultimă instanţă , doar o problemă strict personală a celor afectaţi . Ea este , în egală măsură , o problemă a întregii societăţi . O rezolvare adecvată a problemei deficienţei mintale înseamnă, de fapt, o verificare a propriei noastre “normalităţi“. Deficienţa mintală utilizată ca noţiune gen cuprinde toate gradele prin care se desemnează severitatea sau gravitatea : deficienţă mintală de graniţă , uşoară , moderată , severă , profundă , fiind o formă specifică de patologie în care dezechilibrul este permanent , desemnând o modalitate specifică de organizare a personalităţii. Deci, conceptul de deficienţă mintală trebuie considerat ca o noţiune gen , alături de normalitatea statistică , existând într-o gamă largă de forme de organizare mintală şi a personalităţii , care o leagă de forme de organizare şi nu o extrapolează . Aşa se explică de ce este extrem de dificil să se stabilească o tipologie ca urmare a etero-dezvoltării intraindividuale .

9

Deficienţa mintală este concepută ca o deficienţă globală ce vizează întreaga personalitate : structură , organizare , dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, comportamental - adaptativă, de natură ereditară sau câştigată în urma unei leziuni organice sau funcţionale ale sistemului nervos central , care se manifestă în primii ani de viaţă , cu urmări în ceea ce priveşte adaptarea socioprofesională , gradul de competenţă şi autonomie personală şi socială . Definiţiile deficienţei mintale pot fi grupate , după Gh.Ionescu în trei categorii :

Definiţii etiologico-structurale .A.R.Luria consideră deficienţa mintală ca o “ atingere cerebrală gravă a copilului înainte de naştere sau în cursul primei copilării , ceea ce produce o tulburare a dezvoltării normale a creierului şi numeroase anomalii ale dezvoltării mintale “ .

Definiţii constativ -funcţionale, cum ar fi cea formulată de J.Lang care apreciază că deficienţa mintală corespunde unei “ imposibilităţi sau insuficienţe de funcţionare , de randament sau de organizare funcţională “ .

Definiţii operaţional comportamentale – adoptate de Asociaţia Americană pentru Deficienţa Mintală ( 1980 ) care consideră că întârzierea mintală se referă la o funcţionare sub medie a inteligenţei generale , care îşi are originea în perioada de dezvoltare şi este asociată cu tulburări ale comportamentului adaptativ .

Deficienţa mintală , fiind cea mai complexă disfuncţie psihică , operează cu un sistem conceptual extrem de variat , fapt ce obligă o delimitare a conţinutului , a sferei şi limitelor fiecărui termen folosit , în tendinţa de astabili conceptele şi elementele diferenţiatoare .

Poziţia teoretică a lui R.Zazzo conform căreia “ debilitatea , deficienţa ori înapoierea , puţin interesează denumirea , constituie , din punct de vedere epistemologic o atitudine ce poate genera multe îndoieli“ .

Pentru înţelegerea plenară a conceptului de deficienţă mintală este necesar să prezentăm o serie de termeni sinonimi ca : arieraţie mintală, amenţie , oligofrenie , insuficienţă mintală , deficienţă intelectuală , slăbiciune intelectuală , înapoiere mintală , întârziere mintală , retard mintal .

Existenţa acestor numeroase sinonimii este explicabilă prin variabilitatea criteriului medical , psihologic ,pedagogic ,sociologic , prin caracterul pluridisciplinar al preocupărilor atât sub unghiul manifestărilor clinice cât şi cel al tratamentului terapeutic .

Arieraţia mintală

Termenul de arieraţie mintală ( F = arrieration mentale ; E = Mental Retardation ) a fost introdus de Edouard Seguin cuprinzând cele trei categorii : idioţi , imbecili, arieraţi mintal. Termenul este folosit cu predilecţie de psihopatologia franceză, care uneori acoperă numai categoria deficienţilor mintali profund, excluzând formele uşoare, fiind sinonimă cu întârzierea ( înapoierea ) mintală. În accepţia largă, termenul de arieraţie mintală acoperă întreaga varietate de forme de nedezvoltare a gândirii determinată de o paletă largă de cauze. În accepţia limitată, termenul de arieraţie mintală se referă la formele grave, detaşându-se de “debilitatea mintală “,considerată ca o formă particulară a arieraţiei mintale, de “encefalopatie infantilă”, ca o formă clinică etiologică a arieraţiei.

10

Arieraţia mintală se caracterizează prin :- deficit global, din care cel mai marcant este insuficienţa proceselor superioare

ale gândirii, fiind definit ca “infirm de gândire” ;- deficitul este în general congenital ;- infirmitatea mintală antrenează o dezvoltare psihică mai mult sau mai puţin

lentă, ce se plafonează la un anumit nivel ce nu poate fi depăşit ;- este asociată îndeosebi cu anormalii senzoro-motrice şi cu tulburări caracteriale.

Amenţia

Termenul de amenţie ( absenţa inteligenţei ) este utilizat pentru prima dată de Maynert (1890) şi apoi de A.F.Tredgold (1937) fiind echivalent cu arieraţia mintală. Tredgold clasifică amenţia în patru grupe distincte :

Amenţia primară atunci când este datorată unui patrimoniu ereditar, intrinsec, endogen.

Amenţia secundară când originea deficitului intelectual se află în condiţiile de mediu familial, social, cultural şi este extrinsecă, exogenă.

Amenţia mixtă este consecinţa ambelor cauze, atât patrimoniului ereditar, cât şi celui de mediu.

Amenţia a cărei origine este necunoscută.Prin această clasificare A.F.Tredgold introduce de fapt dihotomia debilitate

endogenă şi debilitate exogenă care, cuprinde majoritatea copiilor şcolarizabili, distingându-se între ele prin constelaţii de trăsături psihologice specifice .

Debilitatea endogenă cuprinde categoria deficienţelor primare datorate unor dispoziţii genetice sau cromozomiale anormale, fără suport lezional al sistemului nervos central . Debilitatea endogenă corespunde celei primare a lui Tredgold şi este denumită uneori normală, simplă, familială. Debilii endogeni formează majoritatea debililor moderaţi sau lejeri, cu o dezvoltare apropiată de vârsta reală, în general fără malformaţii congenitale, cu un echipament senzorial relativ bun.

Debilitatea exogenă cuprinde categoria deficienţelor secundare ( debilitatea secundară – Tredgold ) determinate de cauze extragenetice (leziuni, infecţii cerebrale ) ce intervin înainte , în timpul şi după naştere. Se caracterizează printr-un complex de tulburări care pot fi prezentate izolat sau în ansamblul lor :

- tulburări în domeniul percepţiei, de exemplu, distincţia fond-formă este extrem de dificilă;

- gândire concretă, lipsită de supleţe adaptativă, inadecvate la criteriile de raţionament, bazându-se frecvent pe detalii secundare, nesemnificative ;

- tulburări de comportament, caracterizate prin hiperactivitate, instabilitate şi inadecvare la normele sociale. Debilitatea normală şi patologică

Dihotomia lui Tredgold este transferată într-o altă clasificare binară a lui Matty Chiva şi anume în debilitate normală şi debilitate patologică. Debilitatea normală este corespunzătoare celei endogene, înnăscută, iar cea patologică corespunde debilităţii

11

exogene, dobăndite, prima reprezentând limita inferioară în distribuţia inteligenţei, iar cea de a doua, consecinţă a leziunilor sistemului nervos central . Debilitatea normală se caracterizează printr-o dezvoltare fizică normală, fără elemente de disgeneză congenitală, echipament senzorial aproape satisfăcător. Insuficienţa intelectuală constituie singurul criteriu de distincţie faţă de debilul mintal patologic, exprimată în procente pe baza unor teste de performanţe intelectuale sau prin insuficienţe ce apar în perioada şcolarizării . Posibilităţile de adaptare socioprofesională sunt satisfăcătoare.

Debilitatea patologică corespunzătoare celei exogene, dobândită, este concepută în două accepţiuni . Debilitatea patologică include toate cazurile în care etiologia constă într-un factor patologic asociat de o anumită anormalitate ( exemple : deficitele atribuite traumatismelor, proceselor inflamatorii, hidrocefaliei, epilepsiei, cretinismului, idioţiei ) .Cele două categorii sunt deosebite, după M.Chiva, şi anume : la cel patologic se constată mai multe dificultăţi perceptive , o gândire lipsită de supleţe adaptativă, o inferioritate netă şi constantă a performanţelor obţinute în achiziţia actului lexic, grafic.

Debilitatea tipică şi atipică

În literatura anglo-saxonă, A.L.Benton introduce clasificarea în debilitate tipică şi debilitate atipică.

Debilitatea tipică se caracterizează prin predominarea factorilor ereditari sau a unor stări cerebrale câştigate şi agravate prin deficitele funcţiilor senzoriale, motrice, afective sau de mediu sociocultural familial.

Debilitatea atipică este echivalentă cu debilitatea aparentă, consecinţă a unor tulburări instrumentale. La această dihotomie ultimele cercetări introduc şi alte categorii de deficienţă mintală. Astfel, Claude Kohler specifică deficienţă mintală cauzată de “traumatisme sociale”, determinată de carenţa maternă sau familială ca urmare a unei instituţionalizări prelungite în orfelinate sau spitale în primii ani de viaţă sau a unor condiţii de mediu cultural total defavorizante. C.Gorgos include în handicapul extrinsec determinat de mediul sau situaţia socioculturală a individului : sărăcie, privare maternă, discriminare rasială, traiul într-o zonă geografică nefavorabilă etc. Aceste dihotomii : debilitatea primară, endogenă, normală, tipică şi debilitatea secundară, exogenă, patologică, atipică, împreună cu categoria deficienţelor mintale determinate de alte cauze de natură socio-afectivă ca: debilitatea psihoafectivă, debilitatea ca urmare a “traumelor sociale”, debilitatea socioculturală, relevă încă o dată că termenul de deficienţă mintală înglobează o grupă eterogenă cu o mare diversitate etiologică.

Oligofrenia

Termenul este un alt sinonim al deficienţelor mintale introdus de E.Kraepelin prin care se marchează o dezvoltare incompletă şi deficitară a tuturor funcţiilor psihice.

12

Termenul a fost folosit cu mare frecvenţă în ţara noastră ,în ţările din fosta Uniune Sovietică şi parţial în Europa de Vest. În studiile recente, în definirea oligofrenie se ţine seama de principiile clinice, urmărindu-se în fiecare caz următorii factori : cei asociaţi etiologiei sau patogeniei de natură biologică sau organică; dezordini neuropsihiatrice asociate; factori psihosociali asociaţi.

Unii autori caracterizează oligofrenia prin :- deficienţă globală (psihomotrică, intelectuală, afectivă, voliţională) ireversibilă;- evoluţie staţionară sau stări de regresie determinate de unele procese organice;

ritm lent de dezvoltare;- incapacitate de a stabili legăturile necesare sau să înţeleagă activitatea pe care o

depune şi o care o execută în general în mod mecanic;- reflexele condiţionate se formează cu dificultate ca urmare a procesului de

inducţie negativă care împiedică în mod special formarea legăturilor complexe la nivelul celui de-al doilea sistem de semnalizare, inducţie negativă ce reprezintă baza fiziologică a insuficienţei intelectuale;

- desfăşoară activităţi rudimentare la nivelul jocului şi acestea în mod limitat, ca urmare a faptului că nu se poate încadra într-un joc colectiv pentru că nu înţelege în mod clar şi deplin rolul jocului, situaţia de joc.

Insuficienţa mintală

Termenul introdus de O.M.S. (1954) pentru a îngloba deficienţele intelectuale, de afectivitate şi de morală. Raportul OMS precizează că pentru stabilirea gradului insuficienţei mintale se recurge la calificativele “uşor”, ”mediu”, ”grav”. Aceşti termeni au avantajul de a fi descriptivi, fără a avea o conotaţie etiologică sau prognostică, mărginindu-se la caracterizarea funcţionalităţii mintale a subiectului la momentul considerat.

Deficienţa intelectuală

Termen introdus de Cl.Kohler şi A.Busemann .Primul clasifică deficienţa intelectuală în două grupe : - deficienţă intelectuală primară care cuprinde deficienţii intelectuali simpli ; deficienţă intelectuală asociată cu malformaţii , deficienţa mintală a maladiilor degenerative ;

- deficienţa intelectuală secundară care cuprinde cazurile determinate de : leziuni prenatale (infecţii, intoxicaţii, traumatisme) ; leziuni perinatale (traumatisme obstreticale, anoxie, incompatibilităţi sanguine) ; leziuni postnatale organice (infecţii, intoxicaţii, traumatisme craniene) ; psihice (carenţă afectivă maternă, staţionare prelungită în instituţii medicale)

Înapoierea mintală Termen folosit în mod curent de O.M.S. echivalent cu întârzierea mintală.

13

Retardarea mintală

Termen folosit în ultima perioadă în special în ţările anglo-saxone care tinde să substituie noţiunea gen de deficienţă mintală în volumul UNESCO (1983) referitor le terminologia educaţiei speciale.

Întârzierea mintală Termen utilizat în ţara noastră de M.Roşca în tendinţa de a înlocui noţiunile

traumatizante pentru părinţi şi copii şi pentru a cuprinde şi cazurile uşoare a căror nivel mintal înlesneşte obţinerea de performanţe la limita normalităţii. Întârziatul are o insuficienţă legată de dezvoltare, dar structura sa mentală este normală. Elementele definitorii sunt :

- dezvoltarea psihică deficitară, având etiopatogenia în factorii care intervin până la vârsta de trei ani ;

- deficienţa dominantă cognitiv-operaţională, asociată frecvent cu tulburări afective, voliţionale, comportamentale, cu repercursiuni asupra întregii personalităţi ;

- simptomatologie organică cu specificitate relativă (neurologică, endocrinologică).

În principiu, starea de întârziere este reversibilă dar poate deveni ireversibilă dacă nu este supusă unui tratament terapeutic educaţional adecvat.

Specificitatea deficienţei mintale

Evidenţierea specificităţii are nu numai o valoare teoretică ci mai ales una practică : diagnoza este fundamentată pe specificitate. Pentru clinicianul aflat în faţa unei multitudini de forme clinice, evidenţierea unor trăsături psihopatologice specifice are o importanţă deosebită. La întrebarea “în ce constă specificitatea deficienţei mintale, în ce se exprimă ea din punct de vedere psihopatologic ?”, cercetătorii care au studiat această problemă au formulat, pe baza datelor experimentale, mai multe tipuri de răspunsuri : În încercarea de a evidenţia specificitatea deficienţei mintale s-a constat existenţa unor particularităţi psihologice. Studiile privind învăţarea la deficienţii mintali au permis să se constate că deficitul cel mai marcant se manifestă în incapacitatea lor de a fixa sau organiza elementele sarcinii.

În cadrul teoriei sindroamelor specifice pot fi amintite : teza heterocroniei (R.Zazzo), a heterogenităţii (H.Pieron), a heterodezvoltării (C.Păunescu), a incompetenţei sociale (E.A.Doll), teza vâscozităţii genetice ( B.Inhelder), teza inerţiei mintale, oligofrenice (A.R.Luria), teza rigidităţii conduitei (K.Lewin).

1. Heterocronia . Termenul este introdus de Rene Zazzo şi oferă o nouă dimensiune de comparare a deficientului mintal cu normalul, fiind o caracteristică a deficientului cu cât debilitatea este mai profundă. Conceptul de heterocronie contribuie la precizarea diagnosticului de deficienţă mintală, la discriminarea acestora, de pseudodebilitate în mod special, precum şi în stabilirea etiologiei diverselor cazuri de debilitate mintală.

14

Heterocronia se caracterizează prin decalajul fundamental dintre creşterea fizică şi cea mintală, dintre dezvoltarea somatică generală şi dezvoltarea generală, dintre vârsta cronologică şi cea mintală. Dezvoltarea mintală a debilului mintal nu se realizează în acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică, existând între acestea un decalaj temporal. În consecinţă apare un sistem de echilibru particular, cu trăsături specifice, fiind vorba de o veritabilă structură. Esenţial în teza heterocroniei este deci tendinţa de a defini debilul printr-o structură de ansamblu. R.Zazzo apreciază coeficientul de inteligenţă ca fiind util în diagnostic, dar fără ca acesta să conducă la formularea prognozei. Esenţial, după R.Zazzo, este ca debilul să fie definit ca o structură de ansamblu.

Heterocronia constituie o noţiune cheie în descrierea genezei conduitelor copilului debil mintal şi totodată un termen operatoriu în formularea diagnosticului. Prin aceasta se precizează că debilitatea mintală este mai mult o structură particulară determinată de o integrare dizarmonică a ritmurilor de dezvoltare asincronă. Heterocronia constituie cheia tuturor particularităţilor, a tuturor “specifităţilor debilităţii mintale”, iar raportul dintre vârsta mintală şi cea cronologică apare ca o tensiune a unui sistem de echilibru special, a unei structuri originale. Un copil debil de zece ani cu vârsta mintală de şase ani nu poate fi comparat cu un copil normal cu vârsta mintală de şase ani. Debilul mintal poate avea performanţe fizice mai bune, forţă şi viteză mai mari, o bogată experienţă, dar rămâne într-o inferioritate netă faţă de copilul normal cu aceeaşi vârstă mintală. Ei nu sunt identici, pentru că normalul dispune de posibilităţi superioare, de o experienţă mai largă şi mai bogată, de automatisme mai complexe, are un statut social total diferit de cel al debilului mintal de aceeaşi vârstă mintală. Ritmul de dezvoltare al debilului mintal este mult mai lent şi în aceasta constă elementul diferenţiator. Copilul normal creşte fizic şi mintal în acelaşi ritm, având astfel o identitate de timp în creşterea fizică şi intelectuală. La debilul mintal nu apare acest sincronism, iar decalajul dintre vârsta cronologică şi cea mintală creşte progresiv, pentru că dezvoltarea mintală nu se săvârşeşte în acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică.

2. Heterogenitatea – teză lansată de H.Pieron, prin care relevă proporţia inversă care există între heterogenitatea aptitudinilor şi nivelul global mediu al deficienţilor mintal. Indicele de heterogenitate se poate explica prin relativa independenţă a unor aptitudini în raport cu inteligenţa. Noţiunea de heterogenitate trebuie comparată cu cea de heterocronie a lui R.Zazzo şi concepută ca o idee călăuzitoare pentru înţelegerea mentalităţii debilului mintal şi dinamicii comportamentului, ca un simptom nuclear ce explică deficienţa mintală.

3.Heterodezvoltarea- teză lansată de C.Păunescu denumeşte o caracteristică primordială structurii psihice a deficienţei mintale, şi anume, prezenţa unor aspecte ale activităţii psihice, ce sunt dezvoltate sub limită, iar a altora peste limita atinsă de copilul normal de aceeaşi vârstă mintală.

4.Vâscozitatea genetică –acest concept a fost folosit de Barbel Inhelder pentru explicarea raţionamentului deficientului şi stabilirea diferenţei între conduita cognitivă a acestuia şi cea a normalului, vâscozitatea fiind o caracteristică a dinamismulului intelectual.

B.Inhelder conchide că deficientul mintal se caracterizează prin lentoare în trecerea de la un stadiu la altul, prin tendinţa de plafonare, de regresare la un stadiu inferior atunci când întâmpină dificultăţi, precum şi prin dificultatea de a depăşi stadiul “operaţiilor concrete”. Comparând dezvoltarea mentală a copilului normal cu cea a

15

deficientului, B.Inhelder nu găseşte forme noi de raţionament. Deficientul mintal aidoma celui normal parcurge aceeaşi succesiune de stadii, dar în mod diferit. La cel normal există o accelerare progresivă a dezvoltării, ca urmare a unei mobilităţi crescânde a gândirii operatorii. El trece într-o cadenţă relativ rapidă prin multe stadii succesive, detaşându-se după o perioadă de oscilare de formele anterioare de raţionament. Deficientul mintal, deşi parcurge aceeaşi dezvoltare, aceasta se caracterizează prin lentoare specifică şi uneori chiar stagnare de lungă durată. Încetinirea dezvoltării conduce la stagnare care se instalează cu atât mai repede cu cât coeficientul intelectual este mai mic. Evoluţia gândirii copilului normal tinde în permanenţă spre un echilibru progresiv, cu o mare mobilitate a raţionamentului şi o bună stabilitate a achiziţiilor. În schimb, evoluţia gândirii deficientului mintal tinde spre un “fals echilibru” caracterizat prin vâscozitatea raţionamentului, prin incapacitatea de a părăsi un anumit punct de vedere pentru altul, nefiind capabil de a efectua operaţii. Aceste “false echilibre” reflectă “vâscozitate genetică” şi, în consecinţă, nu pot încheia construcţiile operaţionale. Conduita cognitivă a deficientului mintal nu depăşeşte stadiul “operaţiilor concrete”, adică gândirea nu poate să se degajeze de percepţia obiectelor pentru a ajunge la nivelul formal. Deficientul mintal nu ajunge la ultimul stadiu de dezvoltare intelectuală, acela al operaţiilor formale, cheia de boltă care asigură coerenţa edificiului, nedepăşind stadiul “operaţiilor concrete”. Construcţia raţionamentului deficientului se caracterizează prin această întârziere genetică marcantă, prin încleierea în stadiile vechi de gândire. Această “vâscozitate genetică” constituie caracteristica primordială a sistemului cognitiv, fără însă a se extinde şi asupra personalităţii în ansamblu, determinată de o multitudine de factori.

5. Inerţia mintală - Această noţiune este introdusă de A.R.Luria sub denumirea de inerţie oligofrenică, pentru a defini caracteristica esenţială a deficienţei mintale, lentoarea. La deficienţii mintali se constată stagnări atât la nivelul informaţiilor, cunoştinţelor, cât şi la nivelul deprinderilor. După expresia lui A.R.Luria “dacă este dificil să-i faci pe copiii oligofreni să înveţe ceva şi mai dificil să-i dezveţi”. Este o caracteristică opusă mobilităţii ce se exprimă prin diminuarea nivelului la care se desfăşoară procesele intelectuale, prin predilecţia individului pentru activităţile de rutină sau tipice şi prin ritm lent. Simptomatologia inerţiei mintale se poate sintetiza în următoarele caracteristici :

- adaptarea este dificilă în situaţii noi şi în special după stările conflictuale ;- reacţiile sunt lente, inerte, vâscoase ;- trecerea de la o activitate la alta se face cu mari dificultăţi ;- deprinderile se formează lent şi greoi, iar cele deja formate se modifică cu mare

dificultate ;- frecvenţa mare a şabloanelor verbale.

6. PERSEVERAREA este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prin lipsă de fluenţă a ideaţiei, aderenţă la o idee, atitudine, conduită. Perseverarea este o repetare sau o continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat, după expresia lui Zazzo – fenomenul persistă atunci când cauzele “reale” au dispărut.Perseverarea îmbracă forme variate :

- de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive ;

16

- de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice, deşi acestea trebuiau înlocuite cu altele adecvate noilor situaţii.

7. Rigiditatea mintală –este o noţiune introdusă de K.Lewin şi reluată de Goldstein pentru a desemna rezistenţa la schimbare sub toate formele, incluzând ideea de fixare, perseverare. Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare la situaţii şi idei noi. Rigiditatea mintală apare la nivelul condiţionărilor atunci când deficientul mintal manifestă tendinţa de a se “reîntoarce la condiţionările mai vechi”, mai consolidate şi întâmpină mari dificultăţi în stabilirea altora. Rigiditatea mintală este evidentă mai ales în absenţa supleţii în gândire, fiind o consecinţă ce decurge din vâscozitatea genetică, particularitate caracterizată prin revenire la modurile de raţionament, la conduitele cognitive anterioare, specifice stadiului anterior de dezvoltare. Deficientul mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete, dar nu îşi însuşeşte mecanismul reversibilităţii, ceea ce duce, de asemenea, la o anumită rigiditate, exprimată prin incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe deosebite. La deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată, ceea ce îi împiedică să se adapteze la situaţii noi. Rigiditatea mintală se manifestă în egală măsură şi în conduita , comportamentul deficientului mintal, fapt ce l-a determinat pe J.S.Kounin să vorbească de rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare caracterizată prin stabilitate pasivă şi perseverare comportamentală. Unii autori o denumesc psihorigiditate incluzând-o în tulburările de caracter, având ca simptomatologie : absenţa supleţii adaptative, comportament neadecvat, refuz de adaptare.

ETIOLOGIA DEFICIENŢEI DE INTELECT

Etiologia relevă legătura cauzală între agentul patogen şi boala psihică. Agentul patogen poate fi constituit dintr-un ansamblu de condiţii care luate izolat formează un element, un factor. Etiologia deficienţei mintale este extrem de variată, agentul patogen fiind un mozaic de factori care determină apariţia deficienţei mintale. În literatura psihiatrică şi în cea interdisciplinară, pe baza criteriilor complexe de natură medicală, psihologică, epidemiologică, genetică, există numeroase sistematizări ale complexului de factori (etiologici şi de risc) încriminaţi în apariţia deficienţei mintale. Sistematizarea cea mai frecventă este cea care împarte deficienţa mintală în “endogenă” şi “exogenă”, bazată pe criteriul evidenţierii unui factor patogen dinăuntrul sau dinafara individului. Stabilirea cauzelor deficienţei mintale constituie o problemă de cea mai mare importanţă practică. Cu toate progresele realizate se poate afirma că explorarea ştiinţifică a fenomenului este în continuă desfăşurare. În stadiul actual al cunoştinţelor adeseori nu se poate indica în mod precis care a fost factorul etiologic într-un caz individual. Aceeaşi factori patogeni dau efecte diferite, în funcţie de etapa ontogenetică în care au acţionat. Invers, factori patogeni variaţi duc la manifestări identice, dacă au acţionat în una şi aceeaşi etapă ontogenică. În al doilea rând, în cele mai frecvente cazuri, deficienţa mintală este efectul sumării mai multor cauze, care au acţionat concomitent sau în etape succesive ale dezvoltării.

17

În fine, în unele cazuri se constată coincidenţa frecventă a doi factori, fără ca între ei să existe o legătură cauzală directă. Există multiple clasificări ale cauzelor deficienţei mintale, şi anume în funcţie de natura cauzelor (agenţi infecţioşi, mecanici etc.), de relaţia dintre ereditate şi mediu (factori endogeni şi exogeni) sau în funcţie de momentul acţiunii factorului cauzativ (prenatal, perinatal şi postnatal) Din multitudinea sistematizărilor se poate prezenta următoarea clasificare etiologică :Factori de ordin biologic, ereditari, genetici :

- factori genetici nespecifici ;- factori genetici specifici.

Factori psihosocialiFactori ecologici :

- prenatali ;- perinatali ;- postnatali.

Factori de ordin biologic, ereditari, genetici Factori genetici nespecifici(poligenici)

Aceştia nu pot fi individualizaţi clinic sau genetic. Formează grupa cazurilor “aclinice” sau endogene (debilitatea endogenă subculturală sau familială) ce cuprinde majoritatea deficienţilor mintali lejer şi de gravitate medie. Această categorie de factori pune în evidenţă corelaţia dintre coeficientul de inteligenţă al deficientului cu cel al rudelor sau prin studil comparativ al gemenilor. De exemplu, 27% dintre fraţii deficienţilor mintali au diferite grade de nedezvoltare intelectuală; un procent de 40% de deficienţi mintali în cazul în care un părinte este deficient mintal şi 80% când ambii părinţi sunt deficienţi; concordanţa de 100% pentru monozigoţi sau dizigoţi. Factori genetici specifici care determină sindroame numeroase, foarte rare, ca de exemplu :

- aberaţii cromozomiale: sindromul Turner, aberaţia unui cromozom sexual; sindromul Down sau trisomia 21, la care apare aberaţia la cromozomul supranumerar autonom;

- indroame datorate unor deficienţe specifice a genelor ca :ectodermoze congenitale (scleroza tuberoasă Bourneville);

- dismetabolii : dislipoidoze (idioţia amaurotică Tay-Sachss, maladia Hunter); - disproteidoze (degenerescenţa hepato-lenticulară ); - dismetaboliile hidraţilor de carbon (galactozemia, hipoglicemia idiopatică);- disendocriniile: hipotiroidismul, cretinismul cu guşă familială, diabetul insipid

nefrogen;- anomaliile craniene familiale (microcefalia, unele hidrocefalii, maladia Crouzon,

sindromul Apert). Factori psihosociali

- mediu familial nefavorabil;- carenţe afective şi educative;

18

- factori socioculturali cu rol determinant;- “existenţa” unor diferenţe între coeficientul intelectual al subiecţilor proveniţi din oraşe sau mediu rural, în favoarea primului;- coeficientul mintal invers proporţional cu mărimea familiei, deci coeficientul mintal mediu este cu atât mai scăzut cu cât copiii aparţin unei familii mai numeroase (aceasta se poate raporta şi la ansamblul populaţiei);- condiţii social-economice defavorabile adică nivelul mintal mediu creşte în funcţie de clasa socială şi de resursele economice ale familiei;- corelaţie negativă între coeficientul de inteligenţă şi rangul de naştere ; se apreciază că factorii socio-culturali care au rol în apariţia deficienţei mintale trebuie priviţi sub două aspecte: unul de a recunoaşte caracterul ştiinţific în sensul că mediul constituie un stimulator în procesul de dezvoltare al copilului şi actul de a respinge tentaţia speculativă de segregare a deficienţei mintale. La o extremă se află autorii care consideră că ereditatea este factorul cauzativ fundamental, o antecendenţă deficitară existând la aproximativ 90% dintre deficienţii mintali. La extrema opusă sunt autorii care susţin că numai 10% dintre cazurile de deficienţă mintală sunt efectul transmiterii ereditare. Variaţia atât de mare a datelor este efectul unor deficienţe în metodele de cercetare, şi anume insuficienta izolare a influenţei eredităţii de efectele condiţiilor de mediu. Nici în cazul studiilor realizate pe gemeni, efectele eredităţii n-au fost detaşate în mod suficient de influenţele mediului care au acţionat asupra copiilor încă din perioada dezvoltării lor intrauterine. Frecvenţa mai mare a cazurilor când ambii gemeni univitelini sunt deficienţi mintali (în comparaţie cu cei bivitelini) nu poate fi pusă exclusiv pe seama faptului că gemenii monozigoţi au acelaşi potenţial genetic. La gemenii univitelini condiţiile prenatale sunt mult mai asemănătoare decât cele ale bivitelinilor. Primii au, de regulă, aceeaşi placentă şi acelaşi sac amniotic. În general se admite că prin ereditate nu se transmite deficienţa mintală ca atare, ci anumite particularităţi anatomo-fiziologice care vor influenţa relaţiile copilului cu mediul. În unele cazuri, influenţa genetică asupra dezvoltării psihice are un caracter mai direct, printr-o anumită structură morfologică, cum este în cazul microcefaliei familiale. Alteori, deficienţa mintală este determinată de ereditate într-un mod indirect, prin transmiterea unei deficienţe în metabolismul anumitor substanţe .În această categorie intră de exemplu, oligofrenia fenilpiruvică. O situaţie asemănătoare are loc în cazul galactosemiei, când, pentru asigurarea dezvoltării normale a intelectului, trebuie suprimată din alimentaţia copilului galactoza, al cărui metabolism este tulburat, ca efect al transmiterii ereditare. Cât priveşte problema modului de transmitere a deficienţei mintale, există date pentru câteva sindroame. Astfel, se consideră că se transmite pe calea genelor recesive: oligofrenia fenilpiruvică, microcefalia familială, cretinismul. Prin gene dominante se transmite: scleroza tuberoasă, neurofibromatoza.

Factori ecologici :

I. Factori prenatali :

Infecţiile de natură diferită :

19

-infecţiile de natură virotică. S-a observat că mamele care au suferit de rubeolă în timpul sarcinii pot da naştere unor copii deficienţi mintali. Urmările bolii sunt cu atât mai pronunţate, cu cât ea are loc într-o perioadă mai timpurie a sarcinii.

- infecţiile de natură bacteriană. În general, fetusul este apărat de bacteriile din organismul mamei; de exemplu, cazurile de tuberculoză congenitală sunt extrem de rare. Cu totul alta este situaţia în cazul sifilisului. Molipsirea copilului se datorează pătrunderii treponemei prin placentă. Uneori copiii cu sifilis congenital par normali în primii ani după naştere, până în momentul în care boala ia un caracter acut, ceea ce duce la o deteriorare a nivelului intelectual şi la tulburări de conduită. La unii deficienţi mintali, din cauza sifilisului congenital, se produc anumite anomalii somatice: nasul în formă de şa, keratite, dinţi neregulaţi etc.

- infecţiile cu protozoare. Toxoplazmoza congenitală este efectul unei molipsiri de la mamă. Toxoplazmoza este produsă de un protozoar (toxoplazma) purtat de diferite animale domestice sau sălbatice (în special, de câini), putând exista la adulţi în formă latentă. Efectele negative ale toxoplazmozei asupra dezvoltării copilului sunt cu atât mai pronunţate, cu cât infectarea mamei are loc într-o fază mai timpurie a sarcinii. Se poate întâmpla ca infectarea să se producă şi după naştere, luând forma unei encefalite, după care se constată degradarea intelectului

O altă categorie de cauze cuprinde diferite condiţii de gestaţie de natură anatomo-fiziologică

2. Incompatibilitatea factorului RH Majoritatea persoanelor au în sânge factorul RH, adică au un RH pozitiv. Se poate întâmpla ca o mamă cu RH negativ (al cărei sânge nu conţine factorul RH) să fie purtătoarea unui copil cu RH pozitiv, moştenit de la tată. Trecerea unor particule RH pozitive de la fetus la mamă este un fenomen relativ rar, ceea ce face ca deficienţa mintală să nu apară în toate cazurile în care există o necorespondenţă între RH-ul mamei şi cel al copilului. Se consideră că numai la 5% din cuplurile: tatăl RH pozitiv şi mama RH negativ – apar copii deficienţi mintali. Deficienţa mintală provocată de incompatibilitatea factorului RH este însoţită de pronunţate tulburări ale motricităţii (coreo-atetoze). Efectele negative pot fi diminuate prin efectuarea copilului de transfuzii de sânge.

3.Cauze chimice şi hormonale. Deşi contribuţia diferitelor substanţe chimice în apariţia deficienţelor mintale nu

este pe deplin stabilită, se recomandă totuşi o utilizare limitată a alcoolului, tutunului şi a diferitelor tranchilizante în timpul sarcinii. S-a mai stabilit că în cazul mamelor cu diabet netratat procentul copiilor deficienţi mintali este mai mare decât la grupul de control.

4.Vârsta părinţilor. Pe baza statisticilor s-a stabilit că la mamele în vârstă de peste 45 ani riscul de a

da naştere unui copil deficient mintal creşte, mai ales dacă înainte ele n-au născut alţi copii. Neprielnică se dovedeşte şi vârsta fragedă a mamei. Astfel, la mamele care au avut mai mult de 3 naşteri înainte de a împlini vârsta de 20 ani, creşte procentul copiilor prematuri şi cu diferite anomalii ale sistemului nervos.

20

5. Emoţiile puternice ale mamei în timpul sarcinii constituie un alt factor. Se presupune că influenţa negativă a emoţiilor (o spaimă puternică, neacceptarea afectivă a sarcinii etc.) acţionează prin substanţele biochimice care intră în circuitul sanguin. În plus, anxietatea îi produce mamei anorexie, ceea ce va determina subnutriţia.

6. Radiaţiile constituie un alt factor ce poate afecta dezvoltarea prenatală a copilului, mai ales în primele 5 luni de sarcină.

II. Factori perinatali

Naşterea constituie, mai ales în cazul unui travaliu prelungit sau a unei naşteri precipitate, o încercare grea pentru organismul copilului. Anumite traumatisme produse în această etapă pot deveni cauze a deficienţei mintale, mai ales dacă au acţionat şi alţi factori predispozanţi.

1. Asfixia copilului şi starea de hipoxie(anoxie) este o cauză cu multiple consecinţe. Celulele corticale fiind extrem de sensibile la deficitul de oxigen, asfixia prelungită peste o anumită durată poate determina modificări ireversibile. Asfixia este provocată de multiple cauze: strangularea în timpul naşterii cu cordonul ombilical, aspirarea mucusului, prezenţa lichidului amniotic în plămâni, administrarea unor doze prea puternice de anestezice mamei în timpul naşterii, existenţa unor reflexe respiratorii slabe, mai ales la copiii prematuri. Asfixia poate avea loc şi în uter, din cauza modificărilor regresive ale placentei , atunci când naşterea nu se produce la termen. Asfixia este uneori atât de gravă încât copilul se află în stare de moarte aparentă (asfixie albastră), alteori indicii sunt puţin evidenţi. În acest din urmă caz, existenţa hipoxiei poate fi dedusă doar din apariţia stărilor convulsive, a insomniilor prelungite sau, din contra, din starea de torpoare, de febră inexplicabilă.

2. Hemoragia- ( subdurală, intracerebrală, intraventriculară, meningeală) este un alt factor ce poate determina deficienţa mintală. Trebuie specificat că traumatismele amintite sunt frecvente la nou-născuţi, dar de cele mai multe ori sângele se resoarbe repede. Alteori, însă se formează hematoame care, sclerozându-se, împiedică formarea neuronilor din regiunea respectivă sau din regiunile asociate funcţional. Se poate întâmpla ca aceste hemoragii să ducă la o creştere a presiunii intracraniene.

3. Traumatismele de natură mecanică ( prin acţiunea forcepsului asupra craniului sau lovirea acestuia de oasele pelviene ale mamei) provoacă deficienţă mintală în cazuri mai rare decât s-a crezut în trecut. Copiii care au suferit traumatisme la naştere prezintă în mod frecvent tulburări ale motricităţii de natură cerebrală: pareze, paralizii. La unii dintre ei se observă crize convulsive, uneori chiar cu pierderea conştiinţei, atacuri ce pot fi confundate cu epilepsia. Copiii cu paralizie cerebrală pot prezenta diferite grade de dezvoltare intelectuală; astfel, unii dintre ei sunt idioţi, alţii au intelect normal.

4. Prematuritatea - Se consideră prematur un copil care are la naştere mai puţin de 2500 g. Cercetările au stabilit că la copiii prematuri – care au avut la naştere 1500 g. – se întâlnesc cazuri mai frecvente de deficienţă mintală şi de tulburări de adaptare. Se

21

subliniază că nu prematuritatea în sine produce deficienţa mintală, ci factorii care au determinat însăşi prematuritatea, de exemplu, anumite condiţii de gestaţie (hrana insuficientă sau inadecvată, anumite boli infecţioase etc.).De asemenea, prematuritatea favorizează apariţia hemoragiilor perinatale. Frecvenţa cazurilor de deficienţă mintală ca efect al factorilor perinatali ar fi de 1-2% din totalul deficienţilor ; alţi autori însă au găsit o frecvenţă mai mare, de 5-10%. Se consideră că deficienţa mintală de origine perinatală prezintă un prognostic relativ favorabil. Printr-o exersare susţinută, în perioada dezvoltării intensive a sistemului nervos, are loc un proces de compensare. III. Factori postnatali

1.Cele mai frecvente cazuri de deficienţă mintală postnatală sunt provocate de diferita forme de meningită sau de encefalită; după unii autori, 11% din totalul deficienţilor mintali sunt de origine infecţioasă postnatală. Copiii cu o evoluţie anterioară normală pot prezenta după meningită şi, mai ales, după encefalită deficienţă mintală mai mult sau mai puţin profundă. Deficienţa mintală cu o astfel de origine este însoţită de o iritabilitate crescută, de o stare de agitaţie motrică accentuată. Urmările negative ale bolii asupra psihicului vor fi cu atât mai pronunţate, cu cât procesul inflamator a fost mai extins.Afectarea nivelului intelectual depinde însă în cea mai mare măsură de vârsta la care a avut boala. Copiii mai mici de 2 ani prezintă în cele mai multe cazuri deficienţă mintală, în timp ce copiii mai mari sau tinerii pot rămâne cu un intelect normal.

2. Traumele mecanice Deficienţa mintală poate fi provocată la vârstele timpurii, de o cădere, de o lovitură puternică a craniului, care a provocat o fractură a acestuia, sau hemoragii intracraniene. Înafară de deficienţa mintală, la aceşti copii se instalează o stare de iritabilitate, de instabilitate emotivă, capacitate redusă de lucru, deficienţe pronunţate de memorie.

3. Factorii nutriţionali şi toxici . Carenţa cronică a proteinelor, deshidraterea provocată de gastroenteritele infantile prelungite sunt factori consideraţi de unii cercetători drept cauze ale deficienţei mintale, dacă acţionează în etapa timpurie a dezvoltării. Intoxicaţiile cu monoxid de carbon, arsenic şi plumb, atunci când nu provoacă moartea, pot cauza ca efect al inflamaţiilor creierului, deficienţă mintală şi instabilitate emotivă.

4. Epilepsia se întâlneşte destul de frecvent la deficienţii mintali, mai ales la cei cu leziuni ale creierului. Interacţiunea dintre epilepsie şi deficienţa mintală este complexă. De multe ori, cele două fenomene coexistă, fiind provocate de o cauză comună. De asemenea, în cele mai multa cazuri, epilepsia nu produce o deteriorare mintală. În cazuri mai rare însă, crizele epileptice frecvente şi puternice pot provoca la copii deficienţă mintală, ca efect al unor fenomene de anoxie, al unor modificări vasculare etc.Cazurile de deficienţă mintală de natură epileptică sunt destul de rare, aproximativ 1% din totalul deficienţilor. Insuficienţa intelectuală a acestor copii este de cele mai multe ori însoţită de o iritabilitate extrem de pronunţată, de accese de furie şi acte de violenţă, care pun numeroase dificultăţi procesului educaţional.

22

5. Traumatismele afective pot, de asemenea, provoca deficienţă mintală. S-a constatat, de exemplu, că nivelul mintal al sugarilor despărţiţi de mama lor a scăzut proporţional cu durata despărţirii. Revenirea copilului la mamă a dus la recuperarea deficitului, care a fost cu atât mai completă, cu cât durata separării a fost mai mică.

6. Izolarea copilului de mediul social, începând de la o vârstă timpurie, nu numai că blochează în mod marcant dezvoltarea sa intelectuală, dar lasă urme şi în structura ţesutului nervos. Se cunosc puţine cazuri care ilustrează această situaţie, dar de fiecare dată modificările psihice au fost atât de pronunţate, încât efectele negative ale absenţei madiului uman sunt pe deplin stabilite.

DEPISTAREA ŞI EXAMINAREA COPILULUI

DEFICIENT DE INTELECT

DEPISTAREA

Depistarea copilului deficient mintal este un act complex care cuprinde cel puţin două aspecte : cunoaşterea şi orientarea spre un specialist în vederea precizării diagnosticului. Cunoaşterea, parte a depistării, înseamnă sesizarea unor simptome, a unor particularităţi morfo-funcţionale care diferenţiază sau încep să diferenţieze copilul deficient de restul copiilor. Mama şi familia care vin în contact cu copilul şi care se ocupă de îngrijirea şi creşterea lui sunt primii care trebuie să observe, să sesizeze atunci când copilul începe să se diferenţieze de ceilalţi. De asemenea, medicii pediatrii sunt primii specialişti care trebuie să valorifice semnificaţia unor simptome sau trăsături care deviază creşterea şi dezvoltarea copilului de la normă. Depistarea nu înseamnă însă numai cunoaşterea unor simptome, ci presupune şi orientarea lui spre un specialist în vederea precizării diagnosticului. Depistarea este un filtru : nu înseamnă însă că toţi copiii orientaţi spre precizarea diagnosticului sunt deficienţi mintali. Depistarea este un semnal de alarmă pe care-l trage mama, medicul pediatru, asistenţa medicală sau educatoarea. Depistarea precoce este o condiţie importantă a eficienţei terapiei complexe. De aceea, depistarea precoce este unul din imperativele majore ale medico-psiho-pedagogiei deficientului mintal. O depistare precoce se consideră până la vârsta de 6 ani, adică până la punerea problemei şcolarizării copilului.

Organizarea unei depistări precoce eficiente implică pe de o parte o bună cunoaştere a dezvoltării psihomotrice a copilului normal şi pe de altă parte existenţa unor instrumente accesibile în vederea determinării periodice a nivelului de dezvoltare psiho-motrică a copilului. Psihomotricitatea include participarea diferitelor procese şi funcţii

23

psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de răspuns. Conţinutul psihomotricităţii include : schema corporală, coordonarea dinamică, lateralitatea, coordonarea statică-echilibrarea, coordonarea perceptiv-motrică. Una dintre problemele principale ale dezvoltării psihomotricităţii este dezvoltarea locomoţiei. În general evoluţia copilului trebuie urmărită sub aspectul a patru domenii comportamentale : a) motor; b) cognitiv; c) verbal; d) socio-afectiv. Fişele de dezvoltare psiho-motrică sunt definite ca nişte instrumente de urmărire a dezvoltării psiho-motorii a copilului între 0-6 ani şi de depistare precoce a tulburărilor neuropsihiatrice şi mai ales a copiilor cu deficienţă mintală în vederea intervenirii la timp cu o terapie adecvată.

EXAMINAREA COPILULUI DEFICIENT DE INTELECT

EXAMINAREA PSIHOLOGICĂ

Scopurile şi sarcinile examenului psihologic

Deficienţii mintali sunt examinaţi psihologic până la vârsta şcolară, cand copilul este adus la consultaţii de părinţi pentru întârzieri în dezvoltarea psihomotorie. În acest caz scopul examenului psihologic este dublu: 1) trebuie să stabilească nivelul mintal şi să ofere toate informaţiile şi concluziile în legătură cu gradul şi structura mintală a deficientului; şi 2) trebuie să releve direcţiile în care trebuie să se desfăşoare activitatea terapeutică în vederea recuperării.De cele mai multe ori cazul vine la consultaţii din şcoala generală de masă, prezentând un eşec şcolar global. Psihologul trebuie să investigheze în primul rând nivelul mintal, inteligenţa, pentru a vedea în ce măsură acest factor este determinant în eşecul şcolar. În aceste cazuri examinarea psihologică are ca scop principal şcolarizarea adecvată şi obţinerea unui randament corespunzător. Astfel, examenul psihologic vizează două scopuri: 1) să releve ansamblul factorilor care determină eşecul şcolar; 2) să pună în evidenţă întreg potenţialul educativ al cazului pentru a putea formula direcţiile în care se poate lucra cu copilul.

Uneori psihologul trebuie să examineze copii trimişi de şcoala ajutătoare care fie că nu fac faţă procesului de învăţământ, fie consideră că ar putea să urmeze şcoala generală.

În practica clinică curentă se cer frecvent o serie de examinări psihologice în vederea orientării profesionale a tinerilor care au absolvit şcoala ajutătoare sau care se găsesc în clasele superioare ale şcolii generale. În acest caz psihologul urmăreşte să stabilească nivelul mintal, nivelul aptitudinilor profesionale şi maturarea psiho-socială. OBIECTIVELE EXAMENULUI PSIHOLOGIC

În cadrul examenului psihologic se analizează următoarele aspecte : Dezvoltarea psiho-motorie

24

Se poate stabili nivelul atins de dezvoltarea psihomotorie, se poate calcula coeficientul de dezvoltare şi se pot releva domeniile în care dezvoltarea este deficitară. Dezvoltarea psihomotorie se examinează de regulă la copiii mici (0-5 ani) şi stă la baza depistării precoce a copilului deficient mintal. Nivelul mintalÎn această direcţie se poate stabili vârsta mintală (V.M.), coeficientul de inteligenţă (Q.I.), structura mintală, indici de deteriorare mintală, indici semnificativi pentru dizarmoniile cognitive. Investigarea nivelului mintal este fundamentală pentru examenul psihologic al deficientului mintal; el este necesar atât în diagnosticul diferenţial, cât şi în evaluarea posibilităţilor educaţionale în general, a posibilităţilor de învăţare în special. Motricitatea Este unul din aspectele principale pentru diagnosticul deficienţei mintale; se poate investiga motricitatea generală, dinamică şi statică, echilibrul, praxiile, dexteritatea manuală, lateralitatea, sincineziile, coordonările. Funcţiile senzoriale şi perceptiv-motriceSe pot investiga funcţiile: auditivă, vizuală, gnoziile, somatognoziile, percepţiile de mărime, formă, greutate, maturarea funcţiei vizual-motrice, ritmul. Atenţia Volumul atenţiei, calităţile atenţiei, posibilităţile de concentrare, spiritul de observaţiei, tulburările atenţiei. MemoriaMemoria vizuală, memoria auditivă, memoria cuvintelor, memoria numerelor, memoria imediată, fidelitatea memoriei, tulburările memoriei.LimbajulAspectul fonetic, nivelul vocabularului, structura gramaticală, înţelegerea limbajului, posibilităţile de verbalizare, citirea, scrierea. PersonalitateaStabilitatea emotivă, afectivitatea, trăsăturile de personalitate, impulsivitatea, agresivitate, toleranţă la frustraţii.Maturarea psiho-socialăNivelul maturării psiho-sociale, domeniile în care maturarea este întârziată.Posibilităţi de învăţareSe poate examina capacitatea se învăţare, posibilităţile de formare a unor deprinderi practice, domeniile în care interesul şi învăţarea este mai facilă.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL

Complexitatea sindromului de deficienţă mintală se caracterizează prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive consecinţă a unor cauze eredo-congenitale sau apărute în cursul primei copilării impune stabilirea diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte:

- în cadrul sindromului de deficienţă mintală după criteriul gravităţii deficienţei;- discriminarea faţă de stările psihopatologice cu simptomatologie apropiată;- în raport cu fenomenologia psihopatologică inclusă în clasificarea nosologică

psihiatrică.

25

1) Diagnosticul diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală

Sindromul de deficienţă mintală este o entitate nosologică complexă. Formele clinice sunt extrem de multiple în funcţie de natura etiologică, de gravitatea deficienţei, de modul de organizare a personalităţii. Aşa se explică varietatea tabloului simptomatologic în domeniul somatic, neurologic, psihopatologic. Această realitate implică precizarea diagnosticului diferenţial pentru a releva gradul de gravitate al deficienţei mintale: lejeră, medie, profundă. Criteriul psihometric şi cel şcolar pot constitui doi indicatori care conduc la precizarea diagnosticului diferenţial în cadrul categoriei de deficienţă mintală urmărindu-se parametrii de diferenţiere : capacitatea de adaptare la grupul social de diverse densităţi, ritmul de dezvoltare.

2)Diagnosticul diferenţial faţă de stările cu simptomatologie apropiată

Existenţa a numeroase tablouri simptomatologice apropiate de cel al deficienţei mintale conduc la numeroase confuzii cu implicaţii în stabilirea prognozei, a depistării posibilităţilor de perfectibilitate, de echilibrare a planului terapeutic medico - psiho-pedagogic adecvat. Deficienţa mintală trebuie diferenţiată de :- persoanele cu dezvoltare psihică normală dar neinstruite,- întârziere mintală (pedagogică si şcolară);- pseudodebilitate mintală;- stările de întârziere mintală determinate de unele deficite senzoriale.

a) Diagnosticul diferenţial în raport cu persoanele cu dezvoltare psihică normală Acest diagnostic este destul de dificil de stabilit, cunoscând că între normalitate şi deficienţă mintală este o zonă mare, cu fenomenologie psihopatologică extrem de variată. Criteriul diferenţelor rezidă în faptul că persoana cu dezvoltare psihică normală poate evolua, chiar tardiv, dacă este pusă în condiţii de instruire şi educaţie, comparativ cu deficientul mintal care nu poate depăşi un anumit plafon al gândirii concrete.

b) Întârzierea mintală (pedagogică şi şcolară) Întârziere mintală este o insuficienţă determinată de un deficit de dezvoltare având însă o structură mintală normală, un potenţial intelectual ce nu poate fi valorificat ca o consecinţă a unor:

- carenţe educative (neexersare educativă);- un mediu socio-cultural deficitar şi caracterizat prin insecuritate;- a unor carenţe de natură afectivă simplă care se caracterizează prin : inhibiţie,

indiferenţă, lipsă de curiozitate, judecată puerilă, dependenţă de anturaj;- a abandonului familial sau a unei hiperprotecţii familiale (familie gregară,

sentiment de insecuritate, situaţii conflictuale, hospitalism familial); Întârzierea mintală se manifestă în perioada educaţiei în familie şi, mai ales, în cea şcolară ca o consecinţă a utilizării inadecvate a echipamentului normal. Este o categorie susceptibilă de ameliorare prin metode pedagogice adecvate şi, spre deosebire de deficienţa mintală, este în principiu reversibilă dar poate deveni ireversibilă în anumite

26

condiţii, prezentând simptomatologie psihopatologică similară cu cea a deficienţei mintale. Dificultatea de diferenţiere constă în faptul că întârziere mintală nedepistata la timp, fără a fi supusă unui tratament psiho-pedagogic adecvat, poate dobândi configuraţia deficienţei mintale propriu-zisă, devenind în consecinţă ireductibilă.

c ) Pseudodebilitate mintală

Pseudodebilitatea mintală este un deficit aparent şi reversibil al inteligenţei, ce apare la subiecţi cu potenţial intelectual intact, deci cu virtuozităţi normale, sesizabilă atât la probele de performanţă cât şi la cele de raţionament verbal. Un indiciu major pentru a decela falsa debilitate mintală este decalajul între nivelul mintal şi cel şcolar. Pseudodebilitatea mintală camuflată dă iluzia unei persoane cu cunoştinţe relativ normale, dar cu adaptare socială deficitară, aidoma deficientului mintal. Pseudodebilitatea mintală implică două accepţiuni.i)De “diagnostic eronat”, corespunzătoare cazurilor în care falsa debilitate este o consecinţă a incapacităţii fizice temporare; a unor deficienţe senzoriale; a unor carenţe afective; a unei atitudini greşite a examinatorului în etapa stabilirii diagnosticului sau ii)a utilizării unor instrumente inadecvate pentru fixarea diagnosticului. În aceste situaţii , evoluţia ulterioară contrazice prima “impresie clinică” , fapt ce acordă erorilor de diagnostic un statut de entitate clinică. Simptomatologia pseudodebilităţii mintale şi a deficienţei mintale este identică, dar etiologia lor este diferită.

Simptomatologia pseudodebilităţii mintale este extrem de variată.După A.Rey cele mai relevante tipuri sunt :

- o dezvoltare generală lentă;- un retard evident în ceea ce priveşte volumul de informaţii, cunoştinţe, ce

caracterizează retardul educativ, pedagogic;- un nucleu de tulburări instrumentale de tip disfazic (dislexie, disgrafie,

discalculie), de tip praxic (nedibăcia mişcărilor, lipsa de precizie, discalculia )etc. Complexul de simptome este însoţit şi de o constelaţie eterogenă formată din: pierderea apetitului de învăţare ca o consecinţă a eşecurilor; reacţii de învăţare nesigure şi stereotipe; incapacitate persistentă de a cele învăţate; emotivitate exagerată , inhibiţie până la mutism, timiditate, atitudine defensivă sau de agresivitate. Toate aceste simptome conduc la instalarea eşecului şcolar.

Etiologia pseudodebilităţii se poate sintetiza în :- pierderea senzorială : vizuală sau auditivă;- incapacitatea fizică temporară;- deficienţe motorii;- privaţiuni culturale ca urmare a unui mediu social sau familial sărac sau a unei

şcolarizări inadecvate;- tulburări afective ce conduc la inhibiţia funcţiilor intelectuale, din care

preponderente pot fi : frica se eşec, reacţia agresivă a părinţilor sau a profesorilor faţă de rezultatele slabe la învăţătură ale copilului, atitudinea de ostilitate sau de pasivitate, neîncredere care conduce la pierderea apetitului de învăţare şi la inhibiţia procesului de maturizare afectivă.

27

În ultima perioadă, cercetările subliniază rolul exclusiv al factorilor exogeni, de natură ambietal - educativă, în mod deosebit a factorilor de privaţiune culturală şi în consecinţă pseudodebilitatea mintală este susceptibilă de o remitere completă. Clasificarea pseudodebilităţii. Varietatea simptomatologică a condus pe cercetători la stabilirea unor clasificări clinice, forme de pseudodebilitate mintală diferită. Grace Arthur distinge cinci grupe de psedodebilitate :- pseudodebilitate cu inaptitudini specializate;- pseudodebilitate cu retarduri de limbaj, dar cu aptitudini non-verbale normale;- pseudodebilitate determinată de maladii, dar fără a opri dezvoltarea intelectuală;- pseudodebilitate mintală determinată de leziuni traumatice cerebrale ce antrenează deficite intelectuale specializate, dar cu alte sectoare intacte;- pseudodebilitate mintală cauzată de handicapuri fizice, de tulburări de auz sau vedere care antrenează eşecuri şcolare. După A.Rey pseudodebilitatea mintală poate avea mai multe forme :

- retard simplu- caracterizat prin dezvoltare generală lentă ;- retard educativ, pedagogic- caracterizat prin insuficienţe privind nivelul

informaţiilor sau a tehnicilor de muncă independentă;- surdomutitate, încetinirea procesului de dezvoltare mintală ca urmare a unui

limbaj insuficient dezvoltat, consecinţă a unor dizabilitati de auz;- retardul electiv de limbaj (mutitatea, afazia congenitală), caracterizat prin

dezvoltare lentă a acestuia, deşi manifestă o inteligenţă precoce;- retard în diverse sectoare de activitate: nesiguranţa mişcărilor, dificultăţi lexice,

oboseală mintală excesivă

d)Stările de întârziere mintală determinate de deficite senzorialeA.R.Luria avertizează că diagnosticul diferenţial trebuie să se stabilească şi faţă

de “copiii care prezintă deficienţe senzoriale, tulburări parţiale şi periferice, dar cu o dezvoltare normală a copiilor”. Acestea formează stările cele mai confuze şi este greu de stabilit atât relaţia de dependenţă reciprocă, cât şi fondul pe care este structurată una sau alta din aceste perturbări.

Diagnosticul diferenţial în raport cu fenomenologia psihopatologică

Raportul dintre deficienţa mintală şi fenomenologia psihopatologică generală nu este clarificat, constituie încă o problemă controversată, dând naştere la numeroase opinii ca urmare a dificultăţilor de discriminare.După C.Gorgos diagnosticul diferenţial se stabileşte cu : - stările defectuale de tip psihopatoid, ce presupun dezvoltarea psihomotorie normală până la vârsta la care intervine afecţiunea a cărei evoluţie determină defectivitatea;

- alte stări deteriorate în care dezvoltarea psihică este normală până la data îmbolnăvirii (afecţiuni toxice, traumatice, degenerative etc.);

- tulburări de dezvoltare ale personalităţii;- psihozele cu evoluţie (autism infantil);

28

- deficitele senzoriale primare, care prin reducerea posibilităţilor de comunicare, pot conduce la o întârziere mintală uşoară, secundară. Includerea deficienţei mintale în schemele nosologice conduce la o delimitare precisă între acestea şi alte forme psihopatologice, în primul rând cu demenţa precoce, deteriorarea mintală, epilepsia, reacţiile nevrotice şi psihopatice, tulburările de comportament.

a) Deficienţa mintală şi demenţa precoce Diagnosticul diferenţial între aceste două afecţiuni psihice este dificil de precizat. Demenţele sunt considerate ca fiind caracterizate prin scăderea progresivă şi ireversibilă a activităţii psihice, ca o degradare a personalităţii în general, manifestată printr-o involuţie progresivă a funcţiilor de cunoaştere şi afective. Deficienţa mintală se caracterizează prin insuficienţa sau inexistenţa dezvoltării psihice, iar demenţa prin regresia funcţiilor deja elaborate. Esquirol sublinia diferenţa esenţială dintre aceste două entităţi, relevând caracterul “câştigat” al demenţei, şi anume că “ omul demenţial este un bogat devenit sărac” sau că “dementul este un bogat care s-a ruinat, debilul este născut sărac şi rămâne sărac”.

b) Deteriorarea mintalăDeteriorarea mintală desemnează un deficit mintal global reversibil, temporar sau

definitiv, ca urmare a leziunilor organice sau funcţionale ale creierului, a unor boli mintale sau îmbătrâniri fiziologice. Deteriorarea mintală este definită ca diferenţă între eficienţa anterioară şi eficienţa actuală ce poate fi măsurată prin diverse probe (scara Wechsler, Raven ). Se diferenţiază de deficienţa mintală prin retardul global de maturizare şi rezultate omogene la teste, iar de demenţă prin aceea că deteriorarea mintală desemnează gradele iniţiale sau uşoare de slăbiciune, iar cele de demenţă cazurile de slăbiciune masivă şi terminală.

c) Deficienţa mintală şi epilepsiaAsocierea deficienţei mintale cu epilepsia pune probleme sociologice, educative şi

terapeutice particulare. Frecvenţa epilepsiei în cazurile de deficienţă mintală este de 4,1%, de5,8% la debilii mintali.

d) Deficienţa mintală şi psihogeniileRaportul dintre psihogenii şi deficienţa mintală este încă controversat, greu de

discriminat. Simptomatologia clinică a psihogeniilor este în general polimorfă, din care reacţiile psihice patologice de intensitate psihotică şi nevrotică se manifestă şi în diverse tipuri clinice de deficienţă mintală, mai frecvent la deficienţa mintală severă şi profundă. Toate psihozele infantile pot să comporte un aspect deficitar, mai mult sau mai puţin important, precum în toate deficienţele mintale pot coexista elemente psihotice. Prezenţa stărilor psihotice în deficienţa mintală la copil a fost semnalată pentru prima dată de E.Kraepelin .

e) Deficienţa mintală şi delicvenţa

29

Actele delictuale la deficienţii mintali nu trebuie asimilate cu cele ale delicvenţilor care nu sunt condiţionate de insuficienţa cognitivă, ci de inadaptare socială, de carenţele educaţionale din mediul şcolar sau familial. Deficienţa mintală nu se poate considera nici ca o stare de “predelicvenţă”. Plecând de la teza că majoritatea cercetărilor au evidenţiat la delicvenţi o încărcătură patologică importantă în ontogeneză, s-a dovedit experimental că în cazurile handicapului intelectual se constată un procent de 65% în raport cu 15% copii cu o dezvoltare normală a unei bogate patologii în prima copilărie, o scădere a randamentului şcolar şi prezenţa unor forme reactive de tip agresiv-ofensiv. Eşecul şcolar produce fenomenul de suprasolicitare, de supratensionare şi implicit de nonintegrare, iar actul delictual devine o soluţie de ieşire din această stare, fiind de altfel şi ocale de stingere a stării conflictuale.

Cercetările comparative întreprinse pe loturi de copii normali, deficienţi intelectuali nedelicvenţi şi deficienţi intelectual delicvenţi stabilesc următoarele concluzii :

- aproximativ 70% dintre familiile infractorilor minori sunt dizorganizate în functionalitatea lor;

- ambianţa culturală a familiei schimbă procesul motivaţional al copiilor faţă de activitatea de învăţare şi de culturalizare, potenţează refuzul de integrare prin cultură, recurgând la infracţiuni de tipul: furt, vagabondaj, prostituţie etc.;

- mediul familial ostil cultural şi afectiv determină extrapolarea copilului şi plasarea lui în grupul din stradă, unde intră sub influenţa elementelor delicvente. Un procent de 76% din totalul copiilor cu adeziune la viaţa dezorganizată a străzii, cu tendinţe spre vagabondaj este constituit din deficienţi intelectual. Principii terapeutice. În vederea prevenirii fenomenului predelicvenţial se apelează la un complex de terapie educaţional-integrată constituit din acţiunile:

- folosirea unui sistem de solicitări diferenţiate în funcţie de posibilităţile reale ale copilului;

- organizarea sistemului de orientare şcolară şi profesională ca mijloc de prevenire a dezintegrării sociale, direcţionate pe baza unei prognoze integrative, indicate de aptitudinile copiilor cu activitate intelectuală insuficientă;

- utilizarea fişelor de prognoză a personalităţii, a capacităţii sau noncapacităţii integrative;

- iniţierea unor acţiuni de igienă mintală;- captarea afectivă şi îndrumare individuală şi competentă a copiilor cu prognoză

incertă printr-o muncă de echipă de specialişti deoarece problema delicvenţei este pluridimensională.

CLASIFICAREA DEFICIENŢEI MINTALE

În clasificarea deficienţei mintale se poate vorbi de un polimorfism. Criteriile de clasificare diferă. Sunt autori care apelează la gradul de intensitate, la incapacitatea

30

funcţională a deficienţei, alţii la gradul de adaptare la situaţii particulare sau la o clasificare dihotomică – intrinsec şi extrinsec.

a) Clasificare după gradul de intensitate al deficienţei :- deficienţă lejeră-cu posibilităţi de dezvoltare maximală a capacităţilor, susceptibili de autonomie relativ totală, fără a fi necesar un imbold sau un ajutor exterior.- deficienţă medie / moderată – sau gravitate intermediară, cu şanse de readaptare şi posibilităţi de integrare socio-profesională, în urma unei intervenţii pedagogice specializate ;- deficienţă gravă sau severă care nu poate să ajungă la o autonomie fiind necesară o supraveghere permanentă ţi condiţii speciale de influenţă pedagogică şi pregătire manual-profesională. b) Clasificare după gradul de adaptare la situaţii particulare:- deficienţă de ambianţă - ce decurge din necesitatea de a stabili un echilibru între posibilităţile reale ale deficientului şi solicitările mediului înconjurător;- deficienţă de situaţie – se referă la cazurile de subiecţi limitaţi în capacităţile lor în raport cu solicitările unor situaţii particulare. Aşa se explică de ce este necesar să se studieze situaţiile de viaţă şi de muncă la nivelul micro şi macro social, pentru a se realiza o concordanţă între acestea şi aptitudinile persoanei deficiente. Problematica deficienţei de ambianţă şi de situaţie are implicaţii în orientarea şcolară şi profesională, în organizarea ergonomică a activităţii, având totodată şi o valoare de prognoză. c) Clasificare după criteriul binar- deficienţă intrinsecă- datorată unor caracteristici personale ale individului pe care acesta nu le poate înlătura;- deficienţă extrinsecă – determinată de mediul sau situaţia socioculturală a individului : sărăcie, privare materială, discriminare rasială sau etnică, traiul într-o zonă geografică nefavorabilă. d) Clasificare după serviciile de care beneficiază Tendinţa de integrare în comunitate determină şi o nouă viziune în clasificarea deficienţei. Clasificarea nu are loc în funcţie de categoriile obişnuite, ci în funcţie de serviciile de care au nevoie pentru a găsi un loc de muncă şi pentru a putea exersa, pe un timp îndelungat, o activitate productivă, precum şi de mediu, care trebuie să se moduleze în funcţie de subiect şi de situaţia în care se găseşte la un moment dat. În critica sistemului tradiţional de clasificare, susţinătorii principiului integrării în comunitate aduc următoarele argumente :

- categoriile clasice pierd din vedere diferenţele individuale; sistemele tradiţionale pleacă de la principiul că dificultăţile deficienţei rezidă numai în individ;

- individul este clasat în clasificarea tradiţională numai într-o singură categorie, dar, adesea , acesta se caracterizează prin handicapuri asociate;

- categoriile clasice cataloghează indivizii sub etichete care duc la stigmatizare;- categoriile clasice se caracterizează printr-o tendinţă statică, nu ţin seama de

evoluţia şi schimbările survenite în evoluţia sau situaţia deficientului.

31

O problemă dificilă o constituie clasificarea deficienţei mintale ţinând seama de marea varietate a formelor şi tipurilor clinice, de paleta largă a etiologiei şi de simptomatologia extrem de bogată. Din multitudinea clasificărilor prezentăm în mod sintetic câteva dintre acestea :

a) Codificare medicală

Ea utilizează în genere noţiunile gen de oligofrenie, deficienţă mintală, întârziere sau înapoiere mintală, înglobând în aceste noţiuni gen toate formele şi gradele de nedezvoltare mintală.Codificarea UNESCO 1983 :- întârziere mintală lejeră qi=52-66 Binet-Stanfordqi=55-69 Wechsler- întârziere mintală moderatăqi=36-50 Binet-stanfordqi= 40-54 Wechsler- întârziere mintală severăqi= 20-35 Binet-Stanfordqi= 25-39 Wechsler - deficienţă mintală profundă qi= sub 19 Binet-Stanfordqi= sub 24 Wechsler

b) Codificare clinico-psihometrică

Aceasta este concluzionată prin absolutizarea criteriului psihometric : coeficientul de inteligenţă şi vârsta mintală în tendinţa de asintatiza în cifre toate facultăţile intelectuale, transformând deficienţa mintală într-o entitate ce se defineşte printr-un singur simptom şi, în consecinţă, organizarea întregului proces terapeutic pe baza acestuia. Codificarea americană adoptată de OMS : Terman, Binet-Stanford, Cattel :- debilitate lejeră – QI= 68-80- debilitate medie – QI= 52-67- debilitate profundă sau imbecilitate - QI= 36-51- debilitate severă sau idioţie – QI= 20-35- arieraţie profundă- QI= sub 19 D.Wechsler :- inteligenţă de limită – QI= 69-80- arieraţie lejeră - QI= 55-68- arieraţie moderată - QI= 40-54- arieraţie severă - QI= 25-39- arieraţie profundă - QI= sub 24

32

c) Codificarea mixtă medico-educaţional-socială Codificarea mixtă se axează pe criteriile: adaptabilitate la nivel socio-profesional, capacitatea de a dobândi o autonomie personală, profesională, socială, capacitatea de autoprotecţie şi de profit educaţional în urma şcolarizării specializate şi aplicării unei terapii adecvate şi, în consecinţă de plasament adecvat (plasament familial, cămin-spital, cămin-şcoală, cămin atelier, şcoală specială, şcoală profesională, producţie, în condiţii normale de muncă. Codificarea OMS :- deficienţi educabili sau debili uşor – QI=65-70; vm=10 ani; v.c.=14 ani;- deficienţi semieducabili sau debili medii, potenţial recuperabili – QI=50-65; v.m.=9 ani; v.c.=14 ani;- imbecili profunzi şi idioţi irecuperabili – QI= 35-50; v.m.=5 ani;v.c.=14 ani.

d ) Codificarea după modelul biopsihosocial al personalităţii umane

Clasificarea ia în considerare simultan cele trei dimensiuni ale deficienţei mintale : aspectul medical, aspectul funcţional, aspectul social, corelate cu indicatori de dezvoltare (coeficientul intelectual, vârsta mintală, vârsta socială).Forma clinică de funcţionalitate, inabilităţi şcolare : Dificultăţi şcolare sau debilitate şcolară :a) Tulburările de elaborare intelectuală sau deficit de elaborare intelectuală :

- retardul şcolar simplu;- întârziatul pedagogic;- eşecul şcolar;- instabilitatea;- apatia intelectuală;- psihastenia infantilă;- surmenajul intelectual;- inabilitatea intelectuală.

b)Deficitul de natură neurologică :- retardul de dezvoltare;- surditatea verbală.

c)Deficitul socioafectiv :- fobia şcolară;- retardul familial.

d)Deficitul somatopsihic :- insuficienţe senzoriale;- debilitatea fizică;- insuficienţe tiroidiene;- afecţiuni somatice.

e)Deficitul de natură endocrină :- hipertiroidism;- hipofizări;- hipertimie.

33

f)Deficitul şcolar constituţional :- instabilitate psihică;- impulsivitate.

Realizarea unei clasificări a multiplelor forme de deficienţă mintală prezintă o

dificultate deosebită, fie că se utilizează criteriul etiologic, fie criteriul simptomatologic. O clasificare adecvată presupune ca deosebirile dintre grupe să fie mai mari decât cale existente în cadrul unei grupe. Din cauza eterogenităţii extreme a fenomenului deficienţei mintale, această cerinţă este greu de realizat. În plus, se poate întâmpla ca unul şi acelaşi fenomen să fie determinat de cauze diferite. Ca efect al dificultăţilor amintite, încercările de a realiza o clasificare cât mai cuprinzătoare şi mai diferenţiatoare sunt numeroase, fiecare din ele prezentând însă anumite limitări. Una din cele mai vechi clasificări (A.F.Tredgold) utilizează drept criteriu de clasificare natura cauzelor care a produs deficienţa mintală. În acest caz se vorbeşte de forme de deficienţă mintală produse de cauze primare (factori genetici), de cauze secundare (factori de mediu) şi forme de deficienţă mintală cu cauze mixte (ce constau în combinarea celor două categorii de cauze amintite mai sus). Într-o clasificare înrudită (A.A.Strauss) se încearcă o combinare a criteriului etiologic cu cel simptomatologic. în această clasificare, formele deficienţei mintale se consideră a fi de origine endogenă ţi exogenă. Se susţine că formale endogene ale deficienţei mintale se caracterizează prin anomalii neurologice masive şi prezintă un intelectual subnormal. În schimb, în cazurile de deficienţă mintală de natură exogenă – care se datoresc unor traume sau unor infecţii înainte sau după naştere- apar anumite tulburări ale percepţiei şi ale gândirii, o pronunţată incapacitate a concentrării atenţiei, impulsivitate. Într-o altă clasificare (E.Lewis) se vorbeşte de două categorii de deficienţă mintală : subculturală şi patologică. În cazurile de deficienţă mintală de natură subculturală copiii au moştenit de la părinţi un potenţial subnormal, la care se adaugă şi condiţiile culturale şi educative insuficiente oferite de aceşti părinţi. În cazurile de deficienţă mintală patologică are loc un proces maladiv, care împiedică dezvoltarea normală a copilului. Într-o altă clasificare se utilizează termenii de deficienţă mintală de tip familial şi deficienţă mintală cu leziuni cerebrale. În categoria deficienţei mintale de tip familial sunt cuprinşi copiii – mai ales debilii mintali – fără leziuni cerebrale, care aparţin unor familii unde există şi alţi deficienţi mintali, în care nivelul cultural al familiei este redus. Unii autori utilizează drept criteriu de clasificare anumite particularităţi de natură fiziologică. Astfel, M.Pevzner distinge două grupe de deficienţe mintale. În prima grupă intră copiii la care deficienţele de cunoaştere nu sunt însoţite de anomalii masive ale analizatorilor şi nici tulburări în sfera afectiv-volitivă. Cauza deficienţei mintale constă în leziuni corticale difuze. Particularităţile de bază a activităţii nervoase superioare constă la aceşti copii în tulburarea mobilităţii proceselor nervoase, fără să existe o deficienţă masivă a echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. În grupa a doua intră cazurile de deficienţă mintală în care se constată o tulburare a conduitei şi o capacitate redusă de lucru. În acest tip de deficienţă mintală se întâlneşte o tulburare accentuată a neurodinamicii corticale. În ultimul tip de deficienţă mintală se disting trei subgrupe în funcţie de predominarea procesului de excitaţie, cel de inhibiţie , sau dacă sunt slabe ambele procese.

34

Frecvenţa deficienţei mintale

Cunoaşterea numărului de deficienţi mintali capătă astăzi o importanţă deosebită, ea fiind legată de necesitatea de a planifica mijloacele necesare pentru asistenţa medicală, pentru instruirea şi educarea acestora, precum ţi pentru proiectarea măsurilor în vederea integrării lor profesionale şi sociale. Un studiu efectuat de experţi ai OMS în diferite ţări ale lumii arată că în medie 17,9% din populaţia infantilă sunt copii deficienţi şi 1/3 din aceştia, adică 6,3% prezintă deficienţe intelectuale. O serie de autori consideră că debilitatea mintală, care necesită şcolarizarea într-o şcoală ajutătoare se ridică la 4% din populaţia şcolară din ţara noastră. Intelectele de limită, considerate ca forme uşoare prezintă o proporţie de 7-10%. Diferenţele pe care le constatăm între diferite statistici se datorează următorilor factori :

- Frecvenţa variază în funcţie de condiţiile economice, sanitare şi culturale ale fiecărei regiuni şi ţări în parte. Menţionăm că deficienţii mintali devin o problemă pentru toate ţările în momentul în care se instituie obligativitatea învăţământului. cu cât nivelul şcolarizării este mai ridicat, cu atât numărul lor este mai mare.

O importantă cauză a variaţiei datelor statistice se datorează lipsei unor criterii generale, standardizate şi acceptate de toată lumea în aprecierea stării mintale a copiilor. Situaţia copiilor cu intelect de limită, problema pseudodebililor, a întârziaţilor pedagogic, datorită unor condiţii socio-culturale, toate aceste categorii de copii sunt încă discutate şi problemele ridicate de ei nu şi-au găsit soluţii optime. Frecvenţa deficienţei mintale în funcţie de vârsta cronologică. E.R.Hilgard(1962) constată că frecvenţa cea mai scăzută este întâlnită la copiii mai mici de 5 ani (proporţia este sub 1%). Cifrele maxime sunt întâlnite între 10-14 ani. După 14-15 ani se înregistrează o scădere a frecvenţei. Se constată că odată cu creşterea vârstei, între 8-11 ani, frecvenţa deficienţei mintale, precum şi a cazurilor îndoielnice creşte. Acest fenomen se explică prin multiplicarea cerinţelor şcolare, atât ca volum, cât şi ca nivel de cunoştinţe. În clasa a-V-a, în jur de 15-9% prezintă un handicap şcolar determinat de o deficienţă mintală diagnosticată sau considerată “caz îndoielnic”. Frecvenţa după gradul deficienţei mintale. Toate statisticile existente relevă faptul că frecvenţa este cu atât mai scăzută cu cât este vorba de un handicap mai mare. După P.Boton (1962) frecvenţa după gradul deficienţei este :

- idioţi – o,o6% ;- imbecili – o,24% ;- debili mintali – 2,26% ;- cazuri de limită – 1o,oo%.

Frecvenţa deficienţilor mintali după sex. G.Chiland (1966) constată că din cercetarea frecvenţei după sex, se observă o uşoară predominare a indivizilor de sex masculin, mai ales în cazurile de idioţie şi imbecilitate. Datele prezentate de E.Lewis arată că proporţia de deficienţi mintali este de 9,2 %0 la sexul masculin şi de 7,9%o la sexul feminin.

35

INTELECTUL DE LIMITĂ SAU HIPOFRENIA

1. Delimitarea cadrului nosologic Termenul de hipofrenie este introdus în ţara noastră de P.Brânzei (1975) “pentru a delimita deficite marginale ideo-afective şi de conduită generate prin interferenţe negative bio-psiho-sociale, care se plasează în zona incertă dintre debilitatea mintală şi sanogeneze psihică”. Cadrul nosologic al hipofreniei nu se raportează strict la patologia mintală, aceasta incluzând totalitatea particularităţilor biologice, psihologice şi sociale generatoare de risc adaptativ, particularităţi care pe plan cognitiv interferează şi zona incertă dintre oligofrenie şi integritatea mintală. Această zonă incertă dintre deficienţa mintală caracterizată printr-o organizare mintali specifică şi sanogeneze mintală este denumită în literatura de specialitate cu numeroase sinonime : “normal slab”- D.Wechsler, “intelect de limită” – M.Stefan; “pseudodebilul mintal” – M.Roşca; “dezvoltare intelectuală de limită” – P.Arcan, D.Ciumăgeanu. Hipofrenia poate fi concepută în două sensuri : un sens limitat referindu-se la subiecţii cu un nivel mintal de limită între normalitate şi deficienţă mintală şi un sens larg, ce cuprinde formele de organizare ale personalităţii caracterizate prin lipsă de stabilitate ce oscilează din punct de vedere al adaptării între normalitate şi anormalitate. Intelectul de limită include categoria copiilor de “graniţă”, a căror posibilităţi intelectuale, afective, de adaptare socială sunt mai reduse, sub limita inferioară a normofreniei, situaţi între copilul normal dezvoltat şi cel cu deficienţă mintală şi care nu pot beneficia în egală măsură atât de influenţa învăţământului obişnuit, cât şi de cel specializat, având nevoie de forme speciale de organizare a învăţării şi de forme speciale de organizare a învăţării şi de programe instrucţional - terapeutice adecvate. Intelectul de limită prin posibilităţile intelectuale şi structura de ansamblu a personalităţii sale se apropie într-o mai mare măsură de oligofrenie decât de copilul normofren sau, în termeni psihometrici, liminarul mintal nu se află la limita inferioară a normofreniei, ci la limita superioară a oligofreniei. Aşa se explică de ce dacă deficientul mintal nu are capacitatea de a parcurge situaţiile de învăţare prevăzute de programele şcolare generale, liminarul nu poate realiza acest lucru în ritmul şi viteza normală impusă de aceleaşi programe. Intelectul de limită ca trăsătură dizarmonică a personalităţii se defineşte atât ca deficit marginal cognitiv, afectiv, de conduită, cât şi ca o personalitate grefată adeseori pe fond psihotic, nevrotic, fapt ce complică elaborarea psihodiagnosticului şi a diagnosticului diferenţial faţă de stările de nedezvoltare a gândirii, de cele nevrotice şi psihice, care în multe cazuri constituie atât fondul pe care se grefează deficienţa mintală, cât şi intelectul de limită. Astfel, conceptul de intelect de limită este definit ca o categorie eterogenă de forme şi grade diferite, dar având ca trăsătură comună decompensarea şcolară la vârsta de 11-12 ani, corespunzând claselor a-V-a şi a-VI-a şi care reprezintă un procentaj de aproximativ 10% din populaţia şcolară. Unii autori arată că incidenţa liminarilor depistaţi

36

creşte cu vârsta în anii şcolarizării obligatorii, ajungând de la 4,5% depistaţi la vârsta de 8 ani, la 14% diagnosticaţi la vârsta de 16 ani, după care incidenţa scade destul de mult, iar în anii vârstelor adulte aceştia intră în rândurile populaţiei normal adaptate profesional şi social. Se poate spune că între copilul debil mintal şi copilul normal intelectual există o zonă de tranziţie în care nu se poate trage în mod convenţional o linie de frontieră. Sintetizând, am putea afirma că hipofrenia poate fi însoţită de : întârziere în dezvoltarea psihică, intelect lacunar, imaturitate afectivă, instabilitate psihomotrică, emotivitate exagerată, tulburări pasagere de comportament, handicap şcolar etc. Intelectul de limită poate fi definit după diferite criterii : Criteriul psihometric. Limitele psihometrice, între 70-95, diferă în funcţie de probele administrate de autorii respectivi. Raportul Comitetului de experţi pentru problemele copilului deficient mintal de pe lângă O.M.S., consideră că zona în care întâlnim cazurile de limită este cuprinsă între Q.I.=70 şi Q.I.=80/95. Criteriul şcolar raportează liminarul după nivelul şcolar atins, marcându-se o plafonare şcolară la nivelul clasei a-V-a. Criteriul clinic care pune în evidenţă marea eterogenitate clinică, urmare a interferenţei cu întârzierea pedagogică, dizarmonia cognitivă însoţită de tulburări instrumentale, dezvoltarea dizarmonică de caracter şi personalitate.

Etiologia Cauzele care determină această zonă incertă între oligofrenie şi sanogeneză sunt de natură biogenă şi sociogenă din care enumerăm selectiv :

- abuzul de autoritate familială, care creează reacţii de protest, opoziţii, indiferenţă, fugă;

- carenţe afective, prin lipsă de control emoţional;- condiţii de climat familial nepotrivite;- frica de sancţiune în mediul şcolar.

După, C.Gorgos “etiologia este predominant psihogenă: hiperprotecţie din partea familiei, carenţe afective, climat familial, dizarmonie, labilitate emoţională”. Cercetările mai recente pun accentul pe aspectele de natură socio-culturală care conferă o sferă mai largă pentru înţelegerea conceptului. În general , se consideră că intelectul de limită este mai puţin rezultatul unor procese patologice cerebrale şi mai degrabă o creaţie artificială a societăţii moderne cu cerinţele sale complexe faţă de individ. Simptomatologie

Cercetările privind simptomatologia hipofreniei conduc la concluzia că simptomele acesteia sunt dificil de diferenţiat faţă de cele ale deficienţilor mintali. Elementul esenţial care îl diferenţiază pe liminarul intelectual – spune C.Gorgos- este capacitatea de învăţare, de folosire corectă a ajutorului acordat în acest scop, capacitatea de adaptare la colectivitate. La vârsta adultă, diferenţele dintre ei şi normal se estompează ca urmare a procesului de integrare socio-profesională. Caracteristicile hipofreniei pot fi grupate în trei categorii : simptomatologia somatică, neurologică şi psihopatologică.

37

Simptomatologia somatică. Dezvoltarea somatică insuficientă atât ponderal cât şi statural. Semne de rahitism de tip sechelar. Hipofuncţia cortico-suprarenală (hipertensiune arterială, pigmentaţia accentuată a tegumentelor). Simptomatologia neurologică : tulburări motorii; tulburări cerebrale minore(tremurături, tulburări de echilibru); leziuni ale nervilor cranieni (strabism, pareză facială, hipoacuzie); hipotrofii sau atrofii musculare în bolile musculare ereditare. Simptomatologia psihopatologică se poate rezuma la :

- liminarul nu poate atinge faza de gândire abstractă, formal-logică, fapt ce conduce la neînţelegerea raţionamentelor formale sau matematice sau a proceselor de cauzalitate complexă de tipul celor fizico-chimice etc.;

- evoluţia mintală este net mai lentă mediei, fără însă să determine dificultăţi în ceea ce priveşte autonomia; conduitele intelectuale sunt inferioare vârstei cronologice;

- structurile verbale sunt extrem de fragile, cu dificultăţi în efectuarea operaţiilor cu conţinuturi semantice şi simbolice;

- reacţiile alternează între cei doi poli: reacţii normale şi reacţii caracteristice deficienţei mintale de bază;

- imaturitatea social-afectivă caracterizată prin incapacitatea de a stabili contacte sociale, de a se integra în grupuri sociale cu o densitate mare;

- personalitatea se caracterizează prin instabilitate, oscilând din punct de vedere al structurii şi simptomelor între nevroze şi psihoze, iar din punct de vedere al adaptării între normalitate şi anormalitate;

- hipoactivitate intelectuală generală, hiperactivitate instinctuală, motorie, emotivă;

- disabilităţi specifice, tulburări gnozice şi praxice;- tulburări instrumentale : dislexie, disgrafie, disortografie, discalculie, tulburări

de orientare-organizare-structurare spaţio-temporală,- dificultăţi de învăţare şcolară şi o anumită limită de adaptabilitate, căci există un

prag al adaptabilităţii şcolare, dincolo de care conduitele intelectuale ale acestor elevi devin dezadaptate.

Deci, semnele definitorii după care liminarii pot fi identificaţi, mai ales în procesul de învăţământ, sunt :

- dau răspunsuri inegale ca nivel de realizare, care se aseamănă atât cu cele ale copilului normal şi cu cele ale copilului debil mintal;

- realizează în etape un răspuns corect, necesitând întrebări suplimentare şi o atitudine încurajatoare şi apropiată din partea pedagogului; el are nevoie de o mobilizare în timp a capacităţilor sale mintale;

- se constată că în cadrul unei activităţi de învăţare, conduse din aproape în aproape, aceşti copii sunt capabili să folosească ajutorul primit, dând dovadă de suficientă plasticitate şi mobilitate nervoasă. Busemann concepând inteligenţa ca o funcţie de sinteză, ca un vast ansamblu funcţional care structurează în trepte o serie de funcţii psihice mai elementare, descrie următoarele tipuri clinice ale deficitului mintal uşor sau marginal :

- hipoactivitate intelectuală generală, în care recunoaştem de fapt descrierea cazurilor de cerebrastenie sau astenie;

38

- hiperactivitate instinctuală, cu descrierea unor cazuri de dezvoltare dizarmonică a personalităţii;

- hiperactivitate motorie, în care recunoaştem descrierea copilului instabil şi hiperkinetic;

- hiperacrivitate emotivă specifică copilului timid, emotiv, inhibat;- anomalii în ce priveşte fluxul ideaţiei, încetineală în gândire, baraje ale gândirii

sau lapsusuri, momente de vid mintal, perseverările mintale;- dizabilităţi specifice, tulburări gnozice sau praxice.

De multe ori deficitul mintal apare ca un deficit funcţional: apar dezechilibre între diferitele sectoare neuro-fiziologice ale deciziei, ale transmisiei, execuţiei, creşterii sau reglării. Din toate acestea rezultă o lipsă de activitate, de dezvoltare, de adaptare, deci un deficit. Acest deficit de limită nu este numai organic, ci de multe ori este, mai ales, funcţional. Aceşti copii întâmpină importante dificultăţi în însuşirea citit-scrisului şi calculului. În felul acesta se structurează un eşec şcolar. Această categorie apare deci în contextul exigenţelor şcolare şi ea nu poate fi investigată şi tratată decât strâns legat de contextul care a evidenţiat-o. Copilul liminar rezolvă sarcinile şcolare doar până la un anumit nivel de complexitate şi abstractizare. Peste acest nivel el prezintă în mod sistematic insuccese şcolare. Astfel, există un prag al adaptabilităţii şcolare, dincolo de care conduitele intelectuale ale acestor elevi devin dezadaptare. Copilul liminar întâmpină dificultăţi chiar din clasa I, prezentând de regulă conduite operatorii inferioare copiilor normali. Structurarea perceptiv-motrică a spaţiului este tulburată; nu respectă forma, mărimea, proporţia, orientarea , lipseşte coordonarea vizual-motrică mai ales la sarcinile de grafomotricitate. Acestor simptome li se asociază frecvent o imaturitate social-afectivă, manifestată în dificultăţi de colaborare, de stabilire a relaţiilor interpersonale şi în infantilism afectiv. Factorul verbal prezintă unele particularităţi. Ei întâmpină dificultăţi în realizarea activităţilor de analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, clasificare etc. cu conţinut semantic şi simbolic. La nivelul verbal-abstract operaţiile mintale devin imprecise, nesigure şi inerte (rigiditatea structurii). Factorul de integrare (capacitatea de a corela pe plan mintal mai multe condiţii necesare reuşitei în situaţii problematice) şi cel de organizare a structurii cognitiv-operaţionale sunt slab reprezentaţi. Lipsa de stăpânire, autocontrolul-autoreglarea nesigură şi insuficientă sunt trăsături specifice copiilor cu dezvoltare de limită. Trebuie amintită particularitatea atitudinii acestor copii faţă de sarcina intelectuală. Ei se antrenează mai greu decât debilii mintali în rezolvarea problemelor. Chiar atunci când se antrenează, la pragul de transformare a sarcinii, abandonează în mod brusc activitatea. Prevăzând insuccesul sau simţind anxietatea, liminarul greu îşi poate organiza energiile emoţionale necesare realizării cu succes a activităţii şcolare. Anxietatea, urmată de nesiguranţa afectivă influenţează negativ, provocând frecvent inhibiţia şcolară. Nivel de aspiraţie scăzut, teamă de insucces, neîncredere în sine, toate aceste elemente construiesc o atitudine “constant” negativă mai mult sau mai puţin selectivă, faţă de activităţile şcolare. Liminarii îşi trăiesc rolul de elevi fără plăcere, ceea ce duce la nedezvoltarea sau chiar lipsa intereselor cognitive, la vârsta la care interesul pentru o experienţă nouă şi de activitate sunt considerabile. Urmarea firească a acestei situaţii de fapt poate fi

39

absenteismul şi evadarea copilului în lumea jocurilor şi a aventurilor. De aici şi până la tulburările de comportament nu mai este decât un singur pas. Aceste simptome generale permit diferenţierea teoretică şi practică a copiilor cu intelect de limită ca o formă aparte a deficienţei mintale, distinctă atât faţă de starea normală cât şi de debilitatea mintală. Argumentul hotărâtor în determinarea apartenenţei unui copil la această formă sau la cea a debilităţii mintale uşoare îl constituie capacitatea lui de învăţare şi de adaptare la cerinţele colectivităţii normale.

Evoluţie şi progres

Diagnoza hipofreniei este destul de dificilă. Instrumentarul utilizat pentru elaborarea psihodiagnosticului cuprinde: probe de atenţie, memorie, gândire, învăţare etc., chestionare cu privire la aspectul: şcolar, familial, social. Unii autori optează pentru o exprimare globală a personalităţii dinamic-complexă. Intelectul de limită trebuie considerat ca o formă de întârziere psihică reversibilă.

Principii terapeutice

Tratamentul pedagogic nu presupune instituţii specializate cu excepţia particularităţilor patologice propriu-zise, liminarii constituind grupa deficienţilor mintali de funcţionalitate, recuperabili. Pe plan organizatoric, sunt opinii care susţin că tratamentul pedagogic diferenţiat se poate realiza în clase speciale în şcoli obişnuite cu caracter deschis, adică cu posibilităţi de transfer în clasele obişnuite. Aceste clase sunt caracterizate prin două trăsături dominante: efectiv redus şi organizarea unui proces instrucţional- educaţional-terapeutic pe grupe şi individualizat, utilizând o metodologie compensatorie a deficitelor fiecărui copil în parte. Conţinutul şi metodologia trebuie structurate pe principiul individualizării şi diferenţierii procesului de predare-învăţare, în funcţie de ritmul şi viteza de învăţare proprii, al realizării caracterului practic-aplicativ care să înlesnească înţelegerea noţiunilor concrete, pe stimularea permanentă ţi activizarea elevilor în toate etapele de învăţare. Acţiunile terapeutice vor fi direcţionate către “echilibrarea raporturilor afective ale subiectului cu familia, şcoala, prin intermediul psihoterapiei diferenţiate şi instituirea pedagogiei compensatorii a deficitelor fiecărui copil în parte.

40

GRADELE DEFICIENŢEI MINTALE

DEFICIENŢA MINTALĂ GRADUL I :

DEBILITATEA MINTALĂ

Definiţie, terminologie şi limite psihometrice

Forma cea mai frecventă şi gradul cel mai uşor de deficienţă mintală este cel de debilitate mintală, denumită uneori şi debilitate intelectuală sau întârziere mintală uşoară, după clasificarea OMS. Termenul este utilizat ca fiind sinonim cu insuficienţa mintală şi are înţeles variabil la diferiţi autori. Debilitatea mintală se situează între imbecilitate şi liminaritate. Termenul este introdus pentru prima oară de Eduard Seguin, discriminându-l de idiot care este o oprire în dezvoltarea fiziologică şi psihologică, în raport cu debilul mintal la care nu se poate vorbi de o oprire, ci de o dezvoltare mai lentă decât la copiii de aceeaşi vârstă. De asemenea, Seguin delimita debilitatea mintală de demenţă, prima fiind o expresie a insuficienţei dezvoltării funcţiilor deja elaborate, amândouă având însă un caracter ireversibil. Termenul de debilitate mintală nu are aceeaşi valoare în toate ţările. După E.Dupre (1909) debilitatea mintală înglobează toate formele de arieraţie mintală, adică tripticul: idioţie, imbecilitate, debilitate mintală. În aceeaşi accepţie se utilizează şi termenul de “moron” (SUA), referindu-se la individul cu un coeficient de inteligenţă de 50-70, care poate să-şi câştige existenţa numai în condiţii protejate, fără a-şi asuma responsabilitatea conduitei sale, să ajungă la o autonomie personală, incapabil de competiţie cu cei normali. În ţara noastră termenul a fost preluat de A.Roşca. Debilitatea mintală este definită diferit: unii o definesc pe baza deficitului intelectual (deficit de bază), alţii prin deficitul psihosocial care poate sau nu să fie implicat în deficitul de bază, iar alţii consideră că deficitul de bază şi organizarea psihologică a debilului sunt consecinţa unei dezordini relaţionale precoce. A.Binet defineşte debilul mintal ca un subiect care are capacitatea de a comunica oral şi în scris cu cei din jur, dar care manifestă o întârziere de 2-3 ani în perioada şcolarizării, fără ca aceasta să fie determinată de factori şcolari propriu-zişi (şcolarizare insuficientă, metodologie inadecvată etc.). Se discriminează uşor de deficienţa mintală severă şi profundă a căror capacitate funcţională de învăţare este în general inferioară. După A.Binet şi Th.Simon criteriul şcolar şi cel psihometric este preponderent în definirea debilităţii mintale. Ei afirmă că debilitatea mintală este echivalentă cu o

41

întârziere de 2 ani la de vârsta cronologică de 9 ani şi de 3 ani pentru vârste mai mari de 9 ani, fără ca acest retard să fie o consecinţă a şcolarizării inadecvate. De altfel, proba şcolară rămâne încă în zilele noastre un criteriu de selecţie şi triere a copiilor suspectaţi de deficienţă mintală pentru învăţământul special. După această opinie, toţi indivizii care sunt capabili să urmeze şcoala cu cei de o vârstă cu ei sunt incluşi în categoria debilităţii mintale. Se consideră că deficienţa mintală este o problemă de adaptare, mai întâi la viaţa la viaţa de şcoală, apoi la vârsta de adult ; aşa sa explică de ca diferenţierea acestei forme apare mai evidentă la vârsta preşcolară şi şcolară, îndeosebi când dificultăţile de învăţare pun în evidenţă dezvoltarea deficitară a gândirii. Până la această vârstă se pot diferenţia cu certitudine numai formele severe şi profunde de deficienţă mintală. Astfel, A.Rey afirmă că această insuficienţă se manifestă în condiţiile în care subiectul este pus în situaţia unor solicitări intelectuale. Deci, debilitatea mintală reprezintă o insuficienţă mai mult sau mai puţin marcantă a dezvoltării inteligenţei, lăsându-i individului posibilitatea de a ajunge la autonomiei socială, fără să-I permită să-şi asume total responsabilitatea conduitelor sale, deoarece el este incapabil să prevadă implicaţiile. La sfârşitul dezvoltării sale, nu depăşeşte mecanismele de gândire şi modurile operaţionale ale unui copil de 9 ani. Vârsta sa mintală se situează între 7-8 ani şi 9-10 ani. Criteriul psihometric concretizat în vârsta mintală sau în coeficientul intelectual predomină şi astăzi psihopedagogia specială, fiind considerat ca o tehnică indispensabilă pentru estimarea gradului de deficienţă. Clasificarea după coeficientul de inteligenţă este extrem de variată, atât la limita inferioară, cât şi la cea superioară, fapt ce denotă inconsistenţa acestui sistem de evaluare şi totodată un avertisment de a nu cădea sub influenţa cifrelor, a scorului numeric, ca rezultat al aplicării diferitelor teste. Variabilitatea coeficientului de inteligenţă a debilităţii mintale este în funcţie de proba administrată şi de autor. Astfel :Wechsler – QI = 50-70Terman - QI= 50-75Raven - QI= 50-69Tredgold - QI= 80-90 Stabilirea vârstei mintale, a coeficientului de inteligenţă nu trebuie să conducă la o echivalenţă cu vârsta copilului normal. Atât coeficientul de inteligenţă cât şi vârsta mintală au valoare orientativă pentru că debilii mintali de acelaşi nivel intelectual au o dezvoltare şcolară, profesională, socială diferită. Capacitatea de adaptare a acestuia la condiţiile de viaţă şi muncă depind de experienţa din primii ani de viaţă, de tratamentul administrat, de atitudinea familiei, şcolii şi de eşecurile sau succesele din primii ani de viaţă. Opiniile care pun accentul pe deficitul psihosocial, pe criteriul social susţin că debilii mintali sunt subiecţi incapabili să ducă o existenţă independentă, să ajungă la o “autonomie economică”. Criteriul este valabil în măsura în care autonomia personală, economică, socială depinde de doi factori: complexitatea vieţii sociale şi gradul de toleranţă al societăţii în care trăieşte subiectul. Ideea este preluată de R.Zazzo care consideră debilitatea mintală ca fiind forma cea mai uşoară de deficienţă mintală “prima

42

zonă a insuficienţei mintale – insuficienţă raportată la exigenţele societăţii, variabile de la o societate la alta, de la o vârstă la alta”. A.Rey avertizează, de asemenea, că în definirea debilităţii mintale trebuie să luăm în considerare eşecul de a organiza şi stabili economic şi social o existenţă independentă. Definiţia formulată de “Mental Deficiency Act” (Anglia) pune în evidenţă ineducabilitatea permanentă a debilului mintal apreciat ca o “persoană care prezintă o deficienţă mintală fără a fi însă la nivelul imbecilităţii, dar destul de pronunţată pentru a avea nevoie de îngrijire, supraveghere, control atât pentru persoana lor, cât şi pentru cei din jur, iar în cazul copiilor, aceştia nu pot beneficia în mod real de o şcolaritate obişnuită”- fapt contestat de încercările reuşite din ultimile decenii. Caracterul de ineducabilitate permanentă, de incapacitate, de adaptare socială, de a dobândi o autonomie personală şi socială este subliniat de majoritatea cercetătorilor care pun în evidenţă fie “incapacitatea relativă de adaptare la complexitatea mediului social”, fie dificultatea de “a-şi asuma responsabilitatea deplină a faptelor sale”. Sintetic, debilii mintali formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigenţelor societăţii.

Formele clinice ale debilităţii mintale Grupa debilităţii mintale cunoaşte două mari forme clinice : debilul armonic, la care insuficienţa intelectuală este primordială şi debilul dizarmonic la care tulburările intelectuale sunt asociate cu cele afective. A. Debilul armonic. Termen introdus de Th.Simon (1924) şi G.Vermeylen (1929), sinonim cu debilul “ponderat” (G.Heuyer), “debilul simplu pasiv” (J.Piaget), marchează cazurile la care deficitul intelectual constituie elementul fundamental al personalităţii. După H.Ey şi P.Bernard debilul mintal se caracterizează prin arieraţie intelectuală simplă, posibil de compensat datorită calităţilor afective, ca urmare a faptului că aceştia sunt docili, muncitori, pasivi, ascultători, adaptabili la condiţii sociale inferioare, cu posibilităţi de integrare profesională în urma orientării corecte. Toate acestea determină ca debilul armonic să fie educabil, perfectibil. Retardul intelectual este relativ armonios şi se manifestă îndeosebi ca întârziere şcolară, cu dificultăţi în activitatea de achiziţie, fără însă să fie însoţite de tulburări de natură motrică sau socială. În adaptarea profesională şi socială debilul armonic manifestă un grad relativ de independenţă, fiind necesară însă asistenţă şi supraveghere educativă. Prognoza profesională este favorabilă dacă subiectul beneficiază de o educaţie specializată şi de o pregătire profesională adaptată posibilităţilor reale, fiind capabil să înveţe o meserie şi să o exercite în condiţii normale de muncă. Este capabil deci să utilizeze capacităţile sale reduse într-un sistem de muncă organizat. Trăsăturile de caracter : docilitatea, hărnicia, atitudinea ponderată, perseverenţa etc. îl fac să fie educabil, perfectibil, utilizabil.

B. Debilul dizarmonic, este opus celui armonic, denumit şi debilul complet, este caracterizat prin preponderenţa tulburărilor de comportament şi a celor afective. Retardul intelectual este asociat cu tulburări afective, estimate la un procent de 50% cu tulburări comportamentale care devin preponderente ca o consecinţă a hipogenezei sau a genezei

43

sentimentelor moral-sociale sau cu tulburări psihomotrice de o intensitate relativ mai mare sau mai mică. Grupa debililor dizarmonici este considerată uneori ca deficienţă mintală atipică, nu în sensul unei evoluţii discordante, ci a cristalizării particulare a trăsăturilor de personalitate într-o “dizarmonie evolutivă sau expresie deficitară”. Th.Simon distinge mai multe forme de manifestare a debilului dizarmonic, şi anume : debilul dizarmonic instabil, debilul excitat, emotiv şi hiperemotiv, prostul, debilul apatic, epileptoid, pervertit sau pervers.

a)Debilul dizarmonic instabil se caracterizează prin incapacitatea de a se concentra, de a se fixa asupra unei sarcini; de a desfăşura o activitate într-un spaţiu delimitat; curios fără a fi atent, interesat fără a-şi putea fixa interesul său; permanentă agitaţie şi tendinţă spre turbulenţă, devenind jenant în mediul şcolar; comportament inconstant; conduită efervescentă caracterizată prin minciună, fugă, vagabondaj care conduce la schimbarea permanentă a locului de muncă, a meseriei, domiciliului; randament inconstant, impulsiv, cu atitudini dezordonate bazate pe interese imediate, reacţii spontane ce îi creează dificultăţi de adaptare. Incapacitatea de a coordona activitatea, imposibilitatea de a desfăşura un efort continuu şi perseverent limitează posibilităţile de adaptare socială şi compromite randamentul.

b)Debilul dizarmonic excitat cu tulburări analog celui instabil, dar de o gravitate mai mare. Se caracterizează prin agitaţie motrică permanentă; expansivitate şi stare de euforie; vorbeşte neîncetat, cu o comunicare aparent bună, dar caracterizată prin sărăcie.

c)Debilul dizarmonic emotiv cu caracteristici similare celor ale instabilului, însă cu o instabilitate afectivă mai pronunţată dar cu un nivel intelectual sensibil superior acestuia. Reacţiile sunt în general exagerate, oscilând între exuberanţă excesivă şi inhibiţie, căutând în permanenţă acceptarea şi aprobarea celor din jur. Este stăpânit de sentimentul de inferioritate care îl pune în situaţia de a evita competiţia. Se consideră acest tip ca o tranziţie între formele dizarmonice ale debilităţii mintale şi tipurile echilibrate din categoria debililor armonici.

d)Prostul este caracterizat printr-o capacitate mnezică relativ scăzută, cu o aparentă uşurinţă verbală. Insuficienţa intelectuală este însoţită de tulburări comportamentale. În general este lipsit de interes, credul, vanitos, extrem de susceptibil, predicţie pentru clişee şi forme gata făcute, lipsit de spirit critic şi autocritic, cu randamente şcolare mediocre, incapabil de efort susţinut.

f)Leneşul este caracterizat de A.Binet ca fiind o consecinţă determinată de mecanisme foarte diferite, fapt ce implică acceptarea a două tipuri : lenea ocazională şi lenea din naştere, caracterizată prin indolenţă, lipsă de dinamism, incapacitate de decizie. Este definit de A.Binet prin 11 parametrii din care amintim că este o stare patologică produsă de o afecţiune mintală în faza incipientă, cu o dezvoltare intelectuală insuficientă, apatie accentuată, inerţie, instabilitate, inadaptare.

Caracteristici somatice şi neurologice

Deseori se notează o constituţie somatică displastică, dizarmonică, hipostaturală, cu disproporţie între lungimea extremităţilor şi talie. Se întâlnesc, de asemenea, aspecte dismorfice facio-craniene: microcefalie, hidrocefalie.

44

Frecvent pot fi găsite simptome care trădează o participare viscerală, îndeosebi când etiologic este vorba de o eredopatie metabolică. Printre acestea notăm : hepatomegalie, splenomegalie, tulburări urinare, manifestări hematologice, deteriorări de oase, anomalii genitale (pubertate precoce sau întârziată). De cele mai multe ori se înregistrează o neîndemânare accentuată, mişcări inutile, sincinezii, instabilitate psihomotrică. În cazul unor leziuni frontale de tip sechelar se observă o dificultate marcantă în execuţia mişcărilor intenţionale, deoarece nu pot elabora formula motorie. În ordinea frecvenţei mai întâlnim leziuni cu expresia clinică neurologică ce constă în grade de diferite intensităţi a unor sindroame piramidale, extrapiramidale, cerebeloase, motilităţi oculare extrinsece. La copiii debili mintali au fost determinate o serie de particularităţi ale activităţii nervoase superioare. Astfel, formarea reflexelor condiţionate prezintă oscilaţii intense şi persistente sub aspectul timpului de latenţă, al forţei şi al duratei reacţiei. Cercetările au relevat o serie de particularităţi ale celui de-al doilea sistem de semnalizare şi ale interacţiunii sale cu primul sistem. Tulburările funcţiei de reglare a celui de-al doilea sistem de semnalizare în formarea legăturilor din primul sistem au efecte multiple : formarea încetinită şi lipsa de trăinicie a legăturilor temporale, puternica influenţă dezorganizatoare a agenţilor externi, incorecta verbalizare a stimulului sau a legăturii dintre stimul şi reacţie. Insuficienţa funcţiei reglatoare a celui de-al doilea sistem de semnalizare, precum şi disociaţia celor două sisteme sunt determinate, în primul rând, de fragilitatea engramelor corticale generate de semnalele verbale, ceea ce face ca ele să fie uşor induse negativ de semnalele din primul sistem de semnalizare. În literatura de specialitate există date care pun în evidenţă relaţia dintre deficienţa mintală şi activitatea electrică a scoarţei cerebrale la aceşti copii. O serie de cercetări relevă o oarecare relaţie între nivelul mintal şi EEG. Se arată că tipul de organizare a electroencefalogramei corespunde atât nivelului mintal, cât şi mai ales particularităţilor comportamentului psihomotor.

4. Tabloul psihopatologic

Debilii mintali prezintă o serie de particularităţi specifice atât în ceea ce priveşte procesele de cunoaştere, cât şi în domeniul motricităţii şi afectivităţii. În ce priveşte percepţiile cercetările au relevat următoarele particularităţi :

- Copii debili mintali prezintă unele deficienţe ale analizei şi sintezei; ei desprind din obiecte sau din imagini mult mai puţine detalii, fapt care face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice, determinând astfel confuzii. Se desprind elementele mai periferice sau cele delimitate prin contur sau culoare :

- culoarea este o însuşire care se impune şi este desprinsă cu uşurinţă de către debilii mintali faţă de formă;

- sinteza elementelor analizate este cu greu efectuată pe plan perceptiv: orice situaţie prea fragmentată este cu greu reconstituită;

- durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai mare la debilii mintali decât la normali;

- îngustimea câmpului perceptiv – debilii mintali percep în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de elemente decât normalii;

45

- orientarea în spaţiu a debilului mintal este dificilă datorită atât îngustimii câmpului perceptiv cât mai ales capacităţii reduse de s stabili, pe plan intuitiv, relaţia dintre obiecte;

- constanţa percepţiei de formă şi mărime la copilul debil mintal se realizează într-un ritm foarte lent şi cu multe dificultăţi, constituindu-se ca o trăsătură specifică a acestor copii;

- lipsă de flexibilitate a activităţii cognitive-în general, a activităţii perceptive ,în mod special. În continuare se impune punctarea trăsăturilor specifice gândirii debilului mintal:

- gândirea este caracterizată în primul rând prin predominarea funcţiilor de achiziţie comparativ cu funcţiile de elaborare, gândirea debilului mintal nu este creativă, ci reproductivă;

- decurgând din trăsătura de mai sus apare predominarea gândirii concrete şi practice faţă de gândirea abstractă şi speculativă;

- deficienţele de intelect întâlnite apar nu numai în operaţiile complexe de generalizare şi abstractizare, ci şi în operaţiile elementare de analiză, sinteză şi comparare;

- debilul mintal stabileşte mai uşor deosebirile decât asemănările - şi această trăsătură se menţine până la o vârstă mai mare;

- procesul de generalizare nu este absent din activitatea de gândire, numai că el se realizează la un nivel scăzut;

- înţelegerea care constă în integrarea cunoştinţelor noi în sistemul anterior elaborat apare cu greu, din cauză modului defectuos în care se realizează această integrare;

- capacitatea redusă de a folosi cunoştinţele vechi în înţelegerea şi rezolvarea unor situaţii diferite este una din particularităţile de bază ce influenţează întregul proces de cunoaştere, din cauza inerţiei gândirii, în rezolvarea problemelor apar “perseverări” din care copilul debil mintal poate ieşi cu greu.

Apariţia şi dezvoltarea limbajului este considerată ca unul dintre indicii cei mai semnificativi din tabloul psihopatologic. În această direcţie se evidenţiază câteva trăsături caracteristice:

- primul cuvânt apare la copilul debil mintal în medie la vârsta de 2 ani pe când la copilul normal la vârsta de 1 an;

- utilizarea propoziţiei apare în comunicarea copilului normal la 1,7 ani, pa când la debilul mintal abia la 3 ani;

- o serie de autori stabilesc vârsta medie de apariţie a vorbirii normalilor la 15,7 luni, pe când la debilii mintali la 34,2 luni;

- cu tot decalajul şi variaţiile existente între autori, rămâne valabilă constatarea că la copilul debil mintal limbajul se dezvoltă, în general cu întârziere, sub toate aspectele sale. Cu toate acestea, cercetările au scos în evidenţă că nu orice întârziere în dezvoltarea vorbirii este un indiciu semnificativ al deficienţei mintale, deşi cea mai frecventă cauză a întârzierii vorbirii este insuficienţa intelectuală. Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de dezvoltare a limbajului şi nivelul intelectual este justificată şi de faptul că limbajul este un fenomen foarte sensibil la condiţiile educative.

46

Deficienţele limbajului apar sub aspecte variate: al perceperii şi înţelegerii vorbirii interlocutorului, al volumului vocabularului, al expresivităţii vorbirii, al articulării şi ritmului vorbirii, al mijloacelor de comunicare; dar, trebuie să specificăm că întreaga gamă de deficienţe poate fi întâlnită şi la normal. Specificul deficienţelor de limbaj constă:

- o frecvenţă mai mare decât la copilul normal, aici există o anumită legitate: cu cât gradul deficienţei este mai mare, cu atât şi frecvenţa tulburărilor de limbaj este mai mare;

- o persistenţă mai mare şi o rezistenţă specifică la acţiunea de corectare.

Vocabularul copiilor debili mintali este mai limitat decât cel al normalilor: el este mai sărac în cuvinte-noţiuni care desemnează mărimi, relaţii spaţiale, caracteristici psihice; în vocabularul utilizat în vorbire predomină substantivele, această trăsătură menţinându-se mai mult timp decât la normali; numărul de verbe este mai mic decât la normali. Se întâmpină dificultăţi considerabile în înţelegerea şi utilizarea comparaţiilor, epitetelor şi metaforelor. Fraza, atât în limbajul scris cât şi cel oral se caracterizează printr-un număr mai mic de cuvinte, precum şi printr-o construcţie defectuoasă din punct de vedere gramatical: lipsa de acord a verbului în număr şi persoană cu subiectul, omiterea subiectului, omiterea predicatului, repetarea subiectului şi predicatului la sfârşitul frazei. Aceşti copii întâmpină dificultăţi importante în însuşirea formei scrise a limbajului; datorită acestui fapt există o dislexie, disgrafie şi disortografie specifică debilului mintal. Datele existente cu privire la memoria acestor deficienţi sunt uneori contradictorii. Unii autori susţin că debilitatea mintală nu exclude posibilitatea unei memorii dezvoltate, chiar a unei hipermnezii. Alţi autori arată că de regulă, memoria este deficitară sub unele aspecte.

Dintre aceste caracteristici se pot aminti:- s-a stabilit că întinderea memoriei de cifre este mai redusă comparativ cu

copilul normal de aceeaşi V.M.;- la debilii mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de

voluntar; aceşti copii nu recurg la procedee de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de organizare a materialului nici ăn momentul fixării, nici în momentul reproducerii;

- una din caracteristicile importante ale memoriei este rigiditatea fixării şi reproducerii cunoştinţelor, care duce de fapt la dificultăţi importante în realizarea transferului de cunoştinţe;

- lipsa de fidelitate a memoriei este o altă particularitate care apare frecvent;ei nu pot oferi indicaţii demne de încredere în legătură cu obiectele văzute sau în legătură întâmplările la care au asistat, din cauza sugestibilităţii lor pronunţate;

- ei au nevoie de un număr mai mare de repetiţii decât copii normali, pentru a reţine un material verbal; au nevoie de un număr mare de repetiţii nu numai pentru a putea reţine un volum oarecare de cunoştinţe, dar şi pentru a ajunge la o scădere a greşelilor. S-a dovedit că marea majoritate a acestor copii prezintă deficienţe ale motricităţii. S-a stabilit, de asemenea, că cu cât gradul deficienţei mintale este mai mare cu atât nivelul motricităţii rămâne mai scăzut.

47

Se ştie că gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de etiologia întârzierii mintale. Unii autori, ca, A.A.Strauss şi L.E.Lehtimen au relevat faptul că debilii mintali cu leziuni cerebrale prezintă tulburări ale motricităţii mult mai numeroase şi mai grave decât cei de tip familial. Se consideră că aceşti deficienţi prezintă între 8 şi 14 ani o întârziere de 2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi mai complexe. Întârzierea motricităţii se înregistrează mai ales sub următoarele aspecte:

- viteza mişcărilor atât ca desfăşurare cât şi ca timp de reacţie este, în general, mai scăzută; se constată că debilii mintali de tip familial sunt mai puţin deficitari sub aspectul timpului de reacţie decât cei cu leziuni cerebrale;

- precizia mişcărilor este şi ea scăzută; lipsa de precizie apare şi în mişcările mari, dar ea este mai evidentă în mişcările fine ale mâinii; imprecizia mişcărilor este însoţită de sinkinezii importante;

- el întâmpină dificultăţi în imitarea mişcărilor, fapt care influenţează negativ formarea multor deprinderi; imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în spaţiu; debilii mintali au tendinţa de a imita mişcările ca în oglindă;

- indicaţiile verbale îi ajută în mai mică măsură în organizarea şi corectarea comportamentului motor, comparativ cu rolul aceloraşi indicaţii la copilul normal;reglarea forţei musculare este deficitară, datorită mai ales insuficienţei senzaţiilor kinestezice;

- contractarea anumitor grupe musculare nu se realizează dintr-o dată, ci numai după o perioadă de sinkinezii, în care adeseori se cuprind şi muşchii antagonişti;

- relaxarea voluntară se realizează cu dificultate la anumite grupe de muşchi, precum şi la trecerea de la o mişcare la alta;

- dexteritatea manuală prezintă deficienţe majore în special la debilii mintali cu un QI sub 60, ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie; copiii cu debilitate mintală uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care necesită o dexteritate manuală pronunţată; unii sunt capabili să execute o activitate manuală tot atât de precis ca şi unii normali;

- lateralitatea manuală stângă sau ambidextră se observă mai frecvent la debilii mintali decât la normali;

- motricitatea se poate ameliora în mod simţitor, dacă se asigură condiţii de antrenament, apropiindu-se mult de nivelul normalilor, mai ales în coordonarea ochi-mână şi dexteritatea manuală;

- unii debili mintali pot fi hiperkinetici sau hipokinetici, de acest aspect trebuie să se ţină seama în corectarea deficienţelor motricităţii.

În ceea ce priveşte activitatea voluntară, s-a stabilit faptul că ea prezintă deficienţe în toate momentele desfăşurării sale:

- scopurile pe care şi le fixează debilul mintal sunt scopuri apropiate, generate de trebuinţele şi de interesele momentane;

- se abate de la scopul fixat, dacă întâmpină dificultăţi, şi execută o altă activitate mai uşoară;

- efectul succesului sau insuccesului asupra activităţii ulterioare depinde nu numai de nivelul intelectual, ci şi de unele particularităţi ale personalităţii, unii autori

48

relevă existenţa a două categorii de debili mintali: unii care luptă pentru succes şi alţii care încearcă să evite insuccesul;

- insuficientă atenţie acordată instrucţiei, debilul mintal este înclinat să treacă imediat la acţiune, el nu prevede dificultăţile care s-ar putea ivi şi nu cere lămuriri suplimentare, este lipsit de orientare prealabilă în activitatea pe care o desfăşoară;

- manifestări de negativism apar frecvent ca efect al capacităţii reduse de lucru a scoarţei cerebrale.

Tulburările afective şi emoţionale sunt o componentă principală a tabloului psihopatologic. Afectivitatea este totdeauna perturbată fie că debilitatea constituie un teren pe care acţionează condiţiile educative defectuoase, fie că aprecierea negativă a situaţiilor, defectul de verbalizare, marea emotivitate, sentimentul de inferioritate, perturbă succesiunea diferitelor etape ale dezvoltării afective. Un studiu sistematic efectuat de M.Chazan relevă următoarea distribuţie a diferitelor tulburări ale afectivităţii la copiii debili mintali:-depresie: 16,4%,- ostilitate faţă de adulţi: 13,8%,- absenţa răspunsului la solicitări: 13,8%,- anxietate în legătură cu afecţiunea adulţilor: 10,8%,- indiferenţă faţă de aprobarea adulţilor: 10,8%,- neastâmpăr-instabilitate: 9,5%,- tensiune emotivă: 8,2%,- anxietate în legătură cu acceptarea de către alţi copii: 6,7%,- ostilitate faţă de copii: 3,9%,- variate simptome nevrotice: 2,6%.

Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă, care face ca un copil debil mintal de vârstă şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor, sub aspectul emoţiilor şi sentimentelor. Manifestările emotive sunt adeseori exagerat de puternice în raport cu cauza care l-a produs. Uneori aceşti copii prezintă frici nejustificate. Emoţia de mânie ia proporţiile unei crize de furie, însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur, distrugerea obiectelor, lovirea propriului corp. Manifestările descrise, cu tot caracterul lor exploziv, nu sunt expresia unor trăiri adânci şi stabile. Manifestările exterioare puternice sunt efectul capacităţii reduse a scoarţei cerebrale de a realiza un control asupra centrilor subcorticali. Mai mult, capacitatea redusă de a controla expresiile emoţionale complică relaţiile lor cu cei din jur. Nu toţi debilii mintali se caracterizează însă prin emoţii explozive. Unii dintre ei sunt placizi, au o capacitate redusă de a stabili un contact afectiv adecvat cu adulţii sau chiar cu copiii de aceeaşi vârstă. Se observă uneori predominarea unei dispoziţii: astfel, unii sunt mai frecvent euforici, alţii apatici, alţii iritabili. Chiar atunci când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii, aceşti copii au o gamă mai redusă de sentimente decât normalii de aceeaşi vârstă. Copiii debili mintali, în condiţiile unei atitudini realiste a familiei reuşesc să se integreze în familie.

49

DEFICIENŢA MINTALĂ DE GRADUL AL II-LEA sau DEFICIENŢA MINTALĂ SEVERĂ

Terminologie, definiţie, limite psihometrice

Deficienţa mintală de gradul al II-lea este cea de-a doua formă clinică de deficienţă mintală, situată între nivelul deficienţei mintale profunde şi cel al debilităţii mintale, cu un procent de 18-20% din totalul deficienţilor mintal. Terminologia afectată acestei stări deficitare ireversibilă este vastă: oligofrenie de gradul al II-lea, arieraţie severă sau moderată, întârziere mintală mijlocie. Deficienţa mintală severă este definită după criteriul deficitului intelectual având ca punct de plecare datele oferite de psihometrie şi după criteriul psihosocial având ca reper capacitatea de adaptare socială. Binet-Simon caracterizează deficienţii mintali sever ca fiind subiecţi incapabili de actul lexic şi grafic, fără ca acestea să fie o consecinţă a unor tulburări vizuale, motrice etc. În urma unor influenţe medico-pedagogice aceştia ajung să citească şi să scrie la nivelul silabelor şi al cuvintelor. P.Brânzei arată că acesta nu are capacitatea reprezentării noţiunilor folosite şi este incapabil de a-şi formula propriile sale gânduri, oricât de simple ar fi ele. Capabil să achiziţioneze un volum minim de cunoştinţe, dar insuficiente pentru o şcolarizare corespunzătoare şi de a-i asigura o activitate independentă. Este instruibil până la un anumit punct, cu posibilităţi de a-şi însuşi tehnici intelectuale, fără însă a ajunge la un anumit grad de automatizare. Capabil de unele calcule elementare, fără să poată achiziţiona conceptul de număr, să-şi formeze o reprezentare clară despre numere şi componenţa lor. Esquirol definea deficientul mintal sever ca având posibilitatea însuşirii într-un anumit grad forma orală a limbajului. Ei reuşesc să se servească de experienţele anterioare pentru a se adapta la o situaţie nouă (Wallon). Este parţial educabil, aspect foarte important pentru stabilirea măsurilor de asistenţă socială şi recuperare profesională. Definirea după criteriul psihometric diferă de la un autor la altul, în funcţie de probele administrate: - A.Binet – Th.Simon - 3-5 ani imbecili profunzi 5- 7 ani imbecili lejeri - L.M.Terman - 3-7 ani - D.Wechsler - QI = 20-49 - R.Lafon - 3-7 ani ; QI = 30 – 55/60 - Alex. Roşca - QI = 20-50 Vârsta mintală este, în general, aceeaşi după toţi autorii, iar coeficientul de inteligenţă variază între plafonul minim de 20 şi cel maximal de 55/60.

50

După criteriul capacităţii, deficientul mintal sever este o persoană incapabilă de a se întreţine singur, dar cu o capacitate normală de autoprotecţie, nefiind necesară ă asistenţă permanentă. Este capabil să se apere împotriva pericolelor obişnuite (foc, apă, dificultăţi stradale). De altfel, capacitatea de autoprotecţie, de a avea grijă de securitatea sa ăn viaţa cotidiană, constituie un criteriu de delimitare dintre deficientul mintal sever şi cel profund ( criteriul este specific psihopedagogiei speciale anglo-saxone). Într-un cadru social cu o structură mai puţin complexă, deficientul mintal sever este utilizabil, deşi ritmul de dezvoltare fizică şi psihică nu permite decât o adaptare socială relativă. În general sunt adaptabili la activităţi simple, rutinare, plasabili şi utilizabili în condiţiile unor instituţii de asistenţă şi protecţie socio-pedagogică de tipul cămin-şcoală. Viitorul social este în funcţie de mediul de viaţă şi, în mare măsură, de afectivitate. Deficienţii mintal sever stabili se pot încadra într-o disciplină socială elementară, iar cei cu manifestări psihopatice sunt în general izolaţi sau instituţionalizaţi. După unii autori deficientul mintal sever poate avea o oarecare autonomie într-un cadru structurat şi vârsta socială variază între 4-9 ani. Sintetic, deficienţii mintal sever formează grupa deficienţilor mintali cu un coeficient de inteligenţă între 30-50, recuperabili din punct de vedere profesional şi social, educabili şi perfectibili, adaptabili la procesul de instrucţie, cu un anumit grad de relativitate, integrabili în comunitate în condiţii protejate şi uneori în condiţii obişnuite în funcţie de exigenţele societăţii. Unii autori preferă utilizarea termenului de infirmitate mintală (pentru idioţi şi imbecili), deoarece acest concept înglobează nu numai ansamblul cazurilor clinice, ci şi toate implicaţiile sociale ridicate de aceşti deficienţi mintali care reprezintă 2%0 din populaţie. 2. Formele clinice

Între deficienţa mintală severă şi cea moderată există o serie de cazuri de tranziţie, care se diferenţiază după capacitatea lor de adaptare intelectuală şi socială. După gradul de deficit (E.Seguin) există două tipuri : imbecil superior, denumit şi debil profund şi imbecilul inferior, denumit şi debilul inferior, iar după E.A.Doll există trei grade : inferior, mijlociu şi superior. După comportament (A.F.Tredgold) există, de asemenea, o clasificare binară : imbecili stabili sau apatici, lipsiţi de agresivitate, inofensivi, cu o afecţiune predominant paternă;imbecili instabili sau excitaţi, agresivi, agitaţi, care nu pot sta liniştiţi, vorbesc fără oprire. În funcţie de afectivitate, activitatea voluntară şi particularităţile neurodinamicii aceştia sunt clasificaţi după S.M.Pevzner, în două grupe :

- nepăsători, inhibaţi, somnolenţi, apatici, indiferenţi;- dezinhibaţi, neliniştiţi, excitabili, agresivi.

Există şi forme clinice care formează o categorie aparte, una cu o etiologie necunoscută : arieraţie autistică, iar alta a oligofrenilor atipici, ca de exemplu, imbecilii prodigioşi, supranumiţi impropriu “idioţi savanţi”. Arieraţia autistică, fiind o formă de insuficienţă mintală gravă situată în zona deficienţei mintale severe, se caracterizează prin deficit intelectual pronunţat, absenţa comunicării şi, în consecinţă, cu posibilităţi de educare reduse, arieraţii fiind capabili doar de achiziţia unor automatisme sau conduite condiţionate.

51

Imbecilii prodigioşi formează cazurile ce ilustrează o dizarmonie de dezvoltare intelectuală şi prezenţa unor hipermnezii mecanice. Hipermnezia este de natură mecanică, aceştia nefiind capabili să folosească datele evocate în mod suplu, creator, în configuraţii noi, în afara celor deja achiziţionate. Imbecilii prodigioşi formează categoria de deficienţă cu un nivel mintal mai scăzut dar cu unele aptitudini particulare extrem de dezvoltate. În literatura de specialitate sunt descrise numeroase cazuri din care amintim: Calculatorii prodigioşi, fenomenali caracterizaţi prin aptitudini particulare de calcul, explicabile printr-o memorie vizuală, auditivă, motorie deosebită. Exemple:

- realizează mintal operaţii rapide cu numere cu mai multe cifre în cadrul celor patru operaţii matematice;

- calculatori de calendare, care precizează cu corectitudine datele calendaristice de naştere ale unui număr mare de oameni, capabili să spună corect şi fără ezitare ziua din săptămână corespunzătoare oricărei date din ultimii cinci ani ai vieţii sale;

- calculatori care se referă la cazurile de “hipermnezie de dicţionar” sau care “reţin zeci şi sute de versuri după o singură lectură”;

- imbecili cu talent remarcabil pentru desen;- imbecili cu aptitudini muzicale remarcabile înzestraţi cu talente muzicale

excepţionale: cântă la pian compoziţii foarte grele, reproduc “după ureche” melodii foarte complicate pe care le-au auzit;

- imbecili cu un simţ olfactiv foarte dezvoltat care pot discrimina cu uşurinţă diversele mirosuri.

3.Caracteristici somatice şi neurologice

Fiind vorba de afecţiuni care în majoritatea cazurilor sunt contractate în cursul perioadei fetale, având ca suport etiopatogenetic o tulburare genetică, metabolică, cromozomială sau embrio-fetopatică, frecvenţa malformaţiilor somatice este de regulă ridicată. Dintre malformaţiile întâlnite notăm:

- aspectul displastic facio-cranian (hipertelorism, macroglosie, asimetrii craniene, oxicefalie, gură de lup, displazii faciale, proeminenţa globilor oculari, nas lăţit, facies de pitic, urechi malformate etc.);

- malformaţii viscerale: hepato-spleno-megalie, hernii ale peretelui abdominal;tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero-statural, disproporţii evidente între lungimea corpului şi a membrelor;

- modificări ale cutano-mucoaselor (ichtioze, pete vasculare, tumorete subcutanate, procese de hiperkeratoză sau lichenificare etc.);

- modificări osteo-articulare (de statică a coloanei vertabrale, picior strâmb etc.);- anomalii genitale ( pseudohermafroditism ).

La fel cu modificările somatice şi cele neurologice sunt întâlnite la deficienţii mintali de gradul al II-lea într-o proporţie mai mare decât la debilii mintali, însă mai discrete şi mai constante decât la deficienţii mintal profund de gradul al III-lea. Caracteristic acestei forme clinice este tulburarea de motricitate. Într-adevăr motricitatea este slab dezvoltată şi insuficient diferenţiată. El nu poate executa o mişcare izolată, mişcările sunt stângace şi lipsite de fineţe prezentând numeroase sincinezii mai ales la nivelul membrelor superioare.

52

În afară de aceste tulburări întâlnim şi o serie de sindroame neurologice bine conturate, ca : microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze, displazii faciale (mongoliană), anomalii cranio-faciale însoţite cu malformaţii ale organelor senzoriale (vizual, auditiv). Sunt întâlnite sindroame neurologice motorii (hemiplegii, parapareze), tulburări extrapiramidale şi spinocerebeloase (ataxie, mişcări involuntare, tulburări de echilibru, hipertonie musculară cu hiporeflexie), tulburări vestibulare şi atingeri de nervi cranieni (motricitatea extrinsecă a globilor oculari, pareze faciale).

4. Tabloul psihopatologic

Pe plan intelectual, deficienţii mintal sever ajung să-şi însuşească sistemul simbolic al limbajului în vederea comunicării. Vorbirea lor este imperfectă. Sub raportul pronunţiei prezintă numeroase defecte de articulaţie, iar inteligibilitatea este redusă. Vocabularul este restrâns la cuvintele uzuale. Structura gramaticală a limbii nu este însuşită şi datorită acestui fapt vorbirea lor este frecvent agramaticală. Prin definiţie ei nu reuşesc să-şi însuşească citit-scrisul, iar atunci când reuşesc deprinderea este mecanică, parţială şi prin aceasta imperfectă, referindu-se numai la o serie din elementele limbajului scris. Gândirea lor rămâne prin excelenţă o gândire concretă, situaţională restrângându-se la rezolvări mecanice. La sfârşitul dezvoltării lor, ei nu depăşesc mecanismele gândirii conceptuale şi modurile operaţionale care caracterizează gândirea copilului de 7 ani, nu reuşesc să înţeleagă relaţiile spaţiale şi nu pot să achiziţioneze noţiunea de număr. Afectivitate este întotdeauna foarte imatură şi labilă, au o mare nevoie de securitate. Ei prezintă conduite reactive la o situaţie de abandon şi pe acest fond se pot dezvolta structuri mintale obsesionale şi fobice. Comportamentul este dominat de emotivitate care însă este întotdeauna rău controlată, este constant punctat de insecurităţi, deoarece lumea îi apare ca fiind ostilă. Numeroasele comportamente aberante întâlnite nu sunt decât reacţii de insecuritate şi furie sau atitudini de prestanţă. De multe ori comportamentul lor nu este decât o tentativă de a evita o situaţie de eşec. Afectivitatea rămâne deci elementară. Unii sunt indiferenţi, inactivi, izolaţi, alţii sunt afectuoşi, emotivi şi arată un ataşament exclusiv persoanelor care se ocupă de el. Această labilitate afectivă se manifestă prin plâns şi crize nemotivate, furii subite, violente, paroxistice, un oarecare negativism faţă de anturaj. Fondul afectiv este alcătuit din puerilism şi vanitate, reacţii ostile frecvente, trăsături care fac dificilă integrarea socială. Deliruri de revendicare şi persecuţie, episoade de depresie anxioasă în cursul cărora poate apare suicidul, uneori imbecilul poate deveni periculos pentru viaţa socială, ajungând până la crimă. Atenţia este caracterizată prin instabilitate; atunci, când este interesat, pentru scurtă vreme, imbecilul se poate concentra. Memoria este de regulă diminuată însă uneori poate să fie hipertrofiată, excepţională. În literatura de specialitate sunt definite un oarecare număr de tipuri clinice, nu numai după etiologie, ci şi după trăsăturile comune ale aspectelor clinice şi de evoluţie.

53

Dintre aceste tipuri amintim : mongoloidismul, întârzierea cu note autistice, cretinismul, întârzierea mixedematoasă. Se întâlnesc şi imbecili euforici, de regulă verbali care pot ajunge la unele performanţe şcolare însă care sunt cu totul inutilizabile pentru ei. Această încercare de a desprinde unele tipuri clinice are o valoare prognostică şi educativ-terapeutică deosebită, nuanţând atitudinea recuperatorie faţă de aceşti deficienţi.

Încadrarea socială şi familială. Posibilităţi şi realităţi

Deficientul mintal sever este incapabil de a se autoconduce în relaţiile cu lumea şi cu el însuşi, de aceea el rămâne un asistat permanent, însă mult mai puţin imperativ ca deficientul mintal de gradul al III-lea. El are nevoie de o tutelă şi o supraveghere constantă. Într-un cadru social a cărui structurare nu este prea complexă,el este utilizabil şi semiperfectibil, în mediul rural poate face unele operaţii simple, sub control constant. În ultima perioadă prognosticul adaptării sociale a deficientul mintal sever a fost radical modificat datorită sistematizării metodelor reeducative speciale care foloseşte în mod particular “inteligenţa senzorio-motrică”, datorită formelor de muncă adaptată, prin înţelegerea familiei în efortul de educare, prin organizare administrativă şi legislativă. Deficientul mintal sever poate fi educat să se alimenteze singur, în general autoservirea lui este accesibilă. Poate efectua o serie de munci sub supraveghere. Sunt consideraţi parţial recuperabili, însă nefiind capabili să se autoconducă, rămân dependenţi sociali. Pentru aceşti deficienţi mintali funcţionează un tip de instituţie specială : cămin-şcoală. În cadrul acestor instituţii se pune accentul pe dezvoltarea deprinderilor care fac deficientul cât mai puţin dependent de asistenţă. Este vorba de deprinderile sociale şi deprinderile de muncă. Efortul educativ are o ţintă bine precizată de la început: obţinerea unei maturizări sociale şi a unei deprinderi de muncă care să facă posibilă integrarea într-o activitate productivă simplă, în cadrul unui atelier de muncă protejată sau în cadrul gospodăriei familiei.

DEFICIENŢA MINTALĂ DE GRADUL AL III – LEA sau DEFICIENŢA

MINTALĂ PROFUNDĂ

Terminologie, definiţie, limite psihometrice

Cuvântul idioţie vine din grecescul “idioteia” – care înseamnă simplitate, ignoranţă.

54

Deficienţa mintală profundă reprezintă forma cea mai gravă de deficienţă mintală previzibilă încă din copilărie, dar şi forma cea mai rar întâlnită, cu un procent de 5% din totalul deficienţilor mintal. Termenul „idioţie” este introdus de Ph. Pinel (1809) şi reluat de Jean Esquirol (1818), Edouard Seguin (1844), folosit frecvent în nordul şi estul Europei, mai puţin în Anglia şi Franţa şi înlăturat în SUA datorită rezonanţei patologice şi traumatizante. Psihopedagogia specială a secolului al XX-lea deschide o breşă în studiul arieraţilor şi, în special al idioţilor. Astfel acesta devine obiect de studiu şi se întrezăresc posibilităţi de educare în condiţiile în care este supus unei influenţe organizate, I se acordă o atitudine afectuoasă şi este scos din izolarea sa. În literatura recentă este inclusă în grupa întârzierilor (înapoierilor) mintale profunde, a oligofreniei severe sau a absenţei autoconducţiei. Prima definiţie a fost dată de Ph.Pinel (1809), care sub termenul de idiotism îngloba un ansamblu de dezordini deficitare şi anume demenţa şi idioţia, adică toate stările mintale deficitare grave, profunde. De fapt, această confuzie a predominat întreaga operă a lui Pinel, fără a lua în considerare că demenţa presupune o deteriorare a inteligenţei care era deja într-o stare normală de dezvoltare, pe când deficienţa presupune o evoluţie progresivă a inteligenţei. J.Esquirol defineşte aceată formă de deficienţă mintală utilizând criteriul achiziţiilor verbale,ei nu-şi însuşesc limbajul, deşi pot emite o serie de sunete şi chiar silabe. J.Esquirol (1818) introduce termenul de idiot în locul celui de idiotism, considerând că “idioţia nu este o boală, este o stare în care facultăţile intelectuale nu s-au manifestat niciodată sau nu au putut să se dezvolte suficient pentru ca un idiot să dobândească cunoştinţele relative unei educaţii pe care trebuie s-o primească un individ de aceeaşi vârstă şi plasat în aceleaşi condiţii cu el”. J.Esquirol stabileşte totodată şi distincţia dintre idioţia congenitală care este o oprire în dezvoltarea mintală şi demenţă, care este o deteriorare câştigată, afirmând că “dementul este un bogat devenit sărac, idiotul este întotdeauna în mizerie…fiind o stare particulară la care facultăţile intelectuale nu se dezvoltă niciodată”. După J.Esguirol “dementul este un bogat care s-a ruinat, debilul mintal este născut sărac şi rămâne sărac”. Teza lui Esguirol privind caracterul congenital al deficienţei, ceea ce îl discriminează de demenţă, este încă controversată. Studiile lui G.Itard,C.Kohler, T.Hevernin în 1945 referitoare la demenţe infantile, subliniază că distincţia dintre demenţă infantilă şi deficienţă înainte de vârsta de 3 ani este dificilă şi înţeleasă în mod divers şi foarte vag, atât pe plan teoretic, cât şi practic. Edouard Seguin (1846) defineşte idioţia global, pe baza unor simptome clinice, considerând-o ca pe o infirmitate a sistemului nervos şi lansează ideea unui dinamism al dezvoltării inteligenţei. El afirmă că, alături de idiot, există copilul anormal, care la debutul dezvoltării sale se distinge puţin de copilul normal dar, puţin câte puţin, retardul devine mai evident, până ce se ajunge la o diferenţă enormă faţă de normal. Prin aceste idei, Seguin poate fi considerat un precursor al grupului Binet-Simon în ceea ce priveşte conceptul de vârstă mintală. Morel rezervă termenul numai pentru stările grave de insuficienţă mintală congenitală, iar Belhomme (1824) se apropie mai mult de adevăr, opinând că idioţenia

55

este o stare constituţională la care funcţiile intelectuale nu sunt dezvoltate, spre deosebire de imbecil, la care funcţiile intelectuale sunt dezvoltate până la un anumit punct. Binet-Simon (1905,1911) definesc idioţia după criteriul psihometric. Ei opinează pentru clasificarea psihologică şi nu pentru cea etiologică şi anatomo-fiziologică. Aplicând criteriul de clasificare a arieraţiei mintale- limbajul oral şi scris, nivelul intelectual, capacitatea copilului de a munci, de a se adapta, Binet-Simon definesc idiotul ca fiind “un copil care nu poate să comunice prin limbaj cu cei din jur, nu-şi poate exprima ideile, ceea ce gândeşte, să înţeleagă gândirea exprimată de altul, fără c ao tulburare de auz, a organelor fonoarticulatorii să explice această pseudo-afazie, ceea ce este în întregime o deficienţă intelectuală”. Idiotul nu depăşeşte nivelul intelectual al unui copil de 2 ani, incapabil de a se întreţine singur. Roques de Fursac sintetizează criteriile esenţiale ale nivelului mintal corespunzător idiotului la patru trăsături: idiotul nu vorbeşte; nu este atent; cunoştinţele sale nu depăşesc prima copilărie, nu este capabil de a se apăra de pericolele evidente. Cercetările contemporane (Cl.Kohler) definesc idioţia după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică a capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, încadrându-l în grupa “marilor infirmi mintali cu importante deficienţe organice, senzoro-motrice şi instinctive”. Criteriul de definire este preluat de Mental Deficiency Act, 1927, care defineşte idiotul ca “persoana ce prezintă un deficit mintal de maniera în care este incapabilă să vegheze asupra propriei sale securităţi în viaţa cotidiană”. După A.Rey, P.Bernard dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la vârsta reală de 6 sau 8 ani, cu un nivel intelectual inferior normelor de 3 ani, cu o maturitate socială ce se termină la vârsta de 10 ani, cu vârsta mintală de 4 ani. Sintetic, deficienţa mintală de gradul al III-lea formează grupa de deficienţă mintală cu un coeficient de inteligenţă sub 30, fiind recuperabilă dar cu un grad mare de relativitate din punct de vedere profesional,subiectul fiind plasabil numai în condiţii de muncă protejată.

Formele clinice ale deficienţei mintale profunde

Această formă de deficienţă mintală nu formează o entitate clinică (Sollier) şi este imposibil de schiţat un tablou unic. Aşa se explică de ce este extrem de dificil de a stabili profilul psihologic al unui individ anormal şi mai ales al deficientului mintal profund care prezintă o paletă aşa de variată de tipuri. El nu este o fiinţă aparte, ci o clasă de indivizi la care constatăm numeroase nuanţe. Dificultatea derivă şi din faptul că starea mintală a acestuia nu poate fi raportată la o anumită vârstă a copilului normal, fapt ce l-a determinat pe H.Wallon să afirme că nu trebuie să descriem stările deficitare în formele negative sau chiar pozitive în raport cu personalitatea umană, ci trebuie să relevăm structura psihică a fiecărui tip. Criteriile de clasificare a deficienţei mintale de gradul al III-lea sunt variate. După criteriul limbajului (Ed.Seguin) există trei tipuri: idiotul a cărui comunicare se rezumă la nivelul cuvintelor şi a unor propoziţii scurte; tipul la care articularea se limitează doar la cuvinte monosilabice; tipul caracterizat prin absenţa totală a limbajului. După criteriul anatomic (Bourneville, 1869) există şapte tipuri: idioţia cu microcefalie; idioţia cu hidrocefalie; idioţia asociată cu întârziere în dezvoltarea

56

cerebrală; idioţia cu o agenezie cerebrală; idioţia cu scleroza hipertrofică; scleroză atrofică; idioţia mixodermatoasă. După criteriul gradului de gravitate (Felix Voisin, Claude Kohler, J. de Ajuriaguerra, Cl. Bernard) există două tipuri: idiotul complet sau profund şi idiotul incomplet sau parţial. Idiotul complet este un tip foarte rar. Acest tip, după expresia lui Ajuriaguerra este o “idioţie automatico-reflexă la nivel neo-natal”, “însoţită sau nu de fenomene paroxistice, ce se concretizează prin persistenţa reflexelor primare şi printr-o nematurizare profundă”. Deci, idiotul complet nu depăşeşte nivelul pur al automatismelor, comparativ cu cel incomplet la care se remarcă o anumită evoluţie în achiziţia unor mecanisme elementare, fiind definit de Ajuriaguerra ca un tip de “idioţie cu un oarecare grad de dezvoltare”. Cl.Bernard îl caracterizează cu o afectivitate rudimentară, manifestată prin comportamente instinctive, dezordonate, fie de natură alimentară (bulimie), refuz de mâncare, fie de natură sexuală. În general, după Cl.Bernard, idiotul trăieşte foarte puţin. În concluzie, idiotul complet se caracterizează prin afectarea cronică a unei părţi sau a întregului sistem nervos, cu o vârstă mintală de un an, cu absenţa totală a comunicării, cu tulburări neurologice grave, având o existenţă pur “vegetativă”, acţionând într-o manieră instinctivă, impulsivă, cu şanse mici de supravieţuire. Funcţiile vegetative sunt reduse la o lăcomie evidentă, cu sau fără perturbări de gust, mâncând orice îi apare în cale şi, în consecinţă, apar fenomene de diaree sau ocluzii intestinale. Idiotul incomplet sau parţial se caracterizează prin afectarea parţială a sistemului nervos, cu o vârstă mintală de trei ani, cu deficite senzoriale destul de accentuate. Percepţiile sunt slab dezvoltate. Memoria este dezvoltată la nivelul recunoaşterii obiectelor şi a persoanelor din jur, a unor date concrete şi simple referitoare la experienţa personală de viaţă. Comunicarea este redusă la cuvinte monosilabice, cu posibilităţi limitate de înţelegere a comenzilor simple. Există tulburări motrice grave. paralizia membrelor inferioare, uneori anchilozate, în formă de “foarfecă” (paraplegia) sau paralizia unei părţi a corpului (hemiplegia). Mişcările, în general, sunt anormale. Se manifestă prin mişcări ritmice, stereotipe: tremurături, balansări ale trupului sau capului (legănatul înainte-înapoi, scuturarea capului), sugerea degetelor etc. În general este inert, foarte rar agitat sau turbulent. Spre deosebire de idiotul complet distinge ce este şi ce nu este comestibil, deşi prezintă tendinţe primitive de foame şi sete. După expresia lui Ajuriaguerra este o “idioţie cu un oarecare grad de dezvoltare, adică cu achiziţia unui număr de mecanisme motorii elementare, de relaţii afective simple şi o capacitate a unor posibilităţi de dresaj”. Aceste două tipuri mai sunt denumite idiotul superior, cu un coeficient de inteligenţă în jur de 20 şi vârsta mintală în jur de 3 ani şi idiotul inferior cu vârsta mintală în jur de doi ani. După posibilităţile de dezvoltare Ajuriaguerra distinge de asemenea, două tipuri : idioţia automatico-reflexă la nivel neonatal, corespunzătoare idiotului complet sau profund şi idioţia cu un anumit grad de dezvoltare echivalentă cu idioţia parţială, incompletă. De asemenea, J.de Ajuriaguerra clasifică idioţia şi după criteriul afectiv : idiotul apatic, placid, indiferent şi idiotul excitat cu tendinţe distructive, de autorănire, de automutilare.

57

3. Caracteristici somatice şi neurologice

Deficientul mintal profund are un aspect mult mai dismorfic decât celelalte forme ale deficienţei mintale, are o stagnare a dezvoltării, prezentând numeroase atingeri malformative embrionare precoce. Majoritatea sunt hipotrofici ponderostaturali. Sunt întâlnite deosebit de frecvente malformaţiile cefalice, faciale, ale trunchiului şi extremităţilor care sunt desemnate sub numele de stigmate. Sunt întâlnite toate dismorfismele: malformaţii craniene (microcefalii, hidrocefalii), faciale (frunte îngustă, teşită, urechi malformate), ale cavităţii bucale (macroglosie, anomalii dentare, sialoree abundentă), malformaţii scheletice (sindactilii, hemihipertrofii, lordoze, cifoscolioze). Slaba rezistenţă la infecţii explică mortalitatea ridicată întâlnită în rândul lor Media de vârstă este de 19 ani faţă de a deficienţilor mintali sever care este de 26 ani. Uni autori arată că numai 7% din cazurile urmărite au reuşit să depăşească vârsta de 50 ani mai ales în urma introducerii în terapie a antibioticelor. La deficienţii mintali profund întâlnim frecvent cele mai variate atingeri lezionale de intensităţi marcante. Printre acestea notăm tetraplegiile spastice, hemiplegii, paraplegii, sindroame cohleo vestibulare, manifestări epileptice (crize majore, spasme în flexiune, sindroame de trunchi cerebral). Alteori se găsesc manifestări clinice ale suferinţelor neuromusculare (atrofii globale sau parţiale, mioclonii, osteotendinoase, retracţii etc.).

4.Tabloul psihopatologic

Structura psihomotrică este rudimentară, nediferenţiată şi nu constă decât din balansări uniforme, contorsiuni, grimase, impulsuri motrice subite. Pe acest fond tendinţele sexuale, gesturile, proiecţiile bruşte în act sau emoţii ( plâns sau râs) apar ca simple acte automate sau reflexe. Întreaga viaţă afectivă rămâne legată de instincte primitive brutale, de aderenţa narcisistă la corp, la zonele erogene.

58

PROCESELE DE CUNOAŞTERE

P E R C E P Ţ I I L E

Percepţia este un proces psihic complex – senzorial şi cu un conţinut obiectual realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurilor obiectelor şi fenomenelor în forma imaginilor primare sau percepţiilor. Percepţia include suma informaţiilor (senzaţiilor) primare pe calea analizatorilor şi este strâns corelată cu afectivitatea şi ideaţia. La copil percepţia se elaborează progresiv prin învăţare, iar la adult ea devine mult mai selectivă şi mai dirijată. Ca şi la alte procese psihice percepţia evoluează după principiul diferenţierii-specializării şi structurii ierarhice. Ea începe de la o formă global-difuză, în care elementele “câmpului extern” apar fie estompat, fie într-o desfăşurare haotică, dezintegrată, lipsită de relevanţă şi ajunge la forme înalt diferenţiate, specializate şi integrate. Corespunzător, informaţia pe care o conţine nu se mai reduce la latura cantitativă-externă, ci dobândeşte atribute calitative de ordin semantic şi pragmatic specifice. Percepţia umană se perfecţionează ca urmare a faptului că omul are capacitatea de a profita de pe urma experienţei acumulate.

Deficienţele analizei şi sintezei

Copiii deficienţi mintali desprind din obiecte sau din imagini, mai puţine detalii, ceea ce face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice, să apară cu uşurinţă confuziile. Limitarea analizei nu este efectul exclusiv al unei incapacităţi în sfera senzorială, ci şi al unei lipse de activism în faţa sarcinii fixate de adult. Mai trebuie specificat faptul că numărul limitat al detaliilor desprinse, cu alte cuvinte caracterul insuficient de analitic al percepţiilor, se explică şi prin aceea că unele elemente se desprind mai uşor, intră pe primul plan, mascându-le pe celelalte. Din această cauză, dificultatea de a sesiza lacunele dintr-o imagine se menţine la copiii deficienţi mintali la o vârstă mai mare decât la copiii normali. Culoarea este o însuşire care se impune percepţiei copiilor deficienţi mintali. În schimb forma, greutatea şi materialul din care este confecţionat un obiect se desprind mai greu. Deoarece culoarea este uşor analizată de copiii deficienţi mintali trebuie larg folosită în procesul de învăţământ. Analiza anumitor însuşiri poate fi uşurată dacă li se adaugă ca element diferenţiator : culoarea. Sinteza elementelor analizate se realizează cu greu la copiii deficienţi mintali : orice situaţie prea fragmentată este cu greu reconstituită pe plan perceptiv. Calea “de la întreg la parte şi din nou la întreg” trebuie urmată nu numai în cazul formării deprinderilor de citit şi scris, ci în orice activitate în care este implicată percepţia. În caz contrar, la aceşti copii, imaginile lumii reale nu se leagă între ele, nu se sistematizează, păstrând un caracter fragmentar şi rigid. Dificultăţile sintezei sunt cu atât mai mari, cu cât

59

copiii deficienţi mintali, din cauza îngustimii câmpului vizual, nu pot surprinde, printr-o reflectare simultană, relaţiile dintre părţile unui obiect complex. Sinteza este îngreuiată şi de faptul că elementele nu sunt analizate într-o anumită şi nu sunt ierarhizate. Descriind, de exemplu, un obiect sau o imagine, elevii deficienţi mintali pot aminti unele elemente secundare pe acelaşi plan cu cele esenţiale, sau pot aminti unele elemente, fără a le raporta la întregul cărora le aparţin. Durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai mare la copiii deficienţi mintali decât la cei normali. Când timpul de expunere a fiecărei imagini s-a dublat, elevii normali au recunoscut 95% din obiecte, iar cei deficienţi mintali – 55%. La elevii deficienţi mintal se mai observă şi o fluctuaţie mai pronunţată decât la normali în capacitatea de a recunoaşte diferite obiecte. Îngustimea câmpului perceptiv este o altă trăsătură caracteristică deficienţilor mintali. Aceşti copii percep în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de elemente decât normalii. Îngustimea câmpului perceptiv, capacitatea redusă de a stabili, pe plan intuitiv, relaţia dintre obiecte face ca orientarea în spaţiu a copiilor deficienţi mintali să fie dificilă. O altă caracteristică a copiilor deficienţi mintali constă în perfecţionarea mai limitată a percepţiei ca efect al reflectării repetate a obiectului. Această lipsă de perfecţionare a percepţiei în procesul contactului repetat cu un obiect se explică, în parte, prin inerţia activităţii cognitive. În cursul şcolarizării se observă la elevii deficienţi mintali o creştere a câmpului vizual. Această îmbunătăţire nu se realizează numai pe planul senzorial, ci şi pe planul adâncirii înţelegerii, ca efect al îmbogăţirii cunoştinţelor. Perceperea imaginilor

Recunoaşterea imaginilor de către copii este, în general, mai dificilă decât recunoaşterea obiectelor. Deficienţele copiilor deficienţi mintal se constată chiar în perceperea imaginii unui obiect izolat, redat pe un fond neutru. Majoritatea elevilor deficienţi mintali din clasa I enumeră la întâmplare, punând uneori pe acelaşi plan elemente străine de obiectul descris. S-a constat la deficienţii mintali o anumită disociaţie între perceperea imaginii şi verbalizare. Astfel, se poate întâmpla ca, în timp ce copilul ce arată o parte a unei imagini, să denumească o altă parte sau să indice o caracteristică absentă. În general, imaginile în culori cromatice sunt recunoscute mai uşor şi mai corect decât cele în alb şi negru.

Perceperea ilustraţiilor cu subiect ridică o serie de probleme. S-a stabilit că până la 7 ani copilul nu reuşeşte decât să enumere obiectele familiare pe care le desprinde din ansamblul unei ilustraţii. Începând însă de la vârsta de 7 ani, copiii normali sunt capabili să dea o descriere mai generală a unei ilustraţii, dacă aceasta conţine fiinţe şi acţiuni din experienţa zilnică. Numai în jurul vârstei de 10 ani, copilul interpretează scenele redate în ilustraţii. La deficienţii mintali, aceste stadii apar cu întârziere. În timp ce normalii reuşesc să facă anumite deducţii, pe baza analizei elementelor prezente, deficienţii mintali au nevoie de întrebări ajutătoare, suplimentare. Dificultatea surprinderii conţinutului unei ilustraţii depinde de o serie de factori. De cea mai mare importanţă este faptul dacă copilul reuşeşte să desprindă în mod corect personajul central. Sunt necesare cât mai multe imagini colorate, pe de o parte, pentru că acestea asigură o analiză şi deci o recunoaştere cât mai adecvată, iar pe de altă parte, pentru că imaginile

60

colorate asigură şi o trăire afectivă, ce favorizează reţinerea. În afara materialului intuitiv utilizat este util, de fiecare dată când se poate, să se dea şi un material individual, pe care copilul îl analizează mai amănunţit. Perceperea figurii şi a fondului

Capacitatea de a desprinde figura de fond i s-a acordat o mare atenţie deoarece s-a constatat că acest aspect ar constitui un simptom ce diferenţiază pe deficienţii mintali cu leziuni cerebrale de cei de tip familial.

Constanţa percepţiei de formă şi mărime

Capacitatea de a recunoaşte obiectele într-o poziţie diferită de cea uzuală are o importanţă deosebit de mare. Dificultăţile nu sunt la fel de pronunţate pentru toate obiectele. Recunoaşterea obiectului în poziţie neuzuală este mai dificilă la copiii deficienţi mintali, din cauză că la ei reprezentările, îşi pierd mult mai repede specificul decât la copiii normali. O altă explicaţie constă în participarea mai redusă a verbalizării în procesul percepţiei.

Iluziile

La deficienţii mintali din cauza lipsei de flexibilitate a activităţii cognitive, datele senzoriale, care contrazic pe cele ale memoriei, rămân insuficient analizate. Copilul deficient mintal trebuie antrenat să observe, să analizeze, să sistematizeze experienţa senzorială, evitându-se astfel formarea şabloanelor verbale, care se substituie reflectării directe.

Simptomatologia percepţiei la deficientul mintal

Percepţia debililor mintali se caracterizează prin inexactitate, lipsă de precizie, nediferenţiată, lacunară şi cu frecvente tulburări.Percepţia imbecilului este mai pronunţat nediferenţiată. Aceştia identifică cu dificultate obiectele uzuale, nu percep conţinutul tematic al ilustraţiilor, se mărginesc la enumerarea elementelor, fără a stabili o logică, fără a discrimina esenţialul de secundar. Dificultăţile de discriminare a formelor complexe, de recunoaştere a similitudinilor, de diferenţiere constituie mai puţin o lacună de discriminare perceptivă şi mai mult o inaptitudine a funcţiilor de judecată, de formulare verbală şi în consecinţă se consideră că percepţia imbecililor este mai puţin alterată decât se crede.Percepţia deficientului mintal profund este extrem de săracă în conţinut senzorial, neclară, fără semnificaţie biologică şi cu numeroase şi pronunţate perturbări.

Tulburările percepţiei

Aceste tulburări sunt sistematizate de M.Botez, C.Gorgos în modul următor:

1. Tulburări senzoriale de natură cantitativă :

61

Hiperestezia se caracterizează prin scăderea pragului de excitabilitate care determină o creştere a sensibilităţii faţă de excitaţii care până atunci erau nepercepute. Deci este o creştere a acuităţii senzoriale. Subiecţii prezintă o sensibilitate exagerată faţă de excitaţii. Hiperestezia poate fi globală (când cuprinde mai mulţi analizatori) sau parţială (când se referă la un singur analizator, îndeosebi la analizatorul cutanat). Hipoestezia, fenomen opus hiperesteziei, se caracterizează prin scăderea pragului de excitabilitate, ceea ce determină o receptivitate scăzută faţă de unii excitanţi. Deci, este o scădere a sensibilităţii la excitanţii din mediul înconjurător, percepţia devine nesigură, neclară, ca urmare a unor factori interni sau externi. Tulburarea este prezentă îndeosebi în stările profunde de deficienţă mintală sau în cele pe fond psihotic. Anestezia se caracterizează prin abolirea acuităţii senzoriale. Ea poate fi globală (pierderea tuturor formelor de sensibilitate) sau parţială (disociată), de natură patologică sau o simplă suprimare temporară medicamentoasă.

2.Tulburările percepţiei de natură calitativă

Acestea cuprind iluziile şi sindroamele agnozo-apraxo-afazice. Iluziile sunt percepţii denaturate sau deformate ale lumii reale, care pot fi prezente şi în condiţii normale, îndeosebi la copii, ca o consecinţă a surmenajului, a unor stări emoţionale dominante. Iluziile pot fi fiziologice sau patologice. Iluziile fiziologice sunt constituite din iluzii prin modificarea condiţiilor perceptive care cuprind iluziile optico-geometrice, datorate reflexiei optice, refracţiei modificării axelor de referinţă; iluzii prin modificarea mediului perceptual ce apar în condiţiile stimulării monotone, prelungite sau prin deprivare senzorială; iluzii prin modificarea condiţiilor interne consecinţe ale unor tulburări de atenţie, a unor stări afective (frica, anxietatea, euforia) sau a unor stări de oboseală, surmenaj, suprasolicitare. Iluziile patologice cuprind: Falsele recunoaşteri care însumează fenomenele de “déjà vu”, “deja conu”, deja auzit, deja simţit. Falsele nerecunoaşteri însumează fenomenele de tip niciodată văzut, cunoscut,trăit. Iluzii senzoriale cuprind :

-iluziile vizuale când raportul dintre subiect şi lumea înconjurătoare sub raport spaţial sunt modificate faţă de experienţa trecută a subiectului .

- iluzii auditive când sunetele sunt percepute fie mai intens, fie mai slab, mai vag, mai apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate.

- iluzii olfactive – percepţia eronată a mirosului.- iluzii gustative – percepţia eronată a gustului.- iluzii tactile – viscerale sau interoceptive, adică perceperea funcţionării unor

organe sau aparate a căror activitate nu poate fi simţită de către omul normal în condiţii normale.

Sindroame agnozo-apraxo-afazice

Ele formează grupa deficienţelor psihosenzoriale, constituită din agnozie, apraxie,afazie.

62

Agnozia este deficitul psihosenzorial caracterizat prin pierderea capacităţii de recunoaştere a obiectelor uzuale, persoanelor, locurilor şi informaţiilor din lumea înconjurătoare, după calităţile lor senzoriale, deşi receptorii şi căile senzoriale nu sunt atinse, iar facultăţile generale sunt cauzele majore care împiedică trecerea la păstrate. Deficitul este datorat unei leziuni cerebrale. În fond, gnozia este în esenţă un act perceptiv. H. Pieron făcea aprecierea că “orice percepţie este o gnozie şi, în consecinţă, deficitele senzoriale determină erori în recunoaşterea obiectelor şi fenomenelor.

Apraxia – sinonim cu dispraxia, este o tulburare caracterizată prin pierdere sau incapacitatea de a executa acte motorii simple sau complexe în vederea atingerii unui scop, atunci când I se cere să le execute, fără ca subiectul să fie afectat de deficite motorii, senzoriale sau ale actelor involuntare care să paraziteze mişcarea. Pierderea sau incapacitatea pot fi generalizate la execuţia unui act complex sau numai la unele segmente ale acestuia. Subiectul poate să-şi imagineze, să descrie mişcarea, acţiunea, gestul pe care trebuie să-l realizeze, dar este incapabil de execuţie, pentru că nu reuşeşte să realizeze schema dinamică a mişcării, a acţiunii, a gestului. Apraxia se manifestă prin patru trăsături esenţiale : imprecizia mişcărilor fine; incapacitatea de a executa gesturile uzuale; pierderea capacităţii de înlănţuire a mişcărilor; inaptitudinea de a desena sau de a efectua construcţii cu ajutorul materialelor manipulabile.

Afazia reprezintă tulburarea gravă de limbaj întâlnită atât la adult cât şi la copil. Afazia constituie o tulburare dobândită a expresiei sau înţelegerii semnelor verbale sau grafice cu conservarea aparatelor periferice de execuţie sau de recepţie ale limbajului şi care se însoţeşte cel mai des cu tulburări intelectuale. Caracteristica principală este incapacitatea de a forma propoziţii, deşi dispune de un număr de cuvinte pe care nu le poate folosi voluntar şi sistematiza în propoziţii. Afazicul vorbeşte în stil telegrafic, fără legături între cuvinte; singura unitate lingvistică prezentă în afazie este “cuvântul”. Tulburările afazice dezintegrează valoarea într-o manieră inversă celei de achiziţionare a vorbirii de către copil şi are consecinţe asupra întregii vieţi psihice.

R E P R E Z E N T A R E A

Reprezentarea – constă în capacitatea de a revedea imaginea unui obiect perceput anterior, fiind în strânsă corelaţie cu activitatea ideo-afectivă.C.Păunescu afirmă că, dacă la nivelul memoriei şi al percepţiei mecanismele sunt intrinseci materiei, codarea informaţiei presupune unele schimbări spaţio-temporale ale percepţiilor şi, de asemenea, reversibilitatea fenomenului. Trecerile de la stadiul psiho-fiziologic la stadiul psiho-intelectual se face pe baza unui releu numit, în general, reprezentare. La baza acestei funcţii J.Piaget punea ca o piatră unghiulară “imaginea mintală”.

63

Simptomatologia reprezentării la deficienţii mintali

Câmpul de reprezentare pe bază de simboluri cunoaşte la copilul normal o curbă de ascendenţă similară tuturor proceselor psihice începând de la vârsta de 7 ani până la 11 ani, când atinge cuantumul maximal/faza operaţională;

- la deficientul mintal curba de ascensiune este foarte lentă între 7 şi 11 ani, cunoscând un salt între 11 şi 13 ani;

- imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, ceea ce demonstrează o foarte slabă funcţionalitate a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior;

- această imposibilitate de a produce simboluri de către funcţia semiotică constituie una din operaţiile formal-logice;

-tulburarea multidimensională intervenită la nivelul releului de reprezentare constituie una din caracteristicile fundamentale ale organizării mintale a deficientului mintal.

Tulburările reprezentării

Aceste tulburări sunt formate din halucinaţii, pereidolie şi sinestezie.

HalucinaţiileGrupa halucinaţiilor este constituită din halucinoze, halucinaţii funcţionale şi

psihosenzoriale.Halucinozele se caracterizează prin perceperea unor imagini inexistente în

realitate; reprezentări cu caracter neplăcut sau înspăimântător care apar sub formă de fluierături, strigăte, zgomot de paşi etc., înainte de a adormi sau de a se trezi.Halucinaţiile funcţionale sunt manifestări halucinatorii, de obicei auditive, determinate de perceperea unor excitanţi obiectivi externi, de exemplu, zgomotul unui motor.

Halucinaţiile psihosenzoriale sunt percepţii fără corespondent real, cu manifestări diverse:

- halucinaţii auditive, pot apărea la una sau ambele urechi, temporar sau permanent, cu două forme: halucinaţie auditivă simplă, ce apare în urma leziunilor de la capătul periferic al analizatorului auditiv şi halucinaţie auditivă complexă ( voci conoscute şi necunoscute).

- halucinaţii vizuale, perceperea unor imagini (obiecte, fiinţe) inexistente, cu două forme: halucinaţia vizuală simplă (linii, puncte, pete luminoase) şi halucinaţia vizuală complexă ( vede animale, obiecte, oameni, peisaje).

- halucinaţii olfactive şi gustative, perceperea unor mirosuri, gusturi inexistente, plăcute (mirosuri de parfum flori) sau neplăcute.

- halucinaţii viscerale localizate în sfera genitală.

Pereidolia, reprezentări cu caracter inedit sau fantastic.

64

Sinestezia reprezentare vie, ce apare simultan ca o stimulare senzorială: audiţie colorată, reprezentarea vie a unor imagini vizuale în timpul audierii unor melodii.

I M A G I N A Ţ I A

Imaginaţia este un proces psihic de elaborare a unor imagini noi despre lume, pe baza combinării analitico-sintetice a percepţiilor şi reprezentărilor, verificate prin experienţă. În general, imaginaţia se clasifică după criteriul dihotomic : imaginaţia voluntară sau involuntară, imaginaţia reproductivă sau creatoare. Imaginaţia voluntară, activă, intenţională, determinată conştient, însoţită de stări penibile, nefavorabile pentru planul fantezist, care este, în general, mai săracă şi mai schematică. Imaginaţia involuntară, pasivă, neintenţionată, combinaţiile produse pe plan mental nu se materializează în produse concrete. Imaginaţia reproductivă, reconstituirea figurativă a obiectelor şi fenomenelor descrise sau sugerate. Imaginaţia creatoare, construirea elementelor creatoare într-o formă nouă. Simptomatologia imaginaţiei la deficienţii mintali

Imaginaţia , la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate uneori până la absenţa totală, cu frecvente tulburări la formele de deficienţă mintală.

Tulburările imaginaţiei Cele mai frecvente tulburări ale imaginaţiei la deficienţii mintali sunt: minciuna şi confabulaţia. Minciuna este modificarea intenţionată a adevărului şi se manifestă sub trei forme: minciuna convenţională, utilitară, patologică (denumită şi mitomanie). Aceasta din urmă conţine trei categorii : mitomania vanitoasă, malignă şi perversă. Ea este prezentă la formele de deficienţă mintală situate la limita superioară. Confabulaţia este echivalentă cu delirul de confabulare sau delirul de imaginaţie. Ea desemnează o stare de trăire a unor lucruri ce aparţin fanteziei subiectului, dar cu convingerea subiectivă că relatează un fapt real. Se prezintă ca reale, producţii imaginare ale gândirii, sub forma unor povestiri mai mult sau mai puţin organizate şi coerente, fără a exista intenţia de a minţi. Fabularea este un aspect de mitomanie, dar nu întotdeauna are un caracter patologic. Confabulaţia poate fi şi un mod de comportare reacţională, proces sau compensare ca urmare a unor condiţii de mediu dificil de suportat. În acest sens, ea constituie o caracteristică a debilului vanitos care, lipsit de judecată şi de spirit autocritic, se hazardează în afirmaţii puerile, extravagante pentru a atrage atenţia asupra sa. A.Porot descrie şi un model special de confabulare la oligofreni, o anumită stare îndreptată spre

65

trecut, având o temă constantă, rigidă. Această formă este negată de V.Predescu şi de Gh.Ionescu.

A T E N Ţ I A

Atenţia este un proces de orientare selectivă, mobilizare, concentrare, focalizare a proceselor psiho-comportamentale în vederea reflectării optime a realităţii şi a unei intervenţii de autoreglare a activităţii. Nu este un proces de sine stătător, nu poate fi definită ca un proces în sine pentru că ea este implicată în multe alte procese centrale. Ea este considerată ca fiind un proces psiho-fizio-logic-cognitiv-intelectual unitar, ce organizează cunoaşterea în totalitatea sa. Atenţia se clasifică în triada: Atenţia involuntară, neintenţionată, spontană sau primară determinată de stimuli senzoriali care prezintă o noutate informaţională sau survine brusc, fără ca organismul uman să fie în stare de aşteptare. Este un reflex absolut de orientare. Atenţia voluntară, intenţionată, susţinută, ce presupune un scop şi efort conştient. Atenţia postvoluntară sau habituală, caracterizată printr-o stare de aşteptare pentru a recepţiona mai corect stimulii, fiind o consecinţă a transformării unei atenţii voluntare sau involuntare pe baza unui tratament judicios executat. Are rol important în automatizarea deprinderilor.

Simptomatologia atenţiei la deficienţii mintali

Există diferenţe de potenţial atenţional între normali şi deficienţi mintali. Diferenţa constă nu atât în performanţe cât în modalitatea organizării. C.Păunescu analizând atenţia ca un rezultat al organizării sistemului neuro-cognitiv, bazat pe metodele neuro-cognitiv, bazat pe metodele neuro-cibernetice şi pe teoria informaţiei, ajunge la constatarea că procesul de organizare a atenţiei se caracterizează prin două trăsături esenţiale. Prima, referitoare la capacitatea sistemului de filtrare a mesajelor şi a doua, starea afectogenă, motivaţională. În ceea ce priveşte capacitatea sistemului, ea este alterată fundamental la deficientul mintal printr-un element intrinsec (structura morfo-funcţională) şi printr-o organizare aleatorie întrucât există o puternică influenţă afectogenă în orientarea setului operaţional. În ceea ce priveşte starea motivaţională, problema prezintă un grad de dificultate datorită elementelor de perturbare a sistemului de valori care intră în joc în operaţia de ierarhizare a preferinţelor pentru semnalele informaţionale. Atenţia se manifestă diferit în funcţie de gravitatea deficienţei. Debilul mintal se caracterizează printr-o atenţie sporită, lipsită de tenacitate, atenţia voluntară în genere instabilă, cu aparenţă de normalitate. Sunt prezente tulburările cantitative într-o manieră moderată, dar predomină incapacităţile de concentrare manifestate prin neatenţie, indiferenţă, inerţie, falsă uitare. Imbecilul se manifestă în general prin hipoatenţie, iar idiotul, de asemenea, dar în forme mai accentuate şi, în cele mai multe cazuri, ae transformă în aprosexie (lipsă totală de atenţie). Chiar în condiţiile unei atenţii spontane,

66

aceştia nu sunt capabili de perseverenţă, neputând urmări obiectele care se deplasează în faţa lor. Această stare conduce la izolare, absenţă totală şi nimic nu-I poate sustrage din această autoizolare. Inactivitatea sa globală este întreruptă uneori de impulsuri violente sau de crize colerice.

Tulburările de atenţie

Ele sunt denumite şi disprosexii şi afectează în egală măsură atenţia voluntară şi involuntară. Cuprind două categorii: tulburări cantitative (exagerare, diminuare, abolire) şi tulburări de natură pedagogică, incapacităţi de atenţie. Hiperprosexia – tulburare cantitativă ce se manifestă prin hipervigilenţă (sesizarea exagerată a noului), hipotenacitate (scăderea capacităţii de a se concentra un timp mai îndelungat asupra unei teme, acţiuni), instabilitate şi excitaţie psihomotorie, dispersie. Afectează în mod deosebit atenţia spontană; atenţia voluntară este extrem de scăzută. Subiectul nu se poate concentra asupra unei activităţi. Hiperprosexia are un caracter selectiv, manifestându-se în anumite sectoare în funcţie de deficienţa mintală, însoţită de hipoprosexie pentru restul domeniilor. În oligofreniile de tip microcefalic, comportamentul vioi, mobil, instabil, labil este determinat de un “reflex de orientare” exagerat. Hipoprosexia – tulburare cantitativă a atenţiei, caracterizată prin diminuarea atenţiei, scăderea capacităţii de orientare selectivă spre un anumit domeniu, a forţei de mobilizare şi menţinerea atenţiei, lipsa de vivacitate şi de concentrare, însoţită de instalarea unei oboselii precare. Prezentă în toate formele clinice de deficienţă mintală, în intensitate diferită, dar prin eforturi educativ-terapeutice, se poate ameliora în cazurile uşoare şi medii. Aprosexia – formă acută de hipoprosexie, se caracterizează prin abolirea completă a atenţiei. Este implicată cu precădere în atenţia voluntară, fiind prezentă în toate cazurile de deficienţă mintală profundă. Inerţia sau perseverarea – este uneori considerată ca o formă de perturbare a mobilităţii atenţiei, fiind însoţită de vâscozitate şi perseverenţă ideatorie. Indiferenţa – definită de R.Lafon ca “absenţa relaţiilor sau neutralitatea afectivă faţă de o persoană, situaţie sau obiect. Nepăsarea, pasivitatea maşinală, dezinteresul absolut” sunt trei particularităţi esenţiale. Este prezentă în stările de deficienţă mintală profundă. Neatenţia – se caracterizează prin câteva tipuri distincte:

- neatenţia pasivă – neatenţia nu constituie o sursă de perturbare, subiecţii acceptând condiţiile oferite de cadrul vieţii şcolare sau sociale;

- inerţia activă - predomină perturbările de instabilitate psiho-motorie şi comportamentală; - neatenţie episodică sau periodică – subiecţii nu se încadrează în regulile stabilite ca urmare a intereselor lor diverse şi schimbătoare;

- neatenţia normală – care decurge din motive fiziologice: insuficienţa somnului, starea de oboseală sau din motive psihologice, ritm de muncă rapid.

Pseudouitarea (falsa uitare) prezentă în stările de hiperemotivitate inhibată, bradipsihism.

67

M E M O R I A

Memoria poate fi definită ca un ansamblu de procese biofiziologice şi psihologice ce asigură întipărirea (memorarea), conservarea (păstrarea) şi reactualizarea prin recunoaştere şi reproducere a experienţei anterioare (cognitive, afective, volitive), implicând atât operaţii intelectuale cât şi factori motivaţionali afectivi. Procesele memoriei se succed în patru etape : faza de achiziţie (memorare), faza de reţinere (păstrare), faza de reactivare (recunoaştere), faza de actualizare (reproducere).

Simptomatologia memoriei la deficienţii mintali

În majoritatea cazurilor, la deficienţii mintali, exceptând pe cei cu deficienţe grave, memoria nu se modifică în mod evident, fiind considerată în formele uşoare şi medii ca având o funcţie de compensare, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Capacitatea de reţinere este relativ mare, bazată însă pe o memorizare mecanică, lipsită de supleţe, de utilizare a datelor în situaţii noi. La debilii mintali, memoria este, în general, mecanică. La imbecili, ea este mai puţin activă, este infidelă, de scurtă durată. Există cazuri de o dezvoltare deosebită, hipermnezică, aşa numiţii “calculatori prodigioşi”, “hipermnezie de dicţionar”. La idioţi, memoria este aproape inexistentă, fiind imposibilă chiar şi memorarea mecanică. Lipsa de memorie este evidentă în recunoaşterea obiectelor şi a persoanelor din jur. O caracteristică evidentă, relevată de numeroase experimente, este penuria cantitativă a informaţiilor reţinute de către deficienţii mintali în comparaţie cu normalii. Această reducere a cantităţii de informaţie se explică prin degradarea calitativă a celulei nervoase şi, în mod deosebit, prin funcţionalitatea redusă a principiului de integrare în structura memoriei. O altă particularitate a memoriei la deficienţii mintali este slaba fidelitate. De fapt, diferenţa faţă de normalitate rezidă mai mult sub aspectul fidelităţii memoriei decât sub aspectul volumului acesteia. Experimentele organizate de A.Binet, Th.Simon, W.Stern subliniază lipsa de precizie în procesul de evocare, introducerea unor elemente străine de situaţia dată, omiterea unor detalii, particularităţi care conferă relatărilor un caracter absurd. M.Roşca explică deficienţa pe linia fidelităţii memoriei prin “insuficienta exercitare a funcţiei de reglare de către cuvintele-noţiuni incluse în sarcina de memorie” şi prin faptul că “funcţia de reglare a cuvântului se stabileşte la copiii întârziaţi mintal într-un ritm mai încetinit decât la cei normali”. C.Păunescu subliniază că fidelitatea memoriei nu este numai o problemă de recepţie şi de reproducere, pentru că între acestea se interpune modul de organizare mintală generală a individului, care dirijează procesele de organizare a structurilor de stimuli, de codare a acestora la diverse niveluri şi de circulaţie în cadrul sistemului.

Tulburările memoriei

68

Tulburările memoriei la deficientul mintal trebuie să fie considerate ca efecte a trei categorii de factori :

- modificări genetice ale structurilor celulare în special în ceea ce priveşte capacitatea de producere a ADN-ului;

- dezorganizarea reţelei neuronale prin leziuni sau blocaje;- funcţionarea parţială a principiului integrator de reglare a activităţii neuro-

psihice. Studiile recente demonstrează modificări ireversibile, în special la nivelul memoriei operaţionale şi a memoriei de lungă durată, interesând domeniul abstracţiunilor şi al categoriilor logice. Acest fapt pledează nu pentru tulburări “regionale” ci pentru modul de organizare generală a sistemului de memorare datorită tipurilor de relaţii dintre structurile şi funcţiile sistemului psihic al deficientului. Tulburările memoriei, denumite şi dismnezii sunt grupate în dismnezii cantitative şi dismnezii calitative.

1.Dismnezii cantitative Hipermnezia este o dismnezie cantitativă caracterizată prin exagerarea funcţiilor memoriei. Fixările şi evocările sunt rapide, multiple, cu lux de amănunte, tumultoase, fără legătură cu tema principală a gândirii, dezordonate, însoţite de false recunoaşteri şi de superficialitate. Ea este prezentă în cazurile “idioţilor savanţi”, a calculatorilor prodigioşi, memorie muzicală, a datelor, cifrelor. În formele uşoare şi mijlocii de deficienţă mintală “memoria are o adevărată funcţie compensatorie, ea suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare: inteligenţa şi gândirea.” Hipomnezia – este o dismnezie cantitativă caracterizată prin scăderea, diminuarea funcţiei mnezice ce se manifestă prin evocări lente, inexacte, incomplete, dificile, sărace şi trunchiate. În cazurile de deficienţă mintală se explică prin insuficienta dezvoltare cognitivă. Cele două forme de hipomnezii : lapsusul – dificultatea temporară de evocare, având ca efect un aspect lacunar al frazei şi anecforia – o formă uşoară, caracterizată prin revenirea relativ adecvată a unor evenimente ce păreau uitate, ca urmare a intervenţiei interlocutorului (frecventă la toate categoriile de deficienţă mintală). Amnezia – este o formă accentuată de hipomnezie, caracterizată prin pierderea totală sau parţială a capacităţii mnezice, afectând o anumită categorie de amintiri (uitarea limbii, a numelor proprii) sau lacunară (referitoare la o anumită perioadă de timp). Amnezia poate afecta fiecare din procesele mnezice : fixarea, păstrarea, evocarea. Amnezia anterogradă de fixare se manifestă prin imposibilitatea de a fixa amintirile, de a le integra într-un ansamblu, ca o consecinţă a deficienţilor de ordonare logică sau cronologică. Memoria imediată nu este atinsă, căci informaţiile rămân prezente în câmpul conştiinţei, dar ele dispar repede. Amnezia retrogradă de evocare se caracterizează prin scăderea posibilităţilor de reactualizare a datelor fixate anterior debutului, pierderea memoriei pentru evenimentele precedente unei traume. Amintirile sunt integrate dar nu pot fi utilizate sau readuse în câmpul conştiinţei atunci când este necesar, ca urmare a unei cauze emoţionale. Amnezia retrogradă apare întotdeauna însoţită de amnezia anterogradă. Amnezia retrogradă de evocare îmbracă forme variate, unele cu caracter global, altele parţial:

69

- amnezia lacunară- denumită şi amnezie inegală, limitată la o anumită perioadă de timp din viaţă, când apar “goluri” în bagajul mnezic. Ea se manifestă prin neputinţa de a-şi aminti unele evenimente specifice sau unele episoade ce au legătură între ele.

- amnezia globală – amnezia lacunară se extinde asupra tuturor perioadelor de viaţă ale subiectului şi se referă la toate structurile de achiziţii, de cunoştinţe şi comportamente. Există şi forme de amnezii care pot fi considerate neurologice, patologice, ca amnezia afectogenă sau psihogenă, uitarea unor amintiri traumatizante, denumite de P.Janet “subconştiinţă prin dezagregare”. Aceste forme sunt consecinţa unui blocaj mnezic datorat unui traumatism psihic, fiind de altfel un mecanism de apărare. Amnezia afectogenă care poate fi apreciată ca o amnezie electivă, este reversibilă în urma unui tratament psihoterapeutic.

2. Dismneziile calitative

Denumite şi paramnezii se caracterizează prin falsificări ale actului mnezic (amintiri sau recunoaşteri false), prin imixtiuni de fapte din prezent în trecut şi invers, prin nediscriminarea realului de imaginar, neconcordanţă cu realitatea din punct de vedere al desfăşurprii cronologice, fie a lipsei de legătură cu realitatea prezentă sau trăită. Paramneziile se manifestă sub două forme : tulburări de sinteză mnezică şi tulburări de rememorare a trecutului. În prima categorie sunt incluse tulburările caracterizate prin falsa identificare sau recunoaştere, adică amintirea este evocată dar nu este recunoscută ca amintire, ci apare ca fiind ceva nou şi personal. În a doua categorie de paramnezii, tulburările de rememorare a trecutului, sunt incluse pseudoreminescenţele, halucinaţia de memorie şi ecmnezia.

Caracteristicile memoriei la copiii deficienţi mintali

Memorarea voluntară şi memorarea involuntară. La deficienţii mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de voluntar, aceşti copii nu recurg în măsura necesară la procedeele de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de organizare a materialului nici în momentul fixării, nici în momentul reproducerii. Eficienţa scăzută a memoriei voluntare nu se reduce însă la o fixare defectuoasă, ci rezultă şi dintr-o evocare insuficient de activă.

- Capacitatea redusă de a organiza materialul ce trebuie memorat. Adeseori, copiii din şcolile ajutătoare nu asimilează un material oarecare, nu atât din cauza deficienţelor de fixare sau de reţinere, ci din cauză că ei nu-l prelucrează şi nu-l sistematizează suficient în momentul fixării. Această particularitate se explică prin insuficienta conceptualizare a materialului şi prin actualizarea limitată a cunoştinţelor vechi, care sunt necesare pentru înţelegerea celor noi.

- Rigiditatea fixării şi reproducerii cunoştinţelor, dificultatea realizării transferului de cunoştinţe. Una din caracteristicile cele mai evidente este capacitatea

70

redusă de a utiliza cunoştinţele pe care le posedă, într-o situaţie întrucâtva diferită de aceea în care şi le-au însuşit. Cunoştinţele au un caracter rigid, ele se actualizează cu greu într-o combinaţie, într-un nou context. Din această cauză, ei reuşesc în mică măsură să aplice într-o situaţie ceea ce au învăţat în altă situaţie.

- Fidelitatea redusă a memoriei, evocarea imprecisă a cunoştinţelor. Lipsa de fidelitate a memoriei se observă când reproduc un text, când povestesc o întâmplare ei adaugă elemente străine, provenite dintr-o experienţă anterioară, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea pe care o redau. Aceste adaosuri dau un caracter haotic, uneori chiar absurd reproducerilor efectuate. Lipsa de fidelitate a reproducerilor nu este însă efectul exclusiv al sugestibilităţii mărite al debililor mintali. Evocarea lipsită de precizie poate să apară şi ca efect al faptului că funcţia de reglare a cuvântului se realizează în mod insuficient.

Factorii care influenţează memoria

- Rolul acţiuni cu obiectele în memorare. Efectul pozitiv al acţiunii cu obiectele asupra memorării se explică, în primul rând, prin fenomenul dominantei. În timpul activităţii motrice, în scoarţa cerebrală apare un focar de excitaţie de intensitate medie, care este atras de focarul dominant, inclus în activitatea de formare a noilor asociaţii, focar pe care-l întăreşte.

- Influenţa intensităţii stimulilor asupra memoriei. S-a formulat ipoteza că deficienţele prezentate în reproducere sunt efectul nu atât al lipsei de păstrare cât al unei insuficiente întipăriri. Din cauza lipsei de concentrare a atenţiei asupra materialului ce trebuie memorat, saltul în curba învăţării se observă numai după un număr mai mare de repetiţii.

- Rolul reglator al cuvântului în memorare. La debilii mintali se observă adesea o disociaţie între reacţiile motrice şi cele verbale, asociaţiile verbale rămânând în urma celor motrice. Legăturile temporare formate fără suficienta participare a sistemului verbal sunt instabile şi insuficient de organizate.

- Rolul repetării. Elevii deficienţi mintali au nevoie de un număr mai mare de repetiţii decât elevii normali pentru a reţine un material verbal. Ei au nevoie de un număr mai mare de repetiţii nu numai pentru a reţine un volum oarecare de cunoştinţe, dar şi pentru a ajunge la o scădere a greşelilor.

- Rolul motivaţiei în învăţare. Nereuşita şcolară nu este efectul exclusiv al deficienţelor de gândire sau de memorie, ci, în mare măsură , şi al unei insuficiente motivaţii. De aceea, în munca cu deficienţii mintali trebuie să se acorde o deosebită atenţie creării unor motive adecvate. Nu trebuie neglijat nici faptul că o motivaţie oarecare poate avea efecte negative. O astfel de situaţie are loc atunci când dorinţa copilului de a primi o oarecare recompensă este deosebit de mare, producând o stare de încordare afectivă ce dezorganizează activitatea. Alteori dorinţa de a primi recompensa se ciocneşte de conştiinţa pe care o are copilul că nu va reuşi să realizeze ceea ce i se cere. Într-un astfel de caz apare o reacţie de apărare, în care copilul minimalizează importanţa recompensei şi a activităţii pe care refuză să o execute. Deci, nu se va mobilizarea motivaţională are efecte pozitive pierde din vedere nici faptul că numai până la un anumit

71

nivel, adică până la nivelul care nu depăşeşte posibilităţile obiective de a executa o anumită activitate.

G Â N D I R E A

Gândirea reprezintă o posibilitate superioară de cunoaştere mai evoluată a psihismului, caracterizată prin reflectare mijlocită, generalizată a realităţii exterioare şi interioare, a însuşirilor generale şi esenţiale a obiectelor şi fenomenelor, precum şi a relaţiilor fundamentale dintre obiecte, fenomene, calităţi şi relaţii dintre acestea, un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării, în scopul rezolvării unor situaţii imediate sau de perspectivă pentru a găsi o soluţie optimă adecvată din mulţimea celor iniţial posibile. Procesul de transformare a informaţiilor, de interpretare, de explicare, are loc datorită unui sistem de operaţii fundamentale (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea), a operaţiilor instrumentale (forma algoritmică şi euristică) şi a operaţiilor specifice care asigură demersul operaţional al gândirii : noţiuni, judecăţi, raţionamente. Analiza permite delimitarea esenţialului de neesenţial, descompunerea mintală a obiectului sau fenomenului în părţile sale componente, desprinderea diferitelor însuşiri ale întregului. Analiza la deficienţii mintal este fragmentată, dominată de elemente nesemnificative, fiind dependentă de percepţii anterioare care le face să rămână detaşate de semnificaţia lor reală. Sinteza proces opus analizei, reprezintă reconstituirea obiectului, fenomenului din elementele sale definitorii sau includerea obiectului într-o ordine logică. Compararea - stabilirea numitorului comun, a particularităţilor, a deosebirilor unui grup de fenomene pe plan concret sau mintal. Comparaţia este o condiţie a procesului de analiză şi sinteză. La deficienţii mintali comparaţia se reduce la simpla descriere succesivă a fiecărui obiect, fără a le raporta unul la altul, sau atunci când realizează acest lucru se recurge la indici neconcludenţi, iar în raport cu normalul numărul însuşirilor diferenţiatoare este mai mare, în timp ce stabilirea asemănărilor dintre obiecte este mai dificilă decât stabilirea deosebirilor. Comparaţia la deficienţii mintali reflectă incapacitatea de a se desprinde de aspectele perceptive, acestea orientându-se cu prioritate după criteriile care îi sunt accesibile, cum ar fi: culoarea, mărimea, aspectul exterior, utilitate practică. Abstractizarea – desprinderea unui element ale unui fenomen care devine criteriu de definire, descriere, independent de celelalte care nu sunt luate în considerare. Abstractizarea poate fi pozitivă atunci când accentul cade pe operaţia de extragere a însuşirilor sau negativă, când se au în vedere însuşirile care trebuie neglijate sau se subliniază şi însuşirile neesenţiale în scopul înlesnirii procesului de generalizare. Generalizarea – procesul de sistematizare, ierarhizare a materialului, permiţând clasificarea obiectelor şi fenomenelor în grupe şi subgrupe.

72

Procesul de abstractizare şi generalizare la deficienţii mintali nu este posibil, nefiind în stare să extragă esenţialul dintr-o problemă, aceştia se pierd în amănunte nesemnificative şi, în consecinţă, vor stabili judecăţi şi raţionamente eronate. Deficientul mintal nu este capabil de o gândire abstractă, el nu reuşeşte să desprindă ceea ce este secundar, să se apropie de esenţa lucrurilor simple. Ei nu pot depăşi concretul senzorial, nu pot ajunge la stadiul formal şi, deci, nu deosebesc esenţialul de neesenţial, generalul de particular. M.Roşca demonstrează experimental că rudimente de generalizare găsim şi la imbecili, în limitele în care aceştia pot folosi concepte simple ca principiu de clasificare, fără însă a ajunge la formularea verbală a acestui principiu. Posibilităţile de generalizare şi abstractizare sunt limitate chiar în condiţiile unei activităţi concrete, ceea ce explică necesitatea de a folosi judicios şi economic materialul didactic. Formula algoritmică şi cea euristică a operaţiilor instrumentale dobândesc trăsături distincte la deficienţii mintal. Acestea constituie formele strategice ale gândirii pe baza cărora se ajunge la o deplină cunoaştere, la rezolvarea situaţiilor noi pe baza organizării informaţiei, fără o risipă inutilă de procese mentale, prin utilizarea experienţei mintale dobândite anterior. C.Păunescu conchide că “dacă foarte multe dintre aspectele nivelurilor inferioare ale cunoaşterii şi învăţării au fost identificate şi la deficienţii mintal, nivelul logistic al planurilor algoritmice şi a celor euristice nu au fost încă studiate, cu toate că în această direcţie s-ar putea aduce clarificări importante în ceea ce priveşte organizarea mintală a deficienţilor mintal”. Demersul operaţional al gândirii se realizează cu ajutorul noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor, care au de asemenea o simptomatologie specifică la deficientul mintal. Noţiunile sau asociaţiile de noţiuni realizate prin asemănare, prin contrast sau prin cauzalitate sunt rezultatul activităţii de abstractizare şi generalizare. Ele sunt concrete şi abstracte. Cele concrete reflectă legăturile şi relaţiile dintre obiecte şi corespund obiectelor şi fenomenelor concrete. Cele abstracte reflectă numai anumite însuşiri ale obiectelor, pe care le gândim făcând abstracţie de obiectele cărora le aparţin. Deficienţii mintali operează în general cu noţiuni concrete, dar în cele mai multe cazuri nu percep sensul noţiunilor, tulburare denumită de Aurelia Sîrbu acatalepsie. Ei sunt capabili să definească numai noţiunile concrete, cu excepţii pentru noţiunile abstracte, dar şi atunci sub forma unor exemple concrete. Folosirea noţiunii-gen ca pe un criteriu de clasificare (peste 5 ani) sau la unul de clasificare de verbalizare (7 ani) nu sunt realizate de către deficienţii mintali. Judecăţile sunt lanţuri de noţiuni ce reflectă legăturile dintre obiecte şi fenomenele lumii reale prin care se afirmă sau se neagă ceva despre un lucru. Raţionamentul reuneşte judecăţi pe baza cărora se obţin noi judecăţi. Raţionamentele sunt inductive, de la particular la general, deci din judecăţi particulare extragem o concluzie sau o judecată generală; deductive, de la general la particular, adică din judecăţi generale cunoscute se ajunge la formularea unui adevăr particular; de transducţie, de la general la general; de analogie, adică se stabileşte concluzia pe baza unor judecăţi particulare fără o verificare suficientă. La deficienţii mintali nu se poate vorbi de o asemenea organizare şi, în consecinţă, raţionamentul inductiv operează cu o formulă de clasificări infralogice. “ Deficientul mintal – spune C.Păunescu-nu poate învăţa pe baza raţionamentului inductiv decât după forme adaptate la nivelul infralogic”.

73

Raţionamentul deductiv este şi mai dificil la deficientul mintal. Operaţia specifică raţionamentului deductiv este aceea de a permite aplicarea unor reguli de ordin general, la cazuri particulare. Această operaţie presupune o integrare perfectibilă a mecanismelor de recunoaştere, identificare, etc. Ceea ce este caracteristic organizării mintale a deficientului mintal este faptul că trecerea de la particular la general se face prin raporturi absurde. Operaţia inversă, de diferenţiere prin restrângere şi restructurare a generalului la particular, devine imposibilă în mare măsură.

Simptomatologia gândirii deficientului mintal

Gândirea deficientului mintal, deşi prezintă cele mai multe tulburări, nu a fost suficient studiată, lucrările mărginindu-se la aspecte limitate, fără a exista foarte puţine lucrări de sinteză. Deşi gândirea nu a fost studiată sub aspectele particulare ale operaţiilor fundamentale ale gândirii, cercetările au pus în evidenţă simptomele, tulburările majore, definitorii ale gândirii deficientului mintal, ca de exemplu: vâscozitatea genetică (Barbel Inhelder), eterogenitatea (C.Păunescu), heterocronia (R.Zazzo), pentru că aşa cum afirmă R.Zazzo gândirea reprezintă cel mai scăzut ritm de dezvoltare dintre toate procesele psihice. Gândirea deficientului mintal la gradul de debilitate este deficitară în mod evident la nivelul proceselor superioare ale gândirii. Caracteristicile marcante se pot sintetiza astfel:

-gândirea concretă, situativă, bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi limbajului celor din jur;

- în general se manifestă prin “dezordini intelectuale”;- lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de

discernământ;- incapabili să ajungă la conexiuni, similitudini, incluziune, reversibilitate sau

ireversibilitate;- incapabil să sintetizeze, structureze formele şi structurile parţiale în ansambluri;- raţionamentele sunt incomplete, plecând de la date parţiale, subiective, fără

semnificaţie.

Gândirea deficientului mintal sever se caracterizează pin câteva trăsături distincte:

- imbecilii pot ajunge la nivelul “neointelectului”care permite să se folosească de experienţa anterioară pentru a se adapta la o situaţie nouă;

- gândirea fragmentată, labilă, lipsită de elaborare şi generalizare, incapabil de a vedea ansamblul, de a se ridica la noţiunea generală;

- pot utiliza conceptele ca principiu de clasificare, deşi sunt incapabili să verbalizeze cu asemenea concepte.

Gândirea deficientului mintal profund se caracterizează prin:

74

- gândirea are la dispoziţie numai “paleointelectul” care le permite numai utilizarea reflexelor condiţionate;

- absenţa totală a relaţiilor psihice cu mediul înconjurător, activitatea se reduce la o “viaţă pur vegetativă”, între gesturi şi senzaţii se dezvoltă un fel de “activitate circulară”;

- “activitatea circulară”este însoţită de o “activitate în echo”, adică imediata reproducţie a sunetului sau gestului;

- găsim sisteme închise care se repetă la infinit (stereotipii).

Tulburările gândirii

În clasificarea tulburărilor amintim cea elaborată de C.Gorgos, menţionând acele tulburări care sunt frecvente şi specifice diferitelor forme clinice de deficienţă mintală:

A. Tulburări în discursivitatea gândirii:1. lentoare ideativă;2. vâscozitate genetică;3. inerţie mintală;4. perseverare;5. rigiditate mintală.

B. Tulburări în productivitatea gândirii:1. autism;2. asociaţii anormale;3. asociaţii automate,superficiale;4. anideaţie.

1. Lentoarea ideativă se caracterizează prin:

- scăderea numărului de idei şi posibilităţilor de asociere;- lentoarea elaborărilor judecăţilor şi raţionamentelor care se bazează în totalitate

pe experienţa anterioară;- lipsa spiritului de inventivitate şi creativitate.

În general toate stările de deficienţă mintală sunt marcate de utilizarea într-o manieră pasivă a posibilităţilor cognitive, recurgând în permanenţă la experienţe, la ceea ce a învăţat şi foarte puţin la inventivitate, la soluţii noi. Deficientul mintal este orientat spre soluţii similare din experienţa proprie, încercând să-şi reamintească un model analogic. Această tendinţă de direcţionare retrospectivă şi nu prospectivă a judecăţilor şi raţionamentelor conferă gândirii deficientului această caracteristică de lentoare, de stagnare şi platitudine. Intensitatea tulburării determină o amprentă specifică personalităţii deficientului mintal, concretizată în lentoare psihică generală, caracterizată prin ritm lent în toate direcţiile: bradikinezie, când se manifestă în domeniul acţiunii, bradipsihie, în domeniul

75

gândirii, bradilalie, în domeniul limbajului. Lentoarea conduce deci la un comportament general de refuz de effort intelectual sau de orice activitate, chiar manuală. 2. Vâscozitatea genetică este o altă caracteristică esenţială a conduitei cognitive a deficientului mintal. B.Inhelder conchide că deficientul mintal se caracterizează prin lentoare în trecerea de la un stadiu la altul, prin tendinţa de plafonare, de regresare la stadiul inferior atunci când întâmpină dificultăţi, precum şi prin dificultatea de depăşi stadiul “operaţiilor concrete”. La aceeaşi concluzie ajunge şi H.Sinclair care elaborează cea de a treia concepţie despre dezvoltarea mintală, şi anume: organizarea progresivă a mecanismelor operatorii. Această concepţie abordează dezvoltarea mintală ca pe o elaborare de sisteme şi structuri care se dezvoltă unele după altele, modificându-se pentru a asigura o supleţe în adaptare. Teza oferă o viziune globală atât asupra dezvoltării intelectuale cât şi asupra tulburărilor cognitive. De asemenea, B.Inhelder stabileşte câteva trăsături ale gândirii deficientului mintal şi anume: lentoare, plafonare,regresie şi incapacitate de a depăşi stadiul “operaţiilor concrete”. Deficientul mintal se caracterizează prin lentoare specifică şi uneori stagnare de lungă durată. Încetinirea dezvoltării conduce la stagnare care se instalează cu atât mai repede cu cât coeficientul intelectual este mai mic. Evoluţia deficientului mintal tinde spre un “fals echilibru” caracterizat prin vâscozitatea raţionamentului, prin incapacitatea de a părăsi un anumit punct de vedere pentru altul, nefiind capabil de a efectua operaţii. Aceste “false echilibre” reflectă “vâscozitatea genetică” şi, în consecinţă, nu pot încheia construcţiile operaţionale. În dezvoltarea structurilor cognitive la deficienţii mintali se constată o fixaţie la unele stadii de dezvoltare anterioare prin neterminarea construcţiei intelectuale. Conduita cognitivă a deficientului mintal nu depăşeşte stadiul “operaţiilor concrete”, adică gândirea nu poate să se degajeze de percepţia obiectelor pentru a ajunge la nivelul formal. O altă particularitate a sistemului cognitiv rezidă în faptul că, deşi deficientul ajunge la un nivel superior, raţionamentul său păstrează amprenta nivelurilor anterioare şi deseori apare fenomenul de regresare la stadiul inferior atunci când întâmpină dificultăţi. O altă particularitate a sistemului cognitiv este acela că dezvoltarea intelectuală cunoaşte un fenomen de “îngrădire”, de “plafonare”, de “închidere”, care constituie piedici în realizarea unor progresii. 3. Inerţia mintală

Această noţiune este introdusă de H.Ey şi A.R.Luria sub denumirea de inerţie oligofrenică pentru a defini caracteristica esenţială a deficienţei mintale, lentoarea. La deficienţii mintali se constată stagnări atât la nivelul informaţiilor, cunoştinţelor, cât şi la nivelul deprinderilor. După expresia lui A.R.Luria “dacă este dificil să-i faci pe copiii oligofreni să înveţe ceva este şi mai dificil să-I dezveţi”. Această caracteristică opusă mobilităţii ce se exprimă prin diminuarea nivelului la care se desfăşoară procesele intalectuale, prin predilecţia individului pentru activităţile de rutină sau tipice şi prin ritm lent. Inerţia influenţează întregul proces de cunoaştere, având consecinţe asupra procesului de generalizare şi, în consecinţă, necesitatea de a se utiliza o metodologie bazată pe tehnici ce solicită activitatea gândirii şi nu simpla reproducere a informaţiilor, cunoştinţelor. Simptomatologia inerţiei mintale se poate sintetiza în următoarele caracteristici:

76

- adaptarea este dificilă în situaţii noi şi în special după stările conflictuale;reacţiile sunt lente, inerte, vâscoase;

- o rigiditate a gândirii exprimată prin reacţii întârziate ca urmare a “perseverării” mintale în condiţiile unor situaţii sau probleme noi;

- trecerea de la o activitate la alta se face cu mari dificultăţi;- deprinderile se formează lent şi greoi, iar cele deja formate se modifică cu mare

greutate;- reacţiile verbale au un caracter stereotip, formulările sunt neschimbate atât din

punt de vedere al conţinutului cât şi al intonaţiei;- perseverările în relatările verbale nu sunt însoţite de încercări de adaptare la

situaţii noi;- frecvenţa mare a şabloanelor verbale.

Terapia inerţiei mintale se poate rezuma la:- dozarea exigenţelor;- reglarea ritmului de execuţie a sarcinilor de învăţare în concordanţă cu ritmul

propriu de învăţare al copilului;- respectarea evidenţei că reacţiile sunt lente;- acordarea unei importanţe sporite a concentrării mintale privită ca mijloc cât şi

ca obiectiv;- corelarea procedurilor pentru terapia inerţiei cu cele pentru afectivitate care, în

genere, însoţeşte inerţia.

4. PerseverareaPerseverarea este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prin lipsă de

fluenţă a ideaţiei, aderenţă la o idee, atitudine, conduită. Termenul a fost introdus în psihiatrie de Neisser în accepţia de perseverare într-o anumită atitudine, de repetare a unor gesturi, a unor cuvinte. Într-o definiţie sintetică, după Neisser, perseverarea este o repetare sau continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat. Perseverarea îmbracă forme variate:- de persistenţă a unui conţinut psihic şi după ce această activitate s-a terminat ;- de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice, deşi acestea trebuiau înlocuite cu altele adecvate noilor situaţii;- de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive.

5. Rigiditatea mintalăRigiditatea mintală este o noţiune introdusă de K.Lewin şi reluată de Goldstein

pentru a desemna rezistenţa la schimbare sub toate formele, incluzând ideea de fixare, perseverare. Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare la situaţii şi idei noi. Rigiditatea mintală este prezentă la toate nivelurile sau comportamentele umane. Rigiditatea mintală este evidentă mai ales în absenţa supleţii în gândire, fiind o consecinţă ce decurge din vâscozitatea genetică, particularitate caracterizată prin revenire la modurile de raţionament, la conduitele cognitive anterioare, specifice stadiului anterior de dezvoltare. Gândirea deficientului mintal este în general pasivă, automată, lipsită de mobilitate, fluiditate, creativitate, iniţiativă, antrenând prin aceasta dificultăţi de adaptare la situaţii

77

noi. Deficientul mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete, dar nu îşi însuşeşte mecanismul reversibilităţii, ceea ce duce, de asemenea, la o anumită rigiditate, exprimată prin incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe deosebite. Toate acestea determină o anumită limitare a experienţei personale, o incapacitate de a se transpune în situaţia altuia, recurgând la aceleaşi moduri de adaptare, deşi acestea îl antrenează în permanenţă la eşecuri, activităţi ineficiente. Rigiditatea mintală determină la deficientul mintal o anumită incapacitate de a stabili relaţii între “regiunile psihologice apropiate”, fapt ce pune în situaţia de a nu putea trece cu uşurinţă de la o regiune la alta, aşa cum face copilul normal, deşi deficientul mintal dispune de acelaşi număr de “regiuni vecine”. La deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată, ceea ce îi împiedică să se adapteze la situaţii noi. Astfel, deficientul devine “prea bătrân pentru posibilităţile sale intelectuale” şi “prea diferenţiat” pentru vârsta sa mintală. Insuficienta dezvoltare cognitivă ca şi deteriorarea cognitivă, ar fi proporţională cu gradul de rigiditate dintre regiunile cerebrale, fapt ce împietează asupra raportului funcţional al acestora. Rigiditatea mintală se manifestă în egală măsură şi în comportamentul, conduita deficientului mintal, fapt ce l-a determinat pe J.S.Kounin să vorbească de rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare caracterizată prin stabilitate pasivă şi perseverare comportamentală. Unii autori o denumesc psihorigiditate incluzând-o în tulburările de caracter, având ca simptome: absenţa supleţii adaptative, comportament inadecvat, refuz de adaptare. Rigiditatea mintală, psihică a conduitei are implicaţii pedagogice profunde atât în actul de învăţare, cât şi în cel educaţional, şi anume: ritmul de învăţare este lent, curba performanţelor se caracterizează prin plafonare, incapacitatea de a valorifica stimulii noi la care este supus, reluând modurile de raţionament deja consolidate, blocaje psihice, tulburări de comportament asemănător sindromului de hipertonie.

1.AutismulTermen introdus de E.Bleuer şi este definit ca o detaşare de realitate, o închidere

în sine, însoţită de o pierdere a vieţii exterioare. După P.Janet este o pierdere a simţului realităţii. Simptomatologia autismului:

- detaşare de realitate;- absenţa comunicării cu cei din jur, redusă la strigăte, forme de ecolalie, în

general refuz de comunicare;- refuz de contacte sociale, de a se juca cu cei de aceeaşi vârstă;- hiperemotivitate;- discrepanţă între performanţele nonverbale şi cele verbale;- retarduri intelectuale grave;- elemente de schizofrenie sau de psihoză infantilă;- decalaj între aptitudinile perceptive şi cele motrice şi incapacitatea de a le folosi,

fapt ce conduce la izolarea de lumea exterioară, dezinteres, indiferenţă. Cele trei trăsături esenţiale ale autismului (detaşarea de realitate, refuzul de comunicare şi de stabilire de relaţii) conduc la dificultăţi în stabilirea diagnosticului diferenţial faţă de deficienţa mintală profundă, schizofrenie şi afazie.

78

Autismul îmbracă atât o formă normală (autismul psihologic) cât şi o formă patologică (simptom primordial la deficienţa mintală profundă, schizofrenie etc.). În forma normală, sunt afectate doar unele planuri de activitate mintală, pe când în formele patologice personalitatea bolnavului este lipsită de coeziune, de unitate psihică. Autismul chiar în forma normală, dacă persistă, conduce la situaţii deficitare grave şi ireversibile. Leon Kanner descrie o formă de autism infantil precoce, cu o frecvenţă de 2-4 ori mai mare la băieţi decât la fete, caracterizată prin tulburări psihomotorii care, în genere, este confundată cu arieraţia mintală. Sindromul este denumit de Kanner “perturbare autistă de contact afectiv”.

2. Asociaţiile anormale Asociaţiile anormale sunt bazate pe legile de asociaţie prin contiguitate,

asemănare şi prin contrast, cu caracter mecanic, automat (prin asonanţă, asemănare, contraste facile). 3. Anideaţia Anideaţia se manifestă sub forma “deambulaţiei anideice” la idioţi, pentru care activităţile mintale sunt imprecis conturate şi imposibil de obiectivat.

A C T I V I T A T E A

Relaţia dintre întârzierea mintală şi deficienţele motricităţii

Observaţiile clinice şi cercetările experimentale arată că deficienţii mintali prezintă o deficienţă a motricităţii, atunci când sunt comparaţi cu normalii de aceeaşi vârstă. Cu cât gradul întârzierii mintale este mai pronunţat, cu atât nivelul motricităţii rămâne mai scăzut. Gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de etiologia deficienţei mintale. Unii autori arată că deficienţii mintali cu leziuni cerebrale prezintă tulburări ale motricităţii mai numeroase şi mai grave decât cei de tip familial. Deficienţele motrice se manifestă în apariţia întârziată a diferitelor forme de mişcare, în formarea dificilă a deprinderilor motrice. Se consideră că debilii mintali prezintă, între 8 şi 14 ani, o întârziere de 2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi mai complexe. Indivizii cu deficienţă mintală profundă prezintă în schimb tulburări majore şi persistente ale motricităţii, chiar în mişcările mari. De exemplu, idioţii au şi la vârsta adultă un mers greoi, cu mişcări

79

necoordonate de balansare a braţelor, ceea ce face ca echilibrul locomotor să aibă o mică stabilitate.

Viteza mişcărilor Viteza mişcărilor atât sub aspectul desfăşurării lor, cât şi sub aspectul timpului de reacţie – este, în general, mai scăzută la copiii deficienţi mintali decât la normali. În urma unor experimente s-a ajuns la concluzia că inferioritatea deficienţilor mintali sub aspectul timpului de reacţie are loc nu pe seama verigii de prelucrare a informaţiei, ci pe seama verigii efectoare. S-a studiat şi efectul pe care-l are asupra timpului de reacţie durata perioadei de pregătire. Se acceptă , că la deficienţii mintali perioada optimă de pregătire pentru reacţie ar fi de 2-6 s.

Precizia mişcărilor Precizia mişcărilor este şi ea scăzută, în special la copiii cu deficienţă mintală profundă. Idioţii, de exemplu, întâmpină dificultăţi evidente în realizarea mişcărilor de apucare, de aşezare sau de întoarcere a obiectelor. Dificultăţi evidente se observă la deficienţii mintali sub aspectul continuităţii şi al controlului voluntar al mişcărilor. Lipsa de precizie la debilii mintali apare şi în mişcările mari, dar ea este mai evidentă în mişcările mâinii şi a degetelor. O deficienţă gravă în sfera psihomotrice o constituie dificultatea pe care o întâmpină deficienţii mintali de a imita mişcările, ceea ce influenţează negativ formarea multor deprinderi. Imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în spaţiu, în special orientarea în direcţia dreapta-stânga. Deosebit de dificilă este pentru copiii deficienţi mintali mimarea anumitor activităţi în absenţa instrumentului adecvat. Uneori se observă la idioţi şi chiar la imbecili fenomenul de ecopraxie, de imitare mecanică a mişcărilor unei persoane în condiţii în care această imitare nu este necesară.

Reglarea forţei musculare Reglarea forţei musculare, care are o mare importanţă în diferite activităţi, este deficitară la copiii deficienţi mintali, în primul rând datorită insuficienţei senzaţiilor kinestezice. Contractarea anumitor grupe de muşchi nu se realizează dintr-o dată, ci numai după o perioadă de sinkinezii, în care se cuprind şi muşchii antagonişti. Încordarea musculară este, în general, de scurtă durată, putând fi menţinută prin reînnoirea stimulării sau prin provocarea unei stări afective. Se observă, de asemenea, dificultatea de a realiza în mod voluntar relaxarea anumitor grupe de muşchi şi trecerea de la o mişcare la alta. Alteori se poate constata perseverarea anumitor mişcări.

Dexteritatea manuală şi locomoţia Dexteritatea manuală implică viteza, precizia şi regularitatea mişcărilor. Se consideră că deficienţii mintali gravi (cu QI sub 60) prezintă deficienţe majore, sub

80

aspectul dexterităţii manuale, ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie. Subiecţii cu deficienţi mintală uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care cer o dexteritate manuală pronunţată. Prehensiunea . La deficienţii mintali se observă, mai frecvent decât la normali, lateralitatea manuală stângă, sau ambidextria. La imbecili se poate întâlni apucarea hranei direct cu gura. Mişcările de locomoţie au fost corelate cu nivelul mintal şi s-au găsit corelaţii de 0,57 până şa 0,62.

Factorii care influenţează nivelul motricităţii În cazul debililor mintali, dacă se asigură suficiente condiţii de exersare, motricitatea se poate ameliora în mod simţitor, apropiindu-se mult de nivelul normalilor. În general, deprinderile motrice se formează la deficienţii mintali mai uşor decât deprinderile intelectuale. Printr-o exersare adecvată, chiar şi imbecilii reuşesc să-şi formeze unele mişcări necesare în procesul de muncă. Pentru ca exerciţiile de dezvoltare a motricităţii şi de formare a anumitor deprinderi motrice să fie eficiente este necesar, mai ales în cazul idioţilor şi imbecililor, să se ţină seama de nivelul lor intelectual. Cu alte cuvinte este necesar să se aleagă astfel de exerciţii şi de stimulări care să corespundă mai mult nivelului intelectual al subiectului decât vârstei sale cronologice. În plus este util ca la început exerciţiile să fie făcute pe bază de imitare. S-a constatat efectul pozitiv pe care-l are combinarea denumirii mişcării, cu demonstrarea ei de către experimentator şi cu executarea de către copil. Pe această cale, mişcările se însuşesc mult mai repede. În plus, deficientul mintal îşi dezvoltă astfel capacitatea de a reacţiona prompt la comenzi verbale, ceea ce, la rândul său, favorizează reglarea activităţii prin limbaj interior.

Hiper- şi hipokinezia Determinarea hiperkineziei sau a hipokineziei nu se poate realiza fără să se ţină seama de diferite aspecte care nu se suprapun, şi anume de cantitatea modificărilor poziţiei în spaţiu, de energia consumată şi, mai ales, de raportul dintre activitatea efectivă şi mişcările superflue. Pentru aceasta este indicat să se observe subiectul într-un timp limitat, în condiţiile unei stimulări standardizate, notându-se tipurile de mişcări efectuate şi durata totală a fiecărui tip de mişcări. Pe baza cercetărilor efectuate s-a ajuns la concluzia că deficienţii mintali cu leziuni cerebrale manifestă o hiperkinezie mai evidentă decât deficienţii mintali de tip familial. Alţi autori consideră însă că hiperkinezia nu se poate explica numai prin anomalii neuronale şi că o astfel de manifestare apare în cazul suprastimulării, sau la copiii care cresc în familii dezorganizate, fiind lipsiţi de sentimentul securităţii.

Mişcările stereotipe Se observă un mare număr de cazuri (circa 2/3) la care apar frecvent mişcări stereotipe: balansarea capului, a trunchiului, fluturarea mâinii în faţa ochilor etc. Cunoaşterea acestui fenomen şi a cauzelor care-l produc este importantă, deoarece prezenţa masivă a mişcărilor stereotipe determină o reactivitate scăzută faţă de mediu, reduce receptivitatea deficienţelor faţă de stimulările organizate ale adulţilor. Mişcările stereotipe se manifestă în mod mai evident şi sunt de mai lungă durată într-un

81

mediu restrictiv şi nou, care nu oferă oportunităţi pentru desfăşurarea unor activităţi variate. S-a formulat ipoteza că mişcările stereotipe sunt expresia tensiunii create de anumite trebuinţe nesatisfăcute. Datorită acestui fapt, mişcările de balansare sunt mai frecvente înaintea luării meselor şi înaintea culcării. Frecvenţa mişcărilor stereotipe ale mâinii nu variază atât de mult în timpul zilei. S-ar putea ca balansarea capului şi corpului, care sunt mişcări mai mari, ce include componenta vestibular-kinestezică, să constituie un mijloc mai eficient de descărcare. Se pare că la deficienţii mintali de gradul al III-lea se observă în mod predominant mişcările stereotipe ale corpului sunt mai frecvente şi tulburările auzului. La cei ce fac mişcări cu mâna în faţa ochilor sunt frecvente tulburările văzului.

Corectarea motricităţii Problema corectării deficienţelor motricităţii la deficienţi mintali are o mare importanţă. Ameliorarea motricităţii duce nu numai la o mai bună pregătire a deficientului pentru muncă, ci şi la o îmbunătăţire a vorbirii, a citirii şi scrierii. Copiii devin pe această cale mai activi, mai puţin agitaţi şi chiar mai atenţi la lecţii. Un important rol au exerciţiile de ritmică cu acompaniament muzical. În aceste exerciţii, copiilor li se dezvoltă simţul ritmului, necesar în multe activităţi. În plus, prin faptul că stimulează afectivitatea, melodia dă mai multă energie mişcărilor executate. Pentru dezvoltarea rapidităţii şi a coordonării mişcărilor se pot utiliza cu mult succes diferite jocuri, în special jocurile cu mingea. Deosebit de utile sunt exerciţiile de dezvoltare a motricităţii manuale. Se pot folosi în acest scop activităţi ce trezesc interesul copilului. O deosebită atenţie trebuie acordată exerciţiilor de îmbrăcare şi dezbrăcare, mai ales la copiii cu deficienţă mintală profundă,la care aceste deprinderi se formează greu. Exerciţiile grafice vor fi încurajate, pregătind mişcările necesare scrisului. În general se va avea în vedere că dezvoltarea motricităţii trebuie să înceapă cu exersarea mişcărilor mari, uşor de executat şi numai după aceea se va trece la mişcările fine. Exerciţiile nu trebuie să aibă un caracter formal, ci să ia forma unui joc.

M O T I V A Ţ I A

Problema motivaţiei imprimă psihologiei persoanei dimensiuni noi, devenind “un concept de bază în psihologiei” întrucât exprimă legile fundamentale ale psihismului, laturile lui invizibile, dar definitorii şi hotărâtoare pentru ceea ce este el în esenţă. Una dintre sursele tensionale ale complexului motivaţional este dată de nevoia de definire, de împlinire, de unitate, de echilibru. Această nevoie, într-o formă unitară a personalităţii, este specifică şi deficientului mintal. A.Hirsch, plecând de la premisa că orice comportament reprezintă o tentativă de adaptare, subliniază modalităţile de insuficienţă adaptativă comportamentală la

82

deficienţii mintali, exprimate prin reacţia de apărare: tendinţa de a căpăta unele avantaje: fugile, izolarea, perseverarea, confabulaţia, violenţa, agresivitatea etc. În procesul de împlinire, de definire a propriei persoane, imboldurile de ordin psihoafectiv sunt rezultatul unui impact afectogen cu un model. Este inutil să atragem atenţia asupra motivelor nedevenirii, neîmplinirii la deficientul mintal care nu sunt de aceleaşi, nici ca esenţă, nici ca rang, cu cele ale normalului. În primul rând, dinamica lor este indicatoare de conflict: cu şcoala, cu societatea, cu sine însuşi. Ieşirea din conflict se face prin demisie: nu a avut, nu a frecventat, nu a învăţat uşor. În imediata vecinătate a focarului activ al raţionamentului social-motivaţional se găsesc la deficientul mintal adevărate motive ale nedevenirii sale, de care, prin reject, el nu este în permanenţă conştient, dar acestea subliniază echilibrul său şi-i creează o stare de conflictualitate. Nivelul de aspiraţie Aspiraţiile sunt un produs de expectaţie al persoanei care răspunde solicitărilor formative ale mediului. Tocmai de aceea, stabilirea nivelului la care se situează aspiraţiile unei persoane, constituie nu numai o acţiune de detectare a direcţiei de dezvoltare, ci şi stabilirea unei formule de eficienţă formativă. Lewin afirma că nivelul de aspiraţie este rezultatul cunoaşterii de către subiect a capacităţilor sale şi al reuşitei anterioare, pe care le raportează la scopul imediat al acţiunii. Decuparea unor parametrii ai procesului de declanşare şi consumare a aspiraţiei duc la constatarea că este pus în mişcare întregul proces motivaţional. Nivelul de aspiraţie este în raport proporţional aritmetic cu nivelul motivaţional. Nivelul de aspiraţie al deficientului mintal în direcţia activităţii intelectuale este din ce în ce mai coborât. În general într-un colectiv de deficienţi mintali există diferenţe marcante între nivelul lor de aspiraţie şi aproape 50% rămân la un nivel minim. Nivelul de aspiraţie în direcţia acţiunii intelectuale la deficientul mintal este considerabil mai scăzut decât la copilul normal şi disonanţa dintre nivelul scăzut de aspiraţie al deficientului mintal şi al sistemului social de cerinţe duce la grave contrarietăţi şi eşecuri. Nivelul de aspiraţie reprezintă şi o formulă de autovalorificare. El poate fi depistat şi pe baza nevoii de valorificare transformată în dorinţa de valorificare. În cadrul instrucţiei, valorificarea se face prin notă. Este greu de stabilit dacă nota – ca instrument de valorificare – nu duce la modificări substanţiale ale nivelului de aspiraţie. În esenţă, copilul învaţă pentru a fi valorificat de către profesor şi deci nivelul său de aspiraţie este direct legat de persoana profesorului (aspectul afectogen-valoric) şi de instrument (notă). Elevul nu învaţă pentru că acţionează modelul profesorului, ci pentru că îi este teamă de instrumentul folosit de acesta.

Scopurile Scopurile pe care le fixează deficienţii mintali sunt scopuri imediate, generate de trebuinţele sau de interesele momentane. O altă particularitate constă în faptul că deficienţii mintali se abat de la scopul ce a fost fixat, dacă întâmpină dificultăţi şi execută o altă activitate, mai uşoară. S-a emis ipoteza că debilul mintal, având experienţa unor multiple insuccese, va fi mai neîncrezător în posibilităţile sale. R.Perron ridică problema de ordin metodologic deci – pentru a putea trage concluzii, în legătură cu diferenţele dintre normali şi deficienţii intelectuali, sub aspectul

83

capacităţii de autoapreciere anticipată – este cazul să se compare subiecţi cu acelaşi nivel mintal sau subiecţi care în mod practic obţin aceleaşi performanţe.

Atitudinea faţă de succes şi insucces Problema modului în care deficientul mintal îşi modifică activitatea în funcţie de succesul sau de insuccesul anterior a presupus cî deficienţii mintali care au obţinut o evaluare pozitivă în activitate vor avea ulterior performanţe mai bune. Măsura în care nereuşita într-o activitate influenţează nivelul de aspiraţie depinde de măsura în care copilul devine conştient de nereuşita sa. Scăderea cea mai pronunţată a nivelului de aspiraţie apare la deficienţii mintali când insuccesul este continuu. Se pare că efectul succesului sau insuccesului asupra activităţii ulterioare depinde nu numai de nivelul intelectual, ci şi de unele particularităţi ale personalităţii. Capacitatea de autoapreciere şi de fixare realistă a scopurilor nu depinde în mod exclusiv de nivelul mintal, ci şi de unele particularităţi ale personalităţii, care probabil nu se reduc la lupta pentru obţinerea succesului şi evitarea insuccesului. Este posibil ca la deficienţii mintali, din cauza nivelului intelectual scăzut, din cauza criticismului redus al gândirii, capacitatea de autoapreciere şi de fixare realistă a scopurilor, ca şi capacitatea de apreciere a altora, să se dezvolte mai încet decât la normali.

Educarea voinţei

Momentul esenţial pentru antrenarea deficientului mintal într-o activitate constă în mobilizarea energiei sale şi în asigurarea cooperării. Important este ca educatorul să găsească motivele de bază ce pot provoca activitatea copilului. De exemplu, idioţii sunt lipsiţi de interesul de cunoaştere, au o slabă dorinţă de joc. În educarea lor se poate folosi însă dorinţa de a primi anumite obiecte sau dorinţa de a fi în societatea adultului normal. La debilii mintali trebuie găsite stimulente mai puternice decât simpla notare. Elevii se obişnuiesc cu notele slabe care încetează să mai aibă influenţă aspra lor, dacă nu se duce o muncă educativă în acest sens. Elevii deficienţi mintali au nevoie de multe încurajări, întăriri cât mai apropiate de momentul executării actului. De asemenea, la ei sunt mai eficiente întăririle frecvente, chiar dacă sunt minime. Într-adevăr deficienţii mintali au nevoie de multe încurajări, dar nu trebuie să se exagereze în această privinţă, pentru a nu le da ocazia să-şi formeze păreri exagerat de bune despre ei. Pe măsură ce anumite obstacole au fost învinse, copiilor li se vor fixa noi scopuri mai dificile. Nu se pot neglija în această privinţă diferenţele individuale. Unii copii sunt mai timizi, mai neîncrezători în ei, au nevoie de mai multe încurajări; alţii, cu tendinţe de supraapreciere, vor fi mai rar lăudaţi. Copiii deficienţi mintali sunt sensibili nu numai la recompensa materială, ci la aprobarea socială. Întrecerea cu sine însuşi s-a dovedit o cale de stimulare a activităţii mai eficace decât încurajarea verbală constantă. Dezvoltarea voinţei, sub diferitele sale aspecte, este o sarcină importantă în educarea copiilor deficienţi mintali. Având în vedere dificultatea întâmpinată de ei în urmărirea scopurilor complexe şi îndepărtate, trebuie ca activitatea copilului să fie eşalonată, prin înserierea scopurilor, de la cele mai simple şi îndepărtate, la altele mai

84

complexe şi mai îndepărtate. Important este însă să se formeze copilului obişnuinţa de a duce la capăt acţiunea începută. O mare importanţă în desfăşurarea activităţii voluntare are formarea capacităţii de a da o relatare cât mai completă asupra activităţii. Acest aspect, evident deficitar se poate perfecţiona printr-o muncă educativă susţinută. Educarea voinţei trebuie să cuprindă toate momentele ei, şi anume şă se dezvolte capacitatea de frânare a acţiunilor impulsive, să se formeze obişnuinţa de a delibera şi de a planifica acţiunea, de a fixa scopuri realiste, capacitatea de a persevera şi de a face eforturi pentru învingerea obstacolelor ce stau în calea realizării scopului fixat, precum şi obişnuinţa de a analiza critic produsul activităţii încheiate. În educarea copiilor deficienţi mintali trebuie să se ţină seama că adeseori este recomandabil să se canalizeze energia lor în activităţi utile decât să se obţină o disciplină pasivă, bazată exclusiv pe interzicere, frânare, pedepse.

A F E C T I V I T A T E A

Afectivitatea este constituită din ansamblul de emoţii, sentimente, pasiuni ale individului manifestate în diverse situaţii sociale şi care sunt trăite subiectiv ca satisfacţii-insatisfacţii, plăcere-neplăcere, tensiune-relaxare. Afectivitatea ocupă un loc important în problematica recuperării deficientului mintal în măsura în care “integrarea în societate impune o dezvoltare normală nu numai intelectuală ci şi afectivă. Arieraţia afectivă, în accepţiunea largă, include anomaliile la care imaturitatea afectivă se exprimă printr-un egocentrism exagerat, prin pasivitate, incapacitate de altruism, fiind o formă de imaturitate emoţională caracterizată prin decalajul dintre procesele cognitive şi cele afective, având drept consecinţă “rigiditatea psihică, reacţii disproporţionate”. Dezordinile de organizare a personalităţii deficientului mintal determină forme diferite de comportament afectiv în raport cu normalul, structurile afective sunt modificate, fapt ce creează dificultăţi în stabilirea categoriilor de manifestări afective şi în educabilitatea acestuia. Modificarea structurilor afective, după C.Păunescu se datorează:

- organizării deficitare a structurilor şi funcţiilor neuropsihice;- autonomiei marcante a structurilor cu predominarea celor energetice (biologice);- dezorganizării circuitelor cortico-subcorticale;- dereglării mecanismului neuroendocrin;- insuficienţa forţei de integrare valorică a structurilor axiologice ale

comportamentului emoţional.

85

Simptomatologia comportamentului afectiv al deficientului mintal

La nivelul debilităţii mintale, afectivitatea se caracterizează prin mare labilitate, irascibilitate, explozii afective, lipsă de control cortical. În stările conflictuale reacţionează diferit, fie prin opoziţie exprimată prin descărcări afective violente, fie prin demisie sau dezinteres, fie prin inhibiţie, negativism, încăpăţânare. Deficitul de autonomie este marcat, fiind evidentă nevoia de dependenţă, protecţie. De asemenea, situaţia de blocaj afectiv este prezentă ca urmare a unei frustrări afective de ordin familial sau şcolar care conduce la diminuarea, incapacitatea sau pierderea dinamismului de a reacţiona la stimuli care, în mod normal, trebuie să declanşeze acţiunea. La nivelul deficienţei mintale severe, afectivitatea se caracterizează prin indiferenţă, inactivitate, apatie, izolare, egoism, uneori răutate sau ură faţă de cei din jur, alteori afecţiune, ataşament exclusiv faţă de unele persoane. La nivelul deficienţei mintale severe, afectivitatea este extrem de labilă, cu crize de plâns nemotivate, accese colerice subite, violenţă paroxistică, negativism general cu reacţii imprevizibile. Tabloul simptomatologic al comportamentului afectiv se rezumă la următoarele trăsături:

- Imaturitate afectivă se caracterizează prin fixarea exagerată de imaginile parentale, nevoia de protecţie, lipsa de autonomie, limitarea interesului la propria persoană (narcisism sau egoism) sau la un domeniu restrâns al activităţii sale, egoism, sugestibilitate, fie prin mecanisme de apărare nevrotică (descărcarea brutală a tensiunii emoţionale, tendinţe agresive, rigide, inhibiţie, opoziţie, încăpăţânare, dezinteres), fie prin mecanisme de compensare (minciună, hoţie, delicvenţă).

- Organizarea întârziată a formelor de comportament afectiv, ca urmare a faptului că afectivitatea este intricată structurilor personalităţii, este în funcţie de evoluţia acesteia.

- Intensitatea exagerată a cauzelor afective primare care se manifestă sub diverse forme: agitaţie motorie, ţipete, tendinţa de automutilare, mânie, furie, teamă, mai ales în formele grave ale deficienţei mintale, refuz, negativism, dezinteres, lentoare accentuată în formele superioare.

- Infantilism afectiv caracterizat prin persistenţa unui comportament care marchează o oprire în procesul de dezvoltare normală către o autonomie afectivă. Se manifestă prin: timiditate, stângăcie, capricii alimentare, anorexie, fuga de responsabilitate, de iniţiativă, de acte de decizie. Uneori, infantilismul afectiv se caracterizează prin dorinţa de a polariza în jurul său atenţia celor din jur şi de a păstra starea de dependenţă afectivă.

- Insuficienţa controlului emoţional care, după aprecierea lui J. de Ajuriaguerra “joacă un rol important în comportamentul copilului arierat şi care se manifestă fie sub forma impulsurilor hetero-agresive, fie sub forma unor dezordini sau reacţii de prestanţă. Aceste tulburări de control, ce riscă să fie un mare handicap asupra planului de organizare, pot fi modificate prin activităţi adecvate sau intervenţii de ordin psihoterapeutic.

- Inversiunea afectivă manifestată prin reacţii paradoxale, ca de exemplu, ura faţă de părinţi.

86

- Carenţa relaţional-afectivă, care este grupată de M.Lemay într-o constelaţie de dificultăţi afective ca: sugestibilitate, sentiment de devalorizare, absenţa sentimentului de identitate, deficienţe relaţionale, insatisfacţie afectivă. Sugestibilitatea este o caracteristică prezentă la toate formele clinice de deficienţă mintală, în grade de intensitate diferită, determinată de o serie factori din care cel cognitiv nu trebuie ignorat, îndeosebi în dificultatea de a sintetiza formele şi structurile parţiale de ansamblu. Sentimentul de devalorizare ca stare de perturbare afectivă, este determinat de suita eşecurilor şcolare ce conduc la instalarea unui decalaj pedagogic în ceea ce priveşte ritmul de muncă, înţelegerea situaţiilor, capacitatea de analiză şi sinteză, comparare, generalizare, concretizare. La acest factor sa adaugă şi sentimentul de inferioritate pe care acesta îl trăieşte în propria familie, ajungându-se în cele mai multe cazuri la pariţia unui fenomen de segregaţie care-l împinge pe deficient spre marginalizare. Absenţa sentimentului de identitate se asociază cu cel de devalorizare, fapt ce determină ca personalitatea deficientului să devină extrem de vulnerabilă.Dificultăţile cognitive care antrenează pe cele de inadaptare socială conduc la absenţa sentimentului de identitate a propriei personalităţi. Aşa se explică de ce deficientul mintal întâmpină dificultăţi de integrare în grupurile sociale, limitându-se la relaţiile de tip binar, iar în multe cazuri la autoizolare. Deficienţele relaţionale sunt, de asemenea, frecvente la toate formele de deficienţă mintală ca o consecinţă a intricaţiei dintre factorii cognitivi, motori şi afectivi cu tulburările specifice. Nici formele cele mai uşoare nu sunt scutite de această deficienţă ca urmare a faptului că tulburările de comunicare constituie un obstacol în stabilirea de relaţii sociale, acestea fiind în raport invers proporţional cu posibilităţile de comunicare. Insatisfacţia afectivă este prezentă în toate compartimentele de activitate.

Tulburările afectivităţii

Tulburările afectivităţii pot fi analizate în funcţie de clasificarea clasică (afect, dispoziţie, emoţie, sentiment, pasiune), din punct de vedere cibernetic, plecând de la principiul informaţional cu cele două stadii: stadiul primar, care exprimă o trăire nespecificată de incertitudine şi stadiul secundar, care exprimă o trăire specifică cu un deznodământ pozitiv sau negativ, precum şi în funcţie de criteriul psihanalitic, şi anume: afectivitatea bazală cu emoţiile primare şi dispoziţia, generate de motivaţii înnăscute, având o bază neurofiziologică la nivelul formaţiunilor subcorticale şi afectivitatea elaborată cu emoţiile secundare (sentimente, pasiuni), având o bază neurofiziologică la nivel cortical. Tulburările afectivităţii denumite şi distimii înglobează perturbările afective, de la stările afective pozitive la cele negative, de la euforie la depresie, având ca stare de echilibru atimia, operându-se bineînţeles diferenţa între manifestarea normală şi cea patologică.

87

În analiza tulburărilor amintim clasificarea lui C.Gorgos după criteriul complexităţii fenomenelor afective cu caracteristicile lor de sens, intensitate, stabilitate, reţinând pe acelea care au o frecvenţă semnificativă la deficienţii mintali.

1.Stările de afect2.Tulburările dispoziţieA.Hipotimii:a.Indiferenţăb.Apatiec.AtimieB.Hipertimii:a.Anxietateb.Hipertimia pozitivă ( euforia)c.Hipertimia negativă ( depresia)C.Tulburări ale dinamicii dispoziţionale: a.Rigiditatea afectivă b.Labilitatea afectivă 3.Tulburări ale emoţiilor elaborate A. Paratimii: a. Inversiune afectivă b. Ambivalenţă afectivă.B. Fobii4.Tulburările sentimentelor: a. Paratimii b. Dezorganizarea sau dispariţia sentimentelor c. Sentimentul de inferioritate (de nesatisfacţie)5. Tulburările pasiunilor a. Pasiuni erotice

1. Stările de afect se caracterizează printr-un comportament afectiv exploziv şi cu efect dezorganizator, însoţit de modificări mimico-pantomimice şi vegetative de tip simpatic. Două forme sunt mai frecvente: furia şi frica. 2.Tulburările dispoziţiei A. Hipotimiile sunt tulburări ale dispoziţiei caracterizate prin diminuarea tonusului afectiv, scăderea în grade diferite a tensiunii şi a rezonanţei până la forma exagerată de apatie, însoţită de o expresivitate mimică redusă, reacţie comportamentală săracă, atenuată. Hipotimia este însoţită de cele mai multe ori de hipomimie, o formă mai puţin accentuată de încetinire sau dispariţie a mişcărilor periferice ale expresiilor afective. Hipotimiile se exprimă în trei forme: indiferenţa, apatia, atimia, prezente în toate formele clinice de deficienţă mintală. a. Indiferenţa se manifestă prin dezinteres pentru lumea exterioară, prin atitudinea de nonangajare, neparticipare, izolare. Această “neutralizare” afectivă se manifestă pe plan comportamental printr-o fizionomie şi gestică inexpresivă.

88

b. Apatia se caracterizează prin lipsa de tonalitate afectivă, printr-un dezinteres atât pentru ambianţă, cât şi pentru propria persoană şi prin lipsă de iniţiativă. c. Atimia se caracterizează printr-o accentuată scădere de tonus şi rezonanţă afectivă, prin indiferentism afectiv marcant. Este forma cea mai intensă de hipotimie cu reacţii afective extrem de slabe, cu absenţa totală a afectivităţii la nivelul sentimentelor, până la anestezie afectivă sau morală. În toate cazurile se manifestă prin inexpresivitate mimico-pantomimică, denumită amimie, adică absenţa mimicii, lipsa mobilităţii feţei şi, în consecinţă, o expresie inadecvată, în neconcordanţă cu trăirile afective ale persoanei. Este prezentă la debilii apatici şi, în general, la deficienţii mintali izolaţi de mediul familial. B. Hipertimiile formează a doua categorie de tulburări ale dispoziţiei, caracterizată prin creşterea încărcăturilor afective, intensificarea tonusului afectiv, fiind dispoziţii cu fond exagerat, debordant, lipsit de echilibru, exprimată sub trei forme: anxietate, hipertimie pozitivă (euforie), şi hipertimie negativă (depresie). a. Anxietatea definită de J.Delay prin parafrazarea lui P.Janet, ca o “teamă fără obiect aparent”, este un complex de perturbări ca: insecuritate afectivă (tulburare afectivă), incertitudine (tulburare intelectuală), indecizie (tulburare de voinţă). Simptomele cele mai relevante, după V.Angheluţă, sunt:

- tensiune motorie: instabilitate, excitabilitate, fatigabilitate, tremor, tensiune, durere musculară, tresărire, incapacitate de relaxare, facies crispat, nelinişte, agitaţie;

- hiperactivitate vegetativă: transpiraţie, tahicardie, mâini reci şi umede, gură căscată, ameţeală, tulburări gastrice, valuri de căldură sau frig, disconfort, nod în gât, congestie facială, paloare, puls şi respiraţie rapide;

- expectaţie (stare de aşteptare) : anxietate, teamă, anticiparea neşansei pentru sine şi pentru alţii;

- vigilenţă şi explorare: stare de hiperatenţie însoţită de distractibilitate, dificultate în concentrarea asupra altor probleme, insomnie, nerăbdare. Problema anxietăţii la deficienţii mintali este controversată. Numeroase cercetări experimentale, bazate pe aplicarea unor “scări de anxietate”, pun în evidenţă că anxietatea este mai mare la copiii mai puţin inteligenţi. Majoritatea autorilor conchid că deficienţii sunt anxioşi şi că anxietatea şcolară joacă un rol mai important decât la normali. Anxietatea agravează handicapul şi reduce supleţea intelectuală, cu deosebire la deficienţii mintali instituţionalizaţi. Modalităţile de reacţie, apărare a deficientului mintal faţă de anxietate pot fi grupate, după R.Perron, în mai multe categorii:

- conduită de apărare de tip agresiv, violenţă;- conduită de evitare, instabilitate, oboseală;- conduită de supunere pasivă (responsabilitatea faptelor este pe seama adultului);- conduită de izolare, retragere în sine pentru a scăpa de situaţia anxioasă;- plăsmuirile fantastice, fabulaţia exprimă, de asemenea, modalităţi de apărare faţă

de situaţia care provoacă anxietatea.Anxietatea trebuie diferenţiată de simptomele similare: nelinişte, teamă, angoasă

care de altfel, sunt aspecte ale aceleiaşi stări. Teama are obiect precis, angoasa corespunde unei frici difuze, fiind un fenomen somatic, pe când anxietatea este un fenomen psihologic, iar fobia este definită ca teamă cu obiect.

b. Hipertimia pozitivă corespunde stărilor de euforie care se manifestă prin creşterea tonusului afectiv, o exagerare a tonusului afectiv, o exagerare a dispoziţiei în

89

sensul veseliei, printr-o stare de mulţumire, de fericire de confort. După Gh.Ionescu euforia este o stare de optimism nefondat, o stare de plenitudine. Se exprimă prin logoree, tendinţă de glume, mimică vioaie, expresivă, prezentă în cazurile de oligofrenie microcefalică.

c.Hipertimia negativă cuprinde stările de depresie caracterizate prin scăderea tonusului de activitate motorie şi psihică, însoţită de tristeţea profundă trăită, de deprimare, de fatigabilitate, anxietate. Depresia poate fi normală, în sensul uzual al cuvântului de tristeţe, precum şi patologică, atunci când suferinţa nu este compatibilă cu cea naturală, ea fiind o suferinţă anormală, fără obiect, subiectul devenind obiectul propriei sale suferinţe.Simptomele sindromului depresiv sunt:

- încetinirea procesului gândirii, incapacitatea de decizie;- lentoarea psihomotrică (încetinirea mişcărilor, scăderea expresiei şi a mobilităţii

mimice- hipo sau amimie- ineţie psihomotorie, dificultăţi de verbalizare;- simptome de expresie somatică: astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnie,

anorexie, scăderea în greutate. Hipertimia negativă caracterizată prin coloratură pesimistă şi de neîncredere, este prezentă în formele grave de deficienţă mintală. În cazurile lejere şi medii apare sub forma unor încărcări afective negative în cadrul “depresiunii anaclitice” ce apare la copilul de 6 luni aflat într-o carenţă afectivă ca urmare a separării de mamă, exprimată prin dezinteres faţă de anturaj, pierderea apetitului, regresii în dezvoltarea generală. O formă particulară de hipertimie este anestezia afectivă, denumită şi anestezie psihică dureroasă, manifestată prin trăirea intensă a impresiei că au pierdut capacitatea de rezonanţă afectivă faţă de persoanele apropiate şi, deseori este însoţită de inerţie autoacuzatoare (reproşuri repetate). C. Tulburările dinamicii dispoziţionale formează a treia grupă de tulburări ale dispoziţiei şi prezintă două forme: rigiditatea afectivă şi labilitatea emoţională. a. Rigiditatea afectivă se caracterizează printr-o conduită motivaţională în discordanţă cu solicitările externe. b. Labilitatea emoţională este sinonimă cu instabilitatea afectivă se caracterizează prin mobilitate afectivă, schimbări nejustificate a stărilor afective (trecerea bruscă şi nejustificată de la o stare de bună dispoziţie la alta de proastă dispoziţie). Instabilitatea emoţională, deşi este în relaţie directă cu maturitatea şi, în consecinţă, esa este mai pronunţată la copil decât la adult, nu trebuie considerată ca un retard psihologic sau imaturitate afectivă, ci ca o formă distinctă de tulburare afectivă. De asemenea, există o corelaţie cu instabilitatea psihomotorie, fiind de altfel, şi o componentă a acesteia, precum şi cu instabilitatea “familială” generată de “erorile” educaţiei părinteşti. Labilitatea are consecinţe directe asupra eşecurilor şcolare, mai ales când aceasta este asociată de cea motorie şi determină dificultăţi în inserţia socială. O formă extremă de instabilitate afectivă este incontinenţa afectivă prezentă în cazurile grave de deficienţă mintală, ce se exprimă printr-o intensitate sporită a trecerilor de la o stare afectivă la alta, prin explozii afective: râs-plâns, respingere-adeziune, tristeţe-bucurie etc.

3.Tulburările emoţionale elaborate Această categorie de tulburări ale afectivităţii are două forme : paratimiile şi fobiile.

90

A. Paratimiile sunt tulburări de dispoziţie de natură calitativă, caracterizate prin reacţii afective aberante şi inadecvate, uneori paradoxale faţă de unele situaţii, evenimente. Există opinii care include paratimiile, ca de altfel şi anxietatea, în cadrul tulburărilor sentimentelor şi pasiunilor. Paratimiile, după clasificarea lui C.Gorgos, se manifestă sub două forme: inversiunea afectivă şi ambivalenţa afectivă. a. Inversiunea afectivă se manifestă sub forma stărilor de ură, ostilitate faţă de persoanele din anturaj care, în mod firesc, ar trebui iubite sau care au fost iubite.

b. Ambivalenţa afectivă este trăirea simultană a două stări opuse prin calitatea lor, de exemplu, dragostea-ura, acţiunea-inacţiunea.

B. Fobiile se caracterizează prin frica puternică de neînvins, faţă de un obiect, fiinţă, situaţie, care, prin ele însele, nu au caracter periculos

4. Tulburările sentimentelor se manifestă în mod deosebit la deficienţii mintali prin sentimentul de inferioritate. Sentimentul de inferioritate se poate transforma ca o consecinţă a unor greşeli de educaţie în “complex de inferioritate” caracterizat prin conduita nevrotice care nu sunt altceva decât încercări de compensare (agresivitate, izolare, atitudine de demisie). De precizat că această amprentă nevrotică nu duce totdeauna la nevroză. Complexul de inferioritate este şi o consecinţă a faptului că prezenţa unui deficient mintal în familie determină un grav traumatism, o stare de anxietate, de conflictualitate. Atitudinile afective ale părinţilor pendulează între autoritate-libertinism, căldură afectivă-răceală, manifestându-se sub forma unui comportament de hiperprotecţionism, consecinţă a anxietăţii, a autoacuzării, a unei conduite de abandon ca formă a indiferenţei sau ca o conduită de reject, ca formă a conflictualităţii. De asemenea, instalarea “complexului de inferioritate” este favorizat de cele două atitudini educative de extremă: răsplată şi neglijare.

PERSONALITATEA DEFICIENTULUI MINTAL – UN SISTEM DECOMPENSAT

Modelul oferit de psihologia cibernetică explică personalitatea decompensată în cazul deficienţei mintale întrucât decompensarea personalităţii umane cunoaşte forme şi cauze diverse. Cortexul deficientului este ţinut în permanenţă sub bombardamentul stării de decompensare existenţială şi integrativă. Dacă prin comparatorul mintal s-ar putea “descărca” energia tensionată de la nivelul afectogen, ar fi posibil un proces de compensare. Primul şi cel mai grav efect se exercită asupra dezvoltării ansamblului de structuri: sărăcia afectivă, inegalitatea intelectuală, tulburările de integrare, de relaţie etc. fac parte din tabloul simptomatic al deficientului mintal sau dincoace de deficienţă, ca un factor de emergenţă structurală în cadrul personalităţii.

91

Simptomatologia intelectuală şi psihică a deficientului mintal prezintă o mare varietate de forma şi intensităţi. Ele nu sunt generate numai de baza “organică”, ci coloratura specifică se datorează tensiunilor intervenite în câmpul de forţe descris. Decompensarea nu este o formă simplă de denivelare eu-lume, ci în primul rând, o tulburare de profunzime care nu se poate asemui nici cu nevroza, nici cu psihoza, nici cu demenţierea. Deficientul mintal este obligat prin sistemul de solicitare să se “decidă” pentru un comportament similar modelului personalităţii normale. Dar el nu poate face acest lucru în esenţă, ci în formă, sub presiunea educaţională. Cu alte cuvinte, deficientul mintal este într-o permanentă competiţie cu un model pe care nu-l va putea realiza niciodată. Ne aflăm în faţa unei noi tensiuni: tensiunea decizională. Actul decizional în cadrul sistemului depinde de volumul informaţiei prelucrate. În cazul deficienţilor mintali există grave tulburări în canalele de transmitere a informaţiei şi de integrare-prelucrare la nivelul conceptul-logic. Universul are altă formă şi articulaţie în gândirea debilului mintal. Acest proces este preluat de structurile afectivităţii care, prin emiţătorul conflictual, modifică uneori, în mare măsură, procesul de prelucrare a informaţiei. Tulburarea relaţiei interpersonale nu are semnificaţia unei cantităţi de informaţie în minus, ci a unei alte modalităţi de prelucrare. Nu trebuie să trecem cu vederea şi cuantumul special de deformare, de interpretare, pe care ţl primeşte informaţia indiferentă pentru copilul normal, dar cu semnificaţii negative pentru deficient, prin raportarea la imginea eu-lui. “Reeducarea”, ca şi “educarea” deficientului se măsoară în adecvare şi corectarea comportamentului decizional, în funcţie de factorii oferiţi spre analiză. Educatorul, în orice ipostază se află, utilizează factorii de acţiune educaţională din recuzita educaţiei curente. Dar, de cele mai multe ori, constată în cazul deficienţilor, acţiunea de adecvare şi de corectare a comportamentului nu corespunde factorilor introduşi în sistem. Corectarea este parte componentă a funcţiei de reglare a optimizării şi în cazul deficienţilor, ar trebui să reprezinte un plus de optimizare. Nivelul de aspiraţie, termen introdus de K.Lewin, este o consecinţă a unei gândiri psihplogice dinmic-topologice. Mecanismele dinamicii pe care se bazează nivelul de aspiraţie constituie o formulă a comparării succesive de ordin valoric, între eu şi conştiinţă, care aspiră la devenire şi progres. De data aceasta, protecţia eu-lui se face în configuraţia valorilor socio-morale, nivelul de aspiraţie fiind definit ca scopul imediat al subiectului ce învaţă. Scopul este determinat prin cunoaşterea pe care subiectul o are despre capacităţile sale şi despre succesle prealabile. K,Lewin porneşte de la premisa că între nivelul de aspiraţie (care este o consecinţă a funcţiei de dezvoltare a personalităţii) şi nivelul de realizare obiectivă, adică de dezvoltare eficientă, rămâne totdeauna un decalaj de forţe, care produce fie un conflict cu propulsie spre eşuare, fie, atunci când există o motivaţie puternică, un impuls către depăşirea limitelor zonei capacităţii individuale, care, fireşte marchează un alt nivel de dezvoltare, deci un alt grad de echilibru al personalităţii. Sursa de energie care urcă barometrul nivelului de aspiraţie, este succesul(reuşita) şi invers, ceea ce deprimă echilibrul persoanei este insuccesul (eşecul). Succesul şi eşecul

92

Una dintre direcţiile de decompensare de personalitate a deficientului este cea a eşecului, a nereuşitei. Solicitarea deficientului la nivelul copilului normal pe linie de inteligenţă duce la determinarea unui nivel de aspiraţie echivalent cu uşor din scala normală. Acest nivel însă este atins cu mari eforturi, resimţite ca un dezechilibru, pentru că, în fond, deficientul de cele mai multe ori îşi fixează pentru sine un nivel de aspiraţie foarte apropiat de cel al copilului nedeficient. El are tendinţa de a merge spre nivelul de aspiraţie dorit, dar limita capacităţii sale ţi deviază forţele în sens contrar – spre limita inferioară a capacităţii individuale. Se creează astfel o mare discrepanţă între reuşita-succesul copilului normal cu al celui deficient. Acest impas decompensator se datorează unei optici de performanţă, nu de dezvoltare a personalităţii, ca sistem. Este dovada pertinentă că, supusă unei analize sistemice, viziunea de evaluare a personalităţii deficientului mintal, ca şi cea de integrare, nu este fundamentată şi contravine celei mai importante, cea de perfecţionare. Eşecul constituie al doilea nucleu conflictual permanent al personalităţii care are o dublă importanţă:

- amplifică emiţătorul iniţial conflictual, reprezentat de imaginea eu-lui prin relaţia de eşec de integrare;

- deschide în altă zonă a personalităţii un nou emiţător conflictual. Pe acest mecanism se bazează dezorganizarea funcţiei de reglare, de dezvoltare. Copilul normal , pe baza diferenţei de realizare la un moment dat la altul sau de la o etapă la alta, îşi creează forţa propulsivă afectivă interioară necesară obţinerii de noi diferenţe. Diferenţa de realizare are, deci, o semnificaţie de succes şi de depăşire. Deficientul realizează o neînsemnată diferenţă de la un moment la altul sau pe perioade prea mari de timp. El nu se compară numai cu sine, ci şi cu modelul normal, atunci când constată diferenţele mari de realizare. Aceste constatări se repercutează asupra psihicului său cu semnificaţii de invaliditate. Invaliditatea (“eu nu pot cât ar trebui”) modifică şi sistemul de judecată, sistemul de acţiune şi, mai ales, pe cel motivaţional. Confruntarea cu universul valoric social al deficientului mintal devine sursa cea mai fertilă de decompensare. Dar nu este vorba de o decompensare intrapersonală, ci de decompensarea intersistemică ceea ce constituie fondul procesului de nonintegrare. Nu este vorba de o decompensare restrânsă la o funcţie sau la un proces fiziologic sau psihic, ci la ansamblul relaţiilor interstructurale şi intersistemice în special al relaţiilor de optimizare şi dezvoltare dintre personalitate şi mediul social-valoric, în special procesul de integrare bipolară. Perfecţionarea nu este altceva decât atingerea unui nivel maxim de echilibru dinamic. Formula personalităţii decompensate este dată de tulburările de organizare, reglare şi perfecţionare ale sistemului personalităţii deficientului mintal, la nivelul unei ipostaze cu grad admis de integralitate. Psihologia descriptiv-evaluată a stabilit prin studii judicioase câteva dintre trăsăturile specifice ale personalităţii deficientului mintal. Enumerăm câteva: K:Lewin subliniază rigiditatea intelectuală; B:Inhelder îşi fundamentează viziunea pe fenomenul de heterocronie; A:Luria vorbeşte despre inerţia oligofrenilor; Perron acuză anxietatea , complexul de inferioritate etc. Toate aceste trăsături ale deficientului mintal sunt de fapt forme de manifestare a decompensării. Cauzele propriu-zise, realitatea dinamică psihologică,

93

rezidă în tipul şi nivelul de organizare (dezorganizare), evoluţie şi integrare a personalităţii. Ele sunt consecinţele unei imposibilităţi de organizare adecvate sistemului modelator şi, de asemenea, oglindesc gradul sporit de entropie existent în sistemul personalităţii copilului deficient. Formula personalităţii decompensate

În literatura psihologică şi clinică există un foarte bogat material privitor la evaluarea personalităţii, în care elementele clinice capătă o pondere certă în stabilirea tipului de personalitate. C.Păunescu a stabilit că una dintre posibilităţile de delimitare a deficienţei mintale de normalitate este aceea de a porni de la tipul de organizare mintală, în funcţie de factorii de organizare consonantică cu factorii de perturbare organizaţională. Forţa de structurare şi de echilibru a factorilor organizaţionali ai structurii mintale pe care se bazează personalitatea în general (deci formula care în care domină continuu factorii de consonanţă) prezintă unele “puncte” conflictuale, dar starea sistemului este echilibrată. Din contră, personalitatea decompensată a deficientului mintal este structurată pe o organizare mintală în care factorii de perturbare sunt dominanţi şi stabilizaţi, ei definind structura şi dinamica întregii personalităţi. Personalitatea deficientului se defineşte printr-un determinism conexionist, adică pe baza interconexiunii structurante dintre factorii de organizare mintală şi cei ai personalităţii. Într-o asemenea perspectivă, o funcţie de performanţă ca inteligenţa, nu poate avea caracter de structurare, decât ca factor interconectat structurilor mintale. Dar, acţiunea de structurare nu este univocă. Contextul factorilor de organizare ai personalităţii, determină o formulă de modelare a factorilor de organizare mintală. Sinteza informaţională de la nivelul personalităţii – în special cel al relaţiilor de integre în mediul valoric şi afectogen – exercită o acţiune de “corectare” în structura organizaţională mintală. Tulburarea psihogenă este o formă ambivalentă: are un punct de pornire în structurile mintale, dar reprezintă, în acelaşi timp, şi o “reflectare” în conştiinţă a tipului de raporturi, de relaţii stabile de personalitate în ansamblul său.

94

95