Redescoperă Istoria nr. 4 - ianuarie - martie 2014

• P U B L I C A Ț I E D E D I C A T Ă P A S I O N A Ț I L O R D E I S T O R I E Ș I R E E N A C T M E N T •

ISTORIAA N U L I I • N U M Ă R U L 1 (4) • I A N U A R I E - M A R T I E 2 0 1 4

P R O C E S U L OPTANȚILOR UNGURI

Pentru

Patrie!SKS 45175ANI DE LA

NAȘTERE

03

Revista Redescoperă Istoria are, începând cu acest număr, un nou design și vă

invită să răsfoiți paginile virtuale pentru o nouă incursiune în trecut. Acum avețila dispoziție lucrări ample, cu ajutorul cărora puteți afla informații foarte bine

documentate despre fapte și evenimente care au făcut istorie.

Istoria nu poate fi schimbată, însă, indiferent cât s-a scris ori s-a spus până acum,

întotdeauna va mai avea „ceva” care așteaptă să fie descoperit. Și de-ar putea

vorbi, până și pietrele cetăților ar fi cei mai fideli cronicari ai vremurilor demult

apuse. ...Darămite cronicile îngălbenite, documentele pline de praf din arhive,

medaliile uitate în cutii sau rătăcite prin sertare, fiecare gata să-și spună povestea

sa aceluia care dorește să o asculte.

Și întotdeauna cineva va dori să afle mai mult decât știe acum, iar drept urmare,

istoria va continua să fie cercetată.

Prezentul nostru devine un trecut continuu, iar, din această cauză, misiunea

relatărilor istoriei este absolut vitală. Așadar, trebuie să ne cunoaștem cât mai

bine istoria, deoarece și noi vom fi parte a istoriei strămoșilor noștri pentru

generațiile următoare.

Alice Diana BOBOC

• E D I T O R I A L •

Istoria începe acum!

04

C U P R I N SREDESCOPERĂ ISTORIA

08 Interviu lector univ. dr. Sorin Cristescu:

Carol I a dus politica elitei politice românești, care

i-a plăcut și i s-a potrivit de minune regelui și care

se poate rezuma în câteva cuvinte: integrarea

României în Europa

16 Ceatalul Sfântul Gheorghe:

Un loc istoric, uitat de lume

22 Primul Război Mondial și poveștile oamenilor

obișnuiți

25 Pentru Patrie!

Prizonierii români în lagărele germane în anii

Primului Război Mondial

37 Procesul optanților unguri

44 Top 10 arme neobișnuite din vremuri străvechi

47 Moda mai puțin cunoscută

48 SKS 45

Carabina semiautomată sistem Simonov 1945

52 Cinema: Hoțul de cărți

54 Orașe pierdute uitate de vreme: Memphis

57 Istoria ciocolatei

SUPLIMENT

Primul Război Mondial reconstituit

Moara lui Assan, distrusă de nepăsarea autorităților

08

44

Anul II • Nr. 1 (4) • ianuarie – martie 2014

52

05

• C U P R I N S •

Responsabilitatea pentru textele

publicate aparține autorilor.

Reproducerea materialelor din revista

Redescoperă Istoria fără acordul scris

al redacției este interzisă.

PARTENERI

Serviciul Județean Alba al

ARHIVELOR NAȚIONALE

Muzeul de Istorie Paul Păltănea

Galați

CONTACT

• E-mail:

[email protected]

www.redescoperaistoria.ro

www.facebook.com/RedescoperaIstoria

REDESCOPERĂ ISTORIA

Publicație lunară dedicată

pasionaților de istorie și reenactment

ISSN 2344 – 3235

ISSN-L 2344 – 3235

REDACŢIA

• Membrii fondatori & Redactori:

Alice Diana BOBOC

Mihăiţă ENACHE

• Colaboratori:

Corneliu MOTOC

Ioan GĂUCAN

CONSULTANȚI ȘTIINȚIFICIConf. univ. dr. Alexandru OȘCA

Dr. Manuel STĂNESCU

25

37

50

48

16

CO

NC

UR

S R

EDES

CO

PER

A

ISTO

RIA

Locul II

Locul III

Locul I

facebook.com/RedescoperaIstoria

REVISTA REDESCOPERĂ ISTORIA VĂ INVITĂ LA CONCURS

CU PREMII ÎN VALOARE DE PESTE 400 LEI!

Scrieți un articol inedit și bine documentat care nu a mai fost

publicat până acum, cu tema ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI

MONDIAL și veți putea câștiga unul dintre cele 3 premii oferite de

SPONSORUL revistei Redescoperă Istoria, WOLFY! Cele 3 articole

câștigătoare vor apărea în numărul 5 al revistei Redescoperă Istoria.

Articolul trebuie să respecte următoarele cerințe:

• Documentare temeinică

• Să aibă minim 5 pagini (Times New Roman - 12)

• Precizarea surselor / Bibliografie

• Articolul trebuie să fie semnat cu numele real al participantului.

REGULI ALE CONCURSULUI

Fiecare participant are voie să se înscrie cu un singur articol. Articolele vor fi trimise

pe adresa de e-mail a redacției [email protected] până la data de 31

MAI 2014. Este OBLIGATORIU să treacă în e-mail și numărul de telefon unde va

fi contactat în momentul selectării articolului pentru publicare.

După ce vor fi atent verificate de redacție și de consultanții științifici ai revistei, cele

mai interesante și documentate articole vor fi postate pe site-ul

www.redescoperaistoria.ro, precum și pe pagina de Facebook a revistei de unde vor

fi share-uite de către participanți pe propria lor pagină de Facebook. Primele 3

articole cu cele mai multe like-uri vor fi premiate.

În intervalul 15 - 20 IUNIE 2014, articolele vor fi promovate pe Facebook de fiecare

participant în parte, cu mențiunea Pentru concursul revistei Redescoperă Istoria, iar

pe data de 1 IULIE vor fi desemnate cele 3 articole câștigătoare. Câștigătorii vor fi

anunțați telefonic de către redacție pentru a ridica premiile puse la dispoziție de

WOLFY.

Vă dorim succes!

Rucsac de asalt

Sac cargo 15l

Vestă de asalt

• P A R T E N E R I •

07

Muzeul de Istorie Paul Păltănea Galați

Muzeul de Istorie Paul Păltănea Galați a fost

inaugurat la 24 ianuarie 1939 sub denumirea de

Muzeul „Casa Cuza Vodă”. Inițiativa înființării unui

muzeu de istorie aparținuse membrilor Asociaţiei

„Casa Cuza Vodă” care, din fondurile strânse prin

subscripţie publică, donaţii şi contribuţia autorităţilor

locale şi centrale, au cumpărat fosta casa părintească a

lui Alexandru Ioan Cuza. În timpul celui de-al Doilea

Război Mondial muzeul a fost închis, bunurile fiind

evacute și din păcate, pierdute. După acest moment,

între anii 1951-1952 s-a încercat o primă organizare a

instituţiei muzeale pe baze ştiinţifice, după o tematică

corespunzătoare şi a bunurilor deţinute. Muzeul a fost

încadrat cu personal de specialitate care a întreprins

primele cercetări sistematice în domeniul istoriei

locale. Până la mijlocul anilor ’50, muzeul şi-a păstrat

un profil mixt cu secţii de istorie, ştiinţe naturale şi

artă. În anul 1956, instituţia muzeală gălăţeană s-a

reprofilat pe activităţi distincte, prin înfiinţarea

Muzeului de Istorie, Muzeului de Ştiinţe Naturale şi

Muzeului de Artă, instituţii culturale cu profile

distincte şi programe adecvate. Evoluţia colecţiilor

Muzeului de Istorie a fost într-o creştere permanentă:

astfel, în anul 1969, acesta deţinea peste 25.000 de

bunuri culturale, iar suprafaţa de expunere era de 1.450

mp.

În prezent muzeul are următoarele secții: Casa „Cuza

Vodă”, Casa Colecțiilor, Casa „Hortensia Papadat

Bengescu”, Casa Memorială „Costache Negri”, Casa

Rurală „Ion Avram Dunăreanu”.

Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale

Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale a apărut

în sistemul instituţional din România după adoptarea

Decretului Prezidial nr. 17 din 27 ianuarie 1951 şi a

Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 472 din 29 mai

1951. Tot în anul 1951, prin decizia aceluiaşi minister,

nr. 313 din 16 iulie 1951, este înfiinţat şi depozitul din

Alba Iulia, subordonat Secţiei Regionale Hunedoara.

Filiala Alba Iulia, a intrat în funcţiune la 15 octombrie

1954, sediul noii instituţii fiind în Palatul Justiţiei. La

22 octombrie 1954, filiala Alba Iulia va prelua

depozitele de pe strada Ecaterina Varga, nr.2, date în

folosinţă de Secţia Financiară, împreună cu arhivele

Administraţiei Financiare a judeţului Alba şi ale

organelor ei subordonate. După 1 aprilie 1969, Filiala

Alba Iulia, prin reorganizarea aparatului teritorial al

Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, devine Filiala

Judeţeană Alba a Arhivelor Statului. Aceasta cuprinde

şi fosta Filială Blaj, aflată până atunci în subordinea

Filialei Judeţene Braşov a Arhivelor Statului.

În anul 1979 s-a început construirea unui nou local,

modern, menit să adăpostească întreaga bază

documentar-istorică a judeţului Alba. Astfel, la 1

decembrie 1982, are loc inaugurarea în municipiul

Alba Iulia, a unui nou lăcaş al Arhivelor Statului,

instituţie culturală cu vechi tradiţii menită să

adăpostească tezaurul istoric documentar.

Prin prevederile Legii 16/1996, Filiala Judeţeană Alba

a Arhivelor Statului devine Direcţia Judeţeană Alba a

Arhivelor Naţionale. Din noiembrie 2009, aceasta a

devenit serviciu judeţean.

* * *

Şef serviciu: Dana Alexandra ZECHERU

Adresa: Alba Iulia, str. Mihai Viteazu nr. 29, cod

poștal: 510010, jud. Alba•Telefon: 0258/810996•Fax:

0258/810996•E-mail: [email protected]

* * *

Director: Cristian Dragoș CĂLDĂRARU

Adresa: Galați, str. Mr. Iancu Fotea nr. 2, cod poștal:

800017, jud. Galați•Telefon: 0236/414228•Fax:

0236/460797•E-mail: [email protected]

08

• A U T O G R A F •

Dragi cititori,

Vă invităm să vă bucurați de paginile

și textele revistei noastre și să nu uitaținiciodată că istoria este cea mai

frumoasă expediție prin omenesc. Doar

legând istoria de cei care au făcut-o, fie

soldați, fie generali, fie oameni simpli,

fie șefi de stat putem să retrăim toate

emoțiile lor.

Sorin Cristescu

martie 2014

• Lector univ. dr. la Facultatea de

Relații Internaționale, Istorie și

Filosofie a Universității Spiru Haret

• Autor a numeroase studii, articole,

cursuri universitare și cărți care au ca

temă personalitatea regelui Carol I,

Primul Război Mondial și istoria

contemporană.

SORIN CRISTESCU

I N F O

U L T I M A C A R T E

• Regele Carol I în rapoartele

diplomatice austro-ungare (1877-

1914), vol. I (1877-1896), Editura

Paideia, București, 2013

• I N T E R V I U •

diplomatice austro-ungare 1877-1914, tot la editura

Paideia, urmează să fie o colecţie de cinci volume

cuprinzând acele rapoarte diplomatice care ne prezintă

discuţiile diplomaţilor austro-ungari, dar şi germani, cu

regele Carol I şi de asemenea rapoartele care îl au ca

obiect pe rege.

De ce regele Carol I? Pentru că era o personalitate

ocultată pe vremea regimului comunist, prezentat ca

unealta docilă a burghezo-moşierimii exploatatoare etc.

Bun, chiar dacă era adevărat, dar de ce să nu dai măcar o

poză a regelui ? Puteţi să vă imaginaţi că în 1977 s-au

publicat mai multe lucrări despre Războiul de

Independenţă de la 1877 şi doar în una apare o fotografie

a principelui, dar în „calitatea sa de comandant al

trupelor ruso-române care asediau Plevna.” În rest, se

prezentau pozele tuturor personalităţilor epocii – ţarul

Alexandru al II-lea, Osman Paşa, generalii ruşi şi români

– dar nu regele. Sigur că nu se permitea atunci publicarea

nici unei poze a nici unuia dintre regii noştri sau a prim-

miniştrilor celebri, precum Ion C. Brătianu sau Ion I. C.

Brătianu sau Iuliu Maniu etc.

Îmi amintesc foarte bine că nu aveam încă opt ani, era la

începutul anului 1970, când m-am îndrăgostit de

manualele vechi de istorie găsite prin casă, iar când am

început să le vorbesc despre regii României părinţilor

mei, aceştia s-au îngrozit! Mi-au confiscat imediat cărţile

respective, mi-au spus că dacă vreau să fiu băgat la

puşcărie – eliberarea deţinuţilor politici avusese loc abia

cu şase ani în urmă – bătut bine de tot şi ţinut doar cu apă

şi cu pâine uscată, atunci cea mai sigură metodă era

Sorin Cristescu:

Carol I a dus politica elitei politice

româneşti, care i-a plăcut şi i s-a

potrivit de minune regelui şi care

se poate rezuma în câteva cuvinte:

integrarea României în Europa.

Lector univ. dr.

Domnule profesor, anul acesta se împlinesc 175 și

respectiv, 100 ani de la naștere și trecerea în nefiinţă a

regelui Carol I. Dvs ați lansat recent volumul Regele

Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877-

1914, care vine să completeze celelalte două cărțiînchinate regelui Carol I, respectiv Carol I –

corespondență personală și Carol I și politica

României. De unde vine această pasiune pentru

această personalitate a istoriei naționale?

Mai întâi se impun câteva precizări: volumul Carol I –

corespondența personală, lansat de editura Tritonic în

toamna lui 2005 cuprinde scrisorile personale ale regelui,

aflate în Fondul Casei Regale de la Arhivele Naţionale

Istorice Centrale din Bucureşti, scrisori adresate de rege

membrilor familiei sale – tatăl, Prinţul Karl Anton, sora,

Maria de Flandra, fratele Friedrich (Fritz), soţia regelui,

Elisabeta, prinţului moştenitor Ferdinand şi soţiei sale

Maria, ş.a. Acest volum reprezintă anexa lucrării mele de

doctorat, pe care am susţinut-o la Universitatea din

Bucureşti la 8 decembrie 2004, şi pentru care am primit

calificativul Magna Cum Laude. Din motive pur

comerciale - se sconta pe un interes deosebit al

publicului, şi chiar aşa a fost - anexa a văzut lumina

tiparului înaintea tezei propriu zise, Carol I şi Politica

României, publicată la editura Paideia în 2007 şi care

reprezintă o analiză a acestor scrisori în contextul istoriei

româneşti şi europene din acea perioadă (1878 -1912).

Am publicat o a treia lucrare Scrisorile regelui Carol I

din arhiva de la Sigmaringen 1878 - 1905, tot la editura

Paideia, în 2011, şi care, aşa cum se precizează în titlu, ne

prezintă scrisorile monarhului aflate în arhiva familiei

princiare din micul oraş natal al regelui; sunt în principal

scrisori adresate fratelui său mai mare, Leopold, general

în armata germană, şi mamei sale, Josephine, născută ca

mare ducesă von Baden. Regele Carol I în rapoartele

09

Fo

to:

free

bir

d.r

o,

info

ror.

com

, M

CF

R,

Wik

iped

ia


nu puteam să crede că aşa ceva era un scris. Ce era de

făcut ? Regele publicase din 1892 până prin 1902 patru

volume de memorii, iniţial în limba germană, apoi în

traducere franceză şi română. În aceste memorii erau

reproduse (cu mici lipsuri marcate prin puncte de

suspensie, mă înţelegeţi, era vorba de pasaje care ar fi

putut să ofenseze pe monarhii marilor puteri) multe din

scrisorile regelui către membrii familiei sale. Am luat

acele scrisori, aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti,

le-am comparat cu textul tipărit şi aşa, încet-încet, i-am

învăţat scrisul. A mai fost foarte greu de găsit o editură

unde să-mi public teza propriu-zisă Carol I şi politica

României, dar până la urmă am descoperit editura

Paideia şi pe cel mai măreţ şi mai extraodinar promotor al

culturii care este directorul acesteia, dl. prof. univ. dr. Ion

Bănşoiu, şi toate s-au rezolvat cum doar în basme se mai

întâmplă.

Sigur că ar fi trebuit ca volumele de documente – scrisori

şi rapoarte – să fie publicate de Editura Academiei, pentru

că regele Carol I a fost vreme de 48 de ani preşedintele de

onoare al Academiei Române, dar... De atâţia ani ne-am

dezobişnuit să ne mai mirăm de ceva.

10

apă şi cu pâine uscată, atunci cea mai sigură metodă era

să mai povestesc şi la alţii ceea ce le povestisem lor. Vă

daţi seama ce savoare extraordinară, ce gust al fructului

oprit, au căpătat de atunci cărţile de istorie. A doua zi am

primit cadou Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri

pâna azi a lui Constantin şi Dinu C. Giurescu, scrisă în

„spiritul documentelor de partid şi de stat”. Acesta trebuie

să fie motivul pentru care în toţi anii care au urmat nu

prea am mai putut să citesc altceva decât istorie şi romane

istorice.

Când, la 35 de ani, terminam ca şef de promoţie

Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti -

terminasem în 1991 şi Facultatea de Chimie Industrială –

şi trebuia să-mi aleg tema lucrării de licenţă, am optat

pentru regele Carol I, de fapt a fost Tinereţea regelui

Carol I, şi de atunci îl tot studiez...

Pe parcursul documentării acestor lucrări ațiîntâmpinat dificultăți? Dacă da, care au fost acestea și

cum ați reușit să le depășiți?Cea mai mare dificultate, şi care părea într-adevăr

insurmontabilă, era scrisul pe cât de ordonat, pe atât de

mărunt al regelui. Când am văzut prima oară o scrisoareÎncoronarea lui Carol I ca Rege al României (1881)


Cărțile de istorie ne spun că regele Carol I a avut cea

mai lungă domnie din istoria României, fiind totodată

emblema unei perioade în care a fost obținută

Independența României, economia a fost redresată,

iar statul a fost dotat cu o serie de instituții specifice.

Care este percepția dvs. asupra personalității lui

Carol I?

Regele Carol I nu a inventat nimic, ci a instaurat în

România un sistem politic după chipul şi asemănarea

elitelor care îl chemaseră în ţară, un sistem politic

inventat de politicienii români şi care cu siguranţă nu se

studia la cazarma Regimentului 2 de Dragoni ai Gărzii

Regale prusiene de unde fusese adus în mai 1866 tânărul

căpitan, dornic să joace un rol în istoria Europei. Regele a

legitimat prin prezenţa sa clasa politică românească, al

cărei produs a fost. Regele şi-a asumat cu mare demnitate

şi desăvârşită eleganţă acest rol impus, şi-a asumat în

egală măsură laudele şi insultele pe care le merita elita

politică românească. A instaurat «rotativa

guvernamentală» sau «dictatura alternativă a şefilor de

partide» după expresia lui Constantin Argetoianu, pentru

că aşa o doreau şefii de partide şi astfel suveranul a reuşit

o performanţă unică în istoria politică: aceea de a

mulţumi toate taberele. Urmaşii săi nu au mai făcut la fel:

Ferdinand i-a încredinţat toată puterea lui Ionel Brătianu

care venea şi pleca de la guvernare când voia el, Carol al

II-lea a încercat să-şi însuşească el toată puterea politică,

iar rezultatul a fost un dezastru fără precedent, regele

Mihai a fost dominat de doi dictatori care au domnit sub

girul unor puteri străine: Ion Antonescu şi Petru Groza.

Să ne amintim de ce boierimea l-a adus pe Carol I în

România: pentru a garanta faptul că niciodată nu se va

mai face vreo expropriere precum cea a lui Alexandru

Ioan Cuza. De aici formularea art. 19 din Constituţia de la

1866: «Proprietatea este sacră şi inviolabilă, nimeni nu

poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică

şi numai cu o justă şi dreaptă despăgubire» ceea ce ştim

de la Revoluţia franceză de la 1789. Dar textul românesc

continuă: «Prin cauză de utilitate publică urmează a se

înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică,

precum şi lucrările de apărare a ţării.» Aşadar cine nu se

încadra în categoriile mai sus menţionate nu mai putea fi

expropriat. Sigur că lucrurile nu au rămas aşa pentru

eternitate: parlamentul de la Iaşi din iunie-iulie 1917 a

trebuit să modifice acest articol pentru a da posibilitatea

realizării unei noi reforme agrare, aşa cum şi-o doreau

ţăranii soldaţi din tranşeele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi

Oituz.

Care fost rezultatul concret al stabilităţii politice create de

acest sistem politic? România a fost ţara cea mai

împrumutată din Europa: România a primit, în principal

din Germania şi Autro-Ungaria – ne-o spune istoricul

economiei româneşti, dl Victor Axenciuc - 2,4 miliarde

franci aur (la 3 franci şi zece centime gramul de aur) deci

de opt ori valoarea tezaurului de trei sute de milioane de

franci aur, sau 93 de tone de aur, depus la Moscova în

1916 -1917. Din această sumă România plătit şase sute de

milioane (deci de două ori tezaurul de la Moscova). A

rămas o datorie de 1,8 miliarde franci aur (de şase ori

valoarea tezaurului de la Moscova) datorie care s-a şters

la 14/27 august 1916 când România a intrat în Primul

Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, adică a

celor care ne împrumutaseră!

Să ne gândim că în aceeaşi perioadă Rusia imperială a

primit de la Franţa împrumuturi în valoare de 12 - 13

miliarde franci aur, deci de cinci ori mai mult decât

România, populaţia României fiind de 14 -15 ori mai

mică decât cea a Rusiei.

Sigur că doar 20% din România a beneficiat de pe urma

acestor împrumuturi şi importuri, mai precis procentul de

populaţie urbană românească, şi cu aceşti bani s-au

modernizat în stil occidental Capitala şi oraşele

României, în vreme ce lumea rurală - 80% din populaţie -

a rămas undeva la începuturile Evului Mediu sau pe

vremea dacilor şi romanilor judecând după ceea ce ne-au

lăsat artiştii fotografi ai epocii. De ce? Pentru că aceasta

fost voinţa elitei politice româneşti.

Prima dvs. carte a purtat titlul Carol I –

Corespondența personală. Cum este reflectată

personalitatea regelui Carol în aceste scrisori?

Regele Carol I ni se înfăţişează aşa cum a vrut el să

rămână în amintirea noastră: un om profund religios, un

bun catolic, un om de o moralitate desăvârşită, monahală

am putea spune, om al datoriei mai presus de orice,

apărător hotărât, sfidător chiar, al intereselor româneşti

dar la fel de devotat patriei de unde venise, adică

Germaniei. Nimeni nu i-a contestat vreodată aceste

calităţi morale. Stilul scrisorilor este sobru şi concis, de o

regească simplitate, precum al lui Iulius Caesar în De

bello gallico.

În ce relații se afla cu ceilați membri ai familiei sale

(Hohenzollern-Sigmaringen)? Este adevărat că avea o

atitudine distantă față de soția sa, regina Elisabeta?

Toţi cei care au citit scrisorile, specialişti sau oameni

obişnuţi, de pildă cea care a fost multă vreme dactilografa

mea, dna Maria Chitaru, au fost frapaţi de afecţiunea cu

totul specială, de dragostea şi duioşia pe care regele o

avea pentru părinţii şi fraţii săi şi mai ales pentru sora sa.

11


Emoţionante sunt rândurile în care suveranul îşi exprimă

dorul de casa de unde venise, şi dacă n-ar fi fost atât de

sobru şi ar fi avut ceva mai mult talent literar ar fi scris

pagini splendide despre dorul de acasă, precum poetul

Ovidius, exilat cândva pe ţărmurile Pontului Euxin.

Cum a devenit regele Carol român? Care au fost

acțiunile prin care monarhul și-a câștigat simpatia

românilor astfel încât aceștia să îl perceapă ca pe un

conducător de-al lor?

Să ne audă oricare din contemporanii regelui ar zâmbi

amar. Carol I nu a devenit niciodată român, căci s-a

refuzat defectelor pe care şi le asumau de obicei

românii din acea epocă: superficialitate, lipsă de

punctualitate, de moralitate în căsnicie etc. Nu vreau să

supăr pe nimeni şi nu sunt eu cu nimic mai bun. A fost

însă un diplomat german, în bune relaţii cu Titu

Maiorescu, contele Anton Monts, care a scris în

memoriile sale, apărute în 1932, că «regele mergea totuşi

12

prea departe în conivenţa sa cu gaşca politică ce se afla la

momentul respectiv la guvernare şi îi lăsa pe toţi să fure

şi să părăduiască după pofta inimii.»

Trebuie să precizăm că pentru regele Carol I sintagma

aceasta «românii» sau «ţara» - pe cea din urmă regele o

utilizează cel mai des, pe prima foarte rar şi cu sens

depreciativ - deci «ţara» înseamna se reducea pentru el la

parlamentari, miniştri şi ofiţerii armatei. Atât. Despre

ţărani vorbeşte doar atunci când aceştia se răsculau, iar

ceea ce scrie despre răscoala din 1888 ne îngrozeşte :

«Ţăranii au respect pentru gloanţele de război »

Din acest motiv a câştigat simpatia celor pe care el îi

numea români, adică a politicienilor, lăsându-i pe rând să

conducă ţara aşa cum le plăcea lor. Nu vreau să-i vedeţi

pe liderii liberali sau conservatori ca pe nişte corupţi, dar

când venea vorba despre clientela lor politică atunci

deviza «Nimic pentru mine, totul pentru ţară» căpăta

conotaţii în niciun caz patriotice.

Una dintre realizările din timpul domniei lui

Carol I: Podul de la Cernavodă, operă a

inginerului Anghel Saligny


Se spune că regele Carol I a fost un conducător

autoritar, sobru și tenace, foarte devotat sarcinilor

sale de rege al României și a urmărit să fie

nepărtinitor și să realizeze ce este mai bine pentru

țară. Considerați că dacă în 1866 venea altcineva în

locul lui Carol, România ar fi urmat o traiectorie

diferită față de cea pe care o amintesc cărțile de

istorie?

Greu de spus ce ar fi fost dacă. Oricum vreau să ştiţi că

liderii României de la 1866, cei care îl detronaseră pe

Cuza, nu îşi doriseră să aducă un prinţ neamţ, deşi

sintagma «neamţ» nu avea pe atunci conotaţiile peiorative

pe care le va căpăta la războiul franco - prusian de la

1870 sau la Primul Război Mondial sau la al Doilea. Ion

C. Brătianu l-a rugat pe Napoleon al III-lea ca una din

rudele imperiale să primească tronul României sau să dea

ca principe românilor pe unul dintre generalii săi. Nimeni

nu a vrut să fie suveranul unei ţări tributare Porţii

Otomane. Atunci i s-a vorbit lui Brătianu despre ruda din

Prusia a împăratului fracezilor, prinţul Carol von

Hohenzollern - Sigmaringen, care avea ambele bunice

franţuzoaice, rude cu Napoleon I. Carol von

Hohenzollern a primit coroana oferită. Aşa se scrie

istoria. Tânărul principe a avut până în 1885 un

îndrumător remarcabil în persoana tatălui său, prinţul

Karl Anton, fost prim-minstru al Prusiei între anii 1858 –

1862, deci înaintea lui Bismarck, cancelarul unificator al

Germaniei. Tatăl a ştiut să-l înveţe pe fiu cum să se poarte

pentru a deveni definitiv indispensabil familiilor

boiereşti, de fapt clanurilor boiereşti din România.

Care a fost politica dusă de Carol și ce implicații a

avut asupra României, atât pe termen scurt cât și pe

termen lung?

Carol I a dus politica elitei politice româneşti, care i-a

plăcut şi i s-a potrivit de minune regelui şi care se poate

rezuma în câteva cuvinte: integrarea României în Europa.

Această politică se baza chiar pe scopul pentru care

Napoleon al III-lea acceptase la 1858 -1859 crearea

României, acela de a bloca expansiunea Rusiei spre

Occident, sau cum spuneau liderii epocii, noi trebuia să

fim «zăvorul» care să împiedice unirea slavilor din sud –

sârbii şi bulgarii - cu slavii din nord – ruşii - sub sceptrul

ţarului de la Sankt Petersburg. Ne-am achitat cu cinste de

această misiune. Instrumentul de realizare fost încheierea

tratatului secret de alianţă al României cu Puterile

Centrale – Austro-Ungaria şi Germania – semnat la 30

octombrie 1883. Secretul a fost impus de cancelarul

german Otto von Bismarck, ca să nu supere Rusia cu care

avea în plan să realizeze cândva o alianţă. De menţionat

faptul că Bismarck contribuise decisiv la venirea lui Carol

I în România în mai 1866. Pentru România, rezultatul a

fost o lungă perioadă de linişte în care economia ţării a

devenit complementară, subordonată de fapt economiei

austro-ungare şi germane, şi a avut loc modernizarea în

stil occidental a lumii româneşti urbane şi ignorarea celei

rurale, unde nu s-a putut face mai mult decât ca jurnaliştii

ziarelor de opoziţie să laude calităţile morale ale ţăranului

român în comparaţie cu mizeria morală a clasei politice

româneşti.

Tot de numele lui Carol se leagă și o serie de

scandaluri precum și cel legat de construcția căii

ferate Roman – București – Vârciorova, cunoscut șisub numele de Afacerea Strousberg, după numele

constructorului. După cum bine știți, scandalul a fost

provocat de neregulile descoperite ulterior în contract

și de condițiile de concesionare, total nefavorabile

statului român. Cum a influențat aceste scandaluri

imaginea regelui Carol I?

Neregulile nu se aflau atât în contract cât în mai ales în

modul de realizare: era un produs de calitatea a III-a livrat

le preţ de calitatea I. Liderii Serbiei au angajat în acelaşi

scop un antreprenor francez, Bontoux; fraudele săvârşite

13

1907, tablou realizat

de Octav Băncilă


Cum era perceput Carol de către diplomații străini

acreditați la București?

Era văzut ca Alfa şi Omega politicii externe şi interne

româneşti, dar stilul de guvernare al monarhului era

considerat adesea expresia slăbiciunii sale de caracter,

deşi nu era deloc aşa. Diplomaţii nu uitau să sublinieze

prăpastia adâncă ce îl separa pe rege de masele populare

şi că suveranul era respectat de sfetnicii săi pentru nivelul

la care ridicase România, dar în niciun caz iubit.

Constituția din 1866 a fost prima Constituție a

României. Cum a influențat aceasta modernizarea

țării?

Constituţia din 1866 era în cea mai mare parte a ei,

elaborată deja atunci când a venit principele Carol I la

Bucureşti. Se poate spune pe drept cuvânt că a asigurat

modernizarea României pe drumul separării puterilor în

stat. Era o constituţie copiată după cea belgiană, una

dintre cele mai înaintate ale epocii, în care se garanta

egalitatea în faţa legii şi toate drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti. Specificul românesc era dat nu numai de art.

19, pe care l-am văzut deja, dar mai cu seamă de legea

electorală, probabil cea mai restrictivă din Europa la

vremea respectivă. Dreptul de vot era condiţionat de

avere, cetăţenia de apartenenţa la unul din cultele religiei

creştine, iar într-o ţară de cinci sau şase milioane de

locuitori doar o sută de mii aveau drept să voteze. Era

triumful marii boierimi şi în egală măsură al micii

boierimi, dar consider că de la inventarea democraţiei

aceasta a fost esenţa ei reală. Democraţia nu a însemnat

iniţial domnia poporului, ci era un sistem politic menit să

ofere oricărui om bogat, accesul la orice funcţie politică.

Aşadar, dacă un om bogat nu era ministru, parlamentar,

prefect sau primar însemna că nu a vrut el să fie aşa ceva,

nu că nu ar fi putut. Lucrurile stau cam la fel şi astăzi.

Care a fost moștenirea lăsată lui Carol de către

Alexandru Ioan Cuza în 1866 și cum a fost

valorificată aceasta de către regele Carol I?

Alexandru Ioan Cuza a trasat cadrul politic şi

instituţional, temelia, pe care s-a putut construi România

modernă şi din acest motiv sunt aşa de multe reformele

domnitorului Unirii. Îngrozită de perspectiva altor

reforme, boierimea l-a adus pe Carol I ca să le împiedice.

Suveranul străin a continuat politica de integrare a

României în Europa, aşa cum voise elita de la 1848, din

rândul cărora majoritatea au ajuns miniştri şi prim-

miniştri, şi a modernizat irevocabil statul care se crease

între 1859 şi 1866.

de acesta au fost la fel de mari, punând în pericol soarta

dinastiei Obrenovici. Pentru Carol I, prejudiciul de

imagine a fost imens – în fond chiar el îl impusese pe

Henri Betel Strousberg. La un moment dat în septembrie

1870, suveranul scria că voia să reglementeze chestiunea

căilor ferate şi pe urmă să abdice. Însă lucrurile au

evoluat altfel…

În timpul Răscoalei din 1907, Carol I le promitea

țăranilor că va înfăptui o reformă agrară, în urma

căreia aceștia vor fi împroprietăriți, însă suveranul a

uitat repede de promisiunea făcută, după ce criza a

fost soluționată prin trimiterea armatei contra

țăranilor. Considerați că a fost o măsură absolut

necesară sau această problemă a țăranilor își putea

găsi o altă rezolvare?

Nici vorbă n-a fost de vreo promisiune. Armata a fost

trimisă pur şi simplu în misiune de luptă cu muniţie de

război. Nu-mi place întrebarea retorică : «Ce altceva se

putea face?» pentru că aşa ajungem să justificăm orice

represiune, din orice epocă, şi numai de represiuni nu s-a

dus lipsă în istoria României. La vremea respectivă

nimănui nu i-a trecut prin minte să procedeze altfel. A

fost voinţa spontan exprimată a liderilor politici din toate

cele trei partidele - liberal, conservator şi conservator -

democrat (Take Ionescu) şi, în fond, după cum am văzut,

aşa se procedase şi la 1888 şi la 1894, când a scris

George Coşbuc «Noi vrem pământ!» şi de fiecare dată

când fusese nevoie. Nimeni nu avea vreo altă soluţie,

regele nici atât.

14


Care a fost moștenirea lăsată României de către

regele Carol după domnia sa de aproape o jumătate

de veac? Cum a fost valorificată aceasta de către

următorii monarhi ai României?

O moştenire absolut extraordinară. Am vorbit despre

modernizare, integrare în Europa, construcţia europeană

imposibil de realizat fără România şi Bulgaria, deci regele

Carol I şi sfetnicii săi sunt categoric contemporanii noştri,

confruntaţi exact cu aceleaşi probleme şi provocări.

Moştenirea lui Carol I are o însă înainte de toate o latură

culturală, de ideologie naţională pe care monarhul nu a

încurajat-o. Conform acestor idei, misiunea elitei politice

şi culturale româneşti era realizarea statului naţional

unitar prin unirea cu Tarnsilvania şi Bucovina, aşa cum a

spus Nicolae Iorga la 24 ianuarie 1909, la o jumătate de

veac de la dubla alegere a lui Cuza: «Unirea de la 1859

este doar capitolul I din Istoria Unirii Românilor!».

Problema cum va arăta Europa fără Austro-Ungaria şi

care va fi soarta României vecină cum marea Rusie, a

contat foarte puţin pentru susţinătorii idealului naţional.

Acest curent de gândire a impus regelui Carol I

participarea României la al doilea război balcanic,

neintrarea Românei în războiul din 1914 de partea

Austro-Ungariei şi Germaniei şi la 14/27 august 1916

România a intrat în luptă de partea Antantei – Franţia,

15

Grivița (1877)

Rusia şi Marea Britanie – pentru împlinirea idealului

naţional. România Mică a regelui Carol I a reprezentat

nucleul în jurul căruia s-a putut înfăptui Unirea cea mare

de la 1918.

Am vorbit deja despre cum au văzut lucrurile monarhii

următori; trebuie să precizăm că elaborarea legislaţia de

unificare deplină a României s-a finalizat abia în 1938. În

anul următor însă a izbucnit cel de al Doilea Război

Mondial şi nimic nu a mai fost ca înainte…

Care sunt proiectele editoriale pe care le aveți în plan?

Aşa cum am spus şi în studiul introductiv care precede

„Rapoartele diplomatice austro-ungare…” antologia

realizată de mine le prezintă doar pe cele care se referă la

regele Carol I. Aceste rapoarte însă fac parte dintr-o

colecţie de documente de peste zece mii de pagini, unde

NU regele Carol I este personajul principal. Sunt acolo

discuţii cu prim-miniştrii, cu miniştrii Afacerilor Străine,

cu liderii opoziţiei parlamentare şi multe rapoarte de ţară,

ca să folosim o sintagmă încetăţenită astăzi. Toate sunt

modele de cum trebuie realizat un raport diplomatic, toate

formează cel mai amplu şi mai amănunţit tablou al istoriei

elitelor politice româneşti şi consider că toate trebuiesc

traduse pagină cu pagină. Vreau să fac acest lucru în anii

următori, dacă va vrea Dumnezeu.

Interviu realizat de Mihăiță ENACHE

• D O C U M E N T A R •

Ceatalul Sfântul Gheorghe:

16

Aşezat la confluenţa celor trei braţe ale Dunării, Tulcea,

Sulina şi Sfântul Gheorghe, acest teritoriu, puţin cunoscut

oamenilor, a fost martorul unor evenimente foarte

importante în istoria acestei regiuni, prin poziţia lui

strategică. Numele „ceatal” este de origine turcă şi

înseamnă „furcă”. El îşi datorează existenţa formării celor

două braţe ale Dunării: Sfântul Gheorghe şi Sulina. O

dată cu formarea acestor braţe începe şi formarea propriu-

zisă a Deltei Dunării. Astfel, braţul Sfântul Gheorghe se

formează în jurul anilor 8900 - 7200 î.e.n. şi îşi

definitivează forma în sec. al VIII-lea e.n., iar Sulina în

preajma anilor 7200 - 7000 î.e.n., reglându-şi cursul în

secolul al X–lea e.n. Din cauza sălbăticiei acestor locuri

şi a deselor inundaţii, Ceatalul Sfântul Gheorghe nu a fost

locuit şi nu a reprezentat un interes pentru desele

populaţii migratoare şi a stăpânirii străine în mâna căreia

a căzut de-a lungul vremii.

Până în anul 1829, acest punct era sub stăpânire turcească

şi nu reprezenta decât un loc de tranzit al corăbiilor care

coborau sau urcau pe Dunăre cu ajutorul pânzelor sau

trase la edec de pe mal, în drumul lor spre rutele

comerciale existente atunci. După cel de-al IV-lea război

ruso-turc din anii 1828 - 1829, în urmă păcii de la

Adrianopol, se hotărăşte ca Rusiei să îi revină toate cele

trei guri ale Dunării, graniţa cu Turcia fixându-se pe

Corneliu MOTOC

Foto

: ea

rth.u

nib

uc.

ro,

ind

elt

adu

nari

i.ro

, m

agaz

in-n

auti

c.ro

braţul Sfântul Gheorghe cu menţiunea că, deşi stăpână a

malului drept, nu va putea să se apropie decât până la

distanţă de două ore de mers de mal şi nu va putea ridica

niciun fel de fortificaţii sau clădiri, decât cele necesare

pentru carantine. Vasele de comerţ turceşti vor putea

circula pe Chilia şi Sulina, iar cele militare doar pe

Sfântul Gheorghe.

Acum se înfiinţează, de către ruşi, o staţie de carantină la

Ceatal Sfântul Gheorghe, pentru a dezinfecta navele care

urcau pe Dunăre, de frică flagelului ciumei care decimase

populaţia din multe ţări europene. Locul era special ales,

deoarece aici era intersecţia a două braţe şi se puteau

dezinfecta toate vasele care încercau să urce pe Dunăre.

„Sub pretextul aplicării regulilor de carantină, autorităţile

vamale, căpitănia şi poliţia fluvială rusă căpătau dreptul

de a inspecta navele care doreau să înainteze pe Dunăre

către porturile româneşti, dar şi pentru a percepe taxe

pentru remorcare şi cabotaj şi, în caz de nesupunere la

control de a reţine vasul respectiv, de a-i confisca

încărcătura şi de a-l escorta la Odessa.”

În anul 1836 este semnalat că la punctul Ceatal Sfântul

Gheorghe există şi o canonieră cu trei tunuri care putea

oricând să scufunde navele ce nu se supuneau controlului

ruşilor. „Vreme de mai mulţi ani autorităţile ruseşti nu au

părut să se îngrijească de această stipulatie,

Un loc istoric, uitat de lume


17

până când, printr-un ucaz al ţarului Nicolae, datat 7

februarie 1836, s-a dispus organizarea carantinei

dunărene. Decretul imperial impunea constituirea unei

staţii de carantină la gura Sulina, care cuprindea două

secţiuni: una pentru liberă practică, la capătul extrem al

insulei până la care fusese înaintat cordonul de carantină;

cealaltă pentru vasele suspecte pe insula Sfântul

Gheorghe. Cea din urmă nu avea să se ocupe efectiv de

curăţarea mărfurilor, ci reprezenta un simplu port de

refugiu, pentru vasele care nu-şi puteau continua drumul

în amonte, din cauza vânturilor adverse sau a forţei

curentului, sau care doreau să reaprovizioneze.”

În anul 1840, la Sankt Petersburg s-a semnat între Austria

şi Rusia un tratat care prevedea exclusiv reglementarea

navigabilităţii pe Dunăre, în capitolul trei stipulându-se

„că toate vasele austrice care navigheză pe Dunăre vor

avea dreptul de a fi trase la edec de-a lungul fluviului şi

pe toată întinderea insulelor Letea, Sfântul Gheorghe şi

Ceatal, urmând căile de edec stabilite de guvernul

imperial al Rusiei, pe un mal sau pe altul, după cum o cer

măsurile de precauţie sanitară adoptate în conformitate cu

regulile de carantină, supravegherea cărora trebuind să nu

ducă la împiedicarea navigaţiei.”

„Carantinele erau foarte stricte în 1853. De-a lungul

râului, pe jumătate inundate, vedem căsuţe din scânduri

sau din trunchiuri de copaci ridicate pe piloni la doi metri

deasupra solului. În jurul acestora se află o galerie

protejată împotriva ploii şi a soarelui de un acoperiş. În

acest soi de balcon, o santinelă, îmbrăcată în cămaşă albă

vara sau de pânză groasă iarna, veghează neîncetat asupra

râului. Aceste cabane aparţin corpului de gardă, care este

însărcinat cu pază sanitară. Inspectorii le vizitează

periodic şi fiecărui district îi este ataşat un medic. Acest

serviciu este util şi ieftin. El apară încă o dată Europa de

flagelul ciumei. Din nefericire, aceşti medici şcoliţi în

Rusia sau Germania sunt puţin instruiţi. Cei care au

studiat la Paris refuză să-şi părăsească oraşele pentru a

ocupa astfel de posturi prost plătite. Rusia întreţine pe

fluviu o flotilă de şalupe echipate cu tunuri, care nu au

decât o capacitate mică, una sau două piese de calibru

mare.” Totuşi, construcţia acestei carantine a însemnat şi

unele abuzuri ale autorităţilor ruseşti care, fără motiv,

împiedicau vasele comerciale să facă negoţ cu grâne din

Ţările Române, în scopul de a facilita vânzarea lor din

Rusia. „Completul dezinteres cu care autorităţile ţariste

tratau problema îmbunătăţirii tehnice la gură Sulina,

urmăreau doar să avantajeze comerţul Odessei în

competiţia cu porturile Dunărene rivale.”

Intrarea acestui teritoriu sub stăpânire rusească a

însemnat şi abandonul lucrărilor de întreţinere a braţului

Sulina. Desele eşuări ale navelor la bară Sulina, precum şi

pe braţ, la Ceatal Sfântul Gheorghe şi grindul Argagnis

au dus la micşorarea exporturilor de grâne din Ţările

Române şi la falimentul casei de comerţ britanice, care

avea interese economice puternice în această regiune. „La

comportamentul abuziv al forţelor ruseşti desemnate să

vegheze la respectarea acestei reglementări se adaugă

nemulţumirile comercianţilor şi armatorilor străini, în

condiţiile în care trupele făceau de multe ori uz de armă şi

când nu era necesar”. Abuzurile săvârşite de autorităţile

ruse, precum și alte cauze fac să izbucnească primul

război modern din istorie - Războiul Crimeei (1853 -

1856). Turcia împreună cu Anglia, Regatul Sardiniei şi

Delta Dunării

Intrarea pe brațul Sulina înainte și după lucrările

de amenajare realizate între anii 1880 - 1882


18

publicată şi în ziarul The Times în 25 iulie 1877, prin care

spunea că lucrările Comisiei vor fi inutile dacă nu se

rezolvă această problema. După terminarea conflictului,

însuşi Charles Hartley a venit aici pentru a analiză

situaţia. El constată că erau în număr de şase barje

încărcate cu piatră, legate cu lanţuri de punţi şi scufundate

la ancoră.

La 21 martie 1878, aceste bastimente cu piatră sunt

aruncate în aer de către scafandri, iar braţul este redeschis

circulaţiei. Minele şi torpilele amplasate în diferite puncte

ale Dunării au fost curăţate de ruşi cu ajutorul inginerului

Carl Kuhl.

Imediat după terminarea războiului, la Ceatal Sfântul

Gheorghe s-au început ample lucrări hidrotehnice, de

către Comisia Europeană a Dunării. „Direcţiunea ce lua

braţul Sulina, despărţindu-se de braţul Sfântul Gheorghe,

formă un unghiu ascuţit, astfel că apele erau obligate să

se întoarcă înapoi, spre a pătrunde în braţ; asemenea o

banca s-a format la intrare, mai aproape de malul stâng,

mărind pericolul cotului, de aceea necesitatea unei

deschideri la Ceatalul Sfântul Gheorghe se impunea”.

Pentru a se suprima un nou cot al braţului şi a se mări

viteza de curgere a apei, s-a făcut propunerea, la 16 mai

1880, de a se face o nouă deschidere a braţului Sulina, la

914 m mai la nord decât vechea intrare. Lucrările au

început la 24 iunie 1880 şi s-au sfârşit la 9 decembrie

1882. În urma acestei tăieri, cu o lungime de 994 de metri

şi o lăţime de 91.4 de metri, s-au extras 815.380 de mc de

pământ, care a fost depus pe malurile braţului,

Franţa au atacat Rusia, pe care au învins-o în 1856. În

urma Păcii de la Paris, Principatele Române au avut de

câştigat, conjunctural, prin acordarea celor trei judeţe din

sudul Basarabiei şi Delta Dunării.

După acest război se înfiinţează Comisia Europeană a

Dunării, iar Ceatalul Sfântul Gheorghe devine un punct

strategic, timp de mai multe decenii. Lucrările de

regularizare ale Dunării, făcute de inginerul englez

Charles Hartley, timp de 50 de ani, au însemnat

dezvoltarea comerţului şi intensificarea numărului de

vase care circulau pe Dunăre, ceea ce a dus la dezvoltarea

României moderne. Prima etapă a lucrărilor pe braţul

Sulina au fost făcute la gura de vărsare, dar în paralel au

mai fost făcute lucrări de întreţinere şi la Ceatal Sfântul

Gheorghe, care s-a adâncit cu încă 2 picioare engleze

(0.61m).

În urma războiului din 1877, Dunărea a fost blocată de

către ruşi, pentru ca flota otomană să nu mai înainteze.

„La o jumătate de milă în aval de Ceatalul Sf. Gheorghe a

fost construit un baraj prin scufundarea unor bastimente

de piatră. La sfârşitul lunii iulie 1877, colonelul Siborne

avea veşti în legătură cu alte vase scufundate cu scopul

consolidării construcţiei în timp ce, în august, se raporta

că s-au aruncat alte cantităţi de pietre de mari dimensiuni,

astfel că barajul era deja vizibil deasupra apei, deşi

ambasadorul rus al Tulcei îl împiedică pe inspectorul

general al navigaţiei să constate faptele la faţa locului”.

Chiar și inginerul Charles Hartley era foarte îngrijorat de

această situaţie, trimiţând o scrisoare autorităţilor ruseşti,

Înlocuirea unei geamanduri pe Dunăre


19

având o adâncime iniţială de 4.88 m. Aceste lucrări au

fost încheiate după ce malul drept a fost consolidat pe o

lungime de 854 de metri, pentru a-l feri de eroziuni. În

timpul dragării s-a constatat că aici există o argilă foarte

dură, astfel explicându-se cursul Dunării cu foarte multe

sinusoide. Prin această tăietură, braţul Sulina s-a scurtat

cu 884 de metri şi s-au suprimat două coturi. „Tonajul

celui mai mare vapor care a navigat pe Dunăre în 1880 a

fost de 1462 de tone registru net”.

Pentru începerea lucrărilor la Ceatal nu se avea la

dispoziţie decât două drage, una veche turcească de 14

CP şi una de 60 CP veche de 14 ani, fiind folosită de

Hartley la portul Trieste. La cererea lui Hartley, s-a

construit în şantierele Barrow-în-Furness o nouă dragă

modernă de 180 CP. Săparea a fost foarte greoaie din

cauza straturilor de argilă dură şi turbă amestecate cu

multe rădăcini de stuf. O parte din acest strat de turbă a

fost transportat cu barje Hopper, pe maluri, iar nămolul a

fost transportat prin conducte, pe maluri, cu ajutorul

pompelor Burt.

După rectificarea bifurcatiei Dunării, aici s-au construit

de către C.E.D. două locuinţe, iar, ulterior, construindu-se

şi alte case, s-a înfiinţat un mic cătun. Acest cătun este

aşezat pe grindul Agenţiei, grind numit aşa de Comisia

Europeană a Dunării. Totuşi se cunoaşte că vis-à-vis,

peste Dunăre, existau alte locuinţe de târlaşi, deci se

poate spune că era aşezat pe două braţe. De la înfiinţare el

este arondat comunei Malcoci, până în anul 1907, când

trece la comună Principele Carol.

În anul 1896 Napoleon Athanasie vizitează acest loc şi ne

spune că „ceatal - punct locuit, situat la locul de unde

pleacă, canalul Sulinei în direcţiunea Est şi Sfântul

Gheorghe în direcţiunea Sud-Est. Aici Comisiunea

Europeană Dunăreană îşi are stabilită o agenţie.”

De altfel, M.D. Ionescu ne precizează că prefectul

Neniţescu a identificat şi acest punct al Agenţiei ca un

posibil loc de înfiinţare a unui nou sat. Din păcate, prin

moartea lui prematură, nu s-a mai realizat acest proiect.

Cu toate că avea mai multe facilităţi decât celelalte sate,

acest cătun nu s-a mai dezvoltat, el dispărând cu timpul,

poate şi din cauza deselor inundaţii la care era supus.

Existenţa unui post de telegraf la Ceatalul Sfântul

Gheorghe se datorează Comisiei Europene a Dunării.

Înainte de a-şi începe lucrările la amenajarea Dunării şi

barii Sulina, cei de la C.E.D. şi-au creat toate condiţiile

pentru infrastructură viitorului şantier. O parte din

serviciul tehnic se afla la Tulcea, care era şi locul de unde

se aprovizionau cu cea mai mare parte a materialelor de

construcţii. Astfel, C.E.D. stabileşte ca una din primele

investiţii să se facă în construcţia unei linii de telegraf.

studiat la Paris refuză să-şi părăsească oraşele pentru a

ocupă astfel de posturi prost plătite. Rusia întreţine pe

fluviu o flotila de şalupe echipate cu tunuri, care nu au

decât o capacitate mică, una sau două piese de calibru

mare.” Totuşi, construcţia acestei carantine a însemnat şi

unele abuzuri ale autorităţilor ruseşti care, fără motiv,

împiedicau vasele comerciale să facă negoţ cu grâne din

Ţările Române, în scopul de a facilita vânzarea lor din

Rusia. “Completul dezinteres cu care autorităţile ţariste

tratau problema îmbunătăţirii tehnice la gură Sulina,

urmăreau doar să avantajeze comerţul Odessei în

competiţia cu porturile Dunărene rivale.”

Intrarea acestui teritoriu sub stăpânire rusească a

însemnat şi abandonul lucrărilor de întreţinere a braţului

Sulina. Desele eşuări ale navelor la bară Sulina, precum şi

pe braţ, la Ceatal Sfântul Gheorghe şi grindul Argagnis

au dus la micşorarea exporturilor de grâne din Ţările

Române şi la falimentul casei de comerţ britanice, care

avea interese economice puternice în această regiune.

”Comportamentul abuziv al forţelor ruseşti desemnate să

vegheze la respectarea acestei reglementări se adaugă

nemulţumirile comercianţilor şi armatorilor străini, în

condiţiile în care trupele făceau de multe ori uz de armă şi

când nu era necesar”. Abuzurile săvârşite de autorităţile

ruse precum si alte cause fac să izbucnească primul

război modern din istorie - războiul Crimeei (1853-1856).

Turcia împreună cu Anglia, Regatul Sardiniei şi Franţa au

C.E.D. a realizat un proiect pentru construirea unei linii

de telegraf aerian între Sulina-Tulcea-Galaţi, pe o distanţă

de 200 km. Lucrările au început în primăvara anului 1857

şi au fost finalizate pe 2 noiembrie 1857. Lucrarea a fost

construită de specialişti englezi, austrieci şi muncitori

valahi. Costul întregii lucrări a fost de 1 milion de franci,

iar în 1858 această linie a fost dată spre administraţie

autorităţilor tulcene. În timpul războiului din 1877, linia

telegrafică dintre Sulina şi Tulcea a fost distrusă de turci,

iar ulterior refăcută. În 1882 s-a făcut o a două linie de

telegraf, între Sulina şi Tulcea, tot de Comisia Europeană

a Dunării în colaborare cu statul român. C.E.D. a suportat

2/3 din costul lucrării şi statul român 1/3, iar această linie

a fost construită pentru nevoile de comunicare ale

oraşului Sulina. O dată cu construirea celei de-a două linii

s-a înfiinţat un oficiu de telegraf permanent, la iniţiativa

directorului Alexandru Lipoianu, în punctele Sulina,

Gorgova, Ceatal Sfântul Gheorghe şi Tulcea. C.E.D. a

numit oficiul de la Ceatal Agenţia, iar grindul pe care era

ridicat acest oficiu a fost numit Agenţiei. Sub aceaste

denumiri le găsim în toate documentele Comisiei.

Dragarea unui canal din Delta Dunării


20

Nava hidrografică, de balizaj şi inspecţie

Concordia / Delta

Anul construcției: 1924 – Nantes/Franţa • Lungime:

31,50 m • Lăţime: 7,30 m • Pescaj: 3,50 m • Viteză de

marş: 9,6 Nd

încheindu-şi misiunea în 1990. În anul 1948 a fost

modernizată, înlocuindu-se cabina de lemn cu o structură

de fier, ocazie cu care i-a fost schimbat şi numele în

Delta.

În faţa staţiei există un catarg de 40 m înălţime, pus de

C.E.D., format din doi stâlpi de lemn pe care se instalau

semnalele pentru avertizarea navelor. În 1956 a fost

înlocuit catargul de lemn cu unul metalic. Semnalele date

navigatorilor ziua, pe timp de ceaţă, erau ridicarea pe

catarg a unui balon negru, iar când se închidea canalul,

era arborat un steag alb-roşu. Noaptea existau felinare cu

gaz de culorile verde, alb şi roşu care, printr-un cod al

culorilor, avertizau vasele în legătură cu diferite aspecte

ale vremii sau circulaţiei pe Dunăre. Tot o sarcină de

serviciu era şi întreţinerea farului de la Ceatalul Sfântul

Gheorghe. A fost construit de C.E.D. pentru uşurarea

navigaţiei pe Dunăre, din beton pe un postament din lemn

de stejar. În far exista o butelie de gaz cu acetilenă în care

ardea permanent o mică flacără. Un temporizator elibera

o cantitate mai mare de gaz la câteva secunde, fapt care

mărea considerabil lumina în acest far. Oglinda cu lupă

din acest far, construită în Franţa, amplifica semnalul

luminos pentru a fi văzut de la o distanţă mult mai mare.

O dată cu izbucnirea Primului Război Mondial Ceatalul a

devenit un punct strategic, aici amplasându-se două

baterii de tun, armata rusă având ca obiectiv apărarea

poziţiilor de la Ceatal, Ilganii de Sus, Principele Carol,

Gorgova şi Carmen Sylva. Ulterior, în urma presiunii

exercitate de armata bulgaro - germană, la 17 decembrie

1917, batalionul rus a fost înlocuit de un batalion

De precizat este că la Ceatal cablul telegrafic trecea pe

sub Dunăre, iar restul traseului era aerian, aşezat pe stâlpi

de lemn de salcâm.

În anul 1903 se inaugurează o linie telefonică Sulina -

Tulcea, cu legătura spre Galaţi, una dintre primele din

Dobrogea. Această linie telefonică îşi avea oficii în

aceleaşi locuri că şi telegraful: Sulina, Gorgova, Ceatal şi

Tulcea. Tot acum se construieşte în punctul Ceatal şi un

debarcader pentru navele care făceau servicii poştale pe

linia Tulcea-Sulina.

După rectificarea bifurcației Dunării, în anul 1882,

Comisia Europeană a Dunării construieşte o Staţie de

Supraveghere Fluvială pentru îmbunătăţirea circulaţiei.

Aici cantonierul avea bine delimitate sarcinile ce trebuiau

executate pentru bunul mers al circulaţiei pe canalul

Sulina. Astfel, el avea de făcut zilnic măsurători,

verificări şi atenţionări către navele aflate în tranzit.

Folosind instrumente specifice unei staţii meteo, aici se

înregistra viteza vântului, direcţia vântului, temperatura,

vizibilitatea, nebulozitatea şi cotele apelor. Aceste

informaţii au fost publicate o lungă perioada de timp în

Monitorul Oficial al României. De asemenea, cantonierul

avea ca sarcină de serviciu verificarea de două ori pe lună

a stării tuturor geamandurilor şi scondrilor existenţi pe

Dunăre, pe distanţă dintre Ceatal şi Mila 27. În cazul în

care unele geamanduri sau scondri erau lipsă, se anunţa la

Sulina şi o navă hidrografică venea şi îi înlocuia. Prima

Nava Hidrografică a C.E.D. a fost Olinka, construită în

1886, apoi i-a urmat Concordia construită în 1924. Nava

Concordia a avut o foarte lungă perioadă de exploatare,


21

BIBLIOGRAFIE

• Athanasie Napoleon, Dobrogea şi Gurile Dunării,

Stabilimentul graphic Socetu, Bucureşti, 1896

• Călători străini despre Ţările Române în secolul al

XIX-lea, Editura Academiei Române, Vol.VI, Bucureşti,

2010

• Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării - o problemă

europeană. Comerţ şi navigaţie la Dunărea de Jos în

surse contemporane (1929-1953), Editura Istros, Brăila,

2012

• Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi

politice britanice (1829-1914), Editura Istros, Brăila,

2008

• Dimitrie Neniţescu, Dunărea în dreptul internaţional

public, Tipografia Marinescu & Şerban, Bucureşti, 1903

• Gheorghe Bibescu, Istoria unei Fruntarii. România pe

malul drept al Dunărei, Tipografia curţii regale,

Bucureşti, 1883

• Ion Constantinescu, Note asupra toponimiei grindurilor

şi apelor din Delta Dunării în Analele Dobrogei, Editura

Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1939

• Iosif Colcer, Viorel Măgureanu, File din istoria

Dobrogei, Inspectoratul pentru cultură al judeţului

Tulcea, Tulcea, 1998

• M.D.Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea,

Atelierele grafice Socecu, Bucureşti, 1904

• Ştefan Stanciu, România şi Comisia Europeană a

Dunării. Diplomaţie, suveranitate si cooperare

internaţională, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002

Articol primit la redacție pe data de 12 ianuarie 2014

românesc de puşcaşi marini.

După încheierea Primului Război Mondial inginerul şef al

C.E.D. de atunci, E.T.Ward, a susţinut că la Ceatalul

Sfântul Gheorghe să se efectueze lucrări pentru a dirija o

parte din aluviuni spre Sfântul Gheorghe pentru a

împiedica depunerea lor pe canalul Sulina. El propunea

construirea unui epiu sau a unui sistem de ecluze. Acest

proiect nu a avut susţinerea necesară şi nu a mai fost

realizat.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la Ceatal a

staţionat un grup de nave militare care apărau acest punct

strategic. Există informaţii că, la data de 27 iulie 1941,

atacurile aeriene sovietice, în această perioadă, au

scufundat în parcul flotant de la Ceatal Sfântul Gheorghe,

remorcherul Salamis şi două şlepuri atelier. În anul 1942,

canalului navigabil Sulina i s-a acordat o importanțădeosebită în ceea ce priveşte întreţinerea lui, iar Şeful

Inspectoratului General de Navigaţie şi Porturi a dispus

începerea lucrărilor pentru repararea pereurilor, precum şi

repararea sau reinstalarea corectă a catargelor de

semnalizare de la staţiunile Carmen Sylva, Gorgova şi

Ceatal Sfântul Gheorghe. După terminarea celui de-al

Doilea Război Mondial, timp de aproape două decenii, în

acest punct a fost un pichet grăniceresc de marină. Aici a

existat şi o clădire a acestui pichet, care, cu timpul, s-a

distrus din cauza inundaţiilor frecvente în anii 60.

În prezent, la Ceatalul Sfântul Gheorghe nu mai există

decât clădirea Staţiei de Supraveghere Fluvială, care este

şi în continuare funcționabilă încă din 1882, de la

construcţia ei de către C.E.

• Z O O M •

22

Primul Război Mondial

și poveștile oamenilor obișnuițiRomânia a fost angajată în Primul Război Mondial

începând din august 1916. Pierderile s-au ridicat la peste

985.000 victime, din care 335.000 militari (peste 33%

din efectivul mobilizat) și aproximativ 650.000 civili.

La toate acestea s-a adăugat și numărul mare de victime

din rândul populației din Transilvania, la acea vreme

parte din Imperiul Austro-Ungar, pentru care războiul a

început în 1914.

Anul 2014 marchează împlinirea a 100 de ani de la

izbucnirea Primului Război Mondial. Dorind să arate ce

a însemnat acesta pentru oamenii de rând: soldați,familiile acestora și toți aceia care, în spatele frontului,

au asigurat mersul înainte al vieții de zi cu zi, în anul

2011, în Germania, a fost lansat proiectul Europeana

1914-1918. Inițial, proiectul a debutat în Germania, însă

ulterior a fost extins și în alte 10 țări europene între care

și România. Proiectul are ca scop constituirea unei

arhive virtuale pan europene a Primului Război Mondial

prin colectare de obiecte, amintiri și istorisiri de familie

ce implicau atât soldații și familiile lor, cât și civili. Prin

acest demers, Europeana 1914-1918 încearcă să ofere

niște răspunsuri, să păstreze vii amintirile generațiilor

implicate în cadrul unei arhive digitale europene și să

creeze o punte în timp pentru a-i aduce pe oameni mai

aproape de cei care au fost martori la acele evenimente.

O altfel de broșă

Heinrich Müller a fost unul dintre soldații germani care

au luptat pe teritoriul României în perioada octombrie

1916 – februarie 1917. Numele său nu spune multe, însă

gestul său, acela de lua o monedă românească de argint

și de a o transforma într-o broșă pentru viitoarea lui

soție, Erna Wesner, este impresionant. Moneda avea o

valoare nominală de 2 lei și a fost emisă în anul 1914.

Aversul aceasteia înfățișează profilul gravat al unei

femei îmbrăcate în costumul popular, torcând, pe

fundalul unui lan de grâu. La brâu, femeia poartă o

seceră. De asemenea, pe avers este inscripționat și

numele țării: România. Datorită folosirii îndelungate a

broșei, aversul monedei este foarte uzat, elemenetele

gravate pierzându-și din detalii. Aversul cuprinde efigia

regelui Carol I, fiind însoțită de textul Carol I – Rege al

României. Sub efigia suveranului este gravat cu fonturi

mici numele gravorului: Tasset (Ernest Paulin Tasset,

sculptor și gravor de monede francez).

Fo

to:

euro

pea

na1

91

4-1

91

8.e

u

• Z O O M •

23

Căzut pe câmpul de luptă: Johann Paul, fruntașîn Regimentul 26 Infanterie german, căzut în

România la data de 24 decembrie 1916 (n. 1883)

Ziarul Săptămâna războiului: Periodic apărut la

începutul Primului Război Mondial, mai exact în

noiembrie 1914, având apariție săptămânală.

Adresa redacției era pe strada Sărindar, nr. 11.

Podul Regele Carol I a fost aruncat în aer în anii

Primului Război Mondial, pentru a nu putea fi

folosit de armatele inamice. După război a fost

reconstruit.

• Z O O M •

24

era fratele mamei tatălui meu (unchi) și a participat la

campaniile din Moldova, însă din păcate, a murit la

vârsta de 30 de ani. Cel de-al doilea, Nicolae Nisipeanu

(născut înainte de 1900 și decedat în anii ’70) este

unchi prin alianță al tatălui meu, fiind căsătorit cu sora

tatălui meu și a avut gradul de sergent în cadrul

Corpului II Armată.

Campania Militara din Moldova (1916 – 1918)

Instantaneele provin din familia dr. Bogdan Georgescu

și înfățișează doi înaintași ai familiei, participanți la

luptele Primului Război Mondial în ipostaze destinse cu

camarazii de arme: Petre (Tică) Chirovici și Nicolae

Nisipeanu. În descrierea fotografiilor, Bogdan

Georgescu spune că Petre (Tică) Chirovici (1893-1923)

• E D I T O R I A L •

În anul 1916, după o neutralitate de doi ani, România

a declarat război Austro-Ungariei. Obiectivul care a

stat în spatele acestei decizii a fost realizarea unirii

Ardealului cu patria mama. Un deziderat care a

mobilizat întreaga populație a țării, indiferent de

pregătirea sa, pornind de la rege, regină, politicieni,

armată și până la țăranii care se aflau la muncile

câmpului. România avea nevoie de ei. Ei și-au făcut

datoria față de țară ireproșabil. Nume ca Eremia

Grigorescu, Ecaterina Teodoroiu ori Constantin

Mușat sunt exponentul sintagmei Totul pentru țară! Ei

au făcut sacrificiul suprem pe câmpurile de luptă într-

un război inegal. Astfel, pe lângă teritoriul ocupat,

distrugerile și pierderile de vieți omenești provocate

României, armata germană a capturat un număr

impresionant de soldați români: 43.000. Un sfert

dintre aceștia aveau să moară din cauza condiţiilor

inumane la care au fost supuși în timpul

prizonieratului. Teoretic, aceștia ar fi trebuit să

rămână veșnic în memoria neamului din care se trag

și pentru care au plecat la luptă. Din păcate, nu s-a

întâmplat așa. N-au avut parte de onoruri postume și

nici măcar de o lumânare aprinsă la căpătâiul

mormântului...

Pentru Patrie!

Mihăiță ENACHE

Prizonierii români în lagărele germane

în anii Primului Război Mondial

25

Fo

to:C

ole

cția

Mih

ăiț

ă E

NA

CH

E,

Co

lecți

a P

eter

Mo

lno

s, g

ute

nberg

-e.o

rg,

ON

CE

, W

ikip

edia


Prizonierii de război au constituit pentru autoritățilegermane o problemă serioasă încă de la începutul

Primului Război Mondial, când acestea s-au confruntat cu

un număr neașteptat de prizonieri. Astfel, numai în

septembrie 1914, au fost capturați un număr de 125.050

de soldați francezi și 94.000 de soldați ruși. Pentru a

rezista condițiilor meteo extreme, aceștia erau nevoiți să

doarmă prin grajduri sau corturi ori își săpau gropi pentru

a se adăposti, însă uneori, când situația o cerea,

autoritățile germane dispuneau rechiziționarea școlilor,

hambarelor, precum și a altor adăposturi pentru

prizonieri. Merită menționat faptul că taberele de

prizonieri de război erau amplasate pe lângă orașele din

apropiere, decizie deloc inspirată dacă stăm să ne gândim

la faptul că foștii combatanți sufereau de holeră și de

tifos, iar riscul de contaminare a populației civile cu

aceste boli era foarte mare.

Soldații români capturați de către armata germană în

luptele de la Turtucaia, de pe Argeş şi de pe alte

câmpuri de bătălie, au fost închiși în cel puțin 172 de

lagăre de pe teritoriul Germaniei. Aceasta a fost

concluzia investigațiilor întreprinse de Crucea Roșie

Română în anul 1919, când a fost analizată

corespondența trimisă în țară de către prizonierii români.

Astfel, din cei aproape 43.000 de militari români luațiprizonieri de către forțele Triplei Alianțe, în jur de 20-

25.000 de soldați au fost transportați ca prizonieri de

război în zona Pomerania – Gdansk. Aici, încă de la

începutul războiului germanii au amenajat patru lagăre de

concentrare la Gdansk – Troyl (Przeróbce), Brodnica,

Tuchel (Tuchola) și Czerk pentru a asigura forţă de

muncă în întreprinderile industriale din această zonă a

Germaniei. Până în urmă cu câțiva ani, despre soarta

soldaților români încarcerați în aceste lagăre de prizonieri

nu se știa mai nimic, cu excepția a câtorva date generale

și statistice, publicate pe site-ul Oficiului Național pentru

Cultul Eroilor (ONCE): www.once.ro.

În anul 2007, un cercetător polonez, prof. dr. Zbigniew

Karpus, directorul Institutului de Relații Internaționale

din cadrul Universității Nicolaus Copernic din Torun, a

prezent în cadrul unui seminar organizat la Suceava de

Uniunea Polonezilor din Romania sub genericul „Mai

aproape unii de alții” rezultatele cercetărilor efectuate

timp de câteva decenii în arhivele pomeriene și în Arhiva

Centrală de la Bydgosycz pe tema lagărelor de

concentrare în care au fost deportați de către armatele

germane prizonierii din statele Antantei, intrate după anul

1920 în componența statului polonez, pâna atunci aflate

sub stăpânire prusacă. Astfel, din cercetările efectuate de

polonez rezulta faptul că la Gdansk au fost deținuți circa

7 – 8.000 de prizonieri ruşi şi câteva sute de alte

naţionalităţi, printre care români, englezi şi francezi.

Numărul prizonierilor români încartiruiţi la Gdansk a fost

de peste 500 de militari, în principal prizonieri în grad de

ofiţeri, lagărul menţinundu-și activitatea până la sfârşitul

războiului, fiind amplasat în cartierul de lângă canalul

portuar. Prizonierii locuiau în vapoare ancorate la mal și

în barăci. Despre cei morţi aici nu avem încă nici o

informaţie, ci numai despre prezenţa lor. Autorităţile din

Gdansk în materie de martirologie nu mi-a răspuns încă

la mesajele transmise, nota prof. dr. Nicolae Mareș într-

un articol publicat pe tema prizonierilor de război români

din lagărele germane, Urme ale unor eroi români pe

teritoriul polonez. În ceea ce privește lagărul din

Brodnica, prof. Zbigniew Karpus preciza faptul că acesta

a fost repartizat pentru prizonierii cu grad de ofițer,

autorităţile germane transferând în acesta unii prizonieri

din citadela din Mainz. Statistic, era vorba de circa 650 de

ofiţeri şi 200 de soldaţi de naţionalitate franceză, belgiană

şi portugheză.

26


ianuarie, în februarie şi martie – 1.285, în aprilie – 383, în

mai – 219, iar în lunile următoare, cu zecile. Printre

aceștia s-a aflat și Ioan Pulpea, tatăl viitorului preot

profesor doctor de teologie ortodoxă Ioan Rămureanu

(1910-1988). Născut în anul 1884, acesta era de profesie

agricultor şi a participat la luptele de la Rucăr şi

Dragoslavele din judeţul Muscel contra armatei germane.

În timpul retragerii armatei române în octombrie 1916, a

fost luat prizonier în comuna Malul cu Flori din judeţul

Dâmboviţa, şi închis în lagărul Tuchel, unde a murit în

iarna anului 1917 la vârsta de doar 33 de ani. În anul

1920, o evidență realizată de către Societatea Cultul

Eroilor, stabilea faptul că în lagărul de la Tuchel au

murit un număr de 2.460 de prizonieri români, din

diverse cauze: inaniție, frig și epidemii, majoritatea

fiind înhumați în gropi comune alături de soldați ruși.Mormintele comune erau marcate prin cruci din lemn,

prevăzute cu o placă metalică pe care erau inscripționate

numele celor decedați. Comparat cu numărul

prizonierilor ruşi – decedaţi în acelaşi lagăr (1.289),

remarcăm tratamentul extrem de dur al nemţilor faţă de

români. În celălalt lagăr, cel din Czersk, situat la nord de

Tuchel, condițiile erau similare, dar cu un comandament

Aflate la polul opus, lagărele de prizonieri de la Tuchel și

din Czersk, sunt locurile despre care se cunosc mai multe

detalii legate de prezența și drama militarilor români în

cadrul lor. Astfel, lagărul de la Tuchel (astăzi Tuchola)

era amplasat la 3 kilometri est de orașul cu același nume

(aflat în regiunea Kujawsko-Pomorskie din Polonia) pe

șoseaua ce duce spre Swiecie, la circa 100 de kilometri de

Gdansk. La nord, lagărul se învecina cu calea ferată

Tuchel-Laskowice, pe care erau transportați prizonierii,

cel mai probabil circa 20.000 de persoane și se întindea

pe o suprafață de 37,5 hectare. La început, Tuchel a fost

repartizat prizonierilor ruși, însă ulterior au fost aduși și

soldații români capturați de armata germană pe diferite

câmpuri de bătălie. Condițiile erau înfiorătoare:

prizonierii erau cazați în cele 200 de gropi sau bordeie,

săpate de prizonieri, în care locuiau câte 180 de persoane.

Pe lângă acestea mai existau şi barăci din lemn pentru

comandamentul lagărului, respectiv alte 13 barăci din

tablă ondulată, în care intrau câte 180 de prizonieri în

fiecare din ele, plus 6 barăci alocate spitalului cu 360 de

paturi. Potrivit documentelor de arhivă studiate de

cercetătorul polonez Zbigniew Karpus în anul 1917 în

lagărul din Tuchel au murit 2.471 de români: 393 în

27

Rețeaua de lagăre de prizonieri

germane (1914-1918)

28


mormintelor nu se mai cunoșteau. Din această cauză,

Societatea Cultul Eroilor a insistat ca Primăria din Tuchel

să ia „măsuri urgent pentru amenajarea mormintelor

româneşti”, sugerând totodată necesitatea ridicării unui

monument comemorativ precum şi de montarea de cruci

noi. Monumentul din Tuchel a fost ridicat din iniţiativa

celor care au fost închiși în lagăr, fiind restaurat de

Primăria din Tuchel în anul 1998.

Anul 1925 a marcat debutul unei anchete a autorităților

poloneze privind tratamentul aplicat prizonierilor în

lagărele de la Tuchel și Czersk, acestea audiând ca

martori germani și polonezi. Declarațiile acestora sunt

cutremurătoare și vorbesc despre numeroasele cazuri de

bătaie și maltratare a prizonierilor de către conducerea

lagărului, cât și despre hrana extrem de proastă. Rațiazilnică era formată dintr-o jumătate de pâine la prânz, și

seara dintr-o ciorbă cu ceva firimituri de carne date prin

mașina de tocat. Acest tratament a făcut ca prizonierii din

acest lagăr să moară în mod masiv. Emblematică pentru

condițiile din lagăr este mărturia unui prizonier polonez

încorporat în armata rusă: „Condițiile de viață de la

Czersk erau înfiorătoare. Prizonierii erau înghesuițicu sutele în bordeie neîncâlzite nici măcar în timpul

iernii, hrăniți cu coji de sfeclă înghețată și cu pâine

uscată, mucegăită. Zilnic, din zorii zilei până noaptea

târziu, prizonierii erau mânați la munca grea, în

principal pentru dezvoltarea lagărului, dar și pe

câmpurile moșierești. Pe calea ferată special

construită veneau în fiecare zi noi eșaloane cu

prizonieri.”

Primul militar român care a închis ochii în aceste condițiiinumane în lagărul din Tuchel, la 31 octombrie 1916, a

fost Gheorghe Antei, în vârstă de 36 de ani. În noiembrie

și în decembrie 1916, în același lagăr au murit alți 45 de

prizonieri români. Situaţia de la Czersk a fost şi mai

nemiloasă, așa cum reiese și din declarația prizonierului

polonez din armata rusă. Aici a murit, la numai 34 de ani,

Inaugurarea monumentului din Tuchel

Barăcile lagărului Tuchel

Bordei construit în lagărul Tuchel

german mult mai dur în raporturile cu prizonierii. Există

mărturii că soldații români ajunși aici au fost tratațide nemți în mod bestial, fiind considerați „trădători”

pentru neintrarea României în tabăra Puterilor

Centrale. La tratamentul inuman s-au mai adăugat și

condițiile climaterice nefavorabile în perioadele de

toamnă și iarnă, caracteristice zonei respective, inclusiv

faptul că prizonierii nu aveau posibilitatea de a primi

pachete cu hrană din partea familiilor, ajutor care în acea

perioadă constituia principalul mijloc de supraviețuire, nu

doar pentru prizonierii români, ci și pentru toți ceilalțimilitari captivi. Acestor factori li s-au adăugat condițiilesanitare extrem de precare care au favorizat declanșarea

epidemiilor de boli infecțioase precum tifosul, tetanosul

și dizenteria, boli care făceau ravagii în Europa acelor ani

și care au condus la o mortalitate dintre cele mai mari în

rândul prizonierilor de război români.

În anul 1920, în baza prevederilor Tratatului de la

Versailles, lagărul de prizonieri de război de la Tuchel a

intrat sub administrarea autorităților poloneze, situație în

care vechea tabără de prizonieri a primit un nou nume:

Lagărul nr. 7, fiind în continuare folosită de către noii

administratori ca centru de detenție până în anul 1923. De

asemenea, merită amintit faptul că la nivelul anul 1920

situația gropilor comune în care se găseau rămășițele

pământești ale soldaților români era dezastruoasă: multe

dintre crucile montate erau căzute, iar limitele


primul prizonier român transportat pe aceste meleaguri:

Dinu Sava, la 9 decembrie 1916. Până la sfârşitul

războiului, în noiembrie 1918, vor muri în lagărul de la

Czersk 5.005 prizonieri români, ultimul fiind Constantin

Topu, în vârstă de 28 de ani. Toate aceste date au fost

notate cu o scrupulozitate nemţească de supraveghetorii

germani. Potrivit acelorași statistici, numărul prizonierilor

ruşi morţi aici a fost de 3.252 de persoane, cu toate că

aceştia au rămas în lagăr cu doi ani mai mult. În afara

românilor şi a ruşilor, au mai murit în aceste lagăre 49 de

francezi, 135 de italieni şi 65 de englezi. Statistic,

numărul total al militarilor români care au murit în

întreaga zonă a Pomeraniei a fost de 7.651 de soldaţi

şi un ofiţer. De asemenea, în urma cercetărilor

întreprinse de Zbigniew Karpus în Arhivele de Stat din

Bydgoszcz a rezultat faptul că în Cimitirul Garnizoanei

din Torun precum și în cel din Grudziądz se află îngropaţi

alţi 7 militari români, decedaţi în 1917 şi 1918: Curcă

Ion, Becholta Ion, Trifău Nicolai, Raduţău Ion,

Avramescu Mărui şi Aurel Ioniţă și Radu Constantin.

La aproape un secol de la încetarea Războiului cel Mare,

profesorul polonez Zbigniew Karpus și-a exprimat, în

cadrul unui seminar care a avut loc la Suceava,

surprinderea în legătură cu indolența crasă manifestată de

autoritățile române și poloneze de-a lungul anilor cu

privire la problema militarilor români prizonieri în

lagărele germane, devenite ulterior parte ale Poloniei.

Cum a fost posibil oare ca două state, care au semnat la

București, la 3 martie 1921, prima Convenție de alianțăromâno-polonă din perioada interbelică însoțită și de o

29

Carte poștală înfățișând

prizonierii lagărul de la Tuchel

Localizarea lagărului Tuchel (2)

30


vizite, au fost ridicate la rang de ambasadă misiunile

diplomatice de la București și Varșovia. La vremea

respectivă vizita a fost considerată ca fiind „o chezășie a

alianței și amiciției dintre cele două țări”, o formulare

sterotipică în care eroii de la Tuchel și Czersk nu-și

aveau locul și ca atare, au rămas în continuare tot

necunoscuți, la umbra arborilor seculari. Asta deși, în

momentul vizitei delegației românești, Polonia se afla

încă în perioada reconstituirii statalității, când memoria

acelor morminte rămăsese încă vie. De atunci, zeci de mii

de sticle de șampanie s-au băut pentru prietenia româno-

polonă, așa cum demnitarii români indiferent de vremuri

au depus mii de coroane în diverse locuri de tristă

amintire de pe întinsele meleaguri poloneze. La Tuchel

sau Czersk niciodată un oficial român nu a aprins o

lumânare și n-a lăsat o floare. În urmă cu câțiva ani,

profesorul polonez Zbigniew Karpus a încercat să spargă

această „blocadă” a uitării și a organizat el însuși o

conferință de presă, la fața locului, despre cele întâmplate

la Tuchel și Czersk. Din păcate, Ambasadei României de

la Varșovia nu a onorat invitația trimisă de reputatul

profesor polonez. Dominația uitării își continua dictatura.

Tuchel, este mai mult decât numele unui lagăr de

prizonieri din anii Marelui Război. Dincolo de statisticile

seci privind numărul de prizonieri ori de decese

anexă militară, tratat care timp de două decenii a fost

prelungit, din cinci în cinci ani, să nu îi fi cinstit – așa

cum s-ar fi cuvenit - pe acești eroi? Totodată, reputatul

cercetător a ținut să precizeze faptul că deși sub tutela

Academiei Române și a celei din Varșovia s-au scris și

susținut numeroase lucrări de doctorat pe tema

raporturilor bilaterale, ori au avut loc numeroase sesiuni

științifice pe teme de istorie modernă și contemporană în

diferite orașe din cele două țări, niciodată nu s-a spus

ceva despre evenimentele și tragedia din lagărul de

prizonieri de la Tuchel. Nici după terminarea celui de-

al Doilea Război Mondial nu s-a făcut nici cel mai mic

gest de pomenire a memoriei eroilor morți în fostul

lagăr de prizonieri pentru idealul unirii. Dezinteresul

pentru cinstirea acestora nu a fost doar „opera” a zecilor

de miniștri plenipotențiari, a ambasadorilor, consulilor ori

a atașaților militari care au funcționat, la Varșovia și la

București în diverse vremuri, ci a mers până la nivelul

Casei Regale românești. Astfel, în vara anului 1937, o

delegație în frunte cu regele Carol al II-lea însoțit de

Marele Voievod Mihai au făcut o vizită oficială în

Polonia, aceștia au fost primiți cu pâine și sare în

numeroase localități de pe tot cuprinsul acestei țări.

Numai la Varșovia înalții oaspeți români au scos în

stradă peste 200.000 de polonezi. Tot cu prilejul acestei

Vedere de ansamblu a lagărului

de prizonieri de la Tuchel


înregistrate în acest loc, petecul de pământ de 37,5

hectare îngrădit cu sârmă ghimpată și păzit de

santinele înarmate a fost locul prin care au trecut

oameni care odinioară aveau idealuri și țeluri pentru

care erau dispuși să facă chiar și sacrificiul suprem.

Acești oameni, care asemeni multor altora au plecat direct

de la plug, din toate regiunile României atunci când țara a

avut nevoie de ei, au reușit să surprindă în versuri de o

mare simplitate toată deznădejdea lor, precum

însemnările unui anume Iordăchescu Vasile, transmise

familiei și posterității:

Ca să ne rămână urma

Ca să ne rămână urma, / Scumpi amici ne-am adunat,

Şi cu toţii, împreună / Ieri ne-am fotografiat

Pe un petic de hârtie / Stăm cu toţii zâmbitori

Îmbrăcaţi ca de paradă / Veseli şi triumfători

Însă, când mă uit mai bine / Nu pot trist să nu rămân

Căci mă întreb: care o să moară / Din tot grupul mai

întâi?

Unul câte unul. Ceasul. / Vine el, pe rând, la toţi,

Căci să scapi de coasa morţii, / Ori ce-ai face, tot nu poţi.

Va rămâne doar hârtia / Într-un cadru vechi de lemn

Peste care vremea lungă / Va depune bătrânul semn

Şi când nici un ochi de-al nostru / Faţa nu va mai vedea

Timpul care şterge toate, / O va şterge şi pe ea.

Timpul a trecut, însă nu a şters mărturia trecerii

prizonierilor români prin lagărul din Tuchel. Astfel, chiar

dacă mulți dintre soldații trimiși la Războiul de

Reîntregire nu știau carte, asta nu a însemnat că iadul trăit

pe teritoriu german nu a fost povestit atunci când s-au

întors acasă. Printre prizonierii care au trecut pe la Tuchel

și au avut norocul să fie repatriați s-a aflat și Istrătescu

Nicolae.

Sergent sanitar în Compania a II-a Sanitară din

Regimentul 61 Infanterie, Corpul II Armată în anii

Primului Război Mondial, Istrătescu Nicolae avea 31 de

ani atunci când în România s-a instituit starea de război

(1916). Era în Armata Română de doar zece ani, își

amintește nepotul sanitarului, prof. univ. Niculae

Vișinoiu care precizează faptul că bunicul său mai era

cunoscut și sub numele de Istrate Nedelcu. În anul 1907

avea gradul de caporal și a fost detașat de la Regimentul

31

Sergentul Istrătescu Nicolae

Mihai Viteazul la Compania a II-a Sanitară pentru a

urma școala de asistenți medicali. La examenul de

absolvire, din 4 septembrie 1908, „a reușit cu succes”,

obținând 13,4 puncte, conform Adeverinței cu nr. 2.453.

De înălțime care trecea peste medie, Istrătescu Nicolae

avea o față rotundă, păr negru și ochii căprui, ieșind în

evidență prin mustața scurtă cu vârfurile răsucite în sus,

în stilul epocii. A fost mobilizat la 23 iulie 1913 pentru a

participa la Campania din Bulgaria din același an, fiind

decorat la sfârșit cu medalia Avântul Țării, iar în anul

următor, mai exact la 15 august 1914 a fost avansat la

gradul de sergent. În timpul luptelor Războiului pentru

Reîntregirea Națională, Istrătescu Nicolae a fost luat

prizonier de către armata germană și a fost închis în

lagărul de la Tuchel. Din lagăr îi scrie soției, Mitica

Istrătescu, domiciliată în comuna Popești-Leordeni din

jud. Ilfov (20 aprilie 1918): „Scumpa și iubita mea soțieși fiică, vă rog să primiți această fotografie de sfintele

sărbători. Mitica, venind al doilea Paște și noi tot nu ne-

am văzut și dacă o vrea bunul Dumnezeu, în curând am

32


să viu și eu acasă. Dragă Mitico și iubita mea Paulina,

sfintele sărbători să vă întâmpine într-un moment de

fericire și sănătate. Petrecere bună de Paști și sănătate la

toată familia”. În fotografia trimisă familiei, sergentul

Istrătescu stă în picioare, acompaniat de 17 colegi din

lagăr. Peste uniformă poartă un halat alb. Din cauza

frigului, toți prizonierii din fotografie și-au încheiat

nasturii uniformelor până la gât. Baraca era construită din

lemn, avea un culoar central, în stânga și în dreapta

acestuia erau așezate paturi metalice. De fiecare pat erau

atașate fișele medicale. Majoritatea bolnavilor aveau

mustăți, fiind tunși foarte scurt. Nu au avut puterea să

zâmbească, afișând o atitudine tristă, într-o lume care i-a

tratat cu indiferență. Reîntors în România în anul 1918,

sergentul sanitar Istrătescu Nicolae a lăsat moştenire,

printre altele, Sfânta Evanghelie utilizată în lagărul de la

Tuchel şi geanta sanitară de război, pe care sunt înscrise

iniţialele I şi N. A murit în anul 1962, la vârsta de 77 de

ani.

Un destin similar cu cel al sergentului sanitar Istrătescu

Nicolae a avut și Becheru Constantin. Din păcate,

puținele lucruri care s-au păstrat de la acesta, cumulate cu

inexistența unor date în cadrul arhivelor militare privind

activitatea sa pe front, au făcut dificilă, dar nu imposibilă

reconstituirea lungului drum făcut de acesta spre iadul de

la Tuchel și de acolo, înapoi acasă. Născut în anul 1886

în localitatea Beuca din județul Teleorman, Becheru

Constantin a fost mobilizat pentru a participa atât la

campania din Balcani din 1913, pentru care a fost decorat

cu Avântul Țării, cât și pentru Războiul pentru

Reîntregirea Națională, când a fost încadrat în cadrul

Companiei a 7-a, Regimentul 46 Infanterie. Alături de el

au mai fost încorporați și alți doi consăteni: Brătescu

Marin (1889-1963) și Piticu Mărin cunoscut și sub

numele de Ciobanu Ilie (?-1960). Unitatea în care au fost

încadrați – Regimentul 46 Infanterie – are o istorie destul

de zbuciumată: înființat inițial pe 27 iunie 1913, prin

Înaltul Decret Regal nr. 4609/1913, prin mobilizarea

efectivelor Batalionului de Rezervă Mihai Viteazul nr. 6,

Regimentul 46 Infanterie a acţionat operativ în

compunerea Brigăzii 33 Rezervă până la data de 31

august 1913, când a fost demobilizat. Peste numai un an

(1 aprilie 1914), regimentul este reînființat din acelaşi

batalion de rezervă, în conformitate cu prevederile Înaltul

Decret Regal nr.1444/1914. Unitatea avea ca garnizoană

de reşedinţă oraşul Bucureşti, efectivele necesare fiind

recrutate atât de pe teritoriul Capitalei cât şi din comunele

limitrofe. Potrivit Jurnalul de operaţii al regimentului

păstrat în Arhivele Militare, Regimentului 46 Infanterie a

participat la la marile lupte date de unităţile Corpului 2

Armată în zona Braşov, pe Valea Prahovei (zona Predeal

– Azuga), pe Argeş şi în vara anului 1917, la Mărăşti.

Ceea ce nu pot să precizeze arhivele este drumul urmat de

Becheru Constantin de-a lungul anilor conflagrației

mondiale: Vă informăm că Cercul Teritorial Teleorman

nu deține dosare foi matricole născuți 1886, iar fondul de

Prizonieri români în lagărul de la Tuchel


noi. Nu, că dacă ne împușcă, ne împușcă doar pe noi, și

scapă ei”, a fost răspunsul celui care era considerat șeful

grupui, Dumpea. A fost răspunsul care a făcut diferențadintre viață și moarte. După ce s-au despărțit de

„veterani”, grupul lui Becheru Constantin a continuat să

urce spre o nouă poziție prin pădure, când la un moment

dat s-au pomenint față în față cu un urs. Mai mult,

situația amenința să devină din ce în ce mai riscantă,

deoarece se întuneca. Puși în această situație, cei trei

soldați au decis să se întoarcă la „veterani”. „Unde

mergem noi sus? Ne mănâncă fiarele!” Ajunși în

apropiere de locul întâlnirii cu celălalt grup, au auzit

gălăgie și au presupus că erau cei de care se despărțiseră

cu câteva ceasuri înainte. Mare greșeală. În realitate erau

germanii, iar zgomotele auzite au fost de fapt schimbul de

focuri între germani și români. Consătenii lor zăceau pe

pământul rece. „Profeția” lui Dumpea se adeverise. Au

murit pentru a-i salva pe cei aflați în pădure. Aceștia au

fost luați prin surprindere de către germanii care

îndreptau armele spre ei și strigau scurt „Halt!” (Oprește-

te!). Au aruncat armele, iar germanii i-au luat prizonieri.

Becheru Constantin avea 30 de ani când și-a văzut fratele

arhivă creat de Regimentul 46 Infanterie nu deține

registre control. Având în considerare acest răspuns

Becheru Constantin părea că este o fantomă pe lungul și

anevoiosul drum al recuperării istoriei. Surpriza a venit

din partea unui nepot de-al fostului combatant. În vârstă

de 77 de ani, Oprea C. Ilie își amintește că bunicul său

obișnuia să-i povestească adesea epopeea trăită pe frontul

Războiului Reîntregirii Naționale.

În august 1916, când România a declarat război Austro-

Ungariei, Becheru Constantin a fost mobilizat și trimis la

Regimentul 46 Infanterie care se afla deja pe poziție în

zona Brașovului. Drumul l-a parcurs pe jos prin păduri.

Condițiile erau înfiorătoare: ca să se hrănească mânca

rădăcini de copac sau de plante, iar apă bea din șanțurile

de pe marginea drumurilor. Ajuns la pozițiile ocupate de

Regimentul 46, s-a întâlnit cu fratele său mai mare,

Becheru Marin (n. 1876) încorporat în alt regiment. Ca o

coincidență, și acesta era însoțit de alți doi consăteni:

David și Dumpea. După un scurt moment în care noii

veniți au povestit celorlalți noutățile de acasă, Marin,

unul dintre „veterani” a venit cu propunerea ca cei șase

săteni să rămână împreună: „Măi, lasă-i să meargă cu

33

Soldați români din Regimentul 46

Infanterie capturați în 1916 la Brașov


mort. Pentru el, „patria recunoscătoare”. Pentru

Constantin, viața luase o nouă turnură. A fost urcat într-

un vagon de marfă al căilor ferate împreună cu cei doi

consăteni cu care a fost capturat: Piticu Mărin și Brătescu

Marin. În curând, vagonul avea să se umple de soldațiromâni căzuți prizonieri, astfel că acesta a fost atașat unei

garnituri cu destinația Germania, unde, cel mai probabil,

au fost triați. Primii doi foști combatanți au fost închiși în

lagărul de la Tuchel, în timp ce al treilea a fost trimis în

lagărul de la Gdansk. Becheru Constantin a stat timp de

trei și jumătate pe teritoriul statului german. Astfel, după

o perioadă petrecută în lagăr, estimată a fi cuprinsă între 6

luni și 2 ani, Becheru Constantin a fost plasat ”în grija”

unui general german, pe post de forță de muncă pe

proprietatea pe care o deținea militarul. Concret,

prizonierul Becheru Constantin trebuia să meargă la

muncile câmpului, să aibă grijă de întregul șeptel de

animale ale neamțului și să ducă gunoiul din grajduri pe

câmp, unde îl împrăștia - o misiunea deloc ușoară dacă

stăm să ne gândim că, de la cele 10 vaci cât avea inițial

ferma generalului, în momentul plecării prizonierilor

români spre țară, aceasta ajunsese să numere 110 vaci, cai

și boi. Din acest motiv, mergea des la coasă. Cosea,

strângea cu furca, punea în căruță și aducea fân la vaci.

Trebuia să aibă grijă de vaci pentru că laptele era predat

unei fabrici de lactate. După cum am spus, a stat 3 ani și

jumătate în Germania, însă dacă facem un calcul simplu,

din momentul când a fost luat prizonier în anul 1916 și

până în momentul încetării războiului sunt trei ani.

Povestea jumătății de an de prizonierat în plus are ca

justificare intrarea în vigoare târzie a prevederilor

Tratatului de Pace la 11 noiembrie 1918. Începând cu

această dată, prizonierii de război trebuiau să fie

repatriați. În cazul românilor aflați la ferma generalului

german nu s-a întâmplat așa. Iarna bătea la ușă, astfel că

germanii nu le-a dat voie românilor să plece: „Nu putețipleca, pentru că vine iarna, trebuie să treceți prin patru

țări și nu o să puteți să mergeți în astfel de condiții!” Cu

toate aceste avertismente, foștii prizonieri erau hotărâțisă plece. „Unde vă duceți? O să muriți de frig și de

foame pe drum că este iarnă!” au insistat germanii, astfel

că prizonierii români între care și Becheru Constantin au

fost nevoiți să stea în continuare pe proprietatea

generalului până în primăvara anului următor, perioadă în

care au continuat să își îndeplinească sarcinile stabilite de

german. În mai 1919, când vremea s-a îmbunătățit,Becheru Constantin a decis că este timpul să se întoarcă

acasă. A plecat cu trenul, iar înainte de a se îmbarca,

generalul, pe a cărui proprietate a lucrat, i-a cumpărat

biletul de tren spre casă. Era un tren german electric, ce

avea vagoane cu canapele de pluș. Era reversul medaliei.

Când a fost trimis în lagăr a fost adus într-un vagon de

marfă, acum, când se întorcea acasă, venea ca un om.

Totuși, trecuseră trei ani și jumătate de când plecase pe

front din satul traversat de râul Burdea. Oare ce va găsi

acasă? Acasă, soția Vasâlca îl credea mort și dădea de

pomană după rânduiala bisericească. În lagăr, Becheru

Constantin mânca biscuiții pe care îi primea de la

germani. Impresionați, poate de condițiile înfiorătoare din

lagărul de la Tuchel, aceștia legau câte 10 biscuiți în

batiste împreună cu o piatră, pe care le aruncau peste

gardul lagărului pentru prizonieri. Aceștia luau biscuițiiși îi ascundeau în buzunarele hainelor pentru a-i împărțicu ceilalți camarazi, apoi aruncau înapoi peste gard piatra

înfășurată în batistă. Era riscant. Nimeni nu avea voie să

se apropie de gardul lagărului. Nici civil și nici prizonier.

Din lagărul de Tuchel, Becheru Constantin a scris

familiei o scrisoare, al cărui conținut Oprea C. Ilie nu și-l

mai amintește. Își amintește însă faptul că soțiabunicului, Vasâlca, nu știa carte, astfel că a trebuit să

meargă la învățătorul din sat ca să i-o poată citi și să îi

scrie soțului aflat în lagăr că a primit scrisoarea și că cei

de acasă sunt bine. Era un mesaj care să îi dea putere

bărbatului ei. Apoi a urmat o lungă perioadă în care

acesta nu a mai scris, soția crezând că a murit. Era

perioada când a fost pe proprietate generalului. Când

Becheru Constantin a venit acasă, mama se ducea

împreună cu fratele său la școală și au trecut pe lângă

bunicu’, fără să-l recunoască însă, povestește Oprea C.

Ilie. Nu aveau cum. Când tatăl lor a plecat pe front, ei

aveau câțiva anișori și abia descoperau lumea. Când s-a

întors, în mai 1919, aceștia erau deja la școală. Doar

Vasâlca l-a recunoscut după cicatricea din sprânceană.

Aoleu, Costică, tu ești? Ai văzut copiii? Uite-i, merg la

școală! Nu i-ai mai recunoscut... Pentru faptul că a

participat la război, Becheru Constantin a fost

împroprietărit de către stat cu un teren arabil de 5

pogoane (2 hectare și jumătate) în localitatea Plopi

(apropiată de Beuca), însă, până să-l primească, a trebuit

să mai muncească și pe moșiile boierilor din zonă o

perioadă bună de timp. Ca orice țăran care a fost

împroprietărit de către stat în urma participării sale la

Războiul de Reîntregire Națională, a ținut enorm la

aceast dar. Atât de mult încât, atunci când vremurile s-au

precipitat, iar colectivizarea devenise singura opțiune,

pleca intenționat pe câmp cu treabă, doar ca să nu fie

găsit acasă și să fie pus să semneze că își dă pământul.

Într-o zi, enervat că nu l-a găsit acasă pe cel care îl căuta,

un activist mai zelos l-a pus pe nepotul lui Becheru

Constantin, Oprea C. Ilie să semneze adeziunea la

34


35

colectiv. Apoi am dus boii și căruța. Becheru Constantin

nu a acceptat să se despartă de ele, astfel că, în primul an

de existență, a mers și a lucrat la Gospodăria Agricolă

Comunală chiar din primul an. Avea să fie și ultimul.

Nepotul nu l-a mai lăsat să mai meargă. A fost practic un

schimb de generații. Becheru Constantin a murit în anul

1979, la vârsta de 93 de ani.

Faptele de seamă ale acelora care au luat parte la

Războiul pentru Întregirea Neamului, trebuiesc scrise,

pentru a rămâne de-a pururi pilde nepieritoare, pentru

generaţiile viitoare. După cum vor rămâne de neuitat

locurile glorioase unde s-au dat cele mai mari lupte

pentru apărarea ogorului strămoşesc, la fel nu se vor

trece cu vederea, faptele măreţe ale acelora ce au luptat,

au suferit şi trăesc învăluiţi într-o modestie demnă de

toată lauda, titra cu litere de-o șchioapă în urmă cu 90 de

ani gazeta Cultura Poporului. Articolul semnat de Mimal

Traian era mai amplu și cuprindea povestea unui al ostașviteaz trecut prin lagărul german de al Tuchel: plutonierul

Băcanu Petre.

Originar din comuna Petreşti (jud. Dâmboviţa)

plutonierul Băcanu a luat parte cu Regimentul 68

Infanterie, la luptele ce s-au dat în Dobrogea, aici

regimentul creionându-și un nume de neuitat. La 30

Septembrie 1916, regimentul fiind trecut pe poziţiile din

preajma orașului Câmpulung Muscel, plutonierul

Băcanu a luptat la Albeşti comandând cu multă iscusinţă

plutonul ce i s-a încredinţat. A urmat apoi dureroasa

retragere, ulterior acesteia militarul fiind luat prizonier

chiar în timpul luptelor de pe teritoriul judeţului

Dâmboviţa, unde Băcanu Petre comanda o companie.

Internat în lagărele de la Tuchel și apoi în cel de la

Grustrau, de unde la 6 Martie 1917 a fost trimis ca

conducător al muncitorilor, la ferma unui german din

ţinutul Schleswig, de unde plutonierul a reușit să fugă în

noiembrie 1917, când a izbutit să spargă uşa odăii în

care era închis noaptea. Călăuzit de dorinţa de a se

înapoia în ţară și să lupte din nou împotriva duşmanilor,

a mers zile şi nopţi la rând flămând şi fugărit de patrule,

până când a reușit să treacă granița pe la vama Lintrop

și să ajungă în Danemarca. În oraşul Ribie, populaţia

uimită de curajul plutonierului şi de cele pătimite pe

timpul cât a rătăcit, prin câmpii şi păduri, l-a ocrotit,

oferindu-i îmbrăcăminte şi mâncare. Pe 8 noiembrie

1917 s-a prezentat la Legaţia Română din Copenhaga,

care l-a ajutat să ajungă la Londra, odată cu repatrierea

a 1.500 prizonieri englezi, foşti prizonieri în Germania.

În perioada 13 – 20 decembrie, plutonierul Băcanu Petre

s-a aflat în Londra pentru ca mai apoi să ajungă în

Franța, debarcând în portul Havre. De aici, cu ajutorul

secretarului general al Ministerului de Război, general

Munteanu militarul român ajunge la Paris unde a fost

repartizat la Regimentul 83 Infanterie artilerie franceză,

unde a fost pus în subsistenţă. În anul următor, 1918, mai

exact pe 17 Februarie, plutonierul Băcanu Petre a reușit

să se îmbarce din portul Marsilia pe vaporul „România”,

care după ce s-a oprit prin Mesina, Pireu şi

Constantinopol, la 28 februarie a ajuns în portul

Constanţa. Astfel militarul român, după ce şi-a făcut cu

prisosinţă datoria către ţară, a căzut prizonier în

momentul când toţi aceia din jurul lui căzuseră sfârtecaţi

de schije sau de obuze, ori au fost ciuruiţi de gloanţe,

ajunge prin lagărele germane, unde tot timpul a fost

stăpânit de dorinţa de a fugi, pentru a se înapoia în ţara

lui, ca să lupte din nou, alături de camarazii săi.

Prizonieri ruși în lagărul de la Tuchel

Prizonieri din lagărul Tuchel

36


• Colecția Monitorul Oastei pe anii 1913-1919, Partea

regulamentară

• Colectiv, Infanteria Română - 180 de ani, Editura

Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010

• Cultura Poporului, nr. 84/2 noiembrie 1924

• Nicolae Mareș, Patria nerecunoscătoare pe site-ul

9am.ro

• Nicolae Mareș, Urme ale unor eroi români pe teritoriul

polonez, pe once.ro

• Statul Major General, Serviciul Istoric al Armatei

Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice

(coord. general-maior conf. univ. dr. Mihai Chiriță),

Ghidul Arhivelor Militare Române, Editura Centrul

Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010

• Valeriu Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Ghe.

Nicolescu, Relații politico-diplomatice și militare

româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, Craiova,

1999

• armyacademy.ro • crispedia.ro • drao.ro •

ligamilitarilor.ro • once.ro • ro.wikisource.org •

ro.metapedia.org • scritube.com • worldwar2.ro

Datoria către ţară şi dragostea pentru pământul

strămoşesc, au fost sentimentele nobile, ce l-au călăuzit

pe acest plutonier pe câmpul de luptă şi prin ţările

cutreerate pentru a se înapoia în ţară. Un frumos

exemplu poate alcătui isprăvile plutonierului Băcanu,

care se găseşte în prezent la Cercul de recrutare „Radu

Negru” din Găieşti. Sănătatea îi e zdruncinată, datorită

suferinţelor îndurate prin lagăre, dar sufletul îi este plin

de mândrie, că a putut să dovedească pe timpul de grele

încercări la care era supus destinul ţării, că este demn a

se numi fiu al României întregite prin suferinţe şi

sacrificii.

BIBLIOGRAFIE

• Cătălin Fudulu, Monumentele și Cimitirul eroilor

români de la Haltingen (Germania), pe site-ul

www.monumentul.ro

• Cătălin Fudulu, Declasificat: Prizonier la Tuchola, pe

site-ul www.zf.ro

• Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare

Istorice, Biblioteca, Registrul istoric al Regimentului 46

Infanterie, crt.830

Soldați români capturați în 1916, la PredealAdunarea Națională cu smerenie se închină

înaintea memoriei acelor bravi români cari în acest

război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea

idealului nostru, murind pentru libertatea și

unitatea națiunii române.

(Din hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia,

1 decembrie 1918)

Transilvania este țara prin excelență a strămoșilor

poporului român, dacii, care și-au avut, între hotarele ei,

centrul puterii lor și capitala statului lor în epoca

războaielor cu romanii. Este apoi parte esențială a

provinciei romane Dacia, care de asemenea și-a avut aici

capitala, precum și sediul celor două legiuni. Locuită

necontenit în cursul perioadei prefeudale de urmașii

daco-romanilor, adică de străromâni, Transilvania este

patria primului voievod român atestat de izvoarele

istorice, voievod care opune rezistență armatelor

năvălitorilor unguri. Aici amintesc documentele

medievale pentru întâia dată ”țara românilor”. Întocmai

după cum, din cuprinsul ei, iau naștere marile râuri care

străbat spațiul carpato-dunărean, tot așa, necontenit, de-

a lungul secolelor, din ea se revarsă preaplinul

populației românești, trecând munții spre miazăzi, spre

răsărit și spre miazănoapte. Pusă în valoare de munca

stăruitoare, bimilenară a poporului nostru, Transilvania

este pământ tipic românesc. Românii sunt primii locuitori

pe care-i amintește istoria în Transilvania, locuitori

autohtoni, fii ai pământului ei, ”noi suntem de aici” cum

spun țăranii români din partea locului; românii formează

majoritatea covârșitoare a populației Transilvaniei,

alături de ei trăind aici și un număr de unguri, secui, sași

și șvabi. Prin munca lor necontenită, îndârjită, locuitorii

Transilvaniei au făcut să rodească pământul, scoțându-i

la lumină bogăția. De mii de ani semănăm și secerăm,

creștem turme de vite, săpăm vița de vie, facem iazuri și

scoatem din adâncul pământului sare, aur și păcură. Pe

temeiul tuturor acestor fapte, este normal, deci ca

unitatea firească, de nezdruncinat, a Transilvaniei cu

PROCESUL OPTANȚILOR UNGURI

întregul pământ românesc să-și fi căpătat o consacrare

internațională repetată, mai întâi prin Tratatul de pace

de la Trianon (1920), apoi acela de la Paris (1947).

Astfel scria Constantin C. Giurăscu în cartea sa,Transilvania în istoria poporului român.Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie

1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război

Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al

Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război

Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon

de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv

România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului

stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor,

Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia),

România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut

parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului

Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate

de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie

1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10

septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie

1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și

repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include

Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate

tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele

Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt

actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară

este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul

actualei frontiere între România și Ungaria).

Alice Diana BOBOC

România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

E România celor de demult şi-a celor de mai apoi

E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.

(Barbu Ştefãnescu Delavrancea)

37

Foto

: W

ikip

edia

38


În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului

Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația)

și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în

cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a

Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și,

respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul

Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a

Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în

cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78), intitulată "Clauze

politice pentru Europa", conținea o serie de clauze

privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre

Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze

politice privind anumite state din Europa (Belgia,

Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie,

protecția minorităților naționale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată

"Interesele Ungariei în afara Europei", conținea

prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la

tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc,

Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost

descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat

următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba

germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui

plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să

rămână parte a Ungariei.

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din

Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de

asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent,

unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat

maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari

de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de

sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele

imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a

fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv

maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă

Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a

consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care,

de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea

de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul

Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior

Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria),

dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la

Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai

Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele

succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei

(partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație,

aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-

maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri,

nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective,

dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu

Tratatul de la Trianon


populație amestecată), astfel că peste 3,3 milioane de

etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei,

majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele

succesoare noi.

Ca urmare a acestui Tratat, una dintre problemele politicii

externe româneşti care a ţinut capul de afiş în perioada

interbelică a fost aşa numita “afacere a optanţilor”.

“Optanţii” erau acei cetăţeni ai fostei Austro-Ungarii

care, în baza Tratatului de la Trianon, au putut opta

pentru cetăţenia ungară.

Concret, procesul optanţilor unguri a fost fabricat de

latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi

revizioniste de la Budapesta în urma exproprierii,

conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile

române obiectiv proprietăţilor marilor moşieri unguri din

Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi

adoptaseră cetăţenia maghiară. Trebuie menționat faptul

că problema “OPTANŢILOR UNGURI”, a apărut în

temeiul unei interpretări eronate a legilor româneşti

privitoare la Reforma Agrară din 1921, interpretare

care a dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei

incompatibilităţi între legislaţia Reformei Agrare şi

Tratatul de la Trianon.

Între anii 1918 - 1921 a avut loc în România o amplă

reformă agrară, în urma căreia au fost împroprietăriți și

206.265 de cetățeni români aparținind minorităților

naționale, dintre aceștia 46.069 fiind maghiari. Cu

prilejul aplicării acestei reforme, s-a creat o altă

problemă, cea a "optanților", adică cei aproximativ 260

de mari proprietari din Transilvania care au optat pentru

cetățenia maghiară și care, conform legii agrare din

România, au fost expropriați. Aceștia au acuzat statul

roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au

cerut sa fie exceptați de la aplicarea legii. Partidul

Maghiar, susținut de guvernul de la Budapesta, a

desfășurat o amplă campanie în străinătate în problema

optanților, susținând că guvernul român nu respecta

prevederile Tratatului minorităților și pe cele ale

Tratatului de la Trianon. Aceasta chestiune a ajuns și la

Societatea Națiunilor și la Curtea Internațională de

Justiție de la Haga. De fapt, sub pretextul acestei

probleme a optanților, Partidul Maghiar și guvernul de la

Budapesta încercau să acrediteze pe plan internațional

ideea că exista o "problemă a Transilvaniei", rămasă

nerezolvată de Tratatul de la Trianon.

Așadar, în conformitate cu Legea de expropriere română

din 30 iulie 1921, au fost expropriați - printre alții - și un

număr de optanți unguri, care se aflau în străinătate. S-a

spus însă, că legea agrară era imposibil de respectat în

fapt, fiindcă pe de o parte se cere prezența în țară, iar pe

de alta, Tratatul de la Trianon prevedea că cei care

optează pentru naționalitate ungară trebuie să părăsească

țara. Da, desigur; numai că se uită un lucru: legea cerea

prezența în țară de la 1 decembrie 1918 până în iulie

1921, pe când tratatul cerea părăsirea teritoriului în

termen de un an, începând de la 23 iulie 1921, adică

de la ratificare. Între prezența obligatorie în țară și

constrângerea de părăsirea ei se poate ușor vedea că nu

este nicio legătură, termenul de strămutare începând abia

după ce expirase deja cel al Legii Agrare. Legea din 1921

în articolul 2 mai prevedea că ”Exproprierea atinge

proprietatea fără privire la calitatea proprietarului,

capacitatea lui juridică sau caracterul imobilului

expropriat.” Prin dispoziția exproprierii absenților, se

expropriază însă 272 de absentiști și din numărul infinit

al expropriaților aceștia, găsesc să se plângă. Guvernul

ungar le sprijină cererea și-n numele absenteiștilor începe

lupta.

Guvernul ungar se baza pe articolul 63 din Tratatul de la

Trianon, care dispunea că optanții au dreptul să-și

păstreze imobilele din România, adică să nu fie lichidate

sau confiscate. Care era însă interpretarea Ungariei asupra

acestui text: pe temeiul unor principii curioase de drept

internațional, dar eludând intențiile tratatului, ea pretinde

că proprietatea străinilor în general și a supușilor săi - în

special - ar fi fost transferată celorlalte state cu

obligațiunea perpetuă și absolută, de a nu le atinge

niciodată. Se pretindea, cu alte cuvinte, că Statul

Român, atingând cu exproprierea și pe supușii

unguri, a violat Tratatul de la Trianon, întrucât

acesta prevedea în articolul 63 o situație excepțională

și de privilegiu pentru optanții unguri; adică

exproprierea putea să afecteze oricât pe cetățenii români,

dar n-avea dreptul să se atingă de proprietatea optanților.

În conformitate cu principiile de drept internațional, s-a

acordat, prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920),

locuitorilor fostei monarhii - în masă - de plin drept și cu

pierderea naționalității ungare - naționalitatea respectivă

39

40


a Statului care dobândește teritoriul fostei monarhii

Austro - Ungare. Prin articolul 63, însă, se aducea o

excepție la această dobândire colectivă de naționalitate,

prevăzându-se că: ”Persoanele mai mari de 18 ani..., vor

avea facultatea, în cursul unei perioade de un an de la

punerea în vigoare a tratatului...” să opteze pentru

naționalitatea veche. În urma acestei dispozițiuni au și

optat unii, preferând să-și păstreze naționalitatea ungară.

În secțiunea IV a aceluiași Tratat, sub titlul: Bunuri,

drepturi și interese, articolul 232, litera b, se spune: ”Sub

rezerva dispozițiunilor contrarii cari ar putea să rezulte

din prezentul Tratat, Puterile aliate sau asociate își

rezervă dreptul de a reține și de a lichida toate bunurile,

drepturile și interesele cari aparțin de la data punerii în

vigoare a prezentului tractat, supușilor fostului regat al

Ungariei sau unor societăți controlate de ei și cari se

găsesc pe teritoriul lor...” etc. ”Lichidarea va avea loc

conform legilor Statului aliat sau asociat interesat, iar

proprietarul nu va putea să dispună de aceste bunuri,

drepturi și interese, nici să le greveze cu vreo sarcină, fără

consimțământul acestui Stat.”

Pe de altă parte, soluția definitivă a problemei

transilvănene consta în reîntregirea Ardealului sub

stăpânire românească, în limitele fixate prin Tratatul de la

Trianon. Întregul Ardeal de la Trianon este românesc și

trebuie să rămână românesc. (...) Nu trebuie să uităm că

Transilvania românescă înseamnă sfârșitul unei lupte de

aproape un mileniu, iar destrămarea ei este rezultatul unei

situațiuni excepționale de război în totul similară

situațiunilor care au dat naștere desmembrării celorlate

state din Europa Centrală și Balcani. După unire, marele

om de stat Nicolae Titulescu a cerut în repetate rânduri

Ungariei să uite trecutul de sterile învrăjbiri, peste care

Adunarea plebiscitară de la Alba Iulia așezase lespedea

grea a voinței unui neam întreg de a trăi liber pe pământul

românesc al Transilvaniei.

Legea agrară din 1921, atunci când dispune exproprierea

integrală, consideră în această categorie și proprietățilecare - în trecut - au fost multă vreme arendate, ca un ecou

sacționar al acelora care au prilejuit revoluția de la 1907

și proasta stare a țăranilor, prin neglijența cu care și-au

părăsit fondurile în mână arendașilor abuzivi; și ca o

consecință a principiului utilității sociale, după care

proprietatea involvă anumite obligații, nerespectate de

unii dintre cei care o suportă. De asemenea, când ea

izbește cu aceeași măsură pe absenteiști, nu face decât să

sancționeze pe aceia care în prezent o părăsesc, fără a-și

îndeplini sarcinile de proprietate care impun legătura

permanentă cu fondul. Problema absenteismului e veche.

Cu date statistice impresionante, se arăta încă de la 1857

că marii proprietari din Franța nu pricep că ”proprietatea

dă drepturi, dar impune și datorii.” La 1902, Flour de

Saint - Genis recomanda: ”În locul legilor neputincioase

și insituțiilor costisitoare, să înoim mai bine obiceiurile

noastre rurale. Absenteismul a fost plaga celor două

secole din urmă; el a fost moda veacului XIX și

desființarea lui însemna salvarea celui care începe.”

Autorul citează o scrisoare a lui Bussy-Rabutin, răspuns

la tânguirea d-nei de Sevigne, că nu-i rentează

pământurile: ”Faitez-vous exiler, belle cousine, vous y

gagnerez” și se întreabă - cu drept cuvânt: ”Cine este cel

mai vinovat, țăranul care se expatriază sau proprietarul

care dezertează? Nu sunt ei declasații agriculturii, acești

proprietari cară nu văd în posesiunea unui domeniu de cât

o ocazie de vilegiatură - sau un mijloc de influențăelectorală?” Într-adevăr, regimul absenteismului provoacă

intervenția unui mijlocitor între proprietari și țărani. De

ce sunt capabili acești intruși, mai bine decât oricine o

știm noi, românii, pentru că revolta de la 1907 a pornit în

contra arendașilor monopolizatori. De aceea, o repetăm,

dispoziția legii agrare consacră un principiu sprijinit nu

numai pe opinia economiștilor și pe noua concepțiune a

proprietății, dar chiar pe experiența trecutului nostru

agrar.

Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu

reprezenta după Primul Război Mondial numai o expresie

a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter

naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română

stăpânea doar 30% din pămînt, deşi reprezenta peste 53

% din populaţia Transilvaniei. În aceste condiţii, o

reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor

săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari era

mai mult decât necesară, iar Titulescu are meritul de a fi

luptat pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor

săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii

proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea

direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături

de Ioan Cantacuzino, în semnarea la 4 iunie 1920, a

Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată

frontiera occidentală a României şi prin care era

recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care

maghiarii le posedau în România.

Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face

purtătorul de cuvânt al celor expropriaţi legal în

Transilvania, intervenind la diferite organisme

internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se

considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon

şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării

funciari maghiari din Transilvania. De fapt, după cum

însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta


41

o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor

grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor

româneşti pentru ca aceştia să poată gândi: „viaţa e mai

bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi

astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă.”

În anul 1928, după câştigarea procesului internaţional al

optanţilor unguri la Societatea Naţiunilor, Titulescu a fost

felicitat, printr-o telegramă, de Senatul Universităţii din

Iaşi întrunit în şedinţa de la 13 martie 1928. Textul

acestui document era următorul: „Domnului Titulescu,

membru al Societăţii Naţiunilor – Geneva. Universitatea

ieşeană exprimă sentimente de recunoştinţă apărătorului

dreptăţii, colegului stimat a cărui dragoste adâncă de

ţară şi talent strălucit au determinat biruinţa morală.

Sufletul românesc întreg vă susţine. Rector P. Bogdan”.

În concluzie, ADEVĂRUL ISTORIC cunoscut foarte

bine de Ungaria şi de unguri, dar trecut sub o

condamnabilă tăcere de autorităţile de la Bucureşti şi

partidele politice parlamentare, este următorul:

1) După Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungaria

a acţionat şi a reuşit să obţină despăgubiri din partea

Statului Român pentru toate imobilele pe care le-a avut în

proprietate Statul ungar în Ardeal, pînă la 1 Decembrie

1918, precum şi pentru optanţii unguri. În total au fost

367 optanţi. Optanţii unguri, împreună cu Ungaria, au

depus numeroase reclamaţii la Societatea Naţiunilor şi au

deschis foarte multe procese, cerând despăgubiri pentru

imobilele lor, care au intrat în proprietatea Statului

Român. La propunerea Consiliului Societăţii Naţiunilor s-

a format Tribunalul Arbitral româno-ungar de la Paris,

unde a avut loc procesul optanţilor unguri, în perioada

1923-1930. Diferendul dintre Ungaria şi România a fost

bine analizat şi prezentat de către Nicolae Titulescu,

ministrul de Externe al României, în expunerea ţinută în

Consiliul Societăţii Naţiunilor, în ziua de 5 iulie 1923.

Acum 90 de ani, Nicolae Titulescu a subliniat că

Ungaria pretinde „plata în aur a despăgubirilor”, iar

optanţii unguri puteau să-şi păstreze bunurile imobile

în cadrul legilor româneşti, dar nu au făcut-o,

acceptând să fie despăgubiţi. În urma negocierilor

purtate între delegaţia României, condusă de ministrul de

Externe, Nicolae Titulescu, şi delegaţia Ungariei, condusă

de contele Albert Appony şi a Convenţiilor de la Haga

(din 20 ianuarie 1930) şi Paris (21 aprilie 1930) s-a decis

că plata despăgubirilor stabilite de Tribunalul Arbitral de

la Paris se face din Fondul Agrar deschis în Elveţia, la o

bancă din Basel, de către Statul Român. Din acest fond au

fost plătite despăgubiri uriaşe către Ungaria şi optanţii

unguri. Începînd cu anul 1931, sumele destinate

despăgubirilor către Ungaria şi optanţii unguri au fost

evidenţiate în Bugetul de venituri şi cheltuieli al

României. După unele surse, suma despăgubirilor s-a

ridicat la echivalentul a peste 100 tone aur pur (de 24

carate), iar după alţi cercetători la circa 600 tone aur

pur, iar după alte surse, România a plătit în franci, aur

şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24

karate şi a dispus în plus ca despăgubirile de război

datorate de Ungaria pentru România să fie vărsate la

fondurile de despăgubiri pentru optanţii unguri. După mai

bine de 80 de ani de la plata despăgubirilor către Ungaria

şi optanţii unguri, precum şi după deschiderea arhivelor

pe această temă, guvernatorul Băncii Naţionale a

României, preşedinţii şi premierii României, miniştrii de

Finanţe şi directorii S.R.I. şi S.I.E., precum şi mulţi

academicieni şi istorici cunosc suma totală a plăţilor

făcute de Poporul Român şi Statul Român pentru

imobilele care au aparţinut Ungariei şi ungurilor pînă în

anul 1918 în Ardeal. În mod inexplicabil, cu toţii o

păstrează la secret! De ce? Pentru că poporul român şi

Parchetul să nu afle că retrocedările post-decembriste

către bisericile maghiare şi numeroase alte persoane

juridice şi fizice ungare sunt ilegale şi în fapt reprezintă

naţionalizarea de către Ungaria a mii de clădiri istorice şi

a milioane de hectare de pădure şi terenuri agricole din

România, mai ales din Ardeal. Este cert că exproprierea

imobilelor din Ardeal, care au aparţinut Ungariei,

Granița între România și Ungaria

stabilită prin Tratatul de la Trianon


optanţilor unguri şi bisericilor maghiare s-a făcut prin

acordarea de despăgubiri din partea Statului Român.

Există documente oficiale referitoare la clădirile,

terenurile agricole şi pădurile expropriate.

2) În perioada 1940-1944, după Diktatul de la Viena,

autorităţile Statului ungar au falsificat toate cărţile

funciare din Ardealul ocupat şi au înscris, din nou, în

proprietatea celor care au fost despăgubiţi din Fondul

Agrar toate imobilele pe care le-au avut în perioada

Imperiului habsburgic.

3) După 6 martie 1945, comuniştii evrei şi unguri din

România nu au confiscat sau naţionalizat bunurile

imobile şi mobile ale bisericilor maghiare, nici ale

evreilor şi ungurilor, ci pe cele ale românilor şi Bisericilor

Ortodoxă şi Greco-Catolică.

4) Atât în perioada interbelică, dar mai ales în timpul

socialismului nu s-au actualizat cele mai multe cărţi

funciare din Ardeal, nefiind înscrise modificările

intervenite în privinţa proprietarilor.

5) Prin Legea nr.260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile

în cărţile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost

declarate nule de drept! În foarte multe cărţi funciare nu

au fost operate radierile corespunzătoare.

6) În vara şi toamna anului 1944, o mare parte din

arhivele localităţilor din Ardeal au fost duse în Ungaria,

iar cele rămase în România se încearcă de către U.D.M.R.

să fie luate de la Arhivele Statului Român şi trecute la

bisericile maghiare, pentru a nu se descoperi lanţul de

infracţiuni prin care Ungaria şi alte persoane juridice şi

fizice maghiare au naţionalizat sau au fost împroprietărite

cu peste 30% din clădirile, terenurile agricole şi pădurile

din Ardeal.

Folosindu-se de omisiunile, dar mai ales de falsurile din

cărţile funciare din Ardeal, inclusiv de cele declarate nule

de drept prin Legea nr.260/1945, Ungaria împreună cu

U.D.M.R., cu alte numeroase persoane juridice (mai ales

bisericile maghiare) şi persoane fizice ungare (urmaşi ai

foştilor grofi, conţi, baroni etc) au pus la cale şi au

desfăşurat pe teritoriul României cea mai mare şi

periculoasă escrocherie imobiliară din Europa, cu scopul

dezmembrării teritoriale a ţării noastre şi a anexării

Ardealului. Cei care au săvârşit faptele penale au uzat,

mai ales, de cărţile funciare, dar acestea nu au valoare de

înscrisuri constitutive de drepturi reale, ele fiind de fapt o

evidenţă a imobilelor. Se ştie că, drepturile reale trebuie

dovedite cu documentele originale care atestă titlul de

proprietate. După ce Statul Român i-a despăgubit pe toţi

foştii proprietari unguri din Ardealul revenit la România

Mare urmaşii lor au organizat o acţiune foarte bine

dirijată de la Budapesta pentru ca pe calea retrocedărilor

în natură să dobândească ilegal (inclusiv prin instanţele

judecătoreşti româneşti), să fie împroprietăriţi cu mii de

clădiri şi milioane de hectare de păduri şi terenuri

agricole. Cunoscând adevărul istoric al despăgubirilor

plătite Ungariei şi optanţilor unguri pentru toate

proprietăţile pe care le-au avut în Ardeal, până în anul

1918, procurorii au obligaţia să-i cerceteze penal pe toţi

cei care au revendicat şi dobândit nelegal numeroase

imobile ale Statului Român. De asemenea, trebuie

recuperate chiriile uriaşe plătite de Guvernul României şi

autorităţile locale pentru cei care au fost împroprietăriţi

ilegal cu imobile din averea Poporului şi Statului Român.

Făptuitorii şi descrierea faptelor penale se regăsesc în

fiecare dosar de „retrocedare” a imobilelor pentru care

Ungaria şi optanţii unguri au fost despăgubiţi cu peste

100 tone de aur de către România, începând cu anul 1931.

42


43

De reţinut că, solicitanţii unguri şi cei împroprietăriţi

ilegal, după anul 1990, cu imobile ale Statului Român

ştiau că pentru acele clădiri, terenuri agricole şi

păduri s-au plătit despăgubiri de către Poporul

Român. Cu toate acestea, ei s-au asociat şi au săvârşit

numeroase infracţiuni, crezând că se pot ascunde după

paravanul retrocedărilor şi că nu vor fi descoperiţi şi traşi

la răspundere până la Diktatul de la Bruxelles, pregătit

pentru anul 2014, în urma căruia Ardealul să devină

autonom şi ulterior alipit Ungariei.

Iată, în continuare, un exemplu relevant de retrocedare în

cazul optanților: la începutul acestui an, moştenitorii unui

grof maghiar, au primit, prin retrocedare, o clădire în

zona centrală a oraşului Cluj, evaluată la 3 milioane de

euro (și numai din chirii, imobilul produce 25.000 de

euro pe lună). Clădirea a fost deţinută din anii '90 de către

o firmă de turism din Timişoara, care a închiriat spaţiile.

În cazul în care chiriaşii nu vor dori să încheie noi

contracte cu familia Banffy, ei vor fi evacuaţi cu ajutorul

executorului judecătoresc. Decizia, de pe urma căreia

beneficiază cei cinci fraţi ai familiei nobiliare Banffy, a

fost obţinută în instanţă. Moştenitorii au trimis deja

executorul judecătoresc să-i anunţe pe reprezentanţii

firmelor care ocupă spaţii în clădire că vor trebui să

încheie noi contracte. Cei cinci câştigători sunt

moştenitorii contesei Maria Banffy, decedată în 1984.

Aceasta, la rândul ei, a moştenit prin testament

proprietatea de la contesa Paula Bethlen, născută Josika.

Între anii 1957-1958, intelectualii din Cluj români și

unguri au cerut Guvernului să aprobe înființarea, în

Palatul Banffy din Cluj, a Muzeului de Artă. Arhivele

românesti au arătat că familia Banffy a optat după Unire

pentru cetățenia maghiară; au cerut autorităților de la

Budapesta o confirmare sau infirmare asupra primirii

despăgubirilor pentru proprietățile părăsite prin optiune

civică și politică. Guvernul I. Kadar a confirmat plata

despăgubirii familiei Banffy încât palatul a fost amenajat

ca muzeu de arta de importanță națională.

Retrocedările de azi sunt ilegale și penale pentru

judecătorii care încalcă legea națională și, de fapt, asistam

la împroprietarirea Ungariei și a unor cetățeni de etnie

maghiară cu imobile. Iar împroprietărirea ungurilor cu

mii de clădiri şi milioane de hectare de terenuri agricole şi

păduri pe calea aşa-ziselor retrocedări pentru imobilele

care au fost expropriate şi pentru care Statul Român i-a

despăgubit pe foştii proprietari cu peste 100 tone aur

reprezintă o infracțiune, dar și un real pericol pentru

unitatea teritorială a României, prin aceste acte de

retrocedări ilegale. Se pare că acum este cazul să ne

amintim de faimoasa întrerupere din Parlamentul ungar,

unde românii erau reprezentați drept cei mai intoleranțiguvernanți și unde totuși au putut răsuna vorbe ca

acestea: Dați-ne drepturile pe cari le au maghiarii în

România!” Această cerere a rămas și astăzi mai mult

decât de actualitate!

BIBLIOGRAFIE

• Lehrer G. Milton, Ardealul, pământ românesc

(Problema Ardealului văzută de un american), Tipografia

”Alfabetul” Bulevardul Pache Protopopescu, 1944

• Scurtu Ioan, Stănescu - Stanciu Theodora, Scurtu

Margareta Georgiana, Istoria românilor între anii 1918–

1940, Editura Universității din București, 2001

• Popa-Lisseanu G, Izvoarele istoriei românilor - Vol 1.

Faptele ungurilor, Tipografia ”Bucovina” I.E. Toroutiu,

București, 1934

• Antonescu A Mihai, Regimul agrar român și chestiunea

optanților unguri, Tipografia ”România Nouă” Theodor

I. Voinea, 1928

• Giurăscu C. Constantin, Transilvania în istoria

poporului român, Editura Științifică, București, 1967

• Moga I, Voievodatul Transilvaniei - Fapte și

interpretări istorice, Biblioteca Institutului de Istorie

Națională XVII, Tipografia „Cartea românească din Cluj”

Sibiu, 1944.

• 9am.ro • dacoromania-alba.ro • divers.ro • historia.ro •

meritocratia.tv • monitorfg.ro • ro.wikipedia.org •

ziarulnatiunea.ro (Denunţ penal privind retrocedările

ilegale către unguri către Parchetul de pe lângă ÎCCJ) -

Autor Gheorghe Funar - 15 iulie 2013 •

ziuadecj.realitatea.net.

Bornă de frontieră între România și Ungaria

• T O P 1 0 •

Omenirea a fost întotdeauna fascinată de arme. Armele au

fost și vor fi întotdeauna folosite în războaie. Inițial, ele

erau folosite ca arme de vânătoare, dar în curând s-au

transformat în arme cu care oamenii își ucideau semenii.

Noi am evoluat, iar armele au ținut pasul cu noi. Acum

avem arme cu o asemenea putere de distrugere încât este

foarte greu de imaginat. Dar să revenim la vremurile în

care aceste arme moderne nu fuseseră încă inventate, iar

războiul era foarte diferit. Astăzi, când vorbim despre

arme antice ne gândim imediat la săbii, sulițe, arcuri și

topoare. Ei bine, nu doar aceste arme se foloseau pe

atunci. În lista următoare veți descoperi unele dintre cele

mai neobișnuite arme din timpuri străvechi, și veți crede

sau nu, acestea chiar au fost efectiv folosite.

Top 10 arme neobișnuite din

vremuri străvechi

Pinuti

Pinuti, o sabie filipineză din Visayas, Filipine. Arma a

fost inițial concepută ca unealtă agricolă. Mânerul era de

obicei realizat din lemn de guava, care era ușor. Lama în

sine măsura aproximativ 16 -18 cm lungime. În limba

cebuano, pinuti înseamnă albit. Datorită contactului cu

plantele și cu sângele animalelor, sabia căpăta o înfățișare

întunecată. Când fermierii își ascuțeau sabiile pentru

luptă, lama era lustruită și devenea albă.

Macuahuitl

Macuahuitl-ul era o armă cu o formă asemănătoare unei

săbii de lemn. În marginile sale erau încorporate lame

prismatice făcute din sticlă vulcanică. Similară cu o bâtă

mare de lemn, avea tăieturi în care era fixat un obsidian

ascuțit. Acesta măsura între 3 și 4 m lungime și 3

centimetri lățime, cu o canelură de-a lungul marginii, în

care erau inserate bucăți ascuțite de cremene sau

obsidian, puternic fixate cu un compus adeziv. Deoarece

macuahuitl-ul nu avea un vârf ascuțit, nu putea fi folosit

ca o armă ascuțită. Cu toate acestea, marginile zimțate ale

obsidianului făceau răni adânci inamicului.

Chu Ko Nu

Arma chineză Chu Ko Nu a fost practic strămoșul puștii

automate. Era compus dintr-un arc montat pe un suport

care trăgea proiectile, de multe ori numite șuruburi. În

partea de sus a arbaletei se afla carcasa din lemn în care

aveau loc 10 șuruburi. Atunci când mânerul

dreptunghiular din spate era tras înapoi, șurubul era

lansat. Această arbaletă permitea o rafală de trageri fațăde o arbaletă obișnuită.

Chu Ko Nu a fost folosit ultima dată în războaiele chino-

japoneze din 1894-1895. Există un depozit care conține

un anumit număr de șuruburi în partea de sus a arcului,

iar mecanismul este acționat prin deplasarea unui mâner

dreptunghiular înainte și înapoi. Pentru o mai multă

eficacitate, unele dintre șuruburi se turna seva unei flori

otrăvitoare, denumită otrava lupului, sau gluga

călugărului (Aconitum).

44

45

• T O P 1 0 •

Bagh Nakh

Bagh Nakh era armă indiană asemănătoare o gheară.

Termenul de Bagh Nakh înseamnă, în limba hindusă,

Gheara Tigrului. A fost concepută pentru a fi poziționată

peste degete sau pentru a fi ascunsă sub acestea, în pumn.

Se compunea din patru sau cinci lame curbate și se aplica

direct pe mână sau pe mănuși. Aceasta era creată pentru a

pătrunde prin pielea și mușchii dușmanului și se crede că

sursa de inspirație pentru realizarea acestei arme a fost

chiar tigrul, cu ghearele sale puternice. Este

binecunoscută prima folosire a acestei arme de către

războinicul Shivaji (cel ce a întemeiat Maratha), care a

folosit-o împotriva generalului din Bijapur, Afzal Khan,

ucigându-l astfel cu ajutorul ei. În timpurile noastre, fetele

bengaleze au început să poarte o armă ascuțităasemănătoare cu Bagh Nakh atunci când merg la școală,

pentru apărare.

Zhua

Această armă chinezească avea un aspect incredibil de

ciudat; „mâna de fier” avea gheare ascuțite, care sfâșiau

carnea dușmanului, iar apoi o smulgeau de pe trup. Arma

a fost concepută pentru a îndepărta scutul vrăjmașului,

dar când scutul era îndepărtat, fața inamicului devenea

următoarea țintă. Zhua era folosită, în principal, pentru

„sfâșierea” dușmanului, însă greutatea sa o putea

transforma și în măciucă.

Foarfeca

”Foarfeca” reprezenta un tip de gladiator roman ce

însemna "tăietor, persoană care despică, spintecător”.

Acest gladiator se lupta folosind o armă ce consta într-un

tub din oțel călit, care învelea întregul antebraț al

gladiatorului; tubul era închis la un capăt și avea o lamă

semicirculară atașată la capătul închis al tubului. În

interiorul tubului s-ar fi putut afla un mâner care permitea

gladiatorului să mențină controlul în toiul luptei. Se pare

că această armă era pe cât de ușor de mânuit, pe atât de

mortală. Gladiatorul își putea folosi brațul protejat de

această armă pentru a bloca loviturile adversarului său,

iar astfel putea contraataca extrem de rapid. Forma lamei

era atât de bine realizată, încât chiar și cea mai mică

atingere ar fi putut cauza o rană serioasă.

Katar-ul

Provenit din statul Tamil Nadu, India, Katar-ul era o

armă de tip pumnal. Acesta era caracterizat prin mânerul

în forma literei H, precum și prin lama de sabie, care se

afla deasupra degetelor celui care o mânuia. Era unic în

Asia de Sud, fiind cel mai faimos, dar și caracteristic

pumnalelor indiene. Katar-ul se folosea inclusiv în cadrul

ceremoniilor. La prima vedere, Katar-ul avea o singură

lamă, însă în momentul în care era activat trăgaciul din

mâner, lama se împărțea în trei lame.

Foto

: vaj

ram

utt

hi.

org

• T O P 1 0 •

Prinzătorul de oameni

Iată un tip ezoteric de armă de atac cu coadă lungă, ce a

fost folosită în Europa în secolul al XVIII-lea. Aceasta

consta într-o prăjină, în vârful căreia era montat un cap cu

două componente mobile. Fiecare dintre ele avea o

”ușiță” cu arc ce putea prinde om și, de asemenea, avea

puterea de a-l ține captiv. Această armă era folosită înspecial pentru a trage oamenii de pe cai, iar apoi îi țintuia,

neputincioși, la pământ. Datorită piroanelor aflate încentru, captivitatea victimei era adesea pe termen scurt.

Acesta este unul dintre cele câteva exemple de arme

neletale cu coadă.

46

Emeici

O armă tradițională de arte marțiale din China. Emeici

era folosită pentru înjunghiere și reprezenta o pereche de

tije metalice cu capete ascuțite. Ele erau de obicei

montate pe un inel detașabil purtat pe degetul mijlociu, ce

permitea rotirea sau mânuirea sa prin mișcări elaborate.

Aceste arme provin de la Muntele Emei. Ele reprezintă o

parte din echipamentul folosit în Wushu în prezent. Și

sunt folosite de asemenea în timpul mișcărilor cu ”palma

deschisă” și sunt asemănătoare cu ”pixurile

judecătorilor”.

Sursa: wonderslist.com

Traducere Alice Diana BOBOC

Kpinga

Kpinga era un cuțit cu lamă folosit în Nubia și avea trei

lame cu forme diferite. Era realizat sub patronajul

puternicului clan Avongara și era distribuit numai celor

mai buni războinici. Cuțitul (numit și Hunga Munga)

măsura până la 22 de centimetri lungime.

• C U R I O Z I T Ă Ț I •

Moda mai puțin cunoscută

1. Toată lumea știe de existența nasturilor de pe mânecile

hainelor, dar puţini sunt cei care ştiu că cel care a introdus

această ”invenție” a fost Napoleon Bonaparte. El a cerut

croitorilor să coasă nasturi pe mânecile tunicilor pentru ca

soldații să nu mai fie tentați să își șteargă nasul cu

mâneca.

6. Obiectele lucrate manual sunt considerate acum foarte

la modă şi valoroase deoarece acestea sunt absolut

exclusive. Dar până în anul 1850, peste 70% dintre

oamenii obișnuiau să își croiască haine pentru ei înşişi.

Moda nu era foarte importantă, iar ceea ce conta era

confortul.

7. Femeile din ziua de astăzi nu pot trăi fără bijuterii, dar

sunt și bărbați care au început să poarte bijuterii pentru

a-și dovedi statutul social.

8. Tunsorile scurte reprezintă ceva obişnuit în zilele

noastre şi nimeni nu este surprins atunci când vede o fată

cu părul scurt. Dar nu a fost așa întotdeauna; pe vremuri,

soţiile care se dovedeau necredincioase erau pedepsite

prin tunderea părului. Părul tuns scurt al unei femei era

stigmatul înșelătoriei sale.

9. Poate că ați observat că la Hollywood a apărut moda

femeilor însărcinate. Mai bine zis a femeilor care vor să

pară că sunt însărcinate. De exemplu Miranda Kerr,

Doutzen Kroes, Kelly Preston, Christina Applegate sunt

2. În prezent, moda pentru copii este la fel de importantă

ca și moda pentru femei sau bărbați, deoarece fiecare

mama dorește ca copilul ei să arate frumos şi să fie la

modă. Dar ştiaţi că moda pentru copii a fost lansată cu

peste 200 de ani în urmă? Până atunci copiii purtau

hăinuțe realizate după modelele hainelor pentru bărbați și

femei, dar croite pe măsura lor.

3. Până în secolul al XIX-lea nu existau manechine, iar

designerii erau nevoiți să îmbrace păpuși pentru a-și

expune marfa în fața clienților. Era o idee bună deoarece,

folosind puțin material, economiseau destui bani.

4. Mulți bărbați celebri poartă barbă (Robert Pattinson,

Brad Pitt, George Clooney etc). Cu toate acestea, dacă ar

fi trăit în Rusia pe vremea lui Petru cel Mare, ţarul i-ar fi

pus să plătească o taxă specială pentru această preferințămasculină. Această taxă a fost introdusă pentru a obliga

bărbaţii ruşi să arate într-un mod mai… european.

5. Pentru prima oară tanga a fost croită la New York din

ordinul primarului Fiorello Henry La Guardia. Primarul

s-a simţit ofensat când a văzut că dansatoarele își execută

numerele fără lenjerie intimă şi a cerut ca să fie cusuținiște chiloței mici care să le acopere nuditatea. S

urs

a: d

ali

mu

nth

e.co

m F

oto

: C

esar

Man

so/A

FP

doar câteva dintre aceste femei. Cu toate acestea, tendinţa

nu este de fapt atât de nouă. În secolul al XV-lea, era la

modă ca tinerele care nu așteptau copii să pună pe sub

haine perne micuțe pentru a crea iluzia unei sarcini.

10. Astăzi se pare că în vogă sunt sprâncenele naturale

stufoase, dar în timpul perioadei Renaşterii moda era ca

sprâncenele să fie rase cu totul. Un bun exemplu al

acestei tendinţe este chiar imaginea Mona Lisei.

47

Alice Diana BOBOC

să folosească muniţia de 7.62x54. Mai multe birouri de

design conduse de Fedorov, Tokarev, Degtiarev şi alţii au

dezvoltat în anul 1925 arme cu aceste specificaţii. În

cursul anului 1926 au fost supuse la teste, dar niciuna

dintre ele nu a trecut probele impuse.

Dezvoltarea noilor proiecte a continuat până în 1928, iar

în martie 1930 s-au ţinut din nou teste, dar şi de această

dată niciun proiect nu a fost adoptat.

În 1931, un nou proiectant a intrat în această competiţie -

este vorba de Serghei G. Simonov. Acesta şi-a început

cariera în 1918 lucrând în echipa lui Fedorov. Primul lui

proiect datează din 1925, dar a fost socotit slab în

comparaţie cu prototipurile deja existente. Ca titlu

informativ, trebuie ştiut că acest prim proiect era destul

de asemănător cu M1 Garand 1930.

În orice caz, Simonov a continuat să îşi îmbunătăţească

proiectul, iar arma sa în care un piston de gaz făcea ca

închizătorul să funcţioneze în mod semiautomat şi dotată

cu un încarcător de 15 cartuşe a fost considerată ca o

armă cu potenţial excelent. A trecut toate probele, astfel

că Simonov a fost desemnat să organizeze producţia

acesteia la Izhevsk la începutul anului 1934. În paralel,

Simonov dezvoltă pe baza aceluiaşi model şi o carabină

Ioan GĂUCAN

Carabina semiautomată sistem Simonov 1945

48

SKS 45

La sfârşitul războiului civil din Rusia, armata roşie

sovietică avea în dotare un arsenal eteroclit, cel puţin în

privinţa armelor lungi. Pornind de la Arisaka Tip 30 sau

tip 38 în calibrul 6.5mm, continuând cu Manlicher

M88/90 şi M95, Lee Enfield .303, Winchester M1895 în

cal 7.62 x 54, Mauser 1898 şi terminând, bineînţeles, cu

Mosin Nagant 7.62X54, arma de „casă” - dacă putem

spune aşa.

Nu putem trece cu vederea apariţia în 1916 a primei

arme de asalt Fedorov în calibrul 6.5mm (japonez). Acest

calibru a fost preferat deoarece se găsea ușor, iar datorită

faptului că nu era prea puternic, arma putea fi mai bine

controlată în modul automat. Producţia a continuat până

în 1924, iar cele 3.200 de arme fabricate în această

perioadă au fost folosite chiar şi în cel de-al Doilea

Război Mondial.

La începutul anului 1920 s-a luat decizia ca producţia să

se axeze pe puşca Mosin Nagant şi pe muniţia de calibrul

7.62x54 R, dar în acelaşi timp să se încerce şi dezvoltarea

de noi arme de genul semiautomat sau cu foc selectiv care

• I N V E N Ț I I D E R Ă Z B O I •

Foto

: W

ikip

edia

49

sub numele de AKSI, în toamna anului 1934. Aceasta nu

trece însă testele şi este respinsă în 1935.

Testele continuă pe parcursul anilor 1935 şi 1936, punând

în competiţie puşca lui Simonov cu cea a lui Tokarev. La

final, modelul lui Simonov a fost cel care a câştigat

competiţia, iar Stalin a autorizat producţia. Arma a intrat

în producţie sub numele de AVS36 (Avtomaticeskaia

vintovka Simonova – puşca automată Simonov).

Producţia continuă până în 1940, după ce 65.800 arme au

fost fabricate. Noi teste au loc în 1938 şi comitetul de stat

al apărării hotărăşte înlocuirea AVS 36 cu modelul

SVT38 a lui Tokarev. Se pare că SVT-ul era mai uşor de

fabricat şi mai puţin supus defectării în condiţii de război.

Chiar dacă în 1939 Simonov anunţă că toate problemele

AVS au fost rezolvate, SVT38 este înlocuită cu SVT40

(care trăgea şi în mod automat) pe 13 aprilie 1940.

Curând devine clar că SVT40 nu este chiar ce avea

nevoie armata, astfel că începe o nouă cursă a birourilor

de design. S-a luat în consideraţie şi observaţia lui Stalin,

care dorea o armă cu magazie fixă.

În aprilie 1941, Simonov termină de proiectat două

modele de carabină semiautomate, una care se încărca

cu ajutorul unei lame de 10 cartuşe şi una cu un

încarcător clasic de 5 preluat de de la Mosin Nagant

1891/30. Deși Comitetul Artileriei recomandă intrarea în

producţie a modelului cu încărcător de 5, intrarea în

război cu Germania face ca producţia să fie sistată.

ducea la frecvente blocări. În orice caz, recomandările

primite au dus la adoptarea acestei arme de către armata

sovietică sub numele de SKS 45. Simonov a continuat să

îmbunătăţească arma chiar şi după intrarea în producţie

(numai cuiul percutor a fost schimbat de 4 ori). Astfel au

fost dezvoltate noi modele ca de exemplu SKS 50

(versiunea sniper), AKS 51 şi SKS 53. Arma a fost

văzută în acţiune (în numar mic, este adevărat) în luptele

din Berlin.

Din păcate, arma a devenit demodată o dată cu apariţia

noilor concepte tactice şi operaţionale adoptate în urma

războiului de către armata sovietică. Apariţia lui AK 47 și

a mai modernului AKM (mai ieftin şi mai uşor de

întreţinut), a făcut ca necesitatea unui alt tip de armă

lungă să fie exclusă. Soarta lui SKS a fost pecetluită

practic în 1953. Nu este mai puţin adevărat că SKS încă a

mai fost folosită de trupe necombatante ale armatei

sovietice pîna în anii ’90. În Rusia încă mai sunt folosite

la garda de onoare a Kremlinului.

Ca multe alte arme sovietice ale perioadei de după cel de-

al Doilea Război Mondial licenţa SKS a fost vândută sau

oferită unor ţări prietene. Sunt opt ţări confirmate ca

producătoare de SKS. Producţia totală este estimată la

15.000.000 arme.

Uniunea Sovietică: SKS model 45.

Modelul sovietic a fost produs la cele două mari fabrici.

Apariţia noii muniţii M43 de cal 7.62x39 deschide un nou

capitol în designul armelor sovietice. Nu a fost mult de

lucru, astfel încât, Simonov modifică, în 1943, carabina

sa pentru această nouă muniţie. Reducerea reculului,

îmbunătăţirea acurateţii focului, face ca această nouă

muniţie sa fie perfectă pentru noile cerinţe ale armei.

Simonov ataşează carabinei o baionetă rabatabilă sub

ţeavă şi adaugă o cameră de gaz detaşabilă. Primul lot din

acest tip este trimis Primului Front Bielorus şi şcolii de

ofiţeri de la Vistrel. Experienţa frontului arată imediat

calităţile acestei arme, ea fiind simplă, uşoară şi

manevrabilă. Baioneta era utilă în luptă, iar magazia de

muniţie se reîncărca foarte uşor. Ca dezavantaje, a fost

semnalată relativa sensibilitate la praf şi noroi, fapt care

Cele fabricate la Tula aveau ca marcaj steaua în cinci

colţuri cu săgetă la interior. Pe când cele fabricate la

Ijevsk aveau ca marcaj un cerc cu tringhi interior şi o

săgeată. Patul la modelul sovietic era făcut din lemn

(mesteacăn arctic), îmbibat cu ulei de in. Existau şi

modele cu pat laminat de lemn. Baioneta era brunată sau

cromată. Precizia armei era şi ea marcată. După ce se

trăgeau trei focuri, dacă se obţinea grupaj de „sniper”, se

aplica marcajul #1, pe masură ce acurateţea scădea se

marcau # 2 sau #3.

Specificaţii:

Greutate( fară încarcătură) : 3.86 kg • Lungimea ţevii:

520 mm • Lungime totală: 1022 mm • Calibru: 7.62x39 •

Viteza proiectilului: 735m/s • Bătaie efectivă: 500 m •

Încărcator: 10 cartuşe • Operare: Semiautomat cu

împrumut de gaze • Înălţator: gradat din 100 în 100 m

până la 1.000 m.



Vietnamul de Nord. Tip 1

Este o armă extrem de rară. Marcajul este o stea cu cifra 1

în interior. Este aproape identică cu modelul sovietic sau

cu modelul chinezo-sovietic. Mai mult ca sigur sunt o

conversie a modelelor sovietice şi chinezeşti sau o clonă.

Coreea de Nord: Model 63

Ca şi modelul vietnamez, este foarte rară. Marcajul este o

stea în cerc. Sub cerc se află numărul de serie şi un

caracter coreean. Unele au fost date Vietcong în anii de

început a războiului din Vietnam. Există cel puţin trei

modele separate. Modelul standard similar cu cel sovietic.

Un alt model este similar cu modelul iugoslav M59/66,

dar cu aruncătorul de grenade detaşabil. Cel de-al treilea

model avea baioneta pe o parte şi nu sub ţeavă.

România: SKS M56

Arma a fost fabricată la Cugir începând cu anul 1957,

producţia continuând până în 1960. Arma este aproape

identică cu modelul sovietic. Numerele de serie încep de

la AA1 până la ZZ999. Este una din cele mai bine

fabricate.

Albania: Puşca „10 iulie”

Modelul albanez seamănă mult cu SKS 41. Are un pat

mai lung cu 10 cm decât alte modele, la fel şi magazia

seamănă cu cea de SKS 41. Baioneta este similară

Republica Democrată Germană: Model Karabiner K

Anul de fabricaţie este ştanţat pe partea dreaptă a

chiulasei. Patul este similar cu Mauser Kar98 şi nu are

lăcaşul pentru completul de curăţie. Modelul este destul

de rar.

Republica Populară Chineză: SKS model 21, 56 şi

model 8

Modelul chinez se deosebeşte la prima vedere prin

baioneta tip spangă. De asemenea, modelele au multe

mici deosebiri faţă de modelul original. Primele modele

au fost fabricate şi cu piese sovietice, astfel ca poartă

marcaje şi în limba rusă pe lângă cele chineze. Ultimile

modele au fost făcute în stilul AK chinez, adică prin

ştanţare. Toate au fost scoase din uz, şi au mai rămas cele

ale gărzii de onoare, ele ies în evidenţă prin cromarea

metalului (similar cu cele din garda de onoare a

Kremlinului).

Iugoslavia: PAP M59, M59/66, M59/66A1 (Polu-

automatska puska) sau „Papovka”

Modelul M59 a început să fie fabricat în 1960 la arsenalul

„Steaua Roşie”. Arma este similară cu modelul sovietic,

diferind doar locul unde se află marcajele. Producţia a

continuat până în 1967, când deja fuseseră fabricate

226.560 de arme. M59 a fost modificată în 1966

adăugându-i-se la capătul ţevii un aruncător de grenade

integrat de 22 mm. Acest aruncător adaugă 40 mm în plus

ţevii arătând ca un ascunzător de flacări

supradimensionat. Grenada era lansată folosind gloanţe

oarbe. Modelul 59/66A1 este dotat cu aparate de ochire

pe timp de noapte (de fapt o cătare cu tritiu) pentru

aruncătorul de grenade. Producţia a durat până în 1970,

când deja se fabricaseră aproximativ 169.000 de arme din

acest model.

50


51

cu cea a modelului sovietic. Patul are forate două

compartimente în loc de unul pentru kitul de curătire.

Arma a fost fabricată la arsenalul din Umgrash din 1967

până în 1979 în aproximativ 18.000 exemplare.

Pe lângă ţările care au produs SKS-ul există şi un mare

număr de ţări care au folosit această armă: Afganistan

(produse în Rusia), Algeria, Angola, Bulgaria (produse în

România sau în Polonia), Cambodgia (furnizate în anii

’60 de URSS şi China), Ciad, Egipt, Etiopia, Guineea

ecuatorială, Grenada, Indonezia (furnizate de URSS),

Iraq (furnizate de URSS, China şi Iugoslavia), Liban,

Madagascar (furnizate de URSS, China şi Coreea de

Nord), Malta (furnizate de Coreea de Nord în 1983),

Mongolia (furnizate de URSS), Mozambic (furnizate de

Polonia), Nicaragua, Pakistan, Polonia (au fost introduse

în Polonia în anii ’50 sub numele de Karabinek

samopowtarzalny Simonova. Sunt încă în uz pentru garda

de onoare a armatei şi a poliţiei), Somalia, Sudan,

Tanzania, Uganda (procurate din Bielorusia în 1996) și

Uruguay (de origine iugoslavă).

BIBLIOGRAFIE

• Hogg Ian, Jane's Guns Recognition Guide. Jane's

Information Group, 2002

• Miller David, The Illustrated Directory of 20th Century

Guns. Salamander Books, 2001

• McNab Chris, Twentieth-Century Small Arms

• Peterson Phillip , Standard Catalog of Military firearms

• Chris McNab, Twentieth-Century Small Arms

• murraysguns.com • shootersjournal.net • sksboards.com

• yooperj.com • world.guns.ru

CO

NC

UR

S R

EDES

CO

PER

A IS

TO

RIA

Locul IRucsac de asalt

Locul IIISac cargo 15l

Locul IIVestă de asalt

Scrieți un articol inedit și bine documentat

care nu a mai fost publicat până acum, cu

tema ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI

MONDIAL și veți putea câștiga unul dintre

cele 3 premii oferite de SPONSORUL

revistei Redescoperă Istoria, WOLFY! Cele

3 articole câștigătoare vor avea șansa de a

apărea în numărul 5 al revistei Redescoperă

Istoria!

Articolul trebuie să respecte următoarele

cerințe:


• Articolul trebuie să aibă minim 5 pagini

(Times New Roman - 12)


• Articolul trebuie să fie semnat cu numele

real al participantului.

Detalii suplimentare referitoare la

concurs se găsesc la paginile 6 și 56 ale

revistei.

• T A R G E T C I N E M A •

52

Alice Diana BOBOC

Hoțul de cărți

„Este anul 1939. Germania nazistă. Țara își ține răsuflarea. Moartea

nu a avut niciodată mai mult de lucru și va deveni chiar mai

ocupată...”

Un mic amănunt. O să mori. În ciuda tuturor eforturilor, nimeni nu

trăiește pentru totdeauna. Îmi pare rău că-ți stric buna dispoziție.

Sfatul meu este ca atunci când o să vină vremea, să nu te panichezi.

Nu pare să ajute. Cred că ar trebui să mă prezint așa cum se

cuvine. Dar, din nou, o să mă cunoști în curând. Nu înainte să ți se

scurgă timpul, desigur. Politica mea este să îi evit pe cei vii. Ei

bine, doar că uneori, odată la perioade mari de timp... nu mă pot

abține. Devin interesată. Nu știu ce anume era la Liesel Meminger.

Dar mi-a captat interesul. Și mi-a păsat.

Astfel începe filmul Hoțul de cărți, ecranizarea romanului omonim

de mare succes, scris de Markus Zusak - în aprilie 1939, o voce

care reprezintă însăși Moartea (Roger Allam), descrie modul în care

fetița de numai 9 ani, Liesel Meminger (Sophie Nelisse) i-a captat

interesul.

Liesel se află în tren împreună cu mama sa (Heike Makatsch) și cu

fratele ei mai mic, însă acesta, fiind bolnav, moare în brațele mamei

sale. După înmormântare, Liesel zărește în zăpadă o carte intitulată

„Manualul groparului”, o ia și o strecoară sub haină, iar această

carte este prima dintr-un lung șir de cărți furate care îi vor schimba

viața atât ei, cât și celor din jurul său. În cele din urmă, Liesel

ajunge la părinții săi adoptivi și face cunoștintă cu un „Papa” blajin,

pe nume Hans (Geoffrey Rush), și cu noua sa mamă, certăreațaRosa (Emily Watson) Hubermann (mama sa, considerată a fi

comunistă, era în pericol). Liesel face cunoștință și cu Rudy Steiner

(Nico Liersch), un băiat din vecini, cu părul „de culoarea lămâii”.

În schimb, cu noii săi colegi de clasă are probleme de adaptare,

deoarece aceștia o batjocoresc spunându-i „dummkopf”, fiindcă nu

știe să citească și nici măcar să se semneze. Cu o ambiție

Fo

to:

a.a

bcn

ews.

com

, a

zch

eta

.co

m,

deb

eter

efil

m.d

e, f

ilbala

d.c

om

, para

de.

condes

nast

.com

53

• T A R G E T C I N E M A •

incredibilă, Liesel se refugiază în litere și începe să le

„buchisească” ajutată de Papa al ei, care o înțelege și îi devine unul

dintre cei mai buni prieteni. Apoi îl cunoaște pe Max, un refugiat

evreu, ascuns în pivnița casei de părinții săi adoptivi și pe care îl

salvează.

Tumultul evenimentelor în care este prinsă și azvârlită Liesel alături

de cei dragi, nesiguranța zilei de mâine și chiar a clipei următoare,

foametea, urletul sinistru al sirenelor care anunțau

bombardamentele, inocența, curajul, perseverența, imaginația,

optimismul, prietenia, sacrificiul, - toate acestea la un loc, împreună

cu pasiunea lecturii, cu dorința arzătoare de a citi orice carte care îi

pică în mână, reprezintă ingredientele unei povești fascinante,

aproape ireale, reprezintă povestea emoționantă a Hoțului de cărți.Liesel, fără să uite de cei din jurul său, descoperă între coperțilecărților CUVINTELE - refugiul de care are atâta nevoie într-o lume

în care cel de-al Doilea Război Mondial își cere tributul, într-o

perioadă în care naziștii ard în piețe capodoperele literaturii

universale. Iar Moartea, în scurtele sale clipe de răgaz, îi urmărește

povestea vieții, destinul lui Liesel fiind „al unuia dintre acei

supraviețuitori eterni - un expert în a fi lăsat în urmă”, care înfruntă,

cu inocența și curajul său, forța distructivă a războiului.

Premiera filmului, regizat de Brian Percival și adaptat de Michael

Petroni, a avut loc în Statele Unite în octombrie 2013, iar la lansare

a primit recenzii pozitive din partea criticilor de film, care l-au

perceput ca aducând „o perspectivă mai proaspătă asupra

războiului” și, totodată, ca punând accentul pe „firul consistent de

umanitate” din această poveste. (New Empress Magazine). Pe de

altă parte, alți critici de film l-au considerat ca fiind „dornic de

narațiune” (Los Angeles Times).

Cu un buget de 19 milioane dolari, filmul a avut succes la box-

office, câștigând peste 74 milioane de dolari. A fost nominalizat la

premiile Oscar, BAFTA și Globul de Aur și a câștigat Festivalul de

Film de la Hollywood din 2013.

Cartea Hoțul de cărți a fost publicată în Australia, ţara natală a lui

Markus Zusak, în 2005. Romanul s-a vândut în peste opt milioane

de exemplare la nivel mondial, a fost tradusă în peste 30 de limbi și

a câştigat peste zece premii literare, criticii americani și australieni

considerându-l pe Markus Zusak un „fenomen literar”.

• D I N C O L O D E H A R T Ă •

Legendarul oraș Memphis (aflat lângă actualul oraș Mit-

Rahineh, la sud de Cairo) a fost întemeiat în jurul anului

3100 î.Hr. de către faraonul Menes din Tanis, care a unit

cele două regate ale Egiptului, și anume a Egiptulului de

Jos cu Regatului Vechi al Egiptului antic. Numele în

egipteană a orașului Memphis a fost Ineb Hedj („Perețiialbi”) și provenea din defomarea numelui egiptean al

piramidei lui Pepi I, Men-nefer.

La început, Memphis era un centru administrativ al celor

două regate, din care Menes controla rutele atât de pe

uscat, cât și cele de pe apă. De asemenea, a fost capitala

primei nome a Egiptului de Jos și a Regatului Vechi al

Egiptului antic de la fondarea sa până în jurul anului 1300

î.Hr.

După unificarea Egiptului, Memphis a atins apogeul în

timpul celei de a VII-a dinastii, ca centru al cultului

zeului Ptah, patronul meșteșugarilor. Marele templu

închinat acestui zeu, Hut-ka-Ptah, reprezenta una dintre

cele mai impozante construcții din Memphis, iar numele

acestui templu, redat în limba greacă precum Aί γυ πτoς

(Ai-gy-ptos) de către istoricul Manetho, este considerat a

se afla la originea etimologică a numelui din limba

engleză EGYPT.

Capitala Egiptului în timpul Vechiului regat, Memphis a

rămas un oraș important de-a lungul istoriei antice

mediteraneene. Prin poziția sa strategică pe care o avea,

și anume aceea de a se afla la gura Deltei Nilului, a

reprezentat centrul unei febrile activități. Principalul său

port, Peru-Nefer, deținea o mare densitate de fabrici,

ateliere și depozite, de unde erau distribuite produse

alimentare și mărfuri pe tot cuprinsul regatului antic. În

epoca sa de aur, Memphis a prosperat ca un centru

regional pentru comerț, pentru meșteșuguri, dar și pentru

religie. Însă importanța sa ca centru religios a fost

subminată de răspândirea creștinismului și apoi a

islamismului.

A trecut apoi printr-o perioadă de declin datorată ridicării

Thebei, fiind revitalizat apoi sub dominația persană,

Alice Diana BOBOC

54

Foto

: co

ols

po

tter

s.co

m,

Jose

ph H

ekek

yan

, W

ikip

edia

Ruinele sălii pe stâlpi a lui

Ramses al II-lea din Memphis

Memphis (mn nfr) - în

hieroglife

55

• D I N C O L O D E H A R T Ă •

menținându-se mai târziu pe un ferm loc doi, odată cu

ridicarea Alexandriei până în 641 d.Hr. prin întemeierea

orașului Al Fustat. Ulterior, Memphis a fost aproape

abandonat și a devenit sursă de piatră pentru așezările

învecinate.

Necropolele situate la nord de Memphis reprezintă

„rămășițele” cele mai impresionante din această perioadă,

printre care Piramidele de la Gizeh și Piramdele de la

Saqqara. De asemenea, ruinele templelor lui Ptah și Apis

au fost descoperite în acest sit, precum și palate regale,

dar și o statuie colosală a lui Ramses al II-lea.

Orașul antic Memphis, considerat cel mai mare oraș din

lume, cu o populație de peste 30.000 locuitori, este

înscris din 1979 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Iar ruinele fostei capitale, împreună cu complexul

piramidelor de la Gizeh, oferă astăzi fragmente care

dovedesc trecutul său impresionant. În prezent, situl este

deschis pentru public ca un muzeu în aer liber.* NOMĂ - Diviziune administrativă în vechiul Egipt și în Grecia actuală.

Statuia lui Rameses al II-lea

CO

NC

UR

S R

EDES

CO

PER

A

ISTO

RIA

Locul II

Locul III

Locul I

facebook.com/RedescoperaIstoria

REVISTA REDESCOPERĂ ISTORIA VĂ INVITĂ LA CONCURS

CU PREMII ÎN VALOARE DE PESTE 400 LEI!

Scrieți un articol inedit și bine documentat care nu a mai fost

publicat până acum, cu tema ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI

MONDIAL și veți putea câștiga unul dintre cele 3 premii oferite de

SPONSORUL revistei Redescoperă Istoria, WOLFY! Cele 3 articole

câștigătoare vor apărea în numărul 5 al revistei Redescoperă Istoria.

Articolul trebuie să respecte următoarele cerințe:


• Să aibă minim 5 pagini (Times New Roman - 12)


• Articolul trebuie să fie semnat cu numele real al participantului.

REGULI ALE CONCURSULUI

Fiecare participant are voie să se înscrie cu un singur articol. Articolele vor fi trimise

pe adresa de e-mail a redacției [email protected] până la data de 31

MAI 2014. Este OBLIGATORIU să treacă în e-mail și numărul de telefon unde va

fi contactat în momentul selectării articolului pentru publicare.

După ce vor fi atent verificate de redacție și de consultanții științifici ai revistei, cele

mai interesante și documentate articole vor fi postate pe site-ul

www.redescoperaistoria.ro, precum și pe pagina de Facebook a revistei de unde vor

fi share-uite de către participanți pe propria lor pagină de Facebook. Primele 3

articole cu cele mai multe like-uri vor fi premiate.

În intervalul 15 - 20 IUNIE 2014, articolele vor fi promovate pe Facebook de fiecare

participant în parte, cu mențiunea Pentru concursul revistei Redescoperă Istoria, iar

pe data de 1 IULIE vor fi desemnate cele 3 articole câștigătoare. Câștigătorii vor fi

anunțați telefonic de către redacție pentru a ridica premiile puse la dispoziție de

WOLFY.

Vă dorim succes!

Rucsac de asalt

Sac cargo 15l

Vestă de asalt

• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă •

Istoria ciocolateiAlice Diana BOBOC

9 din 10 persoane iubesc ciocolata. A zecea întodeauna minte.

John Q. Tullius

Nahuatl însemnând "apă amară", deoarece boabele

arborelui de cacao au un puternic gust amar. Iar în limba

aztecă, ”cacohuaquatl” înseamnă "cadoul grădinarului

paradisului către primii oameni", adică a zeului

Quetzalcoatl (conchistadorii spanioli, neputând să

pronunțe acest cuvânt, l-au transformat în „chocolat”, iar

ulterior, englezii au modificat-o în binecunoscuta

denumire de „chocolate”.)

Într-un mormânt mayaș din situl Rio Azul (care datează

din perioada 460-480 îHr) au fost descoperite vase pe

care erau inscripționate simboluri ce reprezentau cacaoa,

iar în interior au fost găsite resturi ale unei băuturi de

ciocolată, ceea ce sugerază faptul că mayașii consumau

Ciocolata... O delicatesă a lumii moderne, descoperită

însă cu mii de ani în urmă... Istoricul său, mai puțincunoscut, vi-l voi prezenta în acest articol, alături de

istoria boabelor de cacao, pentru ca data viitoare, când

veți gusta fie chiar și o bucățică din „hrana zeilor”, să vă

gândiți la ce a reprezentat ciocolata de-a lungul

veacurilor...

Olecii, Mayașii, Aztecii și Ciocolata

Ca o curiozitate, știați că florile de cacao cresc direct din

trunchi și nu pe ramuri, ca la alți arbori..?

De asemenea, cunoșteați faptul că arborele de cacao a

fost cultivat de multe popoare de cel puțin trei milenii, în

Mexic și America Centrală? Așadar, cultivarea și

utilizarea arborelui de cacao a fost timpurie și extinsă în

Mesoamerica. Vase ceramice cu resturi provenite de la

prepararea băuturilor din cacao au fost găsite în situri

arheologice datând din perioada timpurie a culturii

mesoamericane (1900-900 î.Hr.). De pildă, un astfel de

vas a fost descoperit într-un sit arheologic olmec de pe

Coasta Golfului din Veracruz, Mexic, iar acesta atestă

prepararea băuturilor din cacao la popoarele pre-olmece

încă din anul 1750 î.Hr. Pe coasta Pacificului, situl

arheologic Mokaya din Chiapas, Mexic, oferă dovezi

despre faptul că băuturile din cacao se preparau chiar mai

devreme, de la 1900 î.Hr.

De fapt, majoritatea mesoamericanilor preparau băuturi

din ciocolată, inclusiv aztecii și mayașii, care făceau o

băutură cunoscută sub numele de Xocolatl – cuvântul

Foto

: W

ikip

edia

, w

orl

dst

and

ard

s.eu

57

Cuvântul „cacao” în mayașă

Formarea spumei de ciocolată de către o femeie

aztecă


în cea de-a patra expediție întreprinsă de Columb în

America, pe data de 15 august 1502, atunci când,

împreună cu echipajul său, au confiscat o canoe indigenă,

care s-a dovedit a transporta boabe de cacao, printre alte

bunuri destinate comerțului.

Ciocolata în Europa

Se pare că primul european care ar fi gustat această

băutură spumoasă, în compania lui Montezuma II, unul

dintre ultimii împărați azteci, a fost conchistadorul

Hernán Cortés, în cadrul campaniei sale pe continentul

american (1519-1521). Montezuma II, care obișnuia să o

bea de aproape cincizeci de ori pe zi, i-a servit lui

Hernando Cortez această băutură regală, pe care el a

găsit-o cam amară pentru gustul său.

Jose de Acosta, un misionar iezuit spaniol, ce a trăit în

Peru și apoi în Mexic spre sfârșitul secolului al XVI-lea,

scria despre influența crescândă printre spanioli a acestei

băuturi.

„Dezgustătoare pentru cine nu este obișnuit cu ea, este

spumoasă și are un gust foarte neplăcut. Totuși este o

băutură foarte respectată printre Indieni, care își cinstesc

cu aceasta oaspeții nobili ce trec prin țara lor. Spaniolii,

atât bărbați cât și femei, sunt foarte lacomi de această

Ciocolată. Ei spun că prepară diverse sortimente din

aceasta, unele fierbinți, altele reci, altele moderate, și o

această băutură în jurul anului 400 î.Hr. Hieroglife

mayașe dezvăluie faptul că ciocolata era consumată atât

în viața de zi cu zi, cât și în cadrul ceremoniilor.

Mayașii creșteau arbori de cacao în propriile curți și

utilizau boabele de cacao pentru a face băuturi spumoase,

amare - un fel de bere. Boabele erau întâi prăjite, cojite,

apoi pisate într-un recipient și presate pentru a lua forma

unor bulgări mari cât pumnul, apoi se amesteca cu apă.

Spre deosebire de mayași, cărora le plăceau ciocolata

caldă, aztecii o consumau rece, cu diverse ingrediente

inclusiv ardei iute, ienibahar, vanilie și miere. Era

consumată pentru o varietate de scopuri, ca afrodisiac sau

ca un remediu pentru bărbați pentru a-și reveni după

petreceri, dar era inclusă și în rațiile soldaților azteci.

Amanda (pulpa de cacao) se folosea pentru prepararea

băuturii zeilor, "tchocolaltl", ciocolata având efecte

stimulatorii pentru înlăturarea oboselii și cu gust foarte

plăcut.

Aztecii nu puteau să planteze arbori de cacao așa cum

făceau mayașii, din cauza amplasării geografice (zona

muntoasă a Mexicului nu permitea acest lucru), așadar

ciocolata era considerată un lux, fiind imporată în

imperiu. Cei care locuiau în zonele aflate sub ocupațieaztecă, erau nevoiți să plătească impozit constând în

boabe de cacao, ca ”tribut”. Boabele de cacao erau

folosite deseori ca monedă; de exemplu, aztecii foloseau

un sistem în care un curcan costa o sută de boabe de

cacao, iar un avocado proaspăt valora trei boabe de

fasole. Un iepure “costa” 10 boabe, iar un sclav, 100 de

boabe.

Până în secolul al XVI-lea, niciun european nu auzise

vreodată de această băutură populară din America

Centrală și de Sud. Cristofor Columb împreună cu fiul

său, Ferdinand, au descoperit existența boabelor de cacao

58

Șef mayaș interzicând unei persoane

să atingă un vas cu ciocolată

Aztec cu un fruct de cacao - Statuie din piatră

vulcanică (1440-1521)


condimentează cu o cantitate mare de ”chili”; da, ei

prepară un fel de pastă despre care spun că este bună

pentru stomac și acționează împotriva guturaiului.”

Deși Cristofor Columb a adus boabele de cacao în

Spania, ciocolata nu a prezentat niciun interes până în

momentul în care călugării spanioli, care au păstrat

secretul acestei băuturi timp de un secol, nu au făcut

public modul său de preparare. Locuitorii Spaniei au

început treptat să aprecieze miraculosul preparat, servit cu

precădere de aristocrație, iar ciocolata a fost rapid

prețuită la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea

Britanie.

Deși era servită în continuare drept băutură, spaniolii îi

adăugau trestie de zahăr, precum și miere pentru a

contracara gustul ei amar. În 1602, ciocolata a luat, din

Spania, calea Austriei. În 1662, episcopul Romei a

declarat că posturile religioase nu sunt încălcate prin

consumul băuturii de ciocolată. Iar în aproape 100 de ani,

ciocolata devenea o delicatesă în întreaga Europă.

Nebunia care a urmat descoperirii ciocolatei a dus la

dezvoltarea pieței de sclavi, deoarece, între anii 1600 și

1800, prelucrarea boabelor de cacao era foarte lentă și

obositoare, fiind realizată manual.

Plantațiile s-au înmulțit și, drept urmare, englezii,

olandezii și francezii colonizau și plantau arbori de cacao.

Muncitorii mesoamericani împuținându-se, datorită, în

mare parte, bolilor, producția de cacao a revenit

muncitorilor săraci și a sclavilor africani. Pentru a

accelera producția, au fost folosite mori de vânt, dar și

mori angrenate de animale. Însă ciocolata a rămas o

desfătare pentru elita societății și pentru cei bogați până

la sosirea revoluției industriale, care a adus motoarele cu

aburi pentru accelerarea procesării boabelor de cacao.

Prima moară cu aburi pentru procesarea boabelor de

cacao a fost inventată de francezul Monsieur Dubuisson,

la începutul anilor 1700.

Invenții și inventatori

Deoarece procesarea ciocolatei accelera producția, noi

tehnici au revoluționat textura și gustul ei. În 1815,

chimistul olandez Coenraad Van Houten a introdus

sărurile alcaline în compoziția ciocolatei, care i-au redus

astfel gustul amar. Câțiva ani mai târziu, în 1828, Van

Houten a creat o presă care elimina aproximativ jumătate

din grăsimea naturală (untul de cacao) din băutura de

ciocolată, iar astfel ciocolata a ajuns să să fie produsă mai

ieftin și să fie și de calitate. Această inovație a deschis

epoca modernă a ciocolatei.

Cunoscută sub numele de "cacao olandeză", această presă

a avut un rol esențial în transformarea ciocolatei lichide

în forma sa solidă în anul 1847, atunci când Joseph Fry a

inventat ciocolata care putea fi modelată prin adăugarea

înapoi în ciocolată a untului de cacao.

Lapte era și el uneori adăugat în băuturile de ciocolată

consumate la mijlocul secolului al XVII-lea, dar, în 1875,

elvețianul Daniel Peter a inventat ciocolata cu lapte prin

amestecarea în băutură a laptelui praf, concept dezvoltat

de către Henri Nestlé. Produsul său s-a numit ”Gala-

Peter” și a obținut diploma de onoare în cadrul Expoziției

Internaționale de la Paris din anul 1878, însă tabletele

sale nu au fost comercializate decât abia în 1905 (în

prezent, ciocolata cu lapte este cel mai căutat sortiment,

ciocolata neagră fiind apreciată doar de 5-10 % dintre

consumatorii acestui produs). În 1879, Daniel Peter și

Henry Nestlé s-au unit și au format compania Nestlé.

Tot în 1879, textura și gustul de ciocolată au continuat să

fie îmbunătățite prin inventarea de către Rudolphe Lindt

a mașinii de turnat ciocolata.

59

Presa lui Van Houten

Chocolatada (Petrecerea

Ciocolatei), Valencia,

Spania, sec XVIII


Câteva cifre și date statistice

• Arborele de cacao poate atinge 8 metri în 12 ani,

înflorește în tot cursul anului, având aproape 100.000

flori în buchete, dar din care doar 0,2 % dau fructe.

• Ciocolata se topește în gură și la figurat, dar și la

propriu. Ciocolata neagră se topește la 34 - 35 grade

Celsius, în timp ce pentru ciocolata cu lapte este nevoie

de o temperatură mai scăzută cu câteva grade.

• Un studiu realizat de cercetătorii de la Harvard arată că

oamenii care consuma ciocolata de trei ori pe luna trăiesc

în medie cu un an mai mult decât cei care nu mănâncă

deloc.

• În 2011, un raport comandat de Bill Gates, preţul

ciocolatei ar urma să-l atingă în următorii 20 de ani pe cel

al caviarului. Motivul ar fi efectele încălzirii climatice

asupra producţiei de cacao.

• În 2012, statisticile arătau că Elveţia, lider european la

consumul de ciocolată, se remarcă prin consumul de 11

kilograme de ciocolată al unui eleveţian. Pe de altă parte,

românii consumă puţină ciocolată: consumul anual de

ciocolată este în România de 1,7 kilograme pe cap de

locuitor; cu alte cuvinte mai puţin de 20 de tablete de

câte 100 de grame fiecare...

În afară de Nestlé, un număr important de companii au

apărut de la sfârșitul secolului XIX-lea și începutul

secolului XX. John Cadbury a comercializat în masă

primele cutii de ciocolată în Anglia, în 1868. Și de

asemenea a perfecționat peste 12 băuturi pe baza de

ciocolată, pe care Goethe însuși se pare că le-ar fi gustat.

În 1893, Milton S. Hershey a achiziționat, de la o

expoziție columbiene ce avea loc la Chicago, un utilaj de

prelucrare a ciocolatei și, în curând, a lansat producția de

ciocolată Hershey, cu caramele învelite în ciocolată. Iar în

1913, elvețianul Jules Sechaud, din Montreux, a introdus

pe piață o mașină pentru fabricarea bomboanelor de

ciocolată umplute.

Perioada de glorie a industriei de ciocolată din America

s-a înregistrat în timpul Primului Război Mondial, când

milioane de tablete de ciocolată au fost trimise forțelor

armate americane aflate în Europa.

60

Ciocolată destină armatei SUA

Ești pasionat de istorie? Vrei să te alături echipei noastre?

Trimite-ne articole scrise de tine la adresa

[email protected]!

ISTORIA

DIN SUMARUL NUMĂRULUI URMĂTOR:

• Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”

• Aprilie 1944: Infernul venit din cer

• 70 de ani de la Bătălia de la Târgu Frumos

• Fragmente de Istorie:

Presa și armata în perioada 1914-1990

• Orașe pierdute uitate de vreme: Babilon

. . .

Documents

Redescoperă Istoria nr. 4 - ianuarie - martie 2014