Cuprins:Cuprins:.........................................................................................................................1Capitolul I......................................................................................................................4Noţiunea de moştenire, felurile moştenirii....................................................................4§ 1. Definiţia moştenirii.................................................................................................4§ 2. Felurile moştenirii..................................................................................................4A. Moştenirea legală......................................................................................................5Capitolul II.....................................................................................................................7Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii...............................................................7Capitolul III.................................................................................................................13Deschiderea moştenirii................................................................................................13§1. Consideraţii generale privind deschiderea moştenirii...........................................13§2. Data deschiderii moştenirii....................................................................................13§3. Locul deschiderii moştenirii..................................................................................14Capitolul IV.................................................................................................................16Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni...........................................................16§1. Consideraţii generale privind condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni....16§2. Capacitatea succesorală.........................................................................................17§3. Vocaţia la moştenire..............................................................................................20§4. Nedemnitatea succesorală.....................................................................................21Titlul II Devoluţiunea succesorală legală................................................................29Capitolul I....................................................................................................................29Principiile devoluţiunii succesorale legale.....................................................................29§2. Principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori.........29§3. Principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori.....................................................................................................................................30§4. Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad......................31§5. Reprezentarea succesorală.....................................................................................31Capitolul II...................................................................................................................37Dreptul rudelor defunctului la moştenire....................................................................37§1. Clasa I de moştenitori legali..................................................................................37§2. Clasa a II-a de moştenitori legali...........................................................................38§3. Clasa a III-a de moştenitori legali.........................................................................42§4. Clasa a IV-a de moştenitori legali.........................................................................43Capitolul III.................................................................................................................45Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului.................................45§1. Consideraţii generale privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului...................................................................................................................45§2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase...................47§3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă.........................................................48§4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor..........................................................50

1

§5. Procedura de calcul a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor..............51Capitolul IV.................................................................................................................53Drepturile succesorale ale statului asupra moştenirii vacante.....................................53Titlul III......................................................................................................................55Devolutiunea testamentara a moştenirii......................................................................55Capitolul I....................................................................................................................55Testamentul.................................................................................................................55§1. Notiunea testamentului şi reglementarea legala a acestuia...................................55§2. Cuprinsul testamentului.........................................................................................56§3. Interpretarea testamentului....................................................................................56§4. Condiţii cerute de lege pentru validitatea testamentului.......................................575. Formele testamentare reglementate de lege lata în România..................................65Capitolul II...................................................................................................................76Principalele dispoziţii testamentare.............................................................................76§1. Noţiunea legatului şi caracterele juridice..............................................................76§2. Condiţiile legatului................................................................................................76§3. Clasificarea legatelor.............................................................................................774. Ineficacitatea legatelor.............................................................................................825. Exheredarea (dezmoştenirea)..................................................................................906. Execuţia testamentară..............................................................................................92

2

Capitolul I

Noţiunea de moştenire. felurile moştenirii

§ 1. Definiţia moştenirii

Art. 644 C. civ. enumera succesiunea printre modurile de dobândire şi transmitere a proprietăţii. Deşi nedefinit, termenul succesiune este folosit în mod curent de Codul civil. In alte texte însă, se folosesc şi termeni precum: moştenire sau ereditate (de exemplu, art. 737). Dreptul la moştenire a fost consacrat şi prin legea fundamentală (art. 46) în Cap. Intitulat "Drepturile şi libertăţile fundamentale1.* dreptul de mostenire este garantat.

Noţiunea de succesiune în dreptul civil este susceptibilă de mai multe înţelesuri. Astfel, într-o primă accepţiune, largă, ce depăşeşte înţelesul termenilor de moştenire sau ereditate, prin succesiune se înţelege orice t ransmisiune de drepturi (universală, cu titlu universal sau cu titlu particular) de la o persoană la alta, fie prin acte între vii, fie pentru cauza de moarte în accepţiune restrânsă - şi acesta este sensul avut în vedere în materia succesiunilor - prin succesiune sau moştenire se înţelege o transmisiune a patrimoniului, a unor fracţiuni ale acestuia, ori a unor bunuri sau valori determinate de la o persoană fizică decedată către una sau mai multe persoane fizice în viaţă sau mai multe persoane juridice sau către stat, în baza unor norme prestabilite 2. Normele juridice civile care reglementează moştenirea sunt aplicabile numai în încetării din viaţa a unei persoane fizice şi nicidecum în cazul încetării lentei unei persoane juridice.

Noţiunea de moştenire desemnează şi patrimoniul care se transmite la moartea unei persoane (averea succesorală).Aşadar, prin termenul de succesiune (moştenire sau ereditate) urmează a se înţelege atât transmisiunea pentru cauză de moarte, cât şi obiectul acestei transmisiuni.

Persoana decedată, al cărei patrimoniu se transmite prin succesiune, se numeştede cujus, prescurtare a expresiei romane is de cujus succesione agitur (cel despre a cărui moştenire este vorba).

Persoanele care dobândesc, în tot sau în parte, patrimoniul celui care a lăsat moştenirea sunt denumite generic succesori sau moştenitori.

In cazul moştenirii testamentare, succesorul este desemnat, de regulă, prin termenul de legatar.

§ 2. Felurile moştenirii

Succesiunea - după izvorul ei - este de două feluri: legalâ şi testamentară. Teoretic, mai poate fi şi convenţională, denumită şi instituţiune contractuala (art. 933 C. civ ) lipsită însă astăzi de interes practic.3

Art. 650 C. civ. dispune expres că: "Succesiunea se deferă sau prin lege după voinţa omului, prin testament" .

1 art. 42 din Constituţie, "dreptul la moştenire este garantat"2 Mircea Elicscu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei , Bucureşti, 1966, p. 19; Victor Ursa, Moştenirea, în Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedica. Bucureşti, 1980, p. 334.3 A se vedea şi Francisc Deak, op. cit., p. 7

3

A. Moştenirea legală

Moştenirea este denumită legală în cazul în care transmisiunea pentru cauză de moarte are loc în temeiul legii. Ea intervine numai atunci când persoana care a decedat nu a dispus prin testament ori prin instituţiuni contractuale, de bunurile sale, în favoarea uneia sau a mai multor persoane. Moştenirea legală mai este cunoscută sub denumirea de moştenire ab intestat (fără testament). Mai mult, moştenirea este legală şi în cazul în care cel dispărut din viaţă a lăsat testament, dar acesta nu cuprinde dispoziţii care privesc patrimoniul succesoral sau deşi conţine asemenea clauze ele sunt nule şi prin urmare nu vor produce efecte.

B.Moştenirea testamentală

Moştenirea testamentală este diferită potrivit voinţei testatorului, materializată într+un testament. Dispoziţiile testamentare referitoare la transmiterea masei succesorale se numesc legate.Legatarii pot culege ca urmare a voinţei testatoruşui întreaga moştenire (legatari universali) , sau o fracţiune din noştenire ( legatarii cu titlu universal ) sau bunuri singulare ( legatarii cu titlu praticular), Aşa dar numai moştenitorul testamentar poate fi moştenitor cu titlu particular.

C. Moştenirea convenţională

Nu se întîlneşte în practică deoarece dispoziţiile legale care o reglementează au fost abrogate în 1954 prin nintrarea în vigoare a codului familiei. O astfel de moştenire poate fi realizată prin donaţie de bunuri viitoare sau instituţiunea contractuală prin care o persoană numită instituant desemnează printr+un contract de donaţie , un succesor numit instituit pentru a culege bunurile sale viitoare.

Coexistenţa moştenirii legale cu moştenirea testamentară

Cele două feluri de moştenire nu se exclud ci pot coexista potrivit principiului nemo partim testatus partim intestatus decedere potest ( nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament.)

Situaţiile în care cele două forme succesorale coexistă:

+ de cujus instituie numai legatari cu titlu particular , în caz în care patrimoniul susscesoral se transmite potrivit legii moştenitorilor legali, acestora din urmă le revine obligaţia de a executa faşă de cei dinţîi legatele.. Această oblşigaţie nu subyistă în cazul în care obiectul legatului cu titlu particular este reprezentat de un drept real asupra unui bun individual determinat, întrucît într+o asemenea ipoteză dreptul în discuţie nu va trece asupra moştenitorilor legali ci va fi dobîndit de către legatar direct de la defuinct.

+ de cujus nu epuizează prin legatele cu titlu universal instituite întregul său patrimoniu succesoral asrfel restul masei succesorale va fi atribuită moştenitorilor legali potrivit legii,

+ de cujus prin legatele instituite a adus atingerea rezervei succesorale a moştenitorilor rezervatari caz în care moştenirea va fi testamentară în limitele legatelor şi legală în limitele rezervei.

4

Rezultă că moştenirea este exclusivă testamentară excluz’nd+o pe cea legală numai dacă sunt întrunite condiţiile:

Nu există moştenitori rezervatari,

De cujus a instituit fie unul sau mai multi legatari universali sau mai mulţi legatari cu titlu universal cu vocaţie la întreafga moştenire.

Coexistenţa calităţii de moştenitor legal cu cea de legatar

O persoană poate cumula cele două calităţi de legatar şi moştenitor legal.

5

Capitolul II

Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii

Transmiterea moştenirii prezintă următoarele caractere juridice:a)este o transmisiune mortis causa;b) este o transmisiune universală;c)este o transmisiune unitară;d) este o transmisiune indivizibilă.

§1. Transmisiunea succesorală este c transmisiune mortis causa

Potrivit dispoziţiilor art. 651 C.civ., „Succesiunile se deschid prin moarte". Aşadar, transmisiunea succesorală, spre deosebire de transmisiunea între vii, se produce numai la momentul încetă, ii din viaţă a unei persoane fizice (nu şi în cazul încetării existenţei unei persoanei juridice), indiferent că este vorba de moarte fizic constatată sau de moarte declarată prin hotărâre judecătorească.

Elementul distinctiv al transmisiunii succesorale este, aşadar, faptul morţii. Dimpotrivă, transmisiunea inter vivos se realizează mimai între persoane, fizice sau juridice, în fiinţă, la data survenirii ei şi este guvernată de principiile dreptului obligaţional. Conchidem aşadar că, regulile transmisiunii mortis causa sunt aplicabile transmisiunii inter vivos şi nici în cazul încetării existenţei persoanei juridice4. Principiile dreptului succesoral sunt aplicabile, totuşi, subiectului colectiv de drept, când acesta are calitatea de dobânditor al unui patrimoniu succesoral, întrucât de lege lata persoanele juridice şi statul1 pot avea calitatea de legatari. Mai mult, statul poate culege moştenirile vacante. în puterea legii, devenind astfel moştenitor legal.

§2. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală

Obiectul transmisiunii succesorale este reprezentat de patrimoniul defunctului, privit ca universalitate juridică. Patrimoniul succesoral este format din totalitatea drepturilor (activul patrimoniului) şi obligaţiilor (pasivul patrimoniului), cu caracter patrimonial, care au aparţinut defunctului. în principiu, sunt transmisibile pentru cauză de moarte drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale defunctului. Nu se transmit, totuşi, prin moştenire următoarele categorii de drepturi:

- drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale ;-drepturile patrimoniale, care încetează la moartea titularului, fie pentru că au

caracter viager, fie pentru că sunt contractate sau născute ex lege intuiţii personae (precum: dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, o creanţă de întreţinere sau de rentă viageră, dreptul la pensie ctc.)- fie din alte cauze:

- obligaţiile patrimoniale născute din contracte încheiate intuitu personae (precum, obligaţiile antreprenorului) sau cele legate de o calitate personală a defunctului.

4 Chiar dacă, la încetarea existenţei persoanei juridice. opereaz.ă o transmisiune universală sau cu titlu universal a patrimoniului acesteia, regul ile aplicabile sunt instituite prin legi speciale, nefiind cele ale transmisiunii succes orale.

6

Deosebirile, ce vor fi identificate între transmisiunea succesorală şi transmisiunea între vii, sunt explicabile prin caracterul universal al celei dintâi. Astfel, spre deosebire de transmisiunea între vii, transmisiunea succesorală prezintă următoarele clemente distinctive:

a) poartă asupra unei universalităţi de bunuri sau a unei cote din această universalitate şi nu numai asupra unor bunuri singulare;

b)are ca obiect atât drepturi, cât şi obligaţii;Transmisiunea între vii, însă, are ca obiect numai drepturi, nu şi obligaţii, întrucât

Codul civil nu reglementează transmiterea unei datorii. Totuşi, în literatura de specialitate, a fost conturat regimul juridic al instituţiei cesiunii de datorie, prin intermediul căreia debitorul cedent transmite datoria de care era ţinut cesionarului, acesta din urmă obligându-se, în locul celui dintâi, faţă de creditorul cedat. Cu toate acestea, deosebirea dintre cele două feluri de transmisiune se menţine, întrucât prin cesiunea de datorie se transmite numai o datorie singulară şi nu universalitatea datoriilor defunctului, precum în cazul transmisiunii succesorale.

c) nu este supusă formelor de publicitate, reglementate de Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, pentru a deveni opozabilă şi terţilor. în cazul în care obiectul său este reprezentat de drepturi reale imobiliare5.

Cu titlu de excepţie, însă, în cazul vânzării drepturilor succesorale care au ca obiect drepturi reale, este necesară realizarea publicităţii pentru opozabilitate faţă de terţi, întrucât obiectul contractului nu este reprezentat de întreg patrimoniul defunctului, deci de o universalitate, ci numai de un drept sau mai multe drepturi privite izolat de acesta.

d)nu este supusă, cât priveşte dobândirea creanţelor, formalităţilor prevăzute de lege pentru cesiunea de creanţe6.

Transmisiunea succesorală păstrează caracterul universal, chiar şi în următoarele ipoteze:

- moştenitorii (inclusiv cei rezervatari) au vocaţie cu titlu universal, culegând numai o cotă din moştenire;

- moştenirea este culeasă de către stat, întrucât este vacantă;- moştenitorii acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar, răspunzând de datoriile

moştenirii numai în limitele activului (intra vires heredinnis).

§3. Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară

Transmiterea moştenirii arc caracter unitar, deoarece întregul patrimoniu al defunctului este transmis după aceleaşi reguli, indiferent de natura (drepturi reale sau drepturi de creanţă, bunuri mobile sau bunuri imobile etc), provenienţa (de pe linie maternă sau de pe linie paternă), originea (moştenite sau achiziţionate) sau modalităţile de care sunt afectate (termen ori condiţie) bunurile care-1 compun .

Aşadar, prin caracterul unitar al transmiterii moştenirii nu trebuie să înţelegem unicitatea actului normativ care reglementează această materie, întrucât, aşa cum am arătat, constituie izvoare ale dreptului succesoral român, alături de Codul civil şi alte acte normative (precum: Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor; Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivâ).

Acest principiu, ce derivă din caracterul unitar al patrimoniului transmis pe cale succesorală, comportă, potrivit literaturii de specialitate7, unele excepţii,

5 A se vedea; dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară; M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. LI6, 152, 302, 310-311.6 Potrivit dispoziţiilor art. 1393 C.civ., dobândirea unei creanţe, prin acte între vii, este opozabilă terţilor, fie prin notificarea cesiunii, de către cesionar, debitorului, fie prin acceptarea cesiunii, de către debitor, prin act autentic. A se vedea şi M. Eliescu, op. cit., p. 50.7 AL Bacaci. Gh. Comâniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6-7; L Stânciulescu, op. cit., p. 298-299 ş.a.

7

reprezentate de situaţiile în care transmiterea moştenirii este guvernată de reguli diferite, în funcţie de natura sau de originea ori provenienţa bunurilor care formează masa succesorală a defunctului.

A. mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă ale defunctului se cuvin, potrivit dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 319/1944, soţului supravieţuitor numai dacă acesta nu vine în concurs cu descendenţii lui de cujus.

În acest caz. suntem în prezenţa unei excepţii de Ia principiului unităţii transmisiunii succesorale, întrucât aceleiaşi mase succesorale îi sunt aplicabile, pe lângă regulile de drept comun şi reguli speciale, cât priveşte categoriile de bunuri menţionate.

B.drepturile succesorilor asupra salariului, indemnizaţiei de concediu, pensiei şi indemnizaţiei de asigurări sociale, neîncasate de defunct, sunt reglementate de norme juridice speciale, derogatorii de Ia dreptul comun, astfel:

a)salariul cuvenit defunctului până la data decesului, dar care se plăteşte, potrivit dispoziţiilor Codului muncii [art. 162 alin. (2), în ordine: soţului supravieţuitor, copiilor majori ai defunctului sau părinţilor săi, iar în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului comun;

b)întrucât Legea nr. 53/2003, care reglementează materia concediului de odihnă, nu cuprinde dispoziţii cu privire la ridicarea indemnizaţiei de concediu, ce se cuvine salariatului decedat, pentru concediul neefectuat, literatura de specialiste propune aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 162 alin. (2) C. muncii. In consecinţă, indemnizaţia de concediu, ce se cuvine salariatului defunct, pentru concediul neefectuat se plăteşte soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului comun1.

c) sumele neîncasate de către pensionarul decedat se vor plăti, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale [art. 97 alin. (I)] : soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului comun;

Din dispoziţiile legale menţionate [art. 162 alin. (2) C. muncii şi art. 97 alin. (1) din Legea nr. 19/2000] rezultă că:

- soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii defunctului culeg drepturile succesorale menţionate, într-o altă ordine decât cea consacrată de Codul civil;

- soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii defunctului culeg drepturile succesorale menţionate independent de acceptarea moştenirii defunctului;

- cele trei categorii menţionate nu trebuie să prezinte certificatul de moştenitor. Dimpotrivă ceilalţi moştenitori (ce pot fi legali sau testamentari, universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) trebuie să dovedească calitatea lor de moştenitori.

c) indemnizaţiile de asigurări sociale, cuvenite pentru luna în curs şi neachitate asiguratului defunct se plătesc, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 19/2000 [art. 136 alin. (2)]: soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor, iar în lipsa acestora, persoanei care dovedeşte că 1-a îngrijit pe defunct până la data decesului.

Din reglementarea legală rezultă că:- dreptul asupra indemnizaţiei de asigurări sociale neachitată se cuvine, în

ordine, următorilor moştenitori legali ai defunctului: soţ supravieţuitor, copii, părinţi;

- dreptul în discuţie este încasat de persoana care 1-a îngrijit pe defunct numai în absenţa celor trei categorii de moştenitori legali;

- pentru a beneficia de acest drept special, persoana care 1-a îngrijit pe defunct, indiferent că este sau nu moştenitor legal sau testamentar, trebuie să dovedească , îngrijirea prin orice mijloc de probă;

8

- în absenţa soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor şi persoanei care dovedeşte că 1-a îngrijit pe defunct, dreptul special în discuţie se dobândeşte de ceilalţi moştenitori ai defunctului, în condiţiile dreptului comun.

Este evident că suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul uni tăţii transmisiunii succesorale, întrucât drepturile menţionate, aparţinând patrimoniului succesoral, sunt deferite moştenitorilor, în baza unor reguli speciale derogatorii, ce consacră o altă ordine, decât cea de drept comun.

C. Potrivit Constituţiei României [an. 44 alin. (2) teza a doua]. „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României Ia Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire Iegalâ.

Legea organică, la care face referire Constituţia, prin dispoziţiile sale, este Legea nr. 247/2005. privind reforma în justiţie şi proprietate, care dispune că „Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, în condiţiile stabilite de legea specială8. Singurul merit al acestui ultim act normativ este acela de a extinde sfera beneficiarilor la persoanele juridice străine, atâta vreme cât reiterează dispoziţiile constituţionale şi nu stabileşte condiţiile dobândirii dreptului în discuţie.

Legea specială care reglementează dreptul de proprietate al cetăţenilor străini, apatrizilor şi persoanelor juridice străine asupra terenurilor, la care face referire legea organică mai sus menţionată, este Legea nr. 312/2005, care nu vizează şi dobândirea în proprietate a terenurilor prin moştenire legală. Aşadar, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, de către cetăţenii străini şi apatrizi, prin efectul moştenirii legale, este guvernată de dispoziţiile dreptului comun, reprezentat de prevederile Codului civil şi cele ale Legii nr. 319/1944.

Singura prevedere că art. 41 din Constituţie, susceptibilă de aplicare imediată, este cea care face referire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin efectul moştenirii legale'. Astfel, imediat după 1 ianuarie 2007, cetăţenii străini şi apatrizii, indiferent că aparţin sau nu unui stat membru sau unui stat terţ, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, dacă moştenirea a fost deschisă, după revizuirea în 2003 a legii fundamentale. Este evident că persoana juridică nu se poate prevala de un asemenea instrument pentru a deveni proprietar al unui teren, întrucât moştenirea legală poate fi culeasă, de lege lata, în România numai de persoanele fizice.

Per a contrario, rezultă că cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, prin efectul moştenirii testamentare9. O altfel de interpretare a dispoziţiilor constituţionale ar presupune o adăugare la textul legii fundamentale, fiind inacceptabilă. Cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine ar putea culege, însă, prin efectul moştenirii testamentare dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, având ca obiect un teren situat în România.

Deşi, de lege lata, cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică străină nu pot avea calitatea de legatar cu privire la un teren în România, în practică, pot fi identificate situaţii în care testatorul a desemnat, mai înainte de 1 ianuarie 2007, ca legatar, un cetăţean străin, un apatrid sau o persoană juridică străină. Eficacitatea unui astfel de legat este apreciată diferit, în funcţie de obiectul acestuia. Astfel, putem identifica două situaţii:

- obiectul legatului este reprezentat de un teren, caz în care dispoziţia de ultimă voinţă a testatorului este: fie caducă, dacă incapacitatea intervine ulterior

8 A se vedea L. Pop, LM. Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale. £d. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 160.9 A s e vedea: C. Bîrsan, op. cit., p. 151; /. Adam, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti. 2005, p. 150; L Stănciulescu, op. cit., p. 299

9

datei testamentului, fie nulă, dacă incapacitatea există la momentul redactării testamentului. Ca urmare, dreptul de proprietate asupra terenului va forma obiectul dreptului de acrescământ al persoanei cu vocaţie succesorală concretă.

- obiectul legatului este reprezentat de terenuri cu construcţii, caz în care legatul este ineficace numai cât priveşte proprietatea asupra terenului, ce va forma obiectul dreptului de acrescământ al celorlalte persoane cu vocaţie succesorală concretă. Cetăţeanul străin, apatridul sau persoana juridică străină va dobândi, însă, un drept de superficie, constând în dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului, pe durata existenţei construcţiei.

Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine prin efectul moştenirii legale, constituie o excepţie de la caracterul unitar al transmiterii moştenirii, întrucât aceasta este guvernată de dispoziţiile de principiu ale Constituţiei, dezvoltate şi completate de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 247/2005 şi ale Legii 312/2005.

D. Intervenţia unui element de extraneitate în cadrul unei transmisiuni succesorale (fie cetăţeanul român decedat are bunuri situate în străinătate, fie cetăţeanul străin decedat are bunuri situate în România), atrage aplicabilitatea unor dispoziţii speciale, cele ale Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Aşadar, suntem în prezenţa unei veritabile excepţii de la principiul unităţii transmisiunii succesorale.

De lege lata, dobândirea bunurilor mobile prin moştenire, indiferent de locul situării lor, este guvernată de legea naţională, pe care o avea defunctul la data decesului – lex patriae, iar dobândirea bunurilor imobile şi a fondului de comerţ este guvernată de legea locului unde acestea sunt situate - lex rei sitae, indiferent de cetăţenia defunctului .

Însă, defunctul, prin voinţa sa, poate face inoperabile regulile menţionate. în măsura în care, printr-o dispoziţie testamentară, alege legea succesorală aplicabilă, atât în cazul moştenirii testamentare, cât şi al celei legal. Este restabilit, astfel, prin voinţa testatorului, caracterul unitar al transmiteri moştenirii.

E. Nu constituie excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii moştenirii următoarele ipoteze, prezentate cu titlu exemplificativ:

a) transmiterea drepturilor patrimoniale de autor, potrivit dispoziţiilor. Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;

Ca regulă generală, drepturile patrimoniale de autor se transmit la moartea autorului ..prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani10, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului.

Aşadar, regulile transmiterii succesorale a dreptului patrimonial de autor sunt cele consacrate de dreptul comun, legea specială instituind unele reguli speciale, cât priveşte caracterul temporar al dreptului patrimonial de autor dobândit prin moştenire, care nu mai poate fi retransmis după expirarea termenului, datorită stingerii dreptului însuşi'.

b) coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară ;c) împărţirea de către defunct a moştenirii în mai multe mase deosebite11.

§4. Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă

Transmiterea moştenirii are caracter indivizibil, întrucât dreptul de opţiune succesorală vizează întreaga masă succesorală şi nu doar o parte a ci. Astfel,

10 De lege lata, testamentul nu trebuie să conţină. în mod necesar, legate. Aşadar, în cuprinsul unui testament pot fi inserate exclusiv dispoziţii privitoare la legea succesorală aplicabilă.

11 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 23.10

moştenirea trebuie acceptată sau repudiată, în tot şi nu în parte. Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar nu contravine acestui principiu .

Acest principiu explică de ce, în ipoteza renunţării la moştenire de către unul sau mai rnulţi succesibili, a nedemnităţii sau a ineficacităţii legatelor, vor profita de drept succesorii acceptanţi, a căror vocaţie era diminuată sau chiar înlăturată (operează, aşadar, dreptul de acrescământ).

Indivizibilitatea patrimoniului succesoral se menţine până la efectuarea împărţelii. Indivizibilitatea nu mai caracterizează acea transmisiune succesorală, ce operează în baza unei împărţeli de ascendent, caz în care succesorii primesc, prin voinţa autorului lor, încă de la data deschiderii moştenirii, cotele succesorale, în proprietate exclusivă şi nu în indiviziune.

Constituie excepţii de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale următoarele ipoteze:

a) creanţele şi datoriile lui de cujus în raporturile dintre moştenitori, pe de o parte şi creditorii sau debitorii acestora, pe de altă parte, sunt împărţite de drept între moştenitori, de la data deschiderii moştenirii;

b) potrivit prevederilor Legii nr. 18/199112 (Legea fondului funciar), republicată cu modificările ulterioare, se recunoaşte dreptul la moştenire, nu numai celor care aii acceptat-o în termenul de opţiune succesorală de 6 luni, ci şi celor care nu au acceptat-o în acest termen (dar care nici nu au repudiat-o) şi care au făcut cerere de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit acestei legi, aceştia din urmă fiind consideraţi repuşi în termen.

Per a contrario, acceptantului succesiunii, care şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul de 6 luni, ce a curs de Ia data deschiderii moştenirii, dar care nu a făcut cerere de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, nu i se recunoaşte nici un drept asupra terenurilor aparţinând autorului său.

c) Dispoziţiile art.13 din Legea nr.18/1991 sunt preluate şi de Legea nr.1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere , precum şi Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

12 Acceptarea sub beneficiu de inventar nu are ca efect confuziunea patrimo niului defunctului cu cel al succesorului, astfel încât succesorul va fi ţinut să satisfacă datoriile moştenirii, numai în limita activului acesteia.

11

Capitolul III

Deschiderea moştenirii

§1. Consideraţii generale privind deschiderea moştenirii

Deschiderea moştenirii prezintă o deosebita importanţă juridica. întrucât face posibilă producerea efectului juridic al transmisiunii succesorale, înainte de deschiderea moştenirii, nu putem vorbi nici de moştenitori şi nici de masă succesorală,

Potrivit dispoziţiilor art. 651 C.civ., moştenirile se deschid prin moarte. Astfel numai persoana fizică decedată poate fi moştenită . Prin „moarte" se înţelege moartea naturală, fie constată fizic, fie declarată printr-o hotărâre judecătorească, în cazul imposibilităţii constatării fizice.

Ca urmare a declarării judecătoreşti a dispariţiei persoanei fizice, nu se deschide moştenirea acesteia, întrucât dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică , dispun în sensul ca „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă".

Deschiderea moştenirii trebuie analizată atât sub aspectul datei, cât şi al locului.

§2. Data deschiderii moştenirii

2.1. Stabilirea datei deschiderii moşteniriiData deschiderii moştenirii este data morţii lui de cujus. Aceasta nu trebuie

confundată cu data deschiderii procedurii notariale, declanşată prin cererea moştenitorilor, ulterior deschiderii moştenirii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C.civ., cel care pretinde moştenirea sau unele drepturi asupra acesteia, indiferent că îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţii legale sau pe dispoziţii testamentare, trebuie să dovedească atât faptul morţii, cât şi data morţii. Uneori, trebuie dovedite, chiar ora şi minutul morţii lui de cujus. O astfel de necesitate este evidentă în ipoteza în care moştenitorul a murit aproape în acelaşi timp cu autorul său (spre exemplu, tatăl şi fiul mor în acelaşi accident rutier, la intervale foarte scurte de timp).

Faptul juridic al morţii şi data morţii pot fi dovedite, în cazul morţii constatate fizic, cu certificatul de deces, eliberat după întocmirea de către serviciul de stare civilă al primăriei din localitatea în care s-a produs moartea a actului de deces, pe baza declaraţiei verbale, făcute de membrii familiei decedatului şi a certificatului medical constatator al morţii. In cazul declarării judecătoreşti a morţii, actul de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte, rămasă definitivă, care cuprinde, în mod necesar, data stabilită de instanţă, ca fiind aceea a morţii.

Dovada contrara a morţii şi datei morţii se poate face prin orice mijloc de probă, întrucât cele două elemente constituie simple fapte materiale. DEŞI actul (respectiv, certificatul) de deces constituie un înscris autentic, totuşi menţiunile acestuia fac dovadă numai până la proba contrară şi nu până la înscrierea în fals, întrucât ele nu constituie constatări ale funcţionarului public, făcute prin propriile simţuri - expropriis sensibus, în consecinţă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, printr-o acţiune în justiţie poate fi solicitată anularea, modificarea sau completarea actului de deces şi a menţiunilor acestuia. Similar, poate fi solicitată instanţei

12

de judecată rectificarea hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte, în ipoteza în care se poate dovedi ca fiind adevărată o altă dată a morţii lui de cujus şi chiar anularea acesteia, în cazul în care se poate dovedi că cel declarat mort este în viaţă.

Prin orice mijloc de probă, se dovedeşte, de asemenea, ora şi minutul morţii. în măsura în care cele două elemente prezintă utilitate şi nu sunt menţionate în actul de deces.

2.2. Importanţa juridică a datei deschiderii moşteniriiÎn funcţie de data deschiderii moştenirii, se pot stabili următoarele elemente:- persoanele care au vocaţie la moştenire (care pot culege moştenirea), capacitatea

succesorală şi drepturile ce li se cuvin acestora asupra moştenirii;- data de la care începe să curgă, ca regulă, termenul de 6 luni de prescripţie a

dreptului de opţiune succesorală ;- momentul transmiterii moştenirii la succesori, întrucât moştenirea se transmite

succesorilor, nu de la data acceptării, ci retroactiv, de la data deschiderii acesteia. Similar, renunţarea la moştenire, cealaltă valenţă a dreptului de opţiune succesorală, produce efecte retroactive până la această dată.

- compoziţia şi valoarea masei succesorale;- momentul din care pactele asupra moştenirii devin valabile, întrucât de lege

lata , actele asupra unei moşteniri nedeschise sunt nule absolut;- începutul indiviziunii succesorale, în ipoteza pluralităţii de moşte nitori

universali sau cu titlu universal şi, de asemenea, momentul până la care retroactivează efectul declarativ al partajului;

- legea aplicabilă moştenirii, în caz de conflict de legi în timp. Potrivit principiului neretroactivităţii legii, devoluţiunea moştenirii, în cazul unui conflict de legi în timp, va fi guvernată de legea în vigoare la data deschiderii acesteia. Actele ulterioare deschiderii moştenirii, precum cel de opţiune succesorală sau partajul, vor fi guvernate, însă, de legea în vigoare la data săvârşirii lor, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi13.

§3. Locul deschiderii moştenirii

3.1. Stabilirea locului deschiderii moşteniriiLocul deschiderii moştenirii este reprezentat de ultimul domiciliu al defunctului,

indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului14.Domiciliul persoanei fizice este, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr.

31/1954 „acolo unde îşi are locuinţa statornică sau principală"15. Domiciliul persoanei cu deplină capacitate de exerciţiu, este cel ales liber de către aceasta - domiciliu de drept comun sau voluntar, iar domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu (minor sau persoană pusă sub interdicţie) este cel stabilit de lege pentru aceasta - domiciliu legal. Aşadar, domiciliul minorului este, după

13 A se vedea dispoziţiile art. 702 şi 965 Cod civ.14 Ase vedea M. Eliescu, op. cit., p. 55.15 Această regulă nu este statuată de Codul civil, ci ea rezultă implicit din dispoziţiile art. 14 C.proc.civ. (potrivit cărora competenţa soluţionării litigiilor privitoare la moştenire aparţine instanţei în a cărei rază teritorială a avut defunctul cel din urmă. domiciliu) şi ale art. 10 Ut. a) şi b), respectiv ale art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 36/1995, legea notarilor publici şi a activităţii notariale.

13

caz, cel al părintelui sau al tutorelui său, iar domiciliul interzisului judecătoresc coincide cu cel al tutorelui său.

Domiciliul ales sau convenţional - cea de-a treia formă a domiciliului, nu prezintă semnificaţie juridică în materia locului deschiderii moştenirii, întrucât nu i se permite defunctului să stabilească o altă competenţă teritorială, decât cea impusă prin normele imperative ale legii.

Deşi domiciliul persoanei dispărute este cel al curatorului său, totuşi acesta nu prezintă nici o semnificaţie în materia locului deschiderii moştenirii. Şi în acest caz, locul deschiderii succesiunii este determinat de ultimul domiciliu al defunctului.

Dacă defunctul nu a avut domiciliu în ţară, indiferent că este cetăţean român sau străin, locul deschiderii moştenirii este locul din ţară, unde se află bunurile cele mai importante, ca valoare, ale acestuia.16

Dacă defunctul a fost normal, deschiderea moştenirii se va face la locul unde se află cele mai importante bunuri ale acestuia, iar dacă nu a avut nici bunuri, locul deschiderii succesiunii este locul unde s-a înregistrat moartea acestuia.

Dovada ultimului domiciliu al defunctului se poate face prin orice mijloc de probă, fiind o chestiune de fapt. Ca regulă, dovada acestuia se face prin actul de identitate sau prin certificatul de deces, în cazul minorilor, dovada ultimului domiciliu se face prin actul de identitate al părinţilor sau tutorelui, iar în cazul interzişilor judecătoreşti, prin actul de identitate al tutorelui.

Literatura de specialitate17 şi practica judecătorească au arătat că poate fi dovedit prin orice mijloc de probă faptul că domiciliul defunctului, a fost altul decât cel menţionat în actul de identitate sau în certificatul de deces .

Necesitatea determinării ultimului domiciliu al defunctului este impusă de raţiuni de ordin practic. De cele mai multe ori, în acest loc se află înscrisurile ce permit stabilirea moştenitorilor şi a masei succesorale.

3.2. Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii

In funcţie de locul deschiderii moştenirii se determină:a) competenţa teritorială a secretarului consiliului local (sau a procurorului)

de a cere deschiderea procedurii succesorale notariale şi luarea, dacă este cazul, a măsurilor de conservare. Secretarul consiliului local al localităţii în care a avut defunctul ultimul domiciliu poate cere deschiderea procedurii succesorale notariale, dacă masa succesorală cuprinde numai bunuri mobile şi este obligat sa ceară deschiderea acestei proceduri, dacă în compoziţia masei succesorale se găsesc bunuri imobile.

b) competenţa teritorială a notarului public de a realiza procedura succesorală necontencioasă. Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală necontencioasă este de competenţa notarului public de la locul deschiderii moştenirii.

c)competenţa instanţei judecătoreşti de a soluţiona litigiile cu privire la moştenire.

Competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului, chiar dacă în masa succesorală se găsesc bunuri imobile, aflate în circumscripţia altei instanţe. Această soluţie a fost reţinută de literatura de specialitate, în temeiul caracterului universal al moştenirii.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 C.proc.civ., precum şi ale art. 74 alin. (3) şi ale art. 88 din Legea nr. 36/1995, instanţa de judecată de la ultimul domiciliu al

16 Art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.17 A se vedea în acest sens: C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 153; D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 71-72, E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Ed. Grafix, laşi, 1995, p. 43 şi urm. Cu privire la numeroasele ipoteze practice privind dovada domiciliului, în materia locului deschiderii moştenirii, a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 36-37.

14

defunctului este competentă, în mod imperativ, să judece următoarele categorii de cereri:

a) cereri referitoare la validitatea şi executarea dispoziţiilor testamentare;b)cereri privitoare la moştenire, precum şi cereri privitoare la pretenţiile pe care

moştenitorii le-ar avea unul împotriva celuilalt18;

c) cererile legatarilor şi ale creditorilor celui decedat împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar;

d) cereri ale celor vătămaţi prin măsuri de inventariere şi conservare a bunurilor succesorale, dispuse de notarul public, în cadrul procedurii succesorale;

c) cereri privitoare la anularea certificatului de moştenitor.Se judecă potrivit regulilor generale de competenţă teritorială, încetând

competenţa excepţională a instanţei de la locul deschiderii moştenirii, următoarele acţiuni:

- orice cereri privind moştenirea, formulate după desăvârşirea împărţelii între moştenitori (inclusiv, după judecarea acţiunilor în garanţie între copărtaşi sau pentru desfiinţarea împărţelii);

- cererile creditorilor defunctului împotriva unicului moştenitor al acestuia;- acţiunile reale imobiliare ce nu au legătură cu moştenirea.

Capitolul IV

Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni

§1. Consideraţii generale privind condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni

Codul civil, în art. 654-6581, prevede două condiţii ce trebuie îndeplinite de persoana care succede: să existe în momentul deschiderii succesiunii şi să nu fie nedemnă. Doctrina adaugă la acestea o altă condiţie, anume vocaţia succesorală.Aşadar, pentru a putea moştenire, o persoană trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii:1. să aibă capacitate succesorală;2. să aibă vocaţie succesorală;3. să nu fie nedemnă de a moşteni.

Constituie condiţii generale de a moşteni, fiind comune atât moştenirii legale, cât şi celei testamentare numai capacitatea succesorală şi vocaţia la moştenire.

Nedemnitatea succesorală constituie o condiţie specifică numai moştenirii legale, în materia moştenirii testamentare fiind întâlnită revocarea legatelor pentru ingratitudine ca o condiţie specială. Aşadar, echivalentul nedemnităţii succesorale, din materia moştenirii legale este reprezentat, în materia moştenirii testamentare, de ingratitudine. De altfel, în literatura de specialitate19, a fost formulată propunerea ca, de lege ferenda, nedemnitatea succesorală să fie reţinuta drept o condiţie

18 A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. l, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 429,19 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 65; St. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 385; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 112; Fr. Deak, op. cit., p. 40.

15

generală a moştenirii. Nedemnitatea este în continuare considerată o condiţie specifică numai moştenirii legale.

În întreaga literatura de specialitate, este realizată distincţia dintre condiţiile pozitive de a moşteni şi condiţiile negative de a moşteni.

Capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală sunt calificate ca fiind condiţii pozitive, iar nedemnitatea, respectiv ingratitudinea sunt calificate ca reprezentând condiţii negative.

§2. Capacitatea succesorală

Potrivit dispoziţiilor art. 654 C.civ., are capacitate succesorală persoana care există în momentul deschiderii succesiunii, adică în momentul morţii lui de cujus.

Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea generală a unei per soane de a fi titular al drepturilor şi obligaţiilor care decurg din calitatea de succesor .

Alături de alţi autori20, considerăm capacitatea succesorală, ca fiind numai o valenţă a capacităţii de folosinţă , definită de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 ca reprezentând „aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii”. Capacitatea succesorală reprezintă o formă a capacităţii de folosinţă, prezentând anumite elemente de specificitate, imprimate de materia căreia îi este specifică.

Pentru a putea moşteni, trebuie dovedită existenţa celui ce pretinde drepturi asupra moştenirii, la momentul morţii lui de cujus. Această dovadă trebuie realizată, fie direct de către cel care pretinde drepturi succesorale, fie de către succesorii acestuia în drepturi, în ipoteza în care moştenitorul a fost în viaţă, la data morţii lui de cujus, dar a decedat la scurt timp.

În această a doua ipoteză, suntem în prezenţa retransmiterii', întrucât întâlnim mai multe (însă, cel puţin două) moşteniri subsecvente. Pentru a opera retransmiterea, este necesar ca moştenitorul lui de cujus să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii, dar să fi murit mai înainte de a fi expirat termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală şi de a fi optat cu privire la moştenirea în discuţie. Retransmiterea operează a fortior, în cazul în care moştenitorul a murit, după ce a acceptat succesiunea şi autorului său. Este evident însă că, aceasta nu va opera în cazul în care moştenitorul, înainte de a muri, a renunţat la moştenire. Dreptul la moştenire al celui din urmă defunct se retransmite către proprii moştenitori. Aşadar, aceştia trebuie să realizeze o dublă dovadă: dovada că la data deschiderii moştenirii primului defunct, autorul lor era în viată şi dovada că ei sunt în viaţă la momentul deschiderii celei de-a doua succe-siuni. Prin retransmitere, ei vor primi moştenirea primului defunct.

O dublă dovadă trebuie să realizeze, de asemenea, cel care vine la moştenire prin „reprezentare". Reprezentantul trebuie să dovedească, pe de o parte, faptul că reprezentatul nu mai era în viaţă la data deschiderii moştenirii şi, pe de altă parte, faptul că, la acelaşi moment, el este în viaţă.

Rezultă, aşadar, că dovada capacităţii succesorale vizează „nu numai şi nu atât existenţa persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.

2.1. Persoanele care au capacitate succesoralăAu capacitate succesorală următoarele categorii de persoane: a) persoanele fizice, în viaţă, la data deschiderii moştenirii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

20 A se vedea: Tr. lonaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, laşi, 1928, p. 10; D. Chirica, op. cit., p. 1616

Nu prezintă importanţă durata vieţii moştenitorului, după data deschiderii succesiunii, fiind necesar numai ca acesta să fie în viaţă, la data morţii lui de cujus, chiar dacă, ulterior acestui moment, moare. Aşa cum am mai arătat, dacă moştenitorul moarte la scurt timp după autorul său, moştenirea celui de-al doilea defunct se retransmite propriilor succesori ai acestuia.

Dovada existenţei moştenitorului, la data morţii lui de cujus, se realizează prin acte de stare civilă sau, în ipoteza retransmiterii, prin certificatul de deces sau hotărârea declarativă de moarte, din care rezultă data morţii celui ce transmite moştenirea către proprii moştenitori.

Existenţa persoanei constituie o stare de fapt, astfel încât dovada contrară poate fi realizată prin orice mijloc de probă.

b) persoanele dispărute, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 31/1954 „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă".

Sunt considerate dispărute nu numai persoanele declarate astfel prin hotărâre judecătorească, ci şi cele nedeclarate prin hotărâre judecătorească.

Situaţia incertă a dispărutului se va definitiva prin următoarele modalităţi, reapariţia acestuia, constatarea fizică a morţii acestuia sau declararea prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă, a morţii acestuia. Se poate spune, astfel, că dispărutul are o capacitate succesorală „provizorie"21.

Dacă dispărutul reapare sau se dovedeşte că moartea sa, indiferent de modalitatea de constatare, a intervenit după deschiderea moştenirii, capacitatea succesorală provizorie a acestuia se consolidează, fiind îndreptăţit a culege moştenirea (bineînţeles, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii cerute de lege pentru a moşteni), direct, în prima ipoteză şi prin succesorii proprii, ca efect al retransmiterii, în cea de-a doua ipoteză.

Per a contrario, dacă se dovedeşte că moartea dispărutului a intervenit mai înainte de deschiderea moştenirii, capacitatea succesorală ,provizorie a acestuia se desfiinţează cu caracter retroactiv, fiind necesară restituirea, către moştenitorii înlăturaţi sau ale căror cote au fost diminuate prin prezenţa acestuia, a tot ceea ce s-a primit din moştenire, în numele său. Este evident, însă, că, într-o asemenea ipoteză, succesorii dispărutului se vor putea prevala de instituţia reprezentării şi îi vor culege cota succesorală în calitate de reprezentanţi. c) persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii. Potrivit dispoziţiilor art.654 C.civ., „Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort este considerat că nu există. Are, aşadar, capacitate succesorală copilul conceput, sub condiţia de a se naşte viu".

Cel care solicită moştenirea, în numele copilului, trebuie să facă dovada, prin orice mijloc de probă, că acesta era conceput ia data deschiderii succesiunii şi că s-a născut viu. De lege lata este instituită, în Interesul copilului, prezumţia absolută că moştenirea a fost acceptată de minor sub beneficiu de inventai22

astfel încât acesta nu va fi ţinut să suporte datoriile moştenirii, decât în limita activului succesoral.

Întrucât nu poate fi stabilit cu exactitate momentul concepţiei, art. 61 C.fam. a instituit, în materia stabilirii filiaţiei faţă de tată, o prezumţie absolută cu privire la perioada concepţiei. Potrivit acesteia, timpului cuprins între a trei suta (300) şi a o sută optzecea (180) zi dinaintea naşterii copilului constituie perioada concepţiei. Deşi această prezumţie legală a fost instituită într-o altă materie, este unanim admis că este aplicabilă implicit şi materiei capacităţii succesorale, având caracter general.

În consecinţă, copilul născut la cel mult 300 de zile de la moartea soţului mamei are capacitate succesorală, putându-1 moşteni pe tatăl său. Dimpotrivă, copilul născut după 300 de zile de la moartea soţului mamei, nu-1 poate moşteni pe

21 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 44.22 Există şi legislaţii care atribuie capacitate de folosinţă anticipată numai copi lului născut viabil. Este cazul, spre exemplu, al Codului civil francez. Deşi puternic influenţată de Codul civil francez, legislaţia noastră civilă nu a condiţionat dobândirea capacităţii anticipate de folosinţă, de viabilitatea copilului. A se vedea dispoziţiile art. 713 pct. 1 C.civ. F. Deak. op.cit. p.44.

17

defunct, nici în temeiul legii, nefiind copilul acestuia, nici în temeiul unui testament, nefiind conceput la data deschiderii moştenirii. Se stabilesc, prin aplicarea acestei prezumţii legale absolute, atât filiaţia faţă de tată, cât şi capacitatea succesorală a copilului conceput, dar nenăscut.

d) persoanele juridice înfiinţate în condiţiile legii, la data deschiderii moştenirii.Persoanele juridice pot culege numai moştenirea lăsată prin testament, nu şi pe cea

legală, întrucât nu fac parte din categoria succesorilor legali. Pentru a culege moştenirea, persoana juridică trebuie să aibă capacitate succesorală. Aceasta se dobândeşte la momentul obţinerii personalităţii juridice. Acest moment este reprezentat, după caz, de:

data înregistrării, data actului de dispoziţie în temeiul căruia iau fiinţă, data recunoaşterii înfiinţării, data autorizării înfiinţării sau data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.Decretul nr. 31/1954, prin dispoziţiile art. 33 şi 34, recunoaşte subiectului colectiv

de drept, ca şi în cazul celui individual, o capacitate anticipată de folosinţă, de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca acesta să ia fiinţă în mod valabil. Aşadar, persoana juridică are capacitate succesorală de la momentul înfiinţării, care nu coincide întotdeauna cu data dobândirii personalităţii juridice, uneori, precedând-o pe aceasta din urmă. Considerentul, în temeiul căruia legiuitorul a recunoscut capacitatea anticipata de folosinţă persoanei juridice, este acela că bunurile dobândite în temeiul unui legat pot servi la formarea patrimoniului subiectului colectiv de drept, ce urmează a se înfiinţa.

Trebuie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, statuat de dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 şi în materie succesorală. Aşadar, dreptul care formează obiectul legatului trebuie să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică. în caz contrar, legatul va fi nul, dacă incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentul sau caduc, dacă aceasta a intervenit ulterior acestui moment, dar mai înainte de deschiderea moştenirii.

Pentru a avea capacitate succesorală, subiectul colectiv de drept trebuie să fie constituit în condiţiile legii, în momentul deschiderii moştenirii, fără a prezenta importanţă durata existenţei acestuia. În cazul încetării sale, drepturile succesorale dobândite vor reveni persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare ale patrimoniului subiectului colectiv de drept supus reorganizării sau dizolvării persoanelor juridice dobânditoare ale patrimoniului subiectului colectiv de drept, supus reorganizării sau dizolvării.

2.2. Persoanele care nu au capacitate succesoralăDin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 654 C.civ., rezultă că nu au

capacitate succesorală persoanele fizice care nu mai sunt în viaţă şi persoanele juridice care au încetat a mai avea fiinţă, la data23 deschiderii moştenirii.

Aşadar, fac parte din categoria persoanelor fizice care nu mai sunt în viaţă: copilul conceput Ia data deschiderii moştenirii, dar născut mort, predecedaţii şi comorienţii.

Este considerată persoană predecedată, acea persoană care nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii, indiferent de faptul că moartea acesteia a fost constatată fizic sau a fost declarată printr-o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă. Persoana predecedată, însă, poate fi reprezentată, în condiţiile legii, de către descendenţii săi.

C om or i e n ţ i i sun t , po t r i v i t d i spoz i ţ i i l o r a r t . 21 d i n De c re t u l nr. 31/1954, acele persoane (două sau mai multe), care au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit celeilalte, fiind socotite că au murit în aceiaşi timp. Operând prezumţia morţii concomitente, comorienţii nu se pot moşteni. Soluţia reţinută de către legiuitorul român în problema comoricnţilor este, considerăm noi, cea mai justă .

23 Cu privire la soluţiile oferite de alte legislaţii problemei comorienţilor, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 4918

Pentru a vorbi de comorienţi, trebuie întrunite, în mod cumulativ, următoarele elemente:

a) două sau mai multe persoane;b) decesul acestora să fie determinat de aceeaşi împrejurare;c) condiţiile decesului nu permit stabilirea faptului că o persoană a supravieţuit

celeilalte.

Acestor condiţii legale, le este adăugată, de către literatura de specia litate24, o altă condiţie, aceea a reciprocităţii vocaţiei succesorale . Nu împărtăşim acest punct de vedere, întrucât considerăm, alături de alţi autori , ca problema comorienţilor se pune şi în cazul persoanelor cu vocaţie succesorală unilaterală.

Deşi Decretul nr. 31/1954, prin dispoziţiile sale, oferă o soluţie problemei comorienţei, totuşi acesta nu a avut în vedere o situaţie asemănătoare, caracterizată prin următoarele elemente:

a)două sau mai multe persoane;b) decedează în acelaşi timp, nu însă şi în aceleaşi împrejurări;c)nu poate fi stabilit faptul că o persoană a supravieţuit celeilalte.

Literatura de specialitate denumeşte aceste persoane „codecedaţi” şi apreciază că cea mai justă soluţie, în acest caz, ar fi cea dată de Decretul nr, 31/1954 problemei comorienţilor - prezumţia morţii concomitente. În consecinţă, codecedaţii, indiferent că au vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală nu se pot moşteni, lipsindu-le capacitatea succesorală.

§3. Vocaţia la moştenire

Vocaţia la moştenire are semnificaţia unei chemări la moştenire, fie conferită de lege, fie în temeiul unui testament. Se impune astfel a fi distinsă vocaţia succesorală legală, de vocaţia succesorală testamentară.

3.1. Vocaţia succesorală legalăVocaţia legală la moştenire constituie o condiţie generală, cerută de lege

pentru a accede la moştenirea deferită potrivit dispoziţiilor legale (moştenirea legală). Aceasta, având semnificaţia chemării de către lege la moştenire a rudelor defunctului, a soţului supravieţuitor al defunctului şi a statului, are un sens dublu: vocaţie succesorală generală şi vocaţie succesorală concretă.25

A. Vocaţia succesorală generală desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană .

Vocaţie legală generală au rudele defunctului şi soţul supravieţuitor ar acestuia. Rudenia este, potrivit art. 661 C.civ.;

a)în linie dreaptă (ascendentă şi descendentă), rezultând din descendenţa unei persoane din altă persoană;

b) în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un autor comun.

Sunt rude în linie directă:- ascendentă: părinţii, bunicii, străbunicii defunctului, fără limită de grad;- descendentă: copiii, nepoţii, strănepoţii, fără limită de grad.

Sunt rude în linie colaterală:- fraţii şi surorile (rude de gradul al II-lea, pe linie colaterală neexistând rude

de gradul I);

24 A se vedea, în acest sens: C. Stătescu, op. cit., p. 96; M. Eliescu, op. cit., p,66;St. Cărpenaru, op. cit., p. 388,.25 A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 50-52, care propune ca textul de lege, care oferă soluţie comorienţilor, să fie reformulat, astfel încât să fie avuţi în vedere şi codecedaţii, eliminându-se astfel controversele doctrinare.

19

- nepoţii de frate sau soră, unchii şi mătuşile defunctului - rude de gradul al III -lea;

- strănepoţii de frate sau soră, verii primari şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului - rude de gradul al IV-lea.

Rudele în linie directă, indiferent de grad, au vocaţie succesorală legală generală, în timp ce rudele în linie colaterală au vocaţie succesorala legală generală numai până la gradul al IV-Iea inclusiv.

Vocaţia succesorală legală generală este guvernată de principiul reciprocităţii acesteia . Acest principiu are atât un sens pozitiv cât şi unul negativ.Potrivit sensului pozitiv al principiului reciprocităţii vocaţiei generale la

moştenire, dacă o persoană are vocaţie la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi aceasta din urmă are vocaţie generală Ia moştenirea celei dintâi.

Acest principiu comportă, potrivit doctrinei26 şi excepţii. Astfel, principiul reciprocităţii nu operează în cazul căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătoria putativă), după decesul soţului de rea-credinţă. Soţul de bună-credinţă din căsătoria nulă sau anulată are vocaţie la moştenirea soţului de rea-credinţă, în timp ce soţul de rea-credinţă nu are vocaţie la moştenirea celui de buna-credinţa.

Potrivit sensului negativ al principiului reciprocităţii, dacă o persoană nu are vocaţie la moştenirea unei alte persoane, atunci nici aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea celei dintâi.

Rudele defunctului cu vocaţiei succesorală generală nu sunt chemate toate împreună şi deodată la moştenire. Pentru a culege moştenirea este necesar ca acestea să îndeplinească şi o condiţie negativă - acea de nu fi înlăturate de la moştenire, de către un alt succesibil, preferabil în clasă şi grad. Această condiţie formează conţinutul vocaţiei concrete la moştenire. Aşadar, rudele defunctului cu vocaţie generală trebuie să aibă şi vocaţie concretă pentru a putea culege moştenirea.

B. Vocaţie succesorală concretă au persoanele cu vocaţie succesorala generală, care nu sunt înlăturate, de la moştenire, de către alt succesibil27.

Nu toate rudele, care au vocaţie generală, vor culege moştenirea, ci aceasta va reveni acelor rude, care sunt preferate celorlalte, anume celor care se află în clasă şi grad preferabile. Legiuitorul foloseşte, aşadar, două criterii tehnico-juridice pentru a determina vocaţia concretă a rudelor defunctului: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie.

Dacă rudele defunctului sunt reprezentate de părinţi şi unchi, spre exemplu, deşi toate au vocaţie generală la moştenire, vocaţie concretă au numai părinţii defunctului, deoarece ei fac parte din clasa a II-a de moştenitori, în timp ce unchii fac parte din clasa a lV-a.

Cu privire la corelaţia dintre vocaţia generală şi vocaţia concretă, putem spune că nu toate rudele, ce au vocaţie generală, au şi vocaţie concretă la moştenire, însă, toate rudele care au vocaţie concretă, au şi vocaţie generală de a moşteni.

3.2. Vocaţia succesorală conferită prin testamentIn materie testamentară, se pune exclusiv problema vocaţiei concrete la moştenire,

întrucât legea nu conferă (dar nici nu interzice) nimănui, în mod special, vocaţie generală la moştenirea testamentară. în principiu. oricine poate fi gratificat printr-un act de ultimă voinţă, în măsura în care îndeplineşte condiţiile legale.

26 Exista autori care susţin că principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale comporta o singură excepţie. A se vedea, în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 58-59;27 Este succesibil persoana care are vocaţie la moştenire (are posibilitatea de a o culege), iar succesor este persoana care a cules efectiv moştenirea.

20

§4. Nedemnitatea succesorală

(a nu fi confundata cu Exheredarea dezmostenirea)

4.1. Noţiunea şi reglementarea legală a nedemnităţii succesoraleNedemnitatea succesorală, reglementată de Codul civil în art. 655-658, reprezintă

decăderea succesibilului legal din dreptul de a moşteni, inclusiv rezerva succesorală, întrucât a săvârşit o faptă gravă, prevăzută expres de legiuitor, împotriva defunctului sau a memoriei acestuia.

Nedemnitatea nu trebuie confundată cu incapacitatea ~ cealaltă condiţie cerută de lege pentru ca o persoană să poată moşteni. Incapacitatea este atrasă de neîndeplinirea calităţilor sau condiţiilor de a moşteni, din motive independente de meritele succesibilului (spre exemplu, copilul, conceput la data deschiderii moştenirii, se naşte mort), în timp ce nedemnitatea intervine ca urmare a săvârşirii de către succesibil a unei fapte grave faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia. Aşadar numai nedemnitatea are rolul de a-1 pedepsi pe succesibilul, care este capabil să moştenească, pentru faptele sale grave.

4.2.Natura şi caracterele juridice ale nedemnităţii succesorale Cu privire la natura juridică a nedemnităţii succesorale, în literatura de specialitate s-

au manifestat două orientări.Potrivit uneia dintre acestea, nedemnitatea succesorală are natura juridică a unei

pedepse civile, întrucât se bazează pe motive de moralitate publică, neputându-se admite ca o persoană, vinovată pentru fapte grave faţă de o alta, să o moştenească pe aceasta din urmă .

Literatura de specialitate de dată relativ recentă28 apreciază, însă, câ nedemnitatea reprezintă numai o sancţiune civilă, întrucât prezintă următoarele caractere juridice:

a) este aplicabilă numai moştenirii ab infestat, nu şi celei testamentare şi numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile imperative şi de strictă interpretare ale Codului civil;

b) operează de drept, cel care lasă moştenirea neputând înlătura, în principiu, această sancţiune. Excluderea succesibilului nedemn de la moştenirea lui de cujus constituie opera legii, astfel încât acesta din urmă nu-1 poate ierta pe cel dintâi.

În literatura de specialitate însă, a fost formulată opinia, la care achiesăm şi noi, potrivit căreia, după comiterea faptei ce constituie caz de nedemnitate succesorală, cel care lasă moştenirea poate să-I gratifice pe nedemn, fie prin acte juridice inter vivos, fie mortis causa. Acest fapt devine posibil, tocmai datorită naturii juridice de sancţiune a nedemnităţii, care afectează numai moştenirea legală.

Revocarea liberalităţilor nu este guvernată de aceleaşi reguli şi nu intervine în aceleaşi cazuri ca şi nedemnitatea succesorală. Dimpotrivă, revocarea liberalităţilor are reguli proprii şi intervine pentru cazuri, altele decât cele ale nedemnităţii, de asemenea expres şi limitativ prevăzute de lege29. Este adevărat însă că, atentatul constituie atât o cauză de nedemnitate, cât şi o cauză de revocare a donaţiei, respectiv a testamentului. Aşadar numai în acest caz, gratificarea nedemnului, de către cel care lasă moştenirea, nu are efect.

Intre nedemnitate şi revocarea donaţiei pentru ingratitudine, având aceeaşi cauză - atentatul, există totuşi deosebiri esenţiale, sub mai multe aspecte. Astfel, în caz de litigiu:

28 Au formulat şi susţinut teoria pedepsei civile, printre alţii: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 221; M. Eliescu, op. cit., p. 76; St. Cărpenaru, op. cit., p. 389-390; D. Chirică, op. cit., p. 23.29 A se vedea în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 60; 1. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 58-59;

21

- instanţa constată nedemnitatea, respectiv pronunţă revocarea donaţiei pentru ingratitudine;

- instanţa de judecată numai constată nedemnitatea care a operat în puterea legii (ope legis), respectiv pronunţă revocarea donaţiei pentru ingratitudine, dacă aceasta a fost cerută în termenul legal de 1 an;

-constatarea nedemnităţii poate fi cerută atât împotriva nedemnului, cât şi împotriva moştenitorilor nedemnului, în timp ce acţiunea în revocarea donaţiei poate fi introdusă numai împotriva donatarului - autor al atentatului contra vieţii donatorului;

- numai constatarea nedemnităţii poate fi cerută de creditori pe calea acţiunii oblice.

c)se aplică şi produce efecte, ca regulă numai împotriva autorului faptei, nu şi a celorlalte persoane chemate la moştenirea lui de cujs în mod excepţional, copiii nedemnului care vin la moştenire prin reprezentarea acestuia sunt vizaţi de efectele nedemnităţii.

d) produce efecte relative, înlăturându-1 pe nedemn numai de la moştenirea celui faţă de care a săvârşit fapta prevăzută de lege, nu şi de la alte moşteniri.

e) intervine ca urmare a săvârşirii unor fapte cu vinovăţie, fiind necesar astfel ca, nedemnul să fi acţionat cu discernământ. întrucât este vorba de săvârşirea unor fapte şi nu a unor acte juridice, se vor aplica în această materie regulile privitoare la discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel, discernământul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi al persoanelor puse sub interdicţie trebuie dovedit, iar discernământul persoanelor, care au împlinit 14 şi care nu sunt puse sub interdicţie, este prezumat până la proba contrară. In cazul în care săvârşirea faptei ce atrage nedemnitatea succesorală ar implica condamnarea minorului, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.

Aceste considerente constituie fundamentul calificării nedemnităţii, ca fiind o sancţiune şi nu o pedeapsă civilă.

4.3. Cazurile de nedemnitate succesoralăSunt reţinute limitativ de Codul civil, în art. 655, ca fiind fapte ce atrag

nedemnitatea următoarele:a)atentatul la viaţa lui de cujus;b)acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea;c)nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui moştenire este

vorba.Întrucât Codul civil enumără limitativ cauzele care atrag nedemnitatea succesorală,

judecătorul nu poate extinde aria de cuprindere a acestei sancţiuni şi la alte fapte.

a) atentatul la viaţa lui de cujus;Este nedemn, potrivit dispoziţiilor art. 655 pct. 1 C.civ., „condamnatul pentru că a

omorât sau a încercat să omoare pe defunct. Aşadar, nimănui nu-i este permis să-şi deschidă calea unei moşteniri printr-un omor.

Pentru a opera acest caz de nedemnitate, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- moştenitorul a săvârşit infracţiunea de omor sau tentativa la infracţiunea de omor căreia a căzut victimă cel ce lasă moştenirea. Forma de vinovăţie specifică acestei infracţiuni este intenţia directă sau indirectă. Pentru a interveni nedemnitatea, nu este necesar ca infracţiunile menţionate să fie săvârşite într-o formă calificată (cu premeditare, prin cruzimi etc). Dacă infracţiunea, ce are ca urmare moartea lui de cujus, este săvârşită cu altă formă de vinovăţie, culpă sau praeterintenţie, nu intervine nedemnitatea, întrucât legiuitorul urmăreşte să

22

sancţioneze numai intenţia de a ucide şi nu faptul material al omorului. Aşadar, săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă sau de lovituri cauzatoare de moarte nu atrage nedemnitatea.

Ca urmare a săvârşirii unei astfel de fapte, intervin două sancţiuni: una penală (constând într-o condamnare) şi una civilă (constând în înlăturarea de la moştenirea victimei).

- moştenitorul a fost condamnat, printr-o hotărâre penală rămasă definitivă, în calitate de autor, coautor, complice sau instigator, chiar şi sub forma favorizării, pentru una dintre aceste infracţiuni30.Nu este îndeplinită condiţia condamnării şi nu intervine nedemnitatea succesorala în următoarele cazuri: -moştenitorul a fost achitat; -moştenitorul a fost scos de sub urmărire penală; -moştenitorul a decedat înainte de condamnare; -fapta moştenitorului a fost amnistiată (amnistie antecondamnatorie); -s-a prescris sancţiunea penală.

Dimpotrivă, nedemnitatea va opera, fiind îndeplinită condiţia condamnării, în următoarele cazuri:

- fapta moştenitorului a fost amnistiată, ulterior condamnării (amnistie postecondamnatorie);

- moştenitorul condamnat a fost graţiat;- moştenitorul condamnat a fost reabilitat.Nedemnitatea intervine în cazul acestor măsuri de politică penală, întrucât ele şterg,

fie condamnarea sau executarea pedepsei, fie unele efecte secundare ale pedepsei, nu însă şi intenţia de a ucide, care 1-a animat pe condamnat la momentul săvârşirii faptei.

După ce instanţa penală a pronunţat hotărârea de condamnare pentru omor sau tentativă la infracţiunea de omor asupra defunctului, intervenţia instanţei civile, în sensul de a pronunţa nedemnitatea este calificată în literatura de specialitate1 ca fiind inutilă. Cel mult. instanţa civilă poate fi solicitată să constate nedemnitatea (aceasta operând în puterea legii), în ipoteza în care, printr-o petiţie de ereditate, aceasta ar fi contestată.

b) acuzaţia capitală, calomnioasă la adresa lui de cujus;„Acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată

calomnioasă" este nedemn, potrivit dispoziţiilor art. 655 pct. 2 C.civ.Pentru a fi în prezenţa acestui caz de nedemnitate este necesar să fie îndeplinite

următoarele condiţii:- moştenitorul a făcut o „acuzaţie" capitală;Prin „acuzaţie" trebuie să înţelegem un denunţ, o plângere sau o mărturisire şi nu o

acuzaţie propriu-zisă, întrucât aceasta constituie atributul exclusiv al procurorului. „Acuzaţia" este capitală dacă priveşte fapte, care ar putea atrage pedeapsa cu moartea. în legislaţia noastră însă, pedeapsa cu moartea a fost abolită, fapt ce face, considerăm noi, inaplicabilă această cauză de nedemnitate.

Principalul argument pe care ne fundamentăm aceasta susţinere este acela că legiuitorul a intenţionat să incrimineze, în special, intenţia moştenitorului de a-şi deschide calea spre succesiune, prin provocarea morţii lui de cujus şi nu neapărat

30 A se vedea: U. Eliescu, op. cit., p. 74; Fr. Deak, op. cit., p. 62-63; Al. Bacaci, Gh. Comâniţă, op. cit., p. 22; D. Chirică, op. cit., p. 25. Potrivit opiniei acestora, la care achiesării şi noi, nedemnitatea este atrasă numai în cazul favorizării-complicitate (favorizarea omorului sau tentativei de omor cu privire la defunct). în forma sa tip. infracţiunea de favorizare nu atrage nedemnitatea favorizatorului, întrucât acesta nu participă sub nici o formă, la săvârşirea de câtre altul a infrac-ţiunii de omor sau n tentativei de omor asupra defunctului. în cazul favorizării personale, nedemnitatea poate interveni, însă pentru o altă cauză - nedenunţarea omorului, căruia a căzut victimă defunctul şi nu pentru omor sau tentativă de omor asupra defunctului. Există însă şi autori care consideră că săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului nu atrage nedemnitatea. A se vedea, în pstsem, /. Adaw, A. Rusu, op. cit., p, 63.

23

gravitatea, de altfel de netăgăduit a faptelor ce formează obiectul „acuzaţiei". Dacă legiuitorul ar fi urmărit să sancţioneze, cu prioritate, gravitatea faptelor la care face referire denunţul moştenitorului, ar fi avut în vedere şi alte fapte, de asemenea foarte grave, dar care nu au atras niciodată aplicarea pedepsei cu moartea.

- „acuzaţia" trebuie să fie declarată de instanţă ca fiind calomnioasă; „Acuzaţia" este calomnioasă dacă priveşte fapte, care nu s-au săvârşit în realitate, nereale.- să existe o hotărâre penală, definitivă, de condamnare a moştenito rului pentru

„acuzaţie calomnioasă".

c) nedenunţarea de către moştenitorul major a omorului, căruia a căzut victimă de cujus.

„Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat această justiţiei" este, potrivit dispoziţiilor an. 655 pct. 3 C.civ., nedemn. Sancţiunea nedemnităţii operează, pentru acest motiv, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: -moştenitorul care nu a denunţat omorul să fie major; Per a contrario, dacă denunţul provine de la un minor, acesta nu este considerat nedemn. Deşi textul de lege nu-î vizează decât pe minori, considerăm că dispoziţiile acestuia trebuie extinse şi cu privire la persoanele majore puse sub interdicţie, întrucât regimul juridic ce le este aplicabil acestora, în general, este identic cu al celor dintâi. De lege lata, sunt incapabili, lipsindu-le discernământul, atât minorii, cât şi persoanele puse sub interdicţie. Nedemnitatea, pentru această cauză, are în vedere numai nedenunţarea infracţiunii de omor (săvârşită cu intenţie), nu şi a uciderii din culpă şi numai infracţiunea de omor consumată, nu şi tentativa la infracţiunea de omor. -moştenitorul trebuie să fi cunoscut despre omorul lui de cujus: Nu este necesar, pentru a fi în prezenţa acestei cauze de nedemnitate, ca moştenitorul major să-1 fi omorât pe de cujus. Este necesar însă, ca moştenitorul să fi cunoscut despre omorul săvârşit de o altă persoană şi căruia i-a căzut victimă de cujus. Cunoaşterea despre omorul lui de cujus constituie o chestiune de fapt. ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege.

- moştenitorul nu a denunţat omorul organelor competente; Moştenitorului major îi revine această obligaţie numai în ipoteza în care alte persoane nu au denunţat organelor competente omorul căruia a căzut victimă de cujus. Moştenitorului, sub sancţiunea nedemnităţii, îi revine obligaţia de a denunţa numai omorul lui de cujus nu şi pe făptuitor. Mai mult, legea nu instituie un termen în care moştenitorul trebuie sa realizeze un astfel de denunţ. Instanţa de judecată va aprecia, în funcţie de împrejurările concrete, dacă nedenunţarea îi este sau nu imputabilă moştenitorului.

- nedenunţarea nu trebuie să fie scuzabilă.Potrivit dispoziţiilor art. 656 C.civ., nu devine nedemn cel care, daca ar fi

denunţat omorul, ar fi vătămat în drepturi pe ascendenţii şi descendenţii autorului omorului, pe afinii sau soţul acestuia, pe fraţii, surorile, unchii, mătuşile şi nepoţii săi.

Sunt apărate de nedemnitate pentru nedenunţarea omorului, aşadar, rudele făptuitorului în linie dreaptă, ascendentă sau descendentă, până la infinit, rudele în linie colaterală până la gradul al lV-lea inclusiv, precum şi soţul acestuia.

Spre deosebire de primele două cauze de nedemnitate, nedenunţarea omorului nu trebuie să fie sancţionată printr-o hotărâre penală de condamnare. Această cauză de nedemnitate este singura care atrage numai consecinţe civile - decăderea din dreptul de a moşteni.

De fapt, în literatura de specialitate s-a apreciat că, dintre cele trei cazuri de nedemnitate, operează numai primul, celelalte două fiind căzute în desuetudine . Se impune aşadar ca, de lege ferenda, nedemnitatea să fie reglementată, mai ales cât priveşte cauzele ce o determină, de o manieră flexibilă, A fost propusă" o formulare de tipul: „Este înlăturat de drept de la moştenire cel ce a fost

24

condamnat, potrivit legii penale, pentru că a săvârşit, cu intenţie, o faptă împotriva vieţii persoanei care lasă I moştenirea sau împotriva vieţii celui care înlătură sau restrânge vocaţia la moştenire a făptuitorului".

4.4. Efectele nedemnităţii succesorale

4.4.1. Invocarea nedemnităţii succesoraleNedemnitatea este o sancţiune ce operează de drept, în puterea legii. Instanţa de

judecată are numai rolul de a constata dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile pentru a opera nedemnitatea şi nicidecum de a o pronunţa.

Nedemnitatea poate fi constatată numai după deschiderea moştenirii, întrucât, anterior acestui moment, acţiunea în constarea nedemnităţii este lipsită de interes.

Nedemnitatea poate fi invocată de orice persoană interesată, precum: comoştenitorii; moştenitorii subsecvenţi; creditorii comoştenitorilor sau ai moştenitori lor subsecvenţi, pe calea acţiunii oblice; procurorul; legatarii sau donatarii care au beneficiat de liberalităţi excesive, supuse reducţiuni, ca urmare a prezenţei la moştenire a nedemnului. întrucât operează de drept, nedemnitatea poate fi invocată, chiar de către nedemnul însuşi'.Spre deosebire de revocarea donaţiei/legatului, care poate fi cerută numai împotriva donatarului/ legatarului, nedemnitatea poate fi invocată fie împotriva nedemnului, dacă se află în viaţă, fie împotriva moştenitorilor acestuia.

Moştenitorii nedemnului vor fi ţinuţi să restituie bunurile primite de la autorul lor nedemn adevăraţilor moştenitori, neputându-se prevala de teoria moştenitorului aparent sau de dispoziţiile art. 1909 C.civ., întrucât sunt succesori cu titlu universal şi nu cu titlu particular.

Nedemnitatea produce efecte atât faţă de nedemn şi urmaşii acestuia, cât şi faţă de terţi.

4.4.2. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de nedemnPrincipalul efect pe care-1 produce nedemnitatea este înlăturarea totală retroactivă a

nedemnului de la succesiune, acesta neputând culege, dacă face parte din categoria moştenitorilor rezervatari, nici măcar rezerva succesorală. Partea nedemnului va reveni, după caz, comoştenitoriîor, moştenitorilor subsecvenţi sau legatarilor/donatarilor ale căror liberalităţi excesive ar fi fost supuse reducţiunii, ca urmare a prezenţei celui dintâi în calitate de moştenitor rezervatar.

Dacă moştenitorul nedemn a intrat înainte de declararea nedemnităţii în posesia bunurilor din masa succesorală, el va trebuie să le restituie în natură. în caz de imposibilitate de restituire a bunurilor succesorale în natură, datorată dispariţiei (fortuite sau din cauză de forţă majoră), înstrăinării sau exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nedemnul va fi ţinut să plătească despăgubiri. Moştenitorul nedemn este considerat posesor de rea-credinţă şi este de drept pus în întârziere de la data intrării în folosinţa bunurilor succesorale (de la data deschiderii succesiunii şi nu de la data constatării nedemnităţii). Rezultă că nedemnul este tratat mai sever decât posesorul de rea-credinţă; astfel încât reaua-credinţă a celui dintâi nu trebuie dovedită, întrucât ea reiese implicit din constatarea nedemnităţii succesorale.

Alături de bunurile succesorale, nedemnul trebuie să restituie, de asemenea în natură şi de la data deschiderii moştenirii, fructele (naturale, industriale sau civile) produse de acestea. Dacă nedemnul le-a consumai sau a neglijat să le perceapă, acesta va restitui valoarea lor. Aşadar, nedemnul datorează nu numai fructele pe care le-a perceput, ci şi pe cele pe care ar fi trebuit să le perceapă.

Dacă nedemnul a încasat sume de bani de la debitorii moştenirii, va datora dobânzi pentru acestea de la data încasării. De asemenea, toate drepturile şi obligaţiile faţă de nedemn, stinse prin confuziunea patrimoniului propriu cu cel succesoral sau prin consolidare, renasc.

Nedemnul, la rândul său, are dreptul de a pretinde celorlalţi moştenitori sumele

25

plătite pentru achitarea datoriilor moştenirii, împreună cu dobânda aferentă, cheltuielile necesare şi utile (nu şi cele voluptuarii) făcute cu privire la bunurile succesorale, precum şi contravaloarea muncii depuse pentru culegerea fructelor.

Nedemnitatea îl decade pe moştenitor numai din dreptul de a culege moştenirea faţă de care s-a dovedit nedemn şi nu din dreptul de a culege alte moşteniri. Mai mult, nedemnitatea produce efecte numai asupra acelor drepturi ale nedemnului care îşi au temeiul dobândirii în moştenire şi nu asupra altor drepturi ale acestuia fată de defunctul cu privire la care a devenit nedemn. Spre exemplu, soţul supravieţuitor nedemn, deşi este decăzut din dreptul de a veni la moştenirea soţului defunct, păstrează totuşi dreptul asupra cotei-părţi din bunurile dobândite în timpul căsătoriei cu acesta.

4.4.3. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de descendenţii nedemnuluiPotrivit dispoziţiilor art. 658 C.civ., ,,Copiii nedemnului viind la succesiune, în

virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor [...]".

Din interpretarea per a contraria a acestui text, rezultă că nedemnitatea, în mod in just, produce efecte şi asupra copiilor defunctului, în ipoteza în care aceştia vin la moştenire prin reprezentarea părintelui lor. Spre exemplu, defunctul are doi fii, iar fiecare dintre aceştia are la rândul său câte trei copii. Unul dintre fiii defunctului a atentat la viaţa acestuia, devenind astfel nedemn. La data deschiderii succesiunii, fiul nedemn era decedat. In această ipoteză, moştenirea va fi culeasă de către cel de-al doilea fiu al defunctului, întrucât nepoţilor din partea nedemnului nu îi este interzis expres de lege să vină la moştenire prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Dimpotrivă, însă, dacă defunctul are numai un fiu. declarat nedemn şi predecedat la data deschiderii succesiunii, moştenirea va fi culeasă de către nepoţii defunctului, în nume propriu şi nu prin reprezentarea tatălui lor nedemn, întrucât aceştia nu sunt înlăturaţi I de alte rude, în grad preferabil. Din exprimarea legiuitorului rezultă că, faţă de ceilalţi descendenţi ai nedemnului, alţii decât copiii, nedemnitatea nu produce efecte, aceştia putând culege moştenirea în cauză, atât în nume propriu, cât şi prin reprezentarea ascendentului lor nedemn. în literatura de specialitate31 se apreciază că exprimarea legiuitorului nu poale fi întâmplătoare, atâta vreme cât. în alte texte de lege, acesta foloseşte noţiunea de descendenţi, uneori chiar alături de cea de copil

Pot beneficia de reprezentare, potrivit legii numai descendenţii copiilor de fu ne tu lui şi descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului. Aşadar, nedemnitatea produce efecte asupra copiilor nedemnului numai în ipotezele în care acesta este copil al defunctului şi frate/soră al/a defunctului.

4.4.4. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de terţiNedemnitatea desfiinţează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, titlul de

moştenitor al nedemnului. în consecinţă, actele juridice încheiate de nedemn cu terţii, în perioada dintre deschiderea moştenirii şi constatarea nedemnităţii, în legătură cu bunurile succesorale, vor fi şi ele desfiinţate potrivit principiilor nemo dat quod non habet şi resoluio jure dantis resolvitur jus accipientis. Această soluţie se justifică numai în cazul terţilor de rea-credinţă, care au cunoscut despre nevalabilitatca titlului de moştenitor al nedemnului, nu şi în cazul terţilor de bună-credinţă. care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al acestuia.

Totuşi, aplicarea altor principii ale dreptului civil impune atenuarea rigorii principiul desfiinţării retroactive a actelor încheiate de nedemn. Astfel:

a) actele de conservare şi de administrare încheiate de nedemn cu terţii, fiind în egală măsură utile şi necesare, se menţin, în virtutea principiul interesului economic general. Nu este exclus însă, ca adevăraţii moştenitori să ceară

31 A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 68. "Cu titlu de exemplu, a se vedea, art. 659, art. 666, art. 669 cod civ.26

desfiinţarea unui astfel de act, dacă terţul a fost de rea-credinţă, iar actul a fost dăunător;

b) plata făcută cu bună-credinţă de către debitor, moştenitorului nedemn, este valabilă;

c) actele de dispoziţie asupra bunurilor mobile corporale (inclusiv titlurile la purtător) se menţin în baza art. 1909 C.civ., dacă dobânditorul posesor este de bună-credinţă;

d) actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile vor constitui pentru terţul de bună-credinţă just titlu, cu care acesta se va putea apăra, în ipoteza invocării uzucapiunii de 10-20 de ani. De cele mai multe ori, însă, nedemnitatea se constată într-un termen mult mai scurt, astfel încât terţul dobânditor de bună-credinţă al bunului imobil nu mai poate invoca uzucapiunea. Pentru a înlătura această insuficienţă, în literatura de specialitate şi în practica judecătorească a fost admisă teoria moştenitorului aparent. Potrivit acestei teorii, actul încheiat de moştenitorul nedemn se menţine, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- actul încheiat este cu titlu particular;

- actul încheiat este cu titlu oneros;

- terţul este de bună-credinţă {bona fides presumiîur ~ buna-credinţă este prezumată );

- terţul dovedeşte că a existat o eroare comună (credinţă obştească);- terţul dovedeşte că eroarea comună asupra calităţii de moştenitor a nedemnului

este invincibilă.Aşadar, error communis facit jus (eroarea obştească este creatoare de drept).

Există, spre exemplu, eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului în ipoteza în care împotriva acestuia, nu exista o hotărâre judecătorească de condamnare şi nimeni nu bănuia că acesta a săvârşit o faptă care să-i atragă nedemnitatea.

Dacă sunt întrunite aceste condiţii, actul de înstrăinare încheiat de nedemn rămâne valabil, fiind opozabil adevăraţilor moştenitori. Nedemnul însă este obligat să plătească despăgubiri adevăraţilor moştenitori, ca un posesor de rea-credinţă. Astfel, nedemnul datorează adevăraţilor moştenitori ai defunctului preţul obţinut sau valoarea bunului înstrăinat, dacă aceasta este mai mare decât preţul, precum şi fructele produse de acesta. De asemenea, nedemnul va repara orice pagubă cauzată adevăraţilor moştenitori.

Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera teoria moştenitorului aparent, altele decât cea potrivit căreia terţul este de bună-credinţă, actul încheiat de nedemn cu acesta se va desfiinţa retroactiv. Terţul, însă, are posibilitatea de a-1 acţiona pe nedemn pentru evicţiune.

În literatura de specialitate se apreciază că aceleaşi reguli sunt aplicabile şi în cazul în care actul cu terţii a fost încheiat de către copiii nedemnului care au cules moştenirea prin reprezentarea acestuia, nedemnitatea fiind ulterior constatată. Se apreciază, de asemenea, că aceştia sunt prezumaţi posesori de bună-credinţă, reaua lor credinţă trebuind dovedită. In orice caz, copiii nedemnului vor fi obligaţi la restituiri faţă de adevăraţii moştenitori ai defunctului.

e) actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile, încheiate de nedemn cu terţii de rea-credinţă, se vor desfiinţa retroactiv, potrivit principiului molutojure dantis, resolvitur jus accipientis.

27

Titlul II Devoluţiunea succesorală legală

Capitolul I

Principiile devoluţiunii succesorale legale

§1. Consideraţii generale privind devoluţiunea succesorală legală

Devoluţiunea succesorală reprezintă atribuirea patrimoniului succesoral către anumiţi moştenitori. Devoluţiunea legală a moştenirii operează în ipoteza în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său şi este guvernată de dispoziţiile legii32, care stabilesc persoanele care au vocaţie la moştenire, ordinea în care acestea vin la moştenire şi cotele ce le revin din moştenire.

Moştenirea legală este atribuită rudelor defunctului, care fac parte din cele patru clase de moştenitori, soţului supravieţuitor al acestuia sau statului, în ipoteza moştenirii vacante. Rudele din cele patru clase de moştenitori nu vin împreună şi deodată la moştenire, ci în ordinea claselor şi a gradelor de rudenie cu defunctul.

Devoluţiunea legală a moştenirii este guvernată de următoarele trei principii:a)principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori;b) principiul proximităţii gradului de rudenie, în cadrul aceleiaşi clase de

moştenitori;c) principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.

§2. Principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori Clasa de moştenitori reuneşte o categorie de rude ale defunctului. Aşadar, reunirea unor persoane într-o clasă de moştenitori are la bază legătura de sânge. Rudeniei de sânge îi este asimilată de lege rudenia civilă, rezultată din adopţie. Potrivit dispoziţiilor art. 45 C.fam., „Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun”. Astfel, rudenia este în linie dreapt. rezultând din descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană şi în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Aşa cum am arătat, la rândul

32 Art. 659-663 C.civ. şi Legea nr. 319/1944.

28

ei, rudenia în linie dreaptă este ascendentă şi descendenta. Sunt rude în linie dreaptă ascendentă cu defunctul: părinţii, bunicii, străbunicii etc. Sunt rude în linie dreaptă descendentă cu defunctul: copiii, nepoţii, strănepoţii etc. Fac parte din categoria rudelor în linie colaterală: fraţii şi surorile, nepoţii de frate/soră, strănepoţii de frate/soră, unchii şi mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor.Diferenţierea rudelor aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori se realizează cu ajutorul gradului de rudenie. Acesta reprezintă distanţa între două rude, măsurată pe linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor intervenite.De lege lata, gradele de rudenie stabilite după numărul naşterilor sunt următoarele: În linie dreaptă, sunt rude de gradul I copiii şi părinţii, de gradul alII-lea nepoţii şi bunicii, de gradul al III~Iea, strănepoţii şi străbunicii etc. Menţionăm că rudele în linie directă, ascendentă şi descendentă, sunt chemate la moştenire indiferent de grad (până la infinit). În linie colaterală, sunt rude de gradul al Il-lea fraţii, de gradul al III-lea unchii şi nepoţii, iar de gradul al IV-Iea verii primari şi fraţii/surorile bunicilor. Menţionăm că rudenia în linie colaterală începe de la gradul al II-lea şi de asemenea, că numai rudele colaterale de gradeleII-1V au vocaţie la moştenire.

Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori legali. Astfel:- Clasa I este clasa descendenţilor în linie dreaptă şi cuprinde copiii (rude de

gradul I), nepoţii (rude de gradul al II-lea), strănepoţii (rude de gradul al III-lea) şi ceilalţi descendenţi, până la infinit;

~ Clasa a II -a (clasă mixtă) este clasa ascendenţilor privilegiaţi (reprezentaţi de părinţii defunctului, rude de gradul I) şi a colateralilor privilegiaţi (reprezentaţi de: fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea; nepoţii de frate/soră, rude de gradul al III-lea; strănepoţii de frate/soră, rude de gradul al IV-lea);

- Clasa a IlI-a este clasa ascendenţilor ordinari şi cuprinde bunicii, rude de gradul al Il-lea, străbunicii, rude de gradul al III-lea şi ceilalţi ascendenţi fără limită de grad;

- Clasa a IV-a este clasa colateralilor ordinari şi cuprinde unchii şi mătuşile defunctului, rude de gradul al III-lea, verii primari şi fraţii şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV-lea.

Potrivit principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori, rudele vin la moştenire în ordinea claselor cărora aparţin, indiferent de gradul de rudenie. Criteriul avut în vedere de acest principiu este cel al clasei de moştenitori şi nu al gradului de rudenie. Astfel, prima clasă de moştenitori le înlătură de la moştenire pe celelalte. Spre exemplu, strănepoţii defunctului, rude de gradul III, aparţinând primei clase de moştenitori, înlătură de la moştenire pe părinţii defunctului, rude de gradul I, aparţinând celei de-a doua clase de moştenitori. Clasa a II-a vine la moştenire numai în absenţa rudelor din prima clasă sau dacă acestea nu pot (fiind nedemne) sau nu vor (fiind renunţătoare) să culeagă moştenirea. Tot astfel, clasa a III-a de moştenitori vine la moştenire numai în lipsa rudelor din primele două clase, iar ultima clasă de moştenitori accede la moştenire numai dacă lipsesc moştenitorii din primele trei clase. Este posibilă venirea concomitentă la moştenire a două clase de moştenitori numai în ipoteza în care moştenitorii rezervatari (descendenţii şi părinţii) dintr-o clasă preferabilă sunt exheredaţi de defunct prin testament. Într-o asemenea ipoteză, moştenitorii rezervatari exheredaţi culeg numai rezerva succesorală, cotitatea disponibilă revenind (dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament) moştenitorilor din clasa subsecventă.

Spre exemplu, sunt dezmoşteniţi de defunct prin testament descendenţii săi. Aceştia vor culege numai rezerva legală, restul moştenirii împărţindu-se între

29

moştenitorii din clasa a II-a.

Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasa moştenitori, însă, în puterea legii, el vine la moştenire în concurs cu fiecare clasă, pe care nu o înlătură şi de care nu este înlăturat.

§3. Principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori

În cadrul clasei de moştenitori, aşa cum am arătat, rudele se află în grade diferite de rudenie cu defunctul. Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori, rudele în grad mai apropiat înlătură de la moştenire rudele în grad mai îndepărtat, deşi toate fac pane din aceeaşi clasă (proximior excludă remotiorem). Spre exemplu, fraţii defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţii şi strănepoţii de frate ai acestuia.

Acest principiu comportă două excepţii:

a) în cadrul clasei a II-a de moştenitori, părinţii defunctului, rude de gradul I, nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului şi pe descendenţii acestora, deşi sunt rude de gradul II-1V;

a) prin reprezentare succesorală.

§4. Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad

Rudele din aceeaşi clasă, care au acelaşi grad, culeg moştenirea în cote egale, împărţirea acesteia realizându-se pe capete. Spre exemplu, dacă la moştenirea defunctului vin cei doi copii ai săi, aceştia vor primi câte 1/2 din moştenire.

Acest principiu comportă două excepţii:

a) împărţirea pe tulpini, ce caracterizează reprezentarea succesorală;b) împărţirea pe linii, în cazul în care, la moştenire, vin atât fraţi buni (care au

aceeaşi mamă şi acelaşi tată), cât şi fraţi consangvini (numai de tată) sau uterini (numai de mamă).

In această situaţie, masa succesorală se împarte în dimidia maternis şi dimidia paternis , iar, la rândul lor, acestea se împart pe linii. Fraţii uterini vor culege cât o linie din dimidia maternis, fraţii consangvini vor culege câte o linie din dimidia paternis, iar fraţii buni vor culege. întrucât au privilegiul dublei legături, câte o linie atât din dimidia maternis, cât şi din dimidia paternis.

Întrucât principiul egalităţii operează numai cu privire la rudele aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori şi având acelaşi grad de rudenie cu defunctul, acesta nu este aplicabil în raporturile dintre părinţii defunctului, pe de o parte şi fraţii/surorile şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea, pe de altă parte. Deşi cele două categorii de moştenitori aparţin aceleiaşi clase de moştenitori, totuşi gradele lor de rudenie cu defunctul sunt diferite, astfel încât ei vor primi, în puterea legii, aşa cum vom arăta în capitolul următor, cote diferite.

Soţul supravieţuitor culege o cotă diferită, în funcţie de clasa de moştenitori, cu care vine în concurs.

§5. Reprezentarea succesorală

5.1. Noţiunea şi reglementarea legală a reprezentării succesoraleReglementată de dispoziţiile art. 664-668 C.civ.. reprezentarea este o ficţiune a

30

legii care are ca efect punerea unui moştenitor legal, de un grad mai îndepărtat (numit reprezentant), în locul, gradul şi dreptul ascendentului sau (numit reprezentat), decedat la data deschiderii succesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit, dacă n-ar fi încetat din viaţă.

Prin intermediul reprezentării succesorale, legiuitorul înlătură efecte injuste ale aplicării principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad, în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori.

Spre exemplu, operează reprezentarea în următoarea situaţie: defunc tul arc doi fii, dintre care unul este decedat la data deschiderii moştenirii, având la rându-i trei copii. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului de rudenie, ar trebui ca defunctul să fie moştenit numai de fiul în viaţă, rudă de gradul I, întrucât înlătură de la moştenire pe nepoţii din partea fiului predecedat, rude de gradul al II-lea. Dându-se valoare însă, reprezentării succesorale, această soluţie injustă este înlăturată, defunctul fiind moştenit de fiul în viaţă şi de cei trei nepoţi, din partea fiului predecedat. Nepoţii au calitatea de reprezentanţi, în timp ce fiul decedat al defunctului are calitatea de reprezentat. Nepoţii din partea fiului predecedat vor culege partea părintelui lor (împreună 1/2 din moştenire, adică 1/6 din moştenire, fiecare). Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni fiului în viaţă al defunctului. Aşadar, în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii nu se face în mod egal, pe capete (în exemplul nostru, 1/4 pentru fiecare moştenitor), ci pe tulpini, reprezentantul/ţii culegând partea ascendentului lor (1/2. împreună).

Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu reprezentarea din dreptul comun, de care o apropie numai denumirea.

5.2. Domeniul de aplicare a reprezentării succesoraleCodul civil admite reprezentarea numai în privinţa descendenţilor copiilor

defunctului şi descendenţilor din fraţi şi surori. Enumerarea acestor beneficiari are caracter limitativ, astfel încât nici o altă categoric de persoane nu poate invoca beneficiul reprezentării succesorale.

In concret, pot beneficia de reprezentarea succesorală următoarele categorii de moştenitori:

a) nepoţii, strănepoţii defunctului ş.a. până la infinit;b) nepoţii şi strănepoţii de frate/soră ai defunctului.

5.3. Condiţiile reprezentării succesoralePentru a opera reprezentarea, trebuie îndeplinite două condiţii în persoana celui

reprezentat şi una in persoana reprezentantului ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad, în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori.Spre exemplu, operează reprezentarea în următoarea situaţie: defunctul are doi

fii, dintre care unul este decedat la data deschiderii moştenirii, având la rându-i trei copii. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului de rudenie, ar trebui ca defunctul să fie moştenit numai de fiul în viaţă, radă de gradul I, întrucât înlătură de la moştenire pe nepoţii din partea fiului predecedat, rude de gradul al II-lea. Dându-se valoare însă, reprezentării succesorale, această soluţie injustă este înlăturată, defunctul fiind moştenit de fiul în viaţă şi de cei trei nepoţi, din partea fiului predecedat. Nepoţii au calitatea de reprezentanţi, în timp ce fiul decedat al defunctului arc calitatea de reprezentat. Nepoţii din partea fiului predecedat vor culege partea părintelui lor (împreună 1/2 din moştenire, adică 1/6 din moştenire, fiecare). Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni fiului în viaţă al defunctului. Aşadar, în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii nu se face în mod egal, pe capete (în exemplul nostru, 1/4 pentru fiecare moştenitor), ci pe tulpini, reprezentantul/ţii culegând partea ascendentului lor (1/2. împreună).

Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu reprezentarea din dreptul comun, de care o apropie numai denumirea.

31

a) reprezentatul să fie decedat, la data deschiderii moştenirii, întrucât art. 668 alin. (1) C.civ. prevede, în mod expres, că „Nu se reprezintă decât persoanele moarte".

În literatura de specialitate1 a fost formulată recomandarea ca această dispoziţie legală să fie interpretată în sens de predeces (mort mai înainte), altfel comorienţii şi codecedaţii neputând fi reprezentaţi. Dacă nu ar putea fi reprezentaţi comorienţii şi codecedaţii s-ar ajunge la o soluţie inechitabilă, inadmisibilă. Spre exemplu, într-un accident aviatic tatăl moare împreună cu unul dintre cei trei fii ai săi, din partea căruia avea doi nepoţi, fără a se putea stabili ordinea deceselor. Dacă nu s-ar admite aplicabilitatea reprezentării, în acest caz, tatăl ar fi moştenit numai de cei doi fii ai săi în viaţă, iar nepoţii din partea fiului, decedat în aceeaşi împrejurare şi (se presupune) în acelaşi timp. ar fi înlăturaţi de la moştenire, în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie. în faţa unei astfel de soluţii inechitabile, literatura de specialitate susţine unanim admisibilitatea reprezentării în cazul comorienţilor şi codecedaţilor.

Nu poate fi reprezentată însă persoana fizică declarată dispărută, întrucât subzistă. în ceea ce o priveşte, prezumţia relativă că se află în viaţă. Dacă însă, cu privire la persoana dispărută intervine o hotărâre judecătorească declarativi de moarte, ulterior deschiderii succesiunii, iar data indicată ca fiind data morţii este anterioară sau concomitentă momentului deschiderii succesiunii, aceasta poate fi reprezentată. Dimpotrivă, nu va opera reprezentarea dacă la data indicată în hotărârea judecătorească declarativă de moarte, ca fiind data morţii celui declarat dispărut, este ulterioară deschiderii succesiunii.

Menţionăm că reprezentarea nu poate opera per saltum sau omisso medio, adică sărind peste un grad intermediar. Spre exemplu, la data deschiderii succesiunii, se află în viaţă numai unul dintre cei doi fii ai defunctului. Din partea celui de-al doilea fiu al său, predecedat, de cujus are un nepot şi un strănepot. Dacă nepotul lui de cujus renunţă la moştenirea bunicului său, pe care ar putea să o culeagă prin reprezentare sau este nedemn faţă de această moştenire, astfel încât nu o poate culege prin reprezentare, strănepotul lui de cujus nu poate invoca beneficiul reprezentării, întrucât aceasta ar opera per saltum, adică ar sări peste locul nepotului renunţător sau nedemn.b) locul celui reprezentat să fie un loc util. Reprezentatul trebuie să lase reprezentanţilor săi un loc util. Dacă ar fi în viaţă, la data deschiderii succesiunii, reprezentatul ar putea culege moştenirea, întrucât ar avea vocaţie concretă şi nu ar fi nedemn. Singura condiţie pe care reprezentatul nu o îndeplineşte, dintre cele trei cerute de lege pentru a putea moşteni, este cea care priveşte capacitatea succesorală. Locul reprezentatului nu este util în următoarele situaţii: -reprezentaţul este nedemn; -reprezentatul nu are vocaţie concretă la moştenire; - reprezentatul, moştenitor nerezervatar este exheredat de către defunct prin testament.

Moştenitorul rezervatar, predecedat şi exheredat, poate fi reprezentat cât priveşte rezerva legală.

c) reprezentantul trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru a culege moştenirea lăsată de defunct.

Aşadar, reprezentantul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a) să aibă capacitate succesorală;b) să aibă vocaţie generală (nu concretă) proprie;c) să nu fie nedemn faţă de defunct;d) să nu fie renunţător la moştenirea în cauză;e) să nu fi fost exheredat.Reprezentantul trebuie să aibă el însuşi vocaţie generală proprie la moştenirea pe care o

culege prin reprezentare. Au vocaţie generală proprie, în această materie numai descendenţii copiilor defunctului, fără limită de grad şi descendenţii din fraţi şi surori, însă numai până la gradul al IV-lea inclusiv.

Adoptatul cu efecte depline .şi descendenţii acestuia pot avea calitatea de reprezentanţi ai adoptatorului, în timp ce adoptatul cu efecte restrânse (adoptat anterior

32

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997) şi descendenţii săi nu pot fi beneficiari ai acestei ficţiuni a legii, cât priveşte moştenirea adoptatorului.

Anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, sub imperiul Codului familiei, adopţia putea avea efecte depline sau restrânse. în cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul devenea rudă cu adoptatorul şi cu rudele acestuia, însă încetau raporturile de rudenie cu familia firească. în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul devenea rudă numai cu I adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia, însă păstra legăturile de rudenie cu familia firească. Legea nr. 87/1998 a consacrat sistemul unitar în materie de adopţie - adopţia cu efecte depline. însă, potrivit principiului constituţional al neretroactivităţii legii, adopţiile încuviinţate cu efecte restrânse nu s-au transformat în adopţii cu efecte depline, astfel încât este încă I necesar să ţinem seama, în materie succesorală, de felul adopţiei.

Adoptatul cu efecte restrânse, neputând avea calitatea de reprezentant al adoptatorului şi rudelor acestuia, poate beneficia, în schimb, de reprezentare cât priveşte moştenirea rudelor din familia firească. Dimpotrivă, adoptatul cu efecte depline, putând beneficia de reprezentarea rudelor din familia adoptatorului, nu poate reprezenta rudele din familia firească.

În cazul desfacerii adopţiei, raporturile de rudenie ale adoptatului cu adoptatorul şi cu rudele acestuia încetează numai pentru viitor, de la data hotărârii judecătoreşti. Tot din acest moment se restabilesc şi legăturile de rudenie ale adoptatului cu familia firească. Aşadar, vocaţia succesorală a adoptatului trebuie apreciată, în funcţie de data deschiderii moştenirii şi de data desfacerii adopţiei.

În schimb, nulitatea adopţiei produce efecte retroactive, considerându-se că niciodată legăturile de rudenie ale persoanelor implicate în I actul nul al adopţiei nu au fost modificate.

5.4. Modul cum operează reprezentarea succesoralăFiind îndeplinite cele trei condiţii analizate, reprezentarea operează, în temeiul

dispoziţiilor art. 665 alin. (2) C.civ.:a) în toate cazurile;b) la infinit;c) de drept şi imperativ.

c) reprezentarea operează de drept şi imperativ.Regulile reprezentării, fiind stabilite prin dispoziţiile imperative ale Codului

civil, în principiu, nu pot fi modificate, nici prin voinţa defunctului şi nici prin cea a beneficiarilor reprezentării.

Descendenţii-reprezentanţi pot influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire, caz în care împărţirea se va face pe capete şi nu pe tulpini. Spre exemplu, defunctul are patru copii, dintre care unul este predecedat, în locul său venind la moştenire, prin reprezentare, fiul acestuia. In termenul de opţiune succesorală, nepotul de fiu renunţă la moştenire, împărţirea făcându-se, astfel, în cote egale între cei trei fii ai defunctului în viaţă (1/3 fiecare).

De asemenea, defunctul, prin testament, cu condiţia respectării rezervei moştenitorilor rezervatari, poate influenţa efectele reprezentării, gratificându-i pe reprezentanţi cu cote egale şi nu inegale, cum ar fi rezultat din împărţirea pe tulpini, specifică reprezentării succesorale. Este necesar însă sa fie respectată rezerva succesorală a descendenţilor legatari. Spre exemplu, defunctul, care are doi copii predecedati, prin testament, dispune împărţirea moştenirii în cote egale şi nu pe tulpini între cei trei nepoţi ai săi, unul din partea celui mai mare fiu, iar doi din partea celuilalt fiu. Defunctul a influenţat astfel reprezentarea succesorală, însă, acest lucru a fost posibil întrucât a respectat rezerva succesorală a acestora (2/3 din moştenire dacă există 2 descendenţi, deci 1/3 pentru fiecare descendent). Dacă, însă, defunctul ar fi avut mai mulţi nepoţi şi ar fi dispus împărţirea moştenirii în cote egale, atunci ar fi adus atingere rezervei succesorale I a acestora, iar voinţa sa, exprimată în testament, nu ar mai fi produs efecte juridice. Oricum, nepoţii

33

defunctului ar fi cules rezerva legală.

5.5. Efectele reprezentării succesoralePotrivit art. 667 C.civ., „în toate cazurile în care reprezentarea este admisă,

partajul se face pe tulpină [,..]" împărţirea pe tulpini nu trebuie confundată cu împărţirea pe capete şi cu împărţirea pe linii. Regula este reprezentată de împărţirea pe capete în timp ce împărţirea pe linii şi împărţirea pe tulpini reprezintă excepţii. Împărţirea pe capete este aplicabilă în cazul moştenitorilor de acelaşi grad şi din aceeaşi clasă. Un exemplu de împărţite pe capete ar fi următorul: defunctului are patru copii, toţi în viaţă şi zece nepoţi de fii. Moştenirea se împarte, în mod egal, între cei patru copii, întrucât fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori şi se află în acelaşi grad de rudenie cu defunctul.

Împărţirea pe linii se întâlneşte, aşa cum am arătat, în cazul în care. la moştenirea defunctului, vin fraţii acestuia: buni, uterini şi consangvini.

Împărţirea pe tulpini este specifică reprezentării. în temeiul legii, reprezentanţii, indiferent de numărul lor, vor culege doar partea ce ar fi revenit reprezentatului, dacă ar fi fost în viaţă, la data deschiderii moştenirii. Astfel, dacă defunctul are trei copii, însă unul este predecedat la data deschiderii succesiunii, având la rându-i cinci copii, moştenirea va fi împărţită în trei părţi, fiii în viaţă vor lua câte o parte (1/3), iar cei cinci nepoţi, din partea fiului decedat, vor culege cea de-a treia parte (1/15). Deci reprezentanţii au cules partea din moştenire, ce ar fi revenit reprezentatului, dacă ar fi fost în viaţă.Tot pe tulpini se împarte moştenirea şi în ipoteza în care există mai mulţi

reprezentaţi. Spre exemplu, defunctul are doi copii predecedaţi şi unul în viaţă. Cel dintâi fiu predecedat al defunctului are trei copii, iar cel de-al doilea copil predecedat are un singur copil. Nepoţii din partea fiilor predecedaţi. vor veni la moştenire prin reprezentare, alături de fiul în viaţă al defunctului (unchiul lor). Moştenirea va fi împărţită în trei tulpini (1/3). Nepoţii defunctului din partea fiului predecedat nu vor lua cote egale, ci vor culege tulpina tatălui lor. Astfel: cei trei nepoţi din partea fiului celui mare vor culege împreună 1/3, din moştenire, adică câte 1/9 fiecare; nepotul din partea celui de-al doilea fiu predecedat al defunctului va culege 1/3 din moştenire; fiul în viaţă al defunctului va culege 1/3 din moştenire.

De asemenea, moştenirea se împarte pe tulpini, în cazul în care tulpina a produs mai multe ramuri. Vom completa exemplul precedent cu încă un element, care să ne permită să explicăm această ipoteză. Astfel, unul dintre nepoţii defunctului din partea celui mai mare fiu predecedat nu se află nici el în viaţă la data deschiderii moştenirii. Din partea acestuia, defunctul are cinci strănepoţi. Aceştia vor culege împreună partea ascendentului lor (1/9). Aşadar, fiecare strănepot de fiu al defunctului va primi 1/45 din moştenire. Reprezentanţii dobândesc prin culegerea moştenirii nu numai drepturi, ci şi obligaţii. Deşi regulile reprezentării sunt stabilite prin normele imperative ale Codului civil, reprezentantul nu este obligat a accepta sub beneficiu de inventar, respectiv de a o repudia. De asemenea, în caz de pluralitate de reprezentanţi, fiecare dintre aceştia are cele trei posibilităţi de opţiune succesorală.

5.6.Reprezentarea succesorală potrivit Legii nr. 18/1991 1, Legii nr. 112/19952 şi Legii nr. 10/20013

Reprezentarea succesorală este permisă şi de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, care dispun în sensul că, dacă fostul proprietar al terenului nu este în viaţă, pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, beneficiază de prevederile legii „moştenitorii lui, în condiţiile legii". Aşadar, descendenţii copiilor fostului proprietar decedat sau după caz, descendenţii fraţilor şi surorilor acestuia pot veni la moştenire în locul părintelui lor, care a decedat mai înaintea fostului proprietar al terenului. Ca şi dreptul comun, Legea fondului funciar permite reprezentarea comorienţilor şi codecedaţilor, precum şi retransmiterea moştenirii.

34

Asemănător reglementează problema reprezentării şi a retransmiterii Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/20014.

5.7. Reprezentarea succesorală şi retransmiterea succesoralăReprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu retransmiterea succesorală,

cu care se aseamănă.În cazul reprezentării, reprezentatul este decedat la data deschiderii moştenirii,

întrucât Codul civil dispune imperativ că numai persoanele moarte pot fi reprezentate.

In cazul retransmiterii însă, moştenitorul supravieţuieşte un interval scurt de timp după deschiderea moştenirii, dobândind astfel cota sa parte de la defunct. Este necesar ca moştenitorul să fi acceptat moştenirea deschisă, tacit sau expres, în termenul de opţiune succesorală (care s-a împlinit). Sarcina acestei dovezi revine moştenitorilor care pretind drepturi succesorale prin retransmitere. Dacă, însă, termenul de opţiune succesorală nu a expirat, drepturile succesorale ale moştenitorului se retransmit câtre propriii săi succesori, chiar dacă acesta nu a făcut acte de acceptare tacită a moştenirii, dar nici nu a repudiat-o.

Cât priveşte capacitatea succesorală, cei care pretind dobândirea unor drepturi succesorale prin retransmitere trebuie să realizeze, de asemenea, o dublă dovadă: cea privind capacitatea succesorală a transmiţătorului Ia data deschiderii primei succesiuni şi cea privind propria lor capacitate succesorală la data deschiderii celei de-a doua succesiuni (fiind în viaţă la data deschiderii celei de-a doua succesiuni, succesibilul a fost în viaţă şi la data deschiderii primei succesiuni).

Numai în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii se face pe tulpini, în cazul retransmiterii făcându-se pe capete.

Un caz de retransmitere a moştenirii este următorul: defunctul are trei copii, toţi în viaţă la data deschiderii moştenirii. Din partea fiecăruia dintre aceştia, defunctul are câte doi nepoţi. La scurt timp de Ia data deschiderii moştenirii lui de cujus, cel mai mare dintre fiii acestuia decedează, nu mai înainte însă de a fi acceptat moştenirea tatălui sau. In aceasta ipoteză, se întâlnesc două moşteniri succesive: cea a lui de cujus, culeasă de cei trei fii ai acestuia în viaţă (fiecare dintre aceştia culegând o cotă de 1/3) şi cea a celui mai mare dintre fiii acestuia, a cărei masă succesorală cuprinde şi cota de 1/3 din moştenirea lui de cujus. Cei doi nepoţi din partea fiului, ulterior decedat, vor primi din moştenirea bunicului lor. prin retransmitere, o cotă de 1/6.

Reprezentarea succesorală operează numai în cazul moştenirii legale, spre deosebire de retransmitere care poate opera, în egală măsură şi în cazul moştenirii testamentare.

35

Capitolul II

Dreptul rudelor defunctului la moştenire

§1. Clasa I de moştenitori legali

Fac parte din clasa I, potrivit dispoziţiilor art. 669 C.civ., moştenitori copiii defunctului şi urmaşii acestora, fără limită de grad şi fără să prezinte importanţă sexul sau căsătoria din care au rezultat. Nu prezintă nici un efect juridic, în privinţa vocaţiei succesorale a copiilor, anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei părinţilor. Copiii rezultaţi din căsătorii diferite vor moşteni împreuna numai pe părintele lor comun.

Mai mult, aparţin acestei clase şi copiii rezultaţi din afara căsătoriei, dacă filiaţia a fost stabilită, întrucât aceştia au fost asimilaţi de lege copiilor rezultaţi din căsătorie. In ipoteza în care prezumtivul tată al copilului moare în timpul procesului de stabilire a paternităţii, ulterior stabilindu-se printr-o hotărâre judecătorească filiaţia faţă de acesta, copilul rezultat din afara căsătoriei are, retroactiv, de la momentul concepţiei, vocaţie la moştenirea tatălui său şi a rudelor acestuia.

Fac parte din această clasă de moştenitori şi copiii adoptaţi. In cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul are vocaţie concretă la moştenirea părinţilor adoptatori şi a rudelor acestora, însă nu vine la moştenirea părinţilor fireşti şi a rudelor din familia firească, întrucât, prin efectul acestui tip de adopţie, s-au stabilit raporturi de rudenie cu adoptatorul şi rudele acestuia şi au încetat relaţiile de rudenie cu familia firească.

In cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul arc vocaţie concretă la moştenirea părinţilor adoptatori, nu şi a rudelor acestora şi, în acelaşi timp, moşteneşte şi pe părinţii fireşti şi rudele acestora, întrucât, prin efectul acestui tip de adopţie, s-au stabilit raporturi de rudenie numai între adoptator şi adoptat şi s-au menţinut cele cu familia firească.

Cu privire la vocaţia succesorală a copilului adoptat, pot fi identificate următoarele ipoteze:

A.moştenirea este lăsată de adoptator, caz în care adoptatul şi descendenţii săi pot veni la moştenire, indiferent de felul adopţiei;

B.moştenirea este lăsată de o rudă a adoptatorului, caz în care adoptatul şi descendenţii săi pot veni la moştenire numai dacă adopţia a fost cu efecte depline;

C.moştenirea este lăsată de o rudă firească a adoptatului, caz în care adoptatul şi descendenţii săi pot veni la moştenire numai dacă adopţia a fost cu efecte restrânse.

Daca adopţia a fost realizată cu scopul de a crea adoptatului vocaţie succesorală la moştenirea adoptatorului, adopţia este lovită de nulitate. Vocaţia succesorală la moştenirea adoptatorului trebuie să fie efectul

36

adopţiei şi nu cauza acesteia .În concluzie, fac parte din clasa a I-a de moştenitori legali:a)copiii din căsătorie şi urmaşii acestora;b) copiii din afara căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii;c)copiii adoptaţi de către defunct.Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din

clasele subsecvente (II,III şi IV).

1.2. Împărţirea moşteniriiPotrivit art. 669 C.civ., moştenirea se împarte în mod egal (per capita) „când se

găsesc toţi în gradul dintâi şi sunt chemaţi după propriul lor drept”33. Acest text trebuie interpretat în sensul că beneficiază de împărţirea pe capete nu numai copiii, rude de gradul I, ci şi ceilalţi descendenţi ai defunctului până la infinit, când vin la moştenire în nume propriu. Un astfel de caz poate fi următorul: defunctul are trei copii şi doi nepoţi, din partea celui mai mare dintre copii. în termenul de opţiune succesorală, cei trei copii ai defunctului renunţă la moştenire, astfel încât nepoţii vor culege moştenirea. în ipoteza în care o acceptă, în nume propriu şi în mc egal (1/2).

Dacă descendenţii defunctului din gradele subsecvente vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea acesteia se va face pe tulpini. Dacă la moştenire, alături de descendenţi, vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, atunci se va stabili, cu prioritate, cota acestuia, iar restul se va împărţi descendenţilor, după regulile mai sus arătate.

1.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilorDreptul la moştenire al descendenţilor prezintă următoarele caractere juridice:- descendenţii pot veni la moştenire, atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare;- descendenţii sunt moştenitori rezervatari;Aceştia beneficiază, potrivit legii, de o parte din moştenire, numită rezervă

succesorală, chiar împotriva voinţei defunctului, exprimată prin testament. în consecinţă, dacă defunctul dispune de patrimoniul său, prin liberalităţi inter vivos sau mortis causa, aducând atingere rezervei succesorale a descendenţilor, acestea vor fi supuse reducţiunii.

- descendenţii sunt moştenitori sezinari, putând intra în posesia moştenirii, chiar mai înainte de eliberarea certificatului de moştenitor;

- descendenţii sunt obligaţi la raportul (la readucerea la masa succesorală) donaţiilor primite de la defunct, fără scutire de raport.

§2. Clasa a II-a de moştenitori legali

Potrivit dispoziţiilor art. 670-671 C.civ., fac parte din această clasă de moştenitori ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralii privilegiaţi (fraţii/surorile defunctului şi descendenţii acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv). Aşadar, clasa a doua de moştenitori legali este o clasă care , cuprinde rude pe linii diferite şi de grade diferite. Astfel, părinţii defunctului (ascendenţii privilegiaţi) sunt rude în linie dreaptă, ascendentă, de gradul I, iar fraţii/surorile defunctului şi descendenţii acestora sunt rude în linie colaterală, de gradele II-IV. Moştenitorii din această clasă vin la moştenire numai dacă:

a) defunctul nu are descendenţi;b) defunctul are descendenţi, însă aceştia au renunţat la moştenire;

c)defunctul are descendenţi, însă aceştia sunt nedemni de a moşteni;d) defunctul are descendenţi, însă aceştia au fost exheredaţi, prin urmare

culegând numai rezerva legală, restul revenindu-le moştenitorilor din clasa a II-a.Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din

33 Fr. Deak , op.cit.p. 40.37

clasele subsecvente (III şi IV).

2.1. Ascendenţii privilegiaţi

2.1.1. NoţiuneAceştia se numesc privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi

ascendenţi ai defunctului — bunici, străbunici, până la infinit.Sunt ascendenţi privilegiaţi, tatăl şi mama defunctului din căsătorie, din afara

căsătoriei sau din adopţie.Deşi nu există în legislaţia noastră nici o dispoziţie expresă a legii, care sâ acorde

vocaţie succesorală tatălui din afara căsătoriei (numai indirect, art. 106 C.fam.34), totuşi, în prezentt nimeni nu-i contestă acestuia dreptul de a veni la moştenirea copilului său". Dacă însă filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită prin recunoaştere şi se dovedeşte că unicul scop al acesteia a fost crearea vocaţiei tatălui Ia moştenirea copilului sau, ţ atunci recunoaşterea este lovită de nulitate.

Părinţii au vocaţie la moştenirea copilului său. chiar în ipoteza anulării I sau declarării nule a căsătoriei acestora, indiferent că au fost de bună sau de rea-credinţă. Nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive. în relaţiile dintre copii şi părinţi.

În cazul adopţiei cu efecte depline, au vocaţie la moştenirea adoptatului numai părinţii adoptatori, nu şi părinţii fireşti. Dacă însă, unul dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul celuilalt soţ, legăturile de rudenie dintre copil şi părintele său firesc se menţin, acesta din urmă păstrând vocaţia succesorală. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, au vocaţie la moştenirea adoptatului atât părinţii adoptatori, cât şi părinţii fireşti1.

2.1.2. împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi între aceştia şi colateralii privilegiaţiAscendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire singuri, dacă de cujus nu are

fraţi, surori sau descendenţi ai acestora sau pot veni la moştenire împreună cu aceştia din urmă. în cazul clasei a Ii-a de moştenitori, întâlnim o excepţie de la principiul proximităţii gradului de rudenie. Astfel, deşi ascendenţii privilegiaţi sunt rude de gradul I, nu înlătură de la moştenire pe colateralii privilegiaţi, rude de gradul II-IV.

Întinderea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi diferă, după cum aceştia vin singuri la moştenire sau împreună cu colateralii privilegiaţi.

A. Dacă la moştenire vin numai părinţii, moştenirea se împarte întreaceştia, în mod egal, pe capete. Dacă la moştenire vin, alături deadoptatori şi părinţii fireşti ai defunctului, aceştia din urmă vor primi ocotă egală cu a celor dintâi. Astfel, la moştenirea adoptatului cu efecterestrânse pot veni 2, 3 sau 4 ascendenţi privilegiaţi.

B.Dacă alături de ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire şicolateralii privilegiaţi, moştenirea se va împărţi astfel:

a) dacă există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire, restulde 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi (art. 673 C.civ.);

b) dacă există doi părinţi, aceştia vor primi 1/2 din moştenire, restul de1/2 revenind colateralilor privilegiaţi (art. 671 C.civ.);

c) dacă la moştenire vin, alături de adoptatori, şi părinţii fireşti ai adoptatului cu efecte restrânse, concursul dintre aceştia vizează numai cota ascendenţilor

34 Art. 106 C.fam. prevede că „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere", fără a distinge între filiaţia din căsătorie şi filiaţia din afara căsătoriei.

38

de 1/2, neafectând cota colateralilor privilegiaţi. Părinţii, indiferent de numărul lor, vor împărţi în mod egal cota de 1/2 din moştenire.

Dacă defunctul are soţ supravieţuitor, se va stabili cu prioritate cota I acestuia, restul revenind ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi în cotele menţionate.

2.1.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi

Dreptul la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere juridice:

- nu beneficiază de reprezentare, putând culege moştenirea numai în nume propriu;

- sunt moştenitori rezervatari;- sunt moştenitori sezinari, fiind rude în linie directă cu defunctul;- nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct.

2.2. Colateralii privilegiaţi Aceştia sunt denumiţi privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi

colaterali, numiţi ordinari (unchi, mătuşi. veri primari, fraţi şi surori ai bunicilor defunctului).

Sunt colaterali privilegiaţi ai defunctului următoarele categorii de rude:a)fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea;b) copiii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al III-lea;c)nepoţii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al IV-lea.

Fac parte din această clasă de moştenitori atât fraţii rezultaţi din căsătorie (fraţii buni), cât şi fraţii din afara căsătoriei (fraţii uterini, care I au aceeaşi mamă şi taţi diferiţi, respectiv fraţii consangvini sau cosangvini care au acelaşi tata şi mame diferite) sau rezultaţi din adopţie.

Numai fraţii rezultaţi din adopţia cu efecte depline au vocaţie la moştenire, întrucât numai în această situaţie se stabilesc raporturi de rudeniei atât cu adoptatorul, cât şi cu rudele acestuia. Spre exemplu, părinţii a mm copii rezultaţi din căsătorie au adoptat cu efecte restrânse un al patrulea! copil. Unul dintre copiii fireşti ai soţilor adoptatori moare. La moştenirea acestuia, alături de părinţi, vin numai fraţii fireşti, nu şi fratele adoptaţi întrucât, prin adopţia cu efecte restrânse, acesta a devenit ruda numai cui adoptatorii nu şi cu copiii fireşti ai acestora. Similar, ducă ar muri adoptatul cu efecte restrânse, la moştenirea acestuia ar avea vocaţie numai părinţii fireşti şi adoptatorii, nu şi cei trei copii ai adoptatorilor.

În schimb însă, adoptatul cu efecte restrânse va putea moşteni pe fraţii săi fireşti, respectiv va putea fi moştenit de către aceştia.

Aceste reguli sunt întocmai aplicabile şi în cazul descendenţilor din fraţi/surori, când adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de fratele/sora defunctului sau de copilul acestuia/ei. Spre exemplu, defunctul are nepoţi de frate adoptaţi cu efecte restrânse. Aceştia nu au vocaţie la moştenirea defunctului, cu care nu s-au stabilit relaţii de rudenie, prin adopţia cu efecte restrânse,

In practică, poate fi întâlnită ipoteza în care adoptatorul a adoptat mai mulţi copii. Vocaţia acestora la moştenire este diferită, în funcţie de felul adopţiei.

Astfel:a} dacă toate adopţiile au fost făcute cu efecte depline, fraţii adoptaţi vor

avea vocaţie reciprocă la moştenire, întrucât prin efectul adopţiei au devenit rude;

b) dacă toate adopţiile au fost cu efecte restrânse, fraţii adoptaţi nu se vor

39

putea moşteni, întrucât nu au devenit rude. Prin excepţie însă, se vor putea moşteni, deşi au fost adoptaţi cu efecte restrânse, fraţii fireşti;

c) dacă adopţiile sunt diferite, din punctul de vedere al efectelor produse, adoptaţii nu se moştenesc35.

Similar, poate fi imaginată şi situaţia în care părinţii fireşti ai adopta tului adoptă, la rândul lor, alţi copii. Copilul firesc va putea moşteni numai pe adoptaţii cu efecte depline.

2.2.2. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi şi între aceştia şi ascendenţii privilegiaţi

Întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi este influenţată de faptul dacă aceştia vin singuri la moştenire sau în concurs cu ascendenţii privilegiaţi.

Astfel:

a) dacă la moştenire vin numai colateralii privilegiaţi, aceştia o vor culege în totalitate, potrivit principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad. Trebuie precizat însă că, fraţii/surorile defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţii, respectiv strănepoţii de frate/soră.

b) dacă colateralii privilegiaţi vin la masa succesorală, în concurs cu un singur ascendent privilegiat, aceştia vor culege o cotă de 3/4 din moştenire;

c) dacă colateralii privilegiaţi vin la masa succesorală, în concurs cu doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi, aceştia vor culege o cotă de ½ din moştenire.

Dacă, în concurs cu clasa a II-a de moştenitori, vine la moştenire soţul supravieţuitor al defunctului, se va determina, mai întâi, cota acestuia şi restul va reveni rudelor din această clasă, potrivit regulilor menţionate.

În toate cazurile, partea din moştenire ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte, în mod egal, între moştenitorii de acelaşi grad. Această regulă comportă, însă, două excepţii:

a) dacă descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se va face pe tulpini;

b)dacă la moştenirea defunctului vin atât fraţi buni, cât şi fraţi uterini sau consangvini, împărţirea se va face pe linii (art, 674 C.civ.).

Fraţii buni sunt cei care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată, indiferentei ei sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afaraB căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline, făcută de ambii soţi.

Fraţii uterini sunt cei care au aceeaşi mamă. indiferent că sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de mamă.

Fraţii consagvini sunt acei fraţi care au acelaşi tată, indiferent că sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de tată.

În acest caz, cota ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte în două linii egale - dimidia maternis şi dimidia paternis. Linia maternă se val împărţi între fraţii uterini, iar linia paternă între fraţii consangvini. Fraţii buni vor culege câte o linie atât din dimidia tnaîernis, cât şi din dimidia paternis, întrucât ei beneficiază de privilegiul dublei legături.

Împărţirea pe linii se impune a fi aplicată, alături de împărţirea tulpini. în cazul reprezentării fraţilor/surorilor defunctului, buni, sau consangvini. De

35 A se vedea, pentru motivarea soluţiei, D, Macovei, op. cit., p. 47. In literatura de specialitate, a fost formulată şi o soluţie contrară, Ia care nu achiesăm tjHfi, Potrivit acesteia, adoptaţii cu efecte depline au vocaţie la moştenirea adoptaţilor cu efecte restrânse, întrucât cei dintâi devin rude cu rudeie adoptatorului, inclusiv cu adoptaţii cu efecte restrânse ai acestora. A se vedea, în acest sens, U. Eiescu, op. cit., p. 124.

40

asemenea, se impune a opera împărţirea pe linii şi cazul în care la moştenirea defunctului vin numai nepoţii sau strănepot de frate/soră (bun, uterin sau consangvin), în nume propriu. Acest fapt devine posibil dacă fraţii defunctului în mai multe linii sunt renunţători sau nedemni de a moşteni.

Pentru a opera împărţirea pe linii, este necesar ca fraţii/surorile defunctului să fie în linii diferite, neprezentând importanţă faptul că descendenţii acestora provin sau nu din căsătorii diferite sau că, la data deschiderii moştenirii, defunctul are sau nu ascendenţi privilegiaţi şi/sau soţ supravieţuitor.

Dacă însă, defunctul are fraţi numai dintr-o linie, aceştia vor culege întreaga cotă a colateralilor privilegiaţi.

Constituie un exemplu de împărţire pe linii următorul: defunctul are, la data deschiderii moştenirii, 2 părinţi (fireşti) şi 6 fraţi (2 fraţi uterini, 3 fraţi consangvini şi un frate bun). Moştenirea acestuia se va împărţi astfel: părinţii vor culege 1/2 din moştenire; restul de 1/2, constituind cota colateralilor privilegiaţi, se va împărţi în două părţi egale (1/4 fiecare), întrucât defunctul are fraţii pe mai multe linii; dimidia maîernis va fi împărţită în trei linii egale (1/12 fiecare), întrucât defunctul are doi fraţi de mamă şi un frate bun; dimidia paiernis va fi împărţită în patru linii egale (J/16 fiecare), întrucât defunctul are trei fraţi de tată şi un frate bun; fratele bun a cules două linii, una din partea mamei (1/12) şi una din partea tatălui (1/16) întrucât are o dublă legătură cu defunctul.

Remarcăm astfel că principiul egalităţii între rudele de grad egal se aplică numai în interiorul liniilor. Putem completa exemplul ales, cu un alt element, pentru a arăta cum operează reprezentarea, în privinţa fraţilor de pe linii diferite. Astfel, presupunem că unul dintre fraţii de mamă ai defunctului şi unul dintre fraţii de tata ai acestuia sunt decedaţi, la data deschiderii succesiunii. Din partea fratelui uterin predecedat, defunctul are trei nepoţi, iar din partea celui consangvin are doi nepoţi. Nepoţii, reprezentându-i pe ascendenţii lor, vor culege partea acestora din moştenire astfel:cei trei nepoţi de frate uterin vor culege împreună cota de 1/12, revenindu-i fiecăruia o cotă de 1/36;cei doi nepoţi de frate consangvin vor culege împreună cota de 1/16, revenindu-i fiecăruia o cota de 1/32.

2.2.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi

Dreptul la moştenire al colateralilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere juridice;

-pot culege moştenirea atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare;-nu sunt moştenitori rezervatari;-nu sunt moştenitori sezinari;-nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

41

§3. Clasa a III-a de moştenitori legali

3.1. NoţiuneClasa a 111-a de moştenitori legali este clasa ascendenţilor ordinari. Aceştia sunt

denumiţi astfel, întrucât sunt înlăturaţi de la moştenire de ascendenţii privilegiaţi. Fac parte din această clasă de moştenitori bunicii străbunicii etc. ai defunctului, fără limită de grad şi indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau sunt rezultaţi din adopţie.

Moştenirea adoptatului cu efecte depline va fi culeasă de ascendenţii ordinari ai adoptatorului, spre deosebire de moştenirea adoptatului cu efecte restrânse care va fi culeasă de ascendenţii ordinari ai acestuia din familia firească.

Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire în următoarele situaţii:a)lipsesc moştenitorii din primele două clase;b) moştenitorii din primele două clase sunt renunţători;c)moştenitorii din primele două clase sunt nedemni;d)în afară de ascendenţi ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi, pe care i-a

dezmoştenit, însă. Prin exheredare, colateralii privilegiaţi, nefiind moştenitori rezervatari, sunt înlăturaţi de la moştenire;

e)defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi), însă aceştia au fost dezmoşteniţi. Prin urmare, moştenitorii rezervatari exheredaţi vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le ascendenţilor ordinari.

Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din ultima clasă.

3.2. Împărţirea moşteniriiAscendenţii ordinari culeg moştenirea numai în lipsa rudelor din clasa îşi a II-a.

Ei vin la moştenire, în ordinea gradelor de rudenie, mai întâi bunicii, rude de gradul al II-lea, apoi străbunicii, rude de gradul al VI-lea şi apoi ceilalţi ascendenţi, în ordinea gradelor, la infinit. Ei vor culege moştenirea, în cote egale, împărţirea acesteia făcându-se pe capete.

Dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se va stabili cota ce revine acestuia şi apoi, restul se va împărţi, în mod egal, ascendenţilor preferabili în grad.

3.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari

Dreptul la moştenire al ascendenţilor ordinai! prezintă următoarele caractere juridice:

- ascendenţii ordinari nu pot veni la moştenire prin reprezentare;- ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la

moştenire prin exheredare;- ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari, întrucât sunt rude în linie directă

cu defunctul, având astfel de drept posesia moştenirii, independent de realizarea vreunei formalităţi;

- ascendenţii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.

§4. Clasa a IV-a de moştenitori legali

Clasa a IV-a de moştenitori este clasa colateralilor ordinari. Fac parte din această clasă, potrivit dispoziţiilor art. 675 C.civ., rudele colaterale care nu sunt fraţi, surori sau descendenţi ai acestora.

În concluzie, fac parte din clasa a IV-a de moştenitori următoarele categorii de rude:42

a) unchii şi mătuşile, rude de gradul al III-lea;b) verii primari, rude de gradul al lV-lea;c) fraţii şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV-lea.Radele colaterale ce fac parte din aceasta clasă pot fi din căsătorie, din afara acesteia sau

rezultate din adopţie.În cazul adopţiei cu efecte depline, vin la moştenire colateralii ordinari din familia

adoptatoare, în timp ce în cazul adopţiei cu efecte restrânse, vin la moştenirea defunctului numai colateralii ordinari, din familia firească.

Colateralii ordinari pot accede la moştenire, în următoarele situaţii:a)lipsesc moştenitorii din primele trei clase;b) moştenitorii din primele trei clase sunt renunţători;c)moştenitorii din primele trei clase sunt nedemni;d) în afară de colaterali ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi şi ascendenţi

ordinari, pe care i-a dezmoştenit, însă. Prin exheredare, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari, nefiind moştenitori rezervatari,sunt înlăturaţi de la moştenire;

e)defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi), însă aceştia au fost dezmoşteniţi. în consecinţa, moştenitorii rezervatari exheredaţi vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le colateralilor ordinari.

4.2.împărţirea moşteniriiColateralii ordinari vin la moştenire în lipsa rudelor din celelalte clase de moştenitori.

Colateralii ordinari în grad preferabil - unchii şi mătuşite defunctului vor înlătura de la moştenire pe colateralii ordinari în grad subsecvent - verii primari şi fraţii/surorile bunicilor defunctului. Colateralii de acelaşi grad vor culege moştenirea în cote egale. întrucât împărţirea se face pe capete.

În caz de concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, se va determina cu prioritate cota acestuia, restul revenind, în mod egal, colateralii ordinari.

4.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari

Dreptul la moştenire al colateralilor ordinari prezintă următoarele» caractere juridice:- nu beneficiază de reprezentare;- nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la moştenire de către defunct

prin exheredare;- nu suin moştenitori sezinari, având nevoie de certificatul de moştenitor pentru a

intra în posesia bunurilor succesorale;- nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.

43

Capitolul III

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului

§1. Consideraţii generale privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului1.1. Reglementarea legală a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate de Legea m. 319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, ale cărei dispoziţii au abrogat implicit pe cele inechitabile ale Codului civil.

Codul civil, prin dispoziţiile sale, crea o situaţie defavorabilă soţului supravieţuitor, permiţându-i să culeagă moştenirea numai după ultimul colateral de gradul al XII-lea. Ulterior, au fost atenuate. Însă insuficient, aceste exigenţe, prin dispoziţiile Legii din 1921 asupra impozitului progresiv pe succesiuni, care permiteau soţului supravieţuitor să culeagă moştenirea, după ultimul colateral de gradul al lV-lea. Beneficia de un regim juridic „privilegiat" văduva săracă, căreia îi revenea, în concurs cu descendenţii, o cotă-partc în uzufruct, iar în concurs cu celelalte rude ale defunctului îi revenea, în proprietate, 1/4 din moştenirea soţului defunct.

Legea nr. 319/1944 înlătură aceste exigenţe şi instituie, cât priveşte drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, un regim juridic evident favorabil, recunoscându-i acestuia un drept Ia moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori şi unele drepturi succesorale accesorii.

1.2. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru al putea moşteniPentru a-1 putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:a)să aibă capacitate succesorală, adică să fie în viaţă la data deschiderii

moştenirii defunctului;a)să nu fie nedemn faţă de defunct;

b) să aibă calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii.

Aşadar, soţul supravieţuitor, pentru a putea veni la moştenirea SOŢULUI defunct, trebuie să îndeplinească condiţiile generale cerute de lege a putea moşteni

44

(să aibă capacitate succesorală şi să nu fie nedemn faţă de defunct) şi o condiţie specială (să aibă calitatea de soţ, la data deschiderii succesiunii), în locul rudeniei cu defunctul.

Pentru a veni la moştenire în concurs cu rudele defunctului supravieţuitor trebuie să aibă, la data deschiderii moştenirii lui calitatea de soţ. Nu prezintă importanţă durata căsătoriei cu defunctul starea materială sau sexul soţului supravieţuitor, existenţa copiilor din căsătorie sau faptul că soţii, la data deschiderii moştenirii, convieţuiau sau erau despărţiţi în fapt36, Dimpotrivă, nu beneficiază de dispoziţii legale privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor concubinii defunctului, indiferent cât de durabilă ar fi fost convieţuirea acestora.

Nu putem vorbi de căsătorie şi, implicit de calitatea de soţ, în toatele cazuri:a)căsătoria este desfăcută prin divorţ;b) căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi;c)căsătoria este declarată nulă sau este anulată.

O persoană păstrează calitatea de soţ până la data la care hotărârea; divorţ prin care se desface căsătoria rămâne irevocabilă37. Aşadar, dacă la data deschiderii moştenirii, procesul de divorţ era în curs, sau divorţul se pronunţase, însă hotărârea judecătorească nu rămăsese irevocabilă, soţul supravieţuitor se poate prevala de calitatea de moştenitor al soţului defunct. In acest caz, căsătoria nu este desfăcuta prin divorţ, ci încetează prin moartea unuia dintre soţi. Soţul (de bună-credinţă) recăsătorit al celui declarat judecătoreşte mort nu mai poate veni la moştenirea primul soţ, în ipoteza reapariţiei acestuia şi a anulării hotărârii declarative de moarte. într-un asemenea caz, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua, iar soţul celui declarat judecătoreşte mort şi reapărut îl poate moşteni numai pe cel de-al doilea soţ. Dimpotrivă, dacă soţul celui declarat judecătoreşte mort este de rea-credinţă, cunoscând faptul că soţul său este în viaţă, prin recăsătorire, săvârşeşte infracţiunea de bigamie, cea de-a doua căsătorie încheiată fiind nulă, menţinându-se cea dintâi.

Calitatea de soţ se pierde şi ca urmare a desfiinţării retroactive a căsătoriei, prin efectul constatării de către instanţa de judecată a nulităţii absolute, respectiv a pronunţării nulităţii relative, chiar dacă moartea unuia dintre soţi a intervenit mai înainte de hotărârea judecătorească. în această situaţie, nu se poate pune problema unor drepturi succesorale ale soţului supravieţuitor, din căsătoria declarată nulă sau anulată.

În mod excepţional însă, în temeiul art. 23 C.fam., „soţul care a fost de bună-credinţă, la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitiva situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă". Suntem, într-o asemenea ipoteză, în prezenţa instituţiei căsătoriei putative. Aşadar, dacă decesul muia dintre soţi intervine mai înainte ca hotărârea de declarare sau de pronunţare a nulităţii căsătoriei să rămână definitivă, soţul supravieţuitor va putea veni la moştenirea soţului defunct numai dacă a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, necunoscând cauza de nulitatea a acesteia. Soţul de bună-credinţă în cazul căsătoriei putative păstrează calitatea de soţ până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei. Dimpotrivă, dacă decesul unuia dintre soţi a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, soţul supravieţuitor nu va 36 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 131; Fr. Deak, op. cit., p. 112.37 Faţă de soţi, desfacerea căsătoriei produce efecte de ia data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. Faţă de terţi însă, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) C.fam., de la data cândmenţiune despre hotărârea de divorţ, pe marginea actului de căsătorie sau la data când aceştia au cunoscut despre divorţ pe orice altă cale. în consecinţei un terţ de bună-credinţă (care nu a avut cunoştinţă de divorţ) a contractat (a cumpărat un bun) cu „soţul supravieţuitor", după rămânerea irevocabilă hotărârii de divorţ, dar mai înainte de efectuarea menţiunii despre hotărârea de divorţ, pe marginea actului e căsătorie, acesta se poate prevala de inopozabilitatea efectelor patrimoniale ale divorţului. Fr. Deak, op. cit. p. 113.

45

putea veni la moştenirea defunctului, indiferent că a fost sau nu de bună-credinţă, pierzând retroactiv, prin efectul nulităţii, calitatea de soţ.

1.3.Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi comunitatea de bunuri a soţilor

In cazul decesului unuia dintre soţi, prima problemă ce necesita o soluţie este determinarea masei succesorale a acestuia. La efectuarea acestei operaţii, trebuie avut în vedere faptul că soţii au dobândit în timpul căsătoriei bunuri asupra cărora au un drept de proprietate comună în devălmăşie. Soţul supravieţuitor are dreptul la partea sa din comunitatea de bunuri, nu în calitate de moştenitor, potrivit regulilor de drept succesoral, ci în calitate de codevălmaş. În temeiul dispoziţiilor art, 36 alin. (1) C.fam., comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin moartea unuia dintre aceştia. în consecinţă, trebuie realizată împărţirea bunurilor comune. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, cotele de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune, în cazul încetării comunităţii bunuri prin decesul unuia dintre soţi, se stabilesc prin acordul moştenitorilor (al soţului supravieţuitor şi al celorlalţi moştenitori, cu care vine în concurs iar, în caz de neînţelegere între aceştia, de către instanţa de judecată.

Partea defunctului din comunitatea de bunuri, împreună cu bum proprii ale acestuia, formează masa succesorală ce va fi împărţită întîi moştenitori. Aşadar, soţul supravieţuitor va putea culege o cotă şi partea soţului din comunitatea de bunuri.

1.4. Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitorÎn temeiul Legii nr. 319/1944, soţul supravieţuitor are următoare drepturi

succesorale:a) un drept de moştenire, în concurs cu oricare dintre clasele moştenitori sau,

în lipsa acestora, un drept de moştenire exclusiv, b) un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiecte aparţinând

gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă (art. 5);c)un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 4).

§2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase

Legea nr. 319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cotă variabilă în funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs. Soţul supra vieţuitor nu este înlăturat şi nici nu înlătură de la moştenire rudele defunctului, indiferent de clasa din care acestea fac parte.

În concurs cu clasele de moştenitori, soţului supravieţuitor îi revin următoarele drepturi succesorale:

a) în concurs cu clasa I, soţului supravieţuitor îi revine 1/4 din moştenire; b )în concurs cu clasa a II-a, trebuie distinse următoarele două ipoteze: - în concurs cu întreaga clasă a II-a (formată din ascendenţi privi legiaţi şi colaterali privilegiaţi), soţul supravieţuitor va culege 1/3 din moştenire;

- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi sau cu colateralii privilegiaţi, soţului supravieţuitor îi revine 1/2 din moştenire;

c] în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a de moştenitori, soţul supravieţuitor va culege 3/4 din moştenire;

d) daca defunctul nu are rude şi nu a dispus altfel, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire.

46

Când soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu alţi moşte nitori, mai întâi se stabileşte cota cuvenită acestuia, restul împărţindu-se între ceilalţi moştenitori . Partea soţului supravieţuitor, în toate cazurile. fară excepţie, se impută asupra moştenirii, micşorând astfel părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori. Spre exemplu, în concurs cu clasa I de moştenitori, soţului supravieţuitor îi revine 1/4 din moştenire, restul de 3/4 (şi nu întreaga moştenire) împărţindu-se, după caz pe capete sau pe tulpini, între descendenţii defunctului. Cu cât clasa de moştenitori cu care vine în concurs soţul supravieţuitor este mai îndepărtată, cu atât cota ce se cuvine acestuia este mai mare.

Cât priveşte drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, în literatura de specialitate sunt identificate două probleme speciale:

a) două sau mai multe persoane pretind drepturi succesorale, în calitate de soţi supravieţuitori.

Dacă mai multe persoane fac dovada calităţii de soţ al defunctului, la data deschiderii moştenirii, situaţie ce poate fi întâlnită în cazul bigamiei sau poligamiei, cota-parte stabilită de lege pentru soţul supravieţuitor se va împărţi, în mod egal, între soţul din căsătoria valabilă şi soţul de bună-credinţă din căsătoria nulă sau anulată.b) soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de moştenitori.

Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire în concurs cu două clase (subclase) de moştenitori numai în ipoteza exheredării de către defunct a moştenitorilor rezervatari (descendenţii sau ascendenţii privilegiaţi). Daca defunctul exheredează o categorie de moştenitori rezervatari, aceştia vor culege totuşi rezerva legală, caz în care, la stabilirea cotei soţului supravieţuitor, trebuie ţinut cont şi de prezenţa acestora. Spre exemplu, defunctul dezmoşteneşte descendenţii, caz în care soţul supravieţuitor vine în concurs atât cu aceştia, culegând rezerva legală, cât şi cu moştenitorii din clasa a II-a. De asemenea, defunctul, care nu arc descendenţi, dezmoşteneşte ascendenţii privilegiaţi. în acest caz, soţul supravieţuitor vine în concurs atât cu aceştia, cât şi cu colateralii privilegiaţi.

Dimpotrivă, exheredarea de către defunct a moştenitorilor nerezervatari (care sunt, astfel, înlăturaţi de la moştenire) nu influenţează cu nimic stabilirea cotei soţului supravieţuitor, acesta venind la moştenire în concurs cu clasa subsecventă (primind, în consecinţă, cota legală pentru concursul cu aceasta).

Legiuitorul nu a oferit soluţie problemei concursului soţului supravieţuitor cu două clase (subclase) de moştenitori. Doctrina a identificat, însă, mai multe soluţii.

Astfel:- soluţia mediei aritmetice a celor două cote prevăzute de lege pentru concursul

cu cele două clase de moştenitori (spre exemplu, pentru ipoteza dezmoştenirii descendenţilor, soţul supravieţuitor să beneficieze de o cotă de 3/8, rezultată din media aritmetică a cotelor de 1/4, stabilită de lege pentru concursul cu prima clasă şi de 1/2, stabilită pentru concursul cu o subclasă a clasei mixte). Această soluţie, deşi pare cea mai echitabilă, prezintă totuşi inconvenientul de a atribui soţului supravieţuitor, în concurs cu două clase de moştenitori o cotă mai mare, decât cea pe care ar culege-o, dacă ar veni în concurs cu o singură clasă.

- soluţia stabilirii cotei soţului supravieţuitor în raport cu moştenitorii din clasa cea mai apropiată cu care concurează (spre exemplu, în cazul exheredării descendenţilor, deşi la moştenire vin şi rudele din clasa a II-a de moştenitori, cota soţului supravieţuitor să fie de 1/4, adică cota stabilită de lege pentru concursul cu prima clasă de moştenitori). Alături de alţi autori, considerăm că această soluţie este preferabilă. Dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor prezintă următoarelecaractere juridice:

a) nu poate veni la moştenire decât în nume propriu, nu şi prin reprezentare ;47

b) este moştenitor rezervatar;c) nu este moştenitor sezinar;d) este obligat la raportul donaţiilor primite de la defunct numai dacă vine în concurs

cu clasa I de moştenitori.

§3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă

Articolul 5 din Legea nr. 319/1944 dispune în sensul că soţul supra vieţuitor va moşteni şi mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă numai dacă nu vine în concurs cu clasa I de moştenitori.

3.1. Mobilierul şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice3.1.1, Condiţii speciale cerute de lege pentru ca soţul supravieţuitor să

moştenească mobilierul şi bunurile aparţinând gospodăriei casnicePentru ca soţul supravieţuitor să aibă acest drept special, trebuie îndoite

două condiţii:

a) soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasa I. Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu clasele II-IV de moştenitori, acesta va culege toate mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice ale defunctului. Aşadar, soţul supravieţuitor culege aceste bunuri peste cota sa succesorală din celelalte bunuri.

b) defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste bunuri, prin liberalităţi, inter vivos sau mortis causa. Asupra mobilelor şi bunurilor comune aparţinând gospodăriei casnice soţii au un drept de proprietate în devălmăşie. Dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor vizează numai cota defunctului din aceste bunuri comune şi bunurile proprii ale defunctului din această categorie. Partea soţului supravieţuitor din mobilele şi bunurile gospodăriei casnice îi revin acestuia, cu titlu de proprietate şi nu ca urmare moştenirii.

În privinţa acestor bunuri, soţul supravieţuitor nu este rezervatar, el având numai un drept special. Soţul supravieţuitor este rezervatar numai în ceea ce priveşte dreptul de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali. Defunctul poate dispune de partea sa din mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice prin liberalităţi, fără ca acestea să fie supuse reducţiunii.

Soţul supravieţuitor va fi privat de acest drept special la moştenire numai dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice. Dacă obiectul liberalităţilor făcute de defunct către terţe persoane este reprezentat numai de o parte a acestor bunuri, restul va fi cules de către soţul supravieţuitor.

De asemenea, soţul supravieţuitor nu pierde acest drept special daci în concursul cu rudele defunctului din clasele II-IV. dă la o parte sau ascunde unele din mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice întrucât acestea nu au nici un drept asupra acestei categorii de bunuri.

în cazul defunctului bigam, au dreptul special asupra mobilelor şi bunurilor aparţinând gospodăriei casnice atât soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă, cât şi soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria putativă. Atribuirea acestui drept special arc la bază criteriul afectaţiunii concrete a bunurilor în discuţie, folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice.

3.1.2. Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice Doctrina şi practica judecătorească au determinat sensul concret al

48

acestor noţiuni. Astfel, prin „mobile", sunt desemnate bunurile destinate mobilării locuinţei soţilor (precum: mobilierul, covoarele, televizorul. radioul etc), iar prin „bunurile aparţinând gospodăriei casnice" sunt desemnate obiectele, care, prin natura lor, sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (precum: obiectele de menaj, aragazul, aspiratorul, frigiderul, maşina de spălat rufe etc). Pentru a fi calificate astfel, mobilele şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice trebuie să fi fost folosite efectiv de soţi în cadrul gospodăriei comune, potrivit nivelului lor de trai, „chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor". Practica judecătorească a calificat „mobilier şi bunuri ale gospodăriei casnice" acele bunuri care au fost afectate folosinţei comune a soţilor, indiferent de momentul dobândirii lor (înainte de încheierea căsătoriei sau în timpul acesteia).

Aşadar, calificarea unor bunuri ca aparţinând categoriei mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice are Ia bază două criterii: natura intrinsecă a acestora şi afectaţiunea lor concretă.

Nu sunt considerate mobile şi bunuri aparţinând gospodăriei casnice următoarele categorii de bunuri:

a) bunurile care, potrivit naturii lor, nu pot fi folosite în cadrul gospodăriei casnice (precum: automobilul; pianul; bunurile destinate exercitării profesiei sau meseriei defunctului; obiectele, care prin valoarea lor deosebită. depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice etc); bunurile care nu au fost destinate folosinţei comune a soţilor, ci. fost procurate în alt scop (spre exemplu, pentru a face investiţii sau pentru a fi donate) sau care au fost destinate uzului personal şi exclusiv al defunctului;

b) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (precum: animale, unelte etc).

3.2. Darurile de nuntăDispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 fac referire şi la darurile de nuntă care

se cuvin soţului supravieţuitor în mod exclusiv în măsura în care acesta nu vine în concurs la moştenire ca rudele aparţinând primei clase de moştenitori. Darurilor de nuntă le este aplicabil regimul juridic al bunurilor aparţinând gospodăriei casnice, întrucât legiuitorul nu 1a instituit, în ce le priveşte, reguli speciale.

Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute soţilor cu ocazia celebrării căsătoriei, indiferent ca acestea au fost făcute ambilor soţi sau numai unuia dintre ei. De asemenea, sunt considerate daruri de nuntii darurile făcute de un soţ celuilalt. Nu prezintă relevanţă pentru calificarea unor bunuri ca fiind daruri de nuntă faptul că acestea au fost sau îl afectate folosinţei comune a soţilor.

Fac obiectul acestui drept special al soţului supravieţuitor numai partea defunctului din darurile comune de nuntă, precum şi darurile, făcute exclusiv defunctului. Darurile făcute exclusiv soţului supravieţuitor de terţe persoane sau chiar de defunct, precum şi partea soţului supravieţuitor din darurile de nuntă constituie bunuri proprii ale acestuia şi nu fac parte din masa succesorală. În literatura de specialitate, nu se acordă un interes deosebit problematicii darurilor de nuntă, mai ales că, de lege ferenda , nu se recunoaşte acest drept soţului supravieţuitor.

Cu privire la natura juridică a dreptului special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă, în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă au fost formulate două teorii.

Astfel:a) soţul supravieţuitor culege bunurile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 319/1944 în virtutea unui legat (cu titlu particular) prezumat, legea presupunând că defunctul a dorit să lase aceste bunuri peste porţiunea succesorala. In consecinţă, acest legat este supus regimului juridic specific liberalităţilor testamentare. Inconvenientul pe care-1 presupune această teorie rezidă în aceea că, în ipoteza concursului dintre soţul supravieţuitor şi ascendenţii defunctului (moştenitori rezervatari), cel dintâi beneficiază de bunurile ce fac obiectul dreptului special în discuţie numai în măsura în care nu aduc atingere rezervei celor din urmă, în caz contrar legatul fiind supus

49

reducţiunii. Mai mult, soţul supravieţuitor poate opta diferit, cu privire la drepturile succesorale conferite de dispoziţiile art.1, respectiv ale art. 5 din Legea nr. 319/1944, acceptându-le pe unele şi repudiindu-le pe altele.

b) faţă de inconvenientele celei dintâi teorii, doctrina şi practica judiciara au adoptat o altă concepţie, care s-a impus decisiv. Potrivit acesteia, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor este un de moştenire legală, cu destinaţie special. In consecinţă, dacă defunctul nu a dispus altfel în mod expres cu privire la bunurile prevăzute de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944, acestea se cuvin în totalitate soţului supravieţuitor, chiar dacă sunt singurele bunuri lăsate de defunct, ele neputând servi la întregirea rezervei ascendenţilor privilegiaţi. Mai mult, soţul supravieţuitor nu poate opta diferit cu privire la bunurile la are lac referire dispoziţiile art. 1, respectiv ale art. 5 din Legea nr. 319/1944, în sensul de a le accepta pe unele şi de a le repudia pe altele, atâta vreme cât ambele drepturi în discuţie au natura unor drepturi de moştenire legală.

§4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Articolul 4 din Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit cu defunctul. Acest drept se naşte de la data deschiderii moştenirii şi revine soţului supravieţuitor, indiferent de clasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs.

Soţul supravieţuitor dobândeşte acest drept, dacă sunt îndeplinite, în mod

cumulativ, următoarele condiţii:a) soţul supravieţuitor a locuit până la data deschiderii moştenirii în acea casa;b)soţul supravieţuitor nu are locuinţă proprie38;c)casa face parte din masa succesorală, adică a aparţinut în proprietate soţului

decedat fie exclusiv, fie în cotă parte cu soţul supravieţuitor sau cu alte persoane ;d) nu devine, prin moştenire, proprietarul exclusiv al casei. Pentru a pune în discuţie acest drept, este necesar să vină la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor şi rude ale defunctului. Altfel, nu se justifică invocarea de către soţul supravieţuitor a dreptului de abitaţie, câtă vreme l-ar în întregime, fiind unicul moştenitor (neminem ies sua servit).e) defunctul nu a dispus altfel, întrucât soţul supravieţuitor nu este stenilor rezervatar în ceea ce priveşte casa.Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice:

este un drept real; este un drept temporar;

Soţul supravieţuitor păstrează calitatea de titular al acestui drept până ieşirea din indiviziune sau până la recăsătorire, dar nu mai puţin de un an de la data deschiderii moştenirii.

este un drept personal, ce nu poate fi înstrăinat sau grevat de soţul supravieţuitor în favoarea altei persoane, precum abitaţia de drept comun'; Dimpotrivă, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 319/1944, comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul în

38 Vezi Fr. Deak.50

care locuinţa depăşeşte nevoile soţului supravieţuitor sau pot procura acestuia din urmă o altă locuinţă.

Din caracterul strict personal al dreptului de abitaţie, rezultă şi insesizabilitatea acestuia, creditorii defunctului neputându-1 urmări.

este un drept cu titlu gratuit, soţul supravieţuitor fiind scutit de a da cauţiunea prevăzută de art. 566 C.civ., pentru abitaţia de drept comun, precum şi de a plăti retroactiv chirie comoştenitorului căruia i-a fost atribuită, la partaj, locuinţa.

§5. Procedura de calcul a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor

Determinarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor constituie o operaţiune ce prezintă un anumit grad de complexitate, în ipoteza concursului acestuia la moştenire cu rudele defunctului. Din această cauză, se impune, considerăm noi, identificarea cu precizie a etapelor ce trebuie parcurse. Acestea sunt următoarele;

a) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din bunurile comune;

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, soţii având asupra acestora un drept de proprietate comună în devălmăşie, Prin decesul unuia dintre soţi, încetează şi comunitatea de bunuri şi se impune partajul, în baza gradului de contribuţie la dobândirea bunurilor comune. în ansamblu. Asupra părţii sale din bunurile comune, soţul supravieţuitor dobândeşte un drept exclusiv de proprietate.b) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din mobilele şi bunurile comune aparţinând gospodăriei casnice, precum şi din darurile de nuntă;c) determinarea masei succesorale;

Masa succesorală este formata din următoarele elemente:- partea soţului decedat din comunitatea de bunuri;- bunurile proprii ale defunctului;- partea soţului decedat din mobilele şi bunurile comune aparţină gospodăriei

casnice;- partea soţului decedat din darurile de nuntă;- darurile făcute în mod exclusiv defunctului;- casa de locuit (în tot, dacă ea este bun propriu al soţului decedat sau în parte,

dacă ea este bun comun al ambilor soţi).d)culegerea, de către soţul supravieţuitor, a mobilelor şi obiectelor aparţinând

gospodăriei casnice, precum şi a darurilor de nuntă, din masa succesorală, dacă nu vine în concurs cu descendenţii şi dacă defunctul nu dispune altfel

e) dobândirea dreptului de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite condiţiile statuate de lege în acest sens;

f)imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale, dacă vine la moştenire, în concurs cu rudele defunctului.

51

Capitolul IV

Drepturile succesorale ale statului asupra moştenirii vacante

§1. Noţiunea de moştenire vacantă şi reglementarea juridică a acesteia

Potrivit dispoziţiilor art. 680 C.civ. , „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului". Aceste dispoziţii legale trebuie înţelese în sensul că bunurile defunctului trec în proprietatea statului nu numai în ipoteza în care nu există moştenitori (legali sau testamentari), ci şi în ipoteza în care există moştenitori (legali sau testamentari), însă vocaţia concretă a acestora nu se întinde asupra întregii mase succesorale39. Aşadar, lipsa moştenitorilor la care face referire Codul civil poate fi totală sau parţială, fizică sau juridică.

Drepturile succesorale asupra moştenirii vacante trec asupra statului în următoarele ipoteze:

a)defunctul nu are soţ supravieţuitor, rude din cele patru clase de moştenitori şi nu a instituit legatari prin testament - lipsă totală a moştenitorilor legali şi testamentari;

b)defunctul nu are soţ supravieţuitor şi rude din cele patru clase de moştenitori, dar a instituit prin testament unul sau mai mulţi legatari cu titlu particular, fără ca legatele acestora să epuizeze întreaga masa succesorală. în consecinţă, restul moştenirii va reveni statului;

c)defunctul nu are soţ supravieţuitor şi rude din cele patru clase de moştenitori, dar a instituit prin testament unul sau mai mulţi legatari cu titlu universal, de asemenea legatele acestora neepuizând întreaga masa succesorală. Şi în acest caz, restul moştenirii va reveni statului;40

d)d)defunctul are moştenitori legali nerezervatari, însă îi dezmoşteneşte prin testament. în această ipoteză, moştenirea este vacantă şi va reveni în totalitate statului;

e) defunctul are moştenitori legali rezervatar pe care însă îi dezmoşteneşte pe prin testament. Drepturile statului asupra moştenirii vacante vor coexista cu drepturile moştenitorilor rezervatari asupra rezervei legale. Întrucât rezerva legală reprezintă numai o cotă-parte din moştenire, cotitatea disponibilă va deveni vacantă şi va fi culeasă de stat.

39 Avem în vedere conţinutul modificat al acestui text al Codului civil. Articolul 680 şi art. 700 C.civ. au fost modificate prin Decretul nr. 73/195440 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 142.

52

In concluzie, drepturile succesorale ale statului pot coexista atât cu moştenirea legală, cât şi cu cea testamentară.

53

§2. Natura juridică a drepturilor succesorale ale statului şi interesul determinării acesteia

Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante constituie o problemă foarte controversată în literatura de specialitate şi prezintă nu numai interes teoretic, ci şi practic.Doctrina a formulat doua opinii în acest sens, aducând argumente în favoarea ambelor.A Potrivit uneia dintre acestea, statul culege bunurile moştenirii vacante, privite în individualitatea lor în temeiul dreptului de suveranitate (jure imperii), precum orice bun fără stăpân de pe teritoriul său. In susţinerea acestei teorii, sunt invocate următoarele argumente: art. 477 C.civ. stipulează că „toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public"; art 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială stipulează că „în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificatul de vacanţă succesorală după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii". Aşadar, notarul public nu eliberează organului financiar un certificat de moştenitor.

Statul nu trebuie să opteze pentru moştenirea vacantă, pe care o acceptă, în toate cazurile, sub beneficiu de inventar, în virtutea suveranităţii sale.B. Potrivit celeilalte teorii (denumită teoria dreptului la moştenire), statul

dobândeşte moştenirea vacantă, privită ca universalitate. în baza unui drept de moştenire legală .

Susţinătorii acestei teorii, cărora ne raliem şi noi, beneficiind şi de sprijinii fără rezerve al practicii judecătoreşti , invocă următoarele argumente:

a)art. 652 alin. (2) teza finală, care prevede că, în lipsa moştenitorii legitimi sau naturali şi a soţului supravieţuitor, „statul devine moştenitor";

b)Codul civil face referire la dreptul statului asupra moşteniri vacante în cadrul Capitolului IV - Despre succesiunile neregulate Secţiunea a II-a - Despre succesiunea soţului supravieţuitor si despre a statului;

c)eliberarea certificatului de vacanţă succesorală probează tocmai incompatibilitatea dobândirii bunurilor succesorale prin exercitarea dreptului de suveranitate;

d)lipsa dreptului de opţiune succesorală denotă caracterul universal al dobândirii de către stat a moştenirii, trăsătură definitorie a transmisiunii succesorale;

e)statul dobândeşte moştenirea vacantă cu caracter universal şi nu cu caracter particular, precum bunurile abandonate sau părăsite. Statul dobândeşte nu numai activul moştenirii, ci şi pasivul acesteia.

Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii, vacante prezintă importanţă practică, în ipoteza în care intervine un clement de extraneitate, iar în masa succesorală se găsesc bunuri mobile.

Întâlnim un element de extraneitate în următoarele ipoteze:- cetăţeanul român, care nu are moştenitori, are bunuri mobile în străinătate;- cetăţeanul străin, rezident în România, decedează fără moştenitori şi lasă bunurile

mobile pe teritoriul ţării noastre.

54

Titlul III

Devolutiunea testamentara a moştenirii

Capitolul I

Testamentul

I. Considerable generate privind testamentul

§1. Notiunea testamentului şi reglementarea legala a acestuia

Articolul 650 C.civ. prevede ca ,,Succesiunea se deferă sau prin lege. sau dupa vointa omului, prin testament". Aşadar,în sistemul nostru de drept, este admisa coexistenta moştenirii legale cu mostenirea testamentara, cea dintai reprezentand regula şi constituind dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral. Regulile instituite de legiuitorin materia moştenirii legale pot fi înlăturate, în tot sau în parte, prin voinţa defunctului, exprimata in testament, întrucat legislaţia noastra a consacrat principiul libertăţii testamentare, orice persoană capabilă poate dispune de patrimoniul sau pentru cauza de moarte print-un act de ultima voinţă.

Potrivit dispozitiilor art. 802 C.civ., ,,Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune pentru timpul încetarii sale din viata, de tot sau parte din avutul sau".

Definitia legala a testamentului este susceptibila de critica fiind nesatisfacatoare, întrucât reduce cuprinsul acestuia numai la legate. In afara de legate (reprezentând acele dispozitii testamentare prin care testatorul dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte). Însă, într-un testament AM fi inserate şi alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului, precum (cunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, revocarea unui testament interior, exheredări, desemnarea unui executor testamentar, un partaj de ascendent, sarcini impuse legatarilor, dispoziţii cu privire la îngroparea defunctului etc.Mai mult. nici nu este necesar ca testamentul să conţină legate, fiind să conţină numai alte manifestări de ultimă voinţă ale defunctului [precum, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei sau dispoziţii cu privire la îngroparea şi funeraliile defunctului).Încercând să definească testamentul, legiuitorul a definit numai legalii, care, într-

adevăr, reprezintă principala dispoziţie testamentară, dar care nu se suprapune noţiunii de testament. în faţa acestui fapt, literatura de specialitate a definit testamentul ca un tipar, o formă cuprinzând o multitudine de acte juridice de sine-stătătoare, cu regim juridic diferit.In susţinerea tezei, potrivit căreia numeroasele acte juridice ce pot îmbrăca forma testamentului nu au acelaşi regim juridic, prezentând caractere juridice diferite, sunt invocate dispoziţiile Codului familiei [ art. 57 alin. (3)], potrivit cărora recunoaşterea paternităţii copilului din afara căsătoriei printr-un testament este irevocabilă şi produce efecte imediat şi nu de la moartea testatorului, în condiţiile în care testamentul este un act esenţialmente revocabil. Aşadar, nu suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul

55

revocabilităţii testamentului, ci în prezenţa demonstraţiei că în cadrul testamentului pot coexista acte de sine-stătătoare.Din teza potrivit căreia testamentul poate cuprinde mai multe acte juridice de sine-

stătătoare, rezultă şi consecinţa că validitatea acestora Este analizata separat, nulitatea unuia neatrăgând nulitatea celorlalte.

In schimb, viciile de formă ale unei singure dispoziţii testamentare atrage nulitatea absolută a testamentului, întrucât forma testamentară este:

a) testamentul este un act juridic unilateral,Din punctul de vedere al formării sale, testamentul este unilateral, exprinzând

numai voinţa testatorului. Numai prin voinţa exclusivă a testatorului testamentul produce efecte juridice, transmiţându-se legatul către legatar din momentul moştenirii, cu condiţia ca acesta din urmă să nu-l repudieze. Acceptarea legatului constituie un alt act unilateral (act succesoral), distinct de testament şi producător de efecte Aşadar, nu trebuie confundată acceptarea legatului cu acceptarea necesară încheierii unui contract (act juridic bilateral).

b)testamentul este un act juridic esenţialmente personal, astfel încît nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţai legal;

Caracterul personal al testamentului nu este înlăturat în ipoteza în care testatorul solicită şi primeşte consultaţii de special redactării actului său de ultimă voinţă, în măsura în care exclusiv voinţa personală a autorului. Din caracterul personal al testamentului (şi în egală din caracterul unilateral şi revocabil) rezultă şi caracterul individual al legiuitorul interzicând expres testamentul conjunctiv (prin mai multe persoane testează, prin acelaşi act).

c) testamentul este un act juridic solemn, pentru validitatea sa trebuind îndeplinită forma cerută de lege, sub sancţiunea nulitate

Testatorul are posibilitatea de a opta pentru una dintre formele reglementate de lege. Aşadar, libertatea testatorului este limitată de legiuitor.

d)testamentul este un act juridic mortis causa, întrucît produce efecte numai după moartea testatorului;

Aşadar, legatarul nu primeşte nici un drept în timpul i acesta din urmă având dreptul de dispoziţie asupra bun obiectul testamentului. Deşi efectele testamentului se produc la momentul deschiderii moştenirii testatorului, condiţiile acestuia apreciază raportat la momentul întocmirii sale.

e) testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil. Oricând (până la momentul morţii sale) şi în mod absolut, testatorul, voinţa sa unilaterală, poate revoca sau modifica dispoziţiile sale testamentare. Testatorul nu poate renunţa la dreptul de a revoca testamentul, întrucât ar realiza un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis expres de lege.Aşadar, din punctul de vedere al caracterelor sale juridice, testamentul se constituie într-o excepţie de la dreptul comun, fiind guvernat de reguli fond şi de formă speciale.

§2. Cuprinsul testamentului

Testamentul poate cuprinde:a) legate (universale, cu titlu universal sau cu titlu particular), reprezentînd acele dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral. Aşa cum uită din dispoziţiile art. 802 C.civ., legatele reprezintă obiectul principal testamentului.b) exheredări, reprezentând acele dispoziţii cu privire la înlăturarea de a la moştenire

a unor moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege; c) desemnarea unui/unor executori testamentari, care să asigure executarea

dispoziţiilor testamentare;d) sarcini (obligaţii) impuse legatarului sau moştenitorilor legali fie de natură

patrimonială, fie de altă natură ; e) revocarea, totală sau parţială, a unui testament anterior sau numai a unei

56

dispoziţii testamentare anterioare ori retractarea revocării anterioare; f) împărţeala de ascendent, reprezentând împărţeala făcută de testatorul ascendent între descendenţii săi , cu privire la toate bunurile succesorale sau numai la o parte dintre acestea;

g) recunoaşterea de către mamă a unui copil născut din părinţi nec unoscuţi sau de către tată a unui copil din afara căsătorie ;

h) dispoziţii cu privire la funeralii şi înmormântare, precum şi dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului.

§3. Interpretarea testamentului

Deşi testamentul este un act solemn, acesta nu este realizat de catren» funcţionar public competent decât în cazul testamentului autentic. Aşadar, testamentul (mai ales cel olograf) poate conţine clauze îndoielnice, ambigue, care necesită a fi interpretate. Competenţii realizeze această operaţiune juridică este instanţa de judecată, judecătorul nefiind ghidat în demersul său juridic de dispoziţii legale speciale. Legea face referire numai la legatul care are ca obiect un lucru de gen nedeterminat calitativ şi care trebuie să fie prestat de calitate mijlocie. Devin astfel aplicabile regulile care guvernează interpretarea contractelor.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că trebuie să fie în mod special respectate în materia interpretării clauzelor testamentare lipsitei claritate următoarele reguli:

a) în interpretarea dispoziţiilor testamentare, trebuie avută în vedere voinţa reală a testatorului şi nu sensul literal al termenilor (art. 977 C.civ,),

b) intenţia testatorului va fi căutată, în primul rând. în conţinutul testamentului şi numai apoi în acte şi împrejurări exterioare ;

c)în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moştenitori legali şi nu a legatarilor;

d) clauzele testamentare se interpretează uncie prin altele, dându-st fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act (art. 982 C.civ.).

§4. Condiţii cerute de lege pentru validitatea testamentului

Fiind un act juridic, testamentul trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate, prevăzute de art. 948-968 C.civ., privind capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. Mai mult, fiind un act juridic solemn, este necesar ca manifestarea de voinţă a testatorului să îmbrace forma solemnă Vom analiza, în cele ce urmează numai condiţiile de validitate [care prezintă anumite particularităţi în materia testamentului.

4.1. Capacitatea de a dispune şi de a primi prin testamentCodul civil a instituit reguli speciale, cât priveşte capacitatea de a dispune,

respectiv de a primi prin testament. Potrivit art. 856 C.Civ. „ orice persoană este capabilă de a face testament dacă nu este poprită de lege” sau „ este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului „ în temeiul dispoziţiilor art. 808 alin C.civ.

Sunt incapabili de a dispune prin testament potrivit dispoziţiilor cod civ.a) minorul care nu a împlinit vîrsta de 16 ani,b) minorul care a împlinit 16 ani poate dispune prin testament numai de jumătate din

bunurile de care poate dispune majorul,

Instituirea acestei incapacităţi parţiale a fost atrasă de faptul că testamentul, fiind un act personal, nu poate fi realizat prin reprezentare.

Minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, art. 807 C.civ. îi recunoaşte o capacitate parţială de a dispune prin testament. Acesta poate dispune prin acte de ultimă voinţă

57

numai de jumătate din averea sa. În ipoteza în care minorul de 16-18 ani are moştenitori rezervatari, cotitatea disponibila este de 1/2 faţă de cea a majorului. Nerespectarea acestei limite atrage nulitatea parţială a legatelor în cauză, în fapt o reducţiune specială, ce nu trebuie confundată cu reducţiunea liberalităţilor excesive. Rezultă, aşadar, că minorul cu vârsta cuprinsă între 16-18 ani nu poate institui un legatar universal. Întrucât numai jumătate din averea minorului poate forma obiectul legatelor, în privinţa celeilalte jumătăţi operează regulile moştenirii În cazul minorului de 16-18 ani, vor coexista, deci, cele două tipuri de moştenire, legală şi testamentară.

Capacitatea testatorului minor se apreciază raportat la momentul realizării testamentului şi nu la momentul decesului acestuia. în consecinţă, va fi nul testamentul realizat de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, respectiv va fi supus reducţiunii legatului ce depăşeşte cota de 1/2 din averea minorului de 16-18 ani, indiferent de momentul în care a intervenit decesul acestuia.

c) minorul cu vârsta cuprinsa între 16-18 ani nu poate dispune în favoarea ocrotitorului său legal;

d)minorul ajuns la majorat nu poate dispune prin testament în favoarea fostului său ocrotitor legal, dacă socotelile definitive nu au fost date şi primite. Această interdicţie operează chiar şi în cazul în care testatorul a dispus prin testament în favoarea ocrotitorului său legal, mai înainte ca acesta din urmă să fi fost descărcat de gestiune de către autoritatea tutelară, deşi data deschiderii moştenirii este ulterioară încuviinţării socotelilor. Nu subzistă această interdicţie, însă, dacă ocrotitorul legal al minorului de 16-18 ani este ascendentul său;

e)persoana pusă sub interdicţie judecătorească;Persoana pusă sub interdicţie judecătorească este supusa, potrivit dispoziţiilor art.

147 C.fam., aceloraşi reguli ca şi minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. în privinţa acesteia operează incapacitatea totală de a dispune prin testament chiar şi în momentele acesteia de luciditate. Aşadar, incapacitatea persoanei pusă sub interdicţie de a dispune prin testament este nu numai totală, ci şi permanentă. f) persoana care, nefiind pusă sub interdicţie, este lipsită temporar de discernământ.în acest caz, suntem în prezenţa unei incapacităţi naturale, spre deosebire de cazurile de incapacitate de la punctele a)-e) care reprezintă incapacităţi legale. Lipsa temporară a discernământului, datorată unor cauze precum somnambulismul, hipnoza, starea de boală, beţia alcoolică, consumul de stupefiante atrage incapacitatea de a testa ca şi lipsa totală a acestuia.Cu privire la situaţia persoanei care este lipsită temporar de discernământ fără a fi pusă sub interdicţie, au fost exprimate în literatura de specialitate două punct e de vedere.Potrivit unuia dintre acestea, lipsa discernământului, chiar şi temporară, ar echivala cu absenţa consimţământului şi ar atrage nulitatea absolută a actului de ultimă voinţă.Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, căruia ne raliem şi noi, lipsa discernământului afectează interesul testatorului, deci un interes personal, astfel încât sancţiunea ce va interveni cu privire la actul de ultimă voinţă încheiat în aceste condiţii este nulitatea relativă.Oricum, lipsa discernământului, indiferent de cauza căreia se datorează, trebuie să fie dovedită neechivoc, cu probe concludente. în nici un caz nu putem consideră că lipsa discernământului ar echivala cu vicierea consimţământului, întrucât aceste două cauze se exclud reciproc. g) comerciantul falit poate testa în mod valabil, întrucât testamentul va produce efecte la data deschiderii succesiunii, astfel încât legatarii vor primi legatele după satisfacerea creanţelor creditorilor acestuia.În toate cazurile, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa, la data întocmirii actului. Sancţiunea nesocotirii acestor interdicţii, menite să ocrotească interese personale, este nulitatea relativă a actului de voinţă. în cazul minorului de 16-18 ani,

58

sancţiunea încălcării dispoziţiilor legale privind incapacitatea parţială a acestuia este nulitatea relativă, însă parţială a dispoziţiilor testamentare. Vor fi anulate numai dispoziţiile testamentare prin care se dispune peste cota legală de 1/2.

4.1.2. Capacitatea de a primi prin testament Cu privire la capacitatea de a primi, unii autori disting între incapacităţi de folosinţă (absolute şi relative) şi incapacităţi de exerciţiu.

A. Incapacităţile absolute de folosinţă sunt următoarele;a) incapacitatea persoanele fizice, neconcepute până la data deschiderii moştenirii şi incapacitatea persoanelor juridice, care nu au luat fiinţă; Potrivit dispoziţiilor art. 808 alin. (2) C.civ., interpretate per a contrario, persoanele fizice neconcepute la data deschiderii moştenirii nu au capacitatea de a primi prin testament. De asemenea, dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 31/1954 statuează principiul potrivit căruia persoanele juridice tiu au capacitatea de a dobândi drepturi (succesorale), decât de la data îndeplinirii formalităţilor legale pentru constituirea lor. Totuşi, excepţional persoanelor juridice, care nu au îndeplinit formalităţile legale de constituire, li se recunoaşte o capacitate limitată de a dobândi drepturi, de la data actului de înfiinţare şi numai dacă acestea „sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil".b) incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament drepturi, ce nu corespund scopului lor, determinat prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art. 34 din Decretul nr. 31/1954). Aceste cazuri constituie, considerăm noi, incapacităţi generale dea moşteni (indiferent că este vorba de moştenirea legală sau de cea testamentară), analizate în cadrul capacităţii succesorale - condiţie generală cerută de lege pentru a succede şi nu reprezintă incapacităţi speciale de a primi prin testament, motiv pentru care apreciem că nu ar trebui tratate aici.

B. Incapacităţile relative de folosinţă (în fapt, veritabilele incapacităţi speciale de a primi în materie testamentară) sunt următoarele:a) incapacitatea tutorelui de a primi prin testament de Ia minorul aflat sub ocrotirea sa, chiar după ce acesta din urmă a ajuns la majorat, dacă socotelile definitive nu au fost date şi aprobate. Poate totuşi primi tutorele care este ascendentul minorului. Autorii care analizează această incapacitate, se prevalează de interpretarea per a contraria a dispoziţiilor art. 809 C.civ., care interzic minorului ajuns la majorat să testeze în favoarea ocrotitorului său legal, daca socotelile tutelei nu au fost date, respectiv primite. Considerăm, alături de alţi autori, că este inutilă reţinerea acestei incapacităţi, atâta vreme cât testamentul este anulabil, în temeiul unor dispoziţii legale exprese, pentru incapacitatea minorului de a dispune, interesul acestuia din urmă fiind astfel întrutotul apărat. Aşadar, nu mai este necesară invocarea incapacităţii legatarului de a primi, pentru a interveni anularea testamentului şi protejarea intereselor minorului, întrucât aceeaşi finalitate este îndeplinită prin invocarea incapacităţii minorului de a

59

testa. Pe de altă parte, legiuitorul face referire expresă numai la incapacitatea minorului de a testa, nu şi la incapacitatea tutorelui acestuia de a primi.b) incapacitatea medicilor şi farmaciştilor de a primi de la cel pe care l-au tratat în cursul ultimei boli, din care acesta moare şi incapacitatea preoţilor de a primi, de la cel pe care l-au asistat religios, în cursul ultimei boli [art. 810 alin. (1)]. Această incapacitate vizează şi persoanele care practică ilegal medicina, în ceea ce-i priveşte pe farmacişti, incapacitatea intervine numai în căzui în care aceştia şi-au depăşit atribuţiile de serviciu, prescriind sau administrând medicamente, luând astfel locul medicului, precum şi în cazul în care aceştia eliberează medicamente fără prescripţie medicală. Prin excepţie, sunt valabile legatele făcute în favoarea medicului, farmacistului sau preotului dacă:- acestea sunt cu titlu particular şi au caracter remuneratoriu, fiind conforme cu starea materială a dispunătorului şi cu serviciile prestate de gratificat;~ dacă medicii, farmaciştii sau preoţii, instituiţi legatari universali sunt rude până la gradul al IV-lea inclusiv cu defunctul. De asemenea, este considerat valabil legatul făcut în favoarea medicului curant, soţ al testatorului, cu condiţia încheierii căsătoriei, înainte de ultima boală, Excepţional însă, nu este considerat valabil legatul universal făcut în favoarea medicului, farmacistului, preotului, rudă colaterală cu testatorul, care are însă, rude în linie dreaptă (ascendenţi şi descendenţi).Pentru a fi reţinută această incapacitate, este necesar ca:- liberalitatea să fi fost făcută în cursul bolii din care moare testatorul;- moartea testatorului să fi fost cauzată de boala de care a fost îngrijit;- asistenţa acordată testatorului să aibă caracter repetat sau continuu. Aşadar, nu prezintă interes calitatea de medic, farmacist sau preot, dacă nu sunt întrunite aceste condiţii. Această incapacitate se întemeiază pe o prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, exercitată asupra testatorului, dovada contrară nefiind admisibilă.c) incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi legate, dacă nu sunt rude cu testatorul (art. 883 C.civ.). Instituirea acestei incapacităţi are la bază prezumţia legală absolută de influenţare a voinţei defunctului. întrucât dispoziţiile menţionate ale Codului civil nu fac referire expresă (precum în cazul art. 882) Ia testamentul maritim, incapacitatea ofiţerilor de a primi legate vizează orice testament (testament olograf) făcut de defunct pe marc.- Prin excepţie, pot fi gratificaţi de o persoană care moare pe mare ofiţerii care sunt rude cu aceasta, pe linie directă sau colaterală, până la infinit. Trebuie remarcat faptul că legiuitorul nu limitează, precum în cazul claselor de moştenitori, rudenia colaterală, până la gradul al IV-lea inclusiv.

C. Incapacităţile de exerciţiu sunt următoarele:a) minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie pot accepta o liberalitate, ce constituie un act de dispoziţie, prin reprezentanţii lor legali sau prin orice ascendent al lor şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Aşadar, în materia liberalităţilor, cât priveşte capacitatea de a primi, operează, pe lângă dispoziţiile dreptului comun (art. 11 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 147 C.fam.), şi o dispoziţie specială (art. 815 C.civ.). potrivit căreia incapabilii pot accepta liberalităţile nu numai prin reprezentantul lor

60

legal, ci şi prin orice ascendent al lor. Aceste dispoziţii speciale sunt aplicabile şi minorilor cu capacitate restrânsă de exerciţiu.b) minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu (14-18 ani) pot accepta liberalităţile numai cu încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor lor legali sau a unui ascendent al lor şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii legale este nulitatea relativă a dispoziţiei testamentare în discuţie şi poate fi invocată numai de către cei ocrotiţi, întrucât norma juridică încălcată ocroteşte un interes al persoanelor incapabile (minori şi persoane puse sub interdicţie).

4.1.3. Simulaţia în materia incapacităţiilor speciale de a primi Dispoziţia testamentară va fi nulă sau anulabilă, chiar dacă testatorul, în scopul de a face inaplicabile dispoziţiile legale ce instituie incapacităţi de a primi prin testament, recurge la interpunerea de persoane, gratificând alta persoană (capabilă), în sarcină căreia instituie obligaţia de a restitui legatul persoanei incapabile. Fraudarea legii în astfel de cazuri trebuie dovedită. Pentru a atenua dificultatea realizării acestei dovezi, legiuitorul [în art. 812 alin. (2) civ.] a instituit prezumţia absolută, potrivit căreia sunt persoane interpuse: părinţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile. În consecinţă, aceste persoane devin incapabile de a primi, iar dispoziţiile testamentare făcute în favoarea lor sunt, după caz, nule sau anulabile.

4.2. Consimţământul

Consimţământul testatorului trebuie să fie liber, nealterat de vreun viciu. Nu trebuie confundată vicierea consimţământului testatorului, ce atrage nulitatea relativă a actului de ultimă voinţă, cu absenţa consimţământului, ce atrage nulitatea absolută a acestuia. În principiu, în materie testamentară, consimţământul testatorului poate fi viciat prin eroare, dolul sau violenţă. Leziunea, ca viciu de consimţământ, nu poate fi întâlnită în materia testamentului, chiar dacă testatorul este un minor de 16 ani, deoarece aceasta vizează numai actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative. Eroarea şi violenţa sunt întâlnite mai rar în practică în materie testamentară.Eroarea poate atrage vicierea consimţământului şi anulabilitatea testamentului, în următoarele ipoteze:- poartă asupra identităţii legatarului sau asupra calităţilor sale esenţiale (testatorul a considerat că legatarul este copilul său din afara căsătoriei);- poartă asupra motivului determinant al testamentului (testatorul nu a ştiut că are rude de sânge; dacă testatorul ar fi cunoscut despre existenţa unor rude de sânge, acesta nu ar fi instituit legatari). În materie contractuală, această ultimă cauză nu atrage nulitatea contractului, în cazul testamentului însă, care este un act juridic unilateral, se impune intervenţia nulităţii acestuia pentru un astfel de motiv Teoretic, testamentul poate fi anulat pentru vicierea consimţământului testatorului prin violenţă, fizică sau morală. În practică însă, o asemenea ipoteza nu este întâlnită, întrucât testatorul al cărui consimţământ a fost viciat prin violenţă are posibilitatea ca, ulterior, să revoce un astfel de testament.

61

Cel mai frecvent, în materie testamentară, este întâlnit dolul, ce prezintă particularităţi, reprezentate de captaţie şi sugestie. Vicierea consimţământului prin dol constă în utilizarea de către legatar (sau de către un terţ) a unor manopere viclene pentru a câştiga încrederea testatorului şi pentru a-1 determina să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă. Este dificil de realizat o distincţie netă între cele două forme ale dolului în materie testamentară, întrucât acestea se întrepătrund atât din punctul de vedere al activităţilor folosite, cât şi al scopului urmărit.

4.3. Obiectul

Valabilitatea obiectului testamentului trebuie apreciată raportat momentul deschiderii succesiunii, pentru că la acest moment actul ultimă voinţă al defunctului îşi produce efectele. Aşadar. în practica poate fi întâlnită situaţia ca un legat al cărui obiect nu se afla la momentul întocmirii testamentului în circuitul civil să producă efecte juridic întrucât obiectul său se afla la data deschiderii moştenirii în comerţ. În cazul testamentului cu conţinut complex, trebuie examinate condiţiile de valabilitate a obiectului, separat, pentru fiecare act juridic cuprinse în testament. Aşadar, ca şi în cazul vicierii consimţământului, putem întâlni în cuprinsul aceluiaşi testament dispoziţii al căror obiect să fie valabil şi dispoziţii anulabile pentru nevalabilitatea obiectului. Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil. El poate fi reprezentat şi de un bun viitor, mai puţin de o moştenire nedeschisă. Potrivit ar. 906 C.civ. este valabil de asemenea legatul cu titlu particular al bunului altuia dacă testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză.

4.4. Cauza (scopul) Ca şi în cazul vicierii consimţământului şi al obiectului, valabilitatea cauzei trebuie apreciată, la momentul deschiderii moştenirii, şi trebuie analizată separat, pentru fiecare act al testamentului complex. Cauza testamentului este valabilă dacă este întemeiată pe voinţa testato rului de a gratifica, fără să urmărească obţinerea unui echivalent în schimb. Cauza falsă, ilicită sau imorală atrage nulitatea testamentului. Interesează şi în materie testamentară, ca şi în materia contractelor, nu numai cauza imediată -causa proxima (abstractă şi invariabilă, constând în animus testandi), ci şi cauza mediată - causa remota (concretă şi variabilă de la caz la caz, reprezentată de motivul ce 1-a determinat pe testator să facă liberalitatea). Imoralitatea cauzei este invocată în practică, cu precădere în cazul lega lului făcut în favoarea concubinului. Literatura de specialitate şi practica judecătorească au apreciat că are cauză imorală, fiind aşadar nul numai legatul făcut pentru a determina începerea sau continuarea relaţiilor de concubinaj sau pentru a remunera întreţinerea relaţiilor sexuale. Aşadar, concubinajul nu constituie în sine o cauză de nulitate a testamentului. Falsitatea cauzei a fost invocată, în special, în ipoteza în care testa torului i se naşte un copil postum. Nulitatea testamentului ar putea interveni pentru această cauză numai dacă se dovedeşte că testatorul nu a avut cunoştinţă despre sarcina femeii şi că,

62

dacă ar fi cunoscut acest fapt, nu ar fi lăsat legatul în discuţie . Nevalabilitatea cauzei trebuie dovedită, prin orice mijloc de probă, de cel care o invocă.

4.5. Forma

5.5.1. Consideraţii generale privind forma testamentului Potrivit art. 800 şi 858 C.civ., testamentul este un act solemn, nerespectarea acestei exigenţe atrăgând nulitatea absolută a liberalităţii mortis causa. Aşadar, forma testamentului este cerută ad solemnitatem şi ad probationem. Instituirea acestei exigenţe de formă constituie o măsura de protecţie a testatorului, a cărui voinţă trebuie să fie întotdeauna liberă. Formalismul instituit de legiuitor în materie testamentară, fiind considerat excesiv, a fost deseori criticat . S-a arătat că solemnitatea testamentului nu împiedică vicierea consimţământului testatorului prin dol, în schimb atrage frecvent nulitatea pentru vicii de formă. Ar părea, aşadar, că formalismul instituit în materie testamentară ar fi inutil. Neîmpărtăşind acest punct de vedere, care exprimă, de altfel, adevăr, apreciem că legiuitorul a fost exigent în materia actului de ultimă voinţă a testatorului, exclusiv în scopul protejării voinţei acestuia. De altfel, legiuitorul ar putut fi mai exigent, aşa cum a făcut-o cu forma altor acte juridice precum cea a donaţiei sau a somaţiei, care pot fi realizate numai singură modalitate. Spre deosebire de acestea, testamentul cunoaşte multe forme, testatorul având posibilitatea de a alege între acestea. Consideram, de asemenea, că este necesară, cel puţin în cazul testament ordinare, menţinerea solemnităţii. Sistemul nostru de drept reglementează trei categorii de testamente:a) testamente ordinale: testamentul olograf, testamentul mistic şi testamentul autentic (art. 858 C.civ.);b) testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă, testamentul maritim (art. 868-886 C.civ.);c) alte forme testamentare, special reglementate de lege: testamentul cu privire la depunerile CEC şi testamentul făcut în străinătate. Toate aceste forme de testament trebuie să îmbrace forma solemnă, nu neapărat forma autentică. Dintre toate formele testamentare, reglementari de lege lata în România numai testamentul autentic trebuie să fie autentificat în condiţiile legii, celelalte categorii trebuind să îndeplinească forma solemnă, alta decât cea autentică. Solemnitatea nu trebuie confundată, aşadar, cu autenticitatea. Solemnitatea este mai vastă decât autenticitatea, pe care o încorporează în deplinătatea unor condiţii de formă şi nu neaparat în autentificarea actului de către un funcţionar competent.

4.5.2. Condiţiile generale de formă Legea consacră două condiţii de formă, comune tuturor testamentelor:a) forma scrisă;Numai testamentul scris produce efecte în sistemul nostru de drept, testamentul oral, nuncupativ fiind nul. Forma scrisă a testamentului nu poate fi înlocuită cu înregistrarea pe peliculă sau pe bandă magnetică ori cu alte asemenea procedee modeme, care pot ascunde o fraudă.

63

Nici forţa majoră, nici imposibilitatea fizică a testatorului nu înlătură exigenţa formei scrise a testamentului. Numai dacă reclamantul pretinde că a existat un testament valabil şi că acesta a fost distrus sau dosit şi testatorul nu a ştiut despre aceasta, atunci el va putea folosi orice mijloc de probă pentru a dovedi existenţa şi conţinutul testamentului. Aşadar, dacă testamentul valabil încheiat nu poate fi prezentat pentru valorificarea drepturilor pretinse, reclamantul trebuie să dovedească următoarele elemente:- testamentul valabil încheiat a existat;- dispariţia sau distrugerea testamentului a intervenit după moartea testatorului sau în timpul vieţii testatorului, dar acesta nu a avut cunoştinţă despre acest fapt. În ipoteza în care testatorul a cunoscut despre dispariţia sau distrugerea testamentului său şi nu 1-a refăcut, înseamnă că a consimţit ca actul său de ultimă voinţă să nu mai producă efecte juridice.- pretinsul conţinut al testamentului. În scopul facilitării acestei dovezi deosebit de anevoioasă, se prezumă existenţa legatului dacă s-a dovedit că distrugerea testamentului este opera moştenitorului pîrît .Lipsa formei scrise atrage nulitatea absolută a testamentului, ce poate fi invocată de orice persoană interesată şi oricând.b) interzicerea testamentului conjunctiv. Potrivit art. 857 C.civ., „Două sau mai multe persoane nu pot testa prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane”. Suntem în prezenţa interdicţiei testamentului conjunctiv, această interdicţie, se urmăreşte garantarea caracterului pers unilateral şi revocabil al testamentului. În literatura de specialitate şi practica judecătorească, s-a apreciat testamentul nu este conjunctiv dacă două sau mai multe persoane testează pe aceeaşi coală de hârtie, dacă manifestările de voinţă sunt distincte valabile în sine şi semnate separat, exprimând fiecare voinţa unei singure persoane. Aşadar, testamentul este conjunctiv numai dacă este comună a două sau mai multor persoane, dispoziţiile fiind contopite acelaşi context. Sunt valabile însă, testamentele separate care conţin poziţii reciproce şi interdependente. De asemenea, este valabil testamentul unuia dintre soţi, chiar dacă a fost semnat şi de către celălalt Orice formă testamentară, reglementată de lege lata, trebuie să plinească aceste condiţii generale de formă. În plus însă, fiecare modalitate de a testa în parte trebuie să îndeplinească şi unele condiţii specii de formă, ce vor fi prezentate şi analizate în următoarea secţiune.

4.5.3. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă Nerespectarea condiţiilor de formă (generale sau speciale) atrage sancţiunea nulităţii absolute art. 866 C.civ. Totuşi, în anumite situaţii, vor fi prezentate Ia punctul următor, rigoarea acestei sancţiuni atenuată sau chiar înlăturată.

4.5.4. Limitări ale efectelor nulităţii absolute in cazul nerespectării condiţiilor de formă ale testamentului şi derogări de dreptul comuna) după moartea testatorului, moştenitorii legali sau legatarii universali şi cu titlu universal ai acestuia pot confirma, ratifica sau executa voluntar testamentul nul pentru

64

vicii de formă (inclusiv testamentul verbal), dacă confirmarea, ratificarea sau executarea este benevolă şi făcută în cunoştinţă de cauză [art. 1167 alin. (3) C.civ,, ale cărui dispoziţii vizează donaţiile şi art. 1190 C.civ.].b) sancţiunea nulităţii pentru vicii de formă nu vizează acele dispoziţii testamentare, care pot fi realizate şi într-o altă formă. Spre exemplu, «cunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, printr-un testament autentic, dar conjunctiv, produce efecte juridice (art. 48 şi 57 C.fam.). De asemenea, revocarea unui testament printr-unul ulterior autentic, dar nul pentru că nu respectă forma actului separat, produce efecte juridice (art. 920 C.civ., care face referire numai la caracterul autentic al actului de revocare).c) testamentul autentic, testamentul mistic şi testamentele privilegiate nule pentru vicii de formă (spre exemplu, au fost autentificate de către un funcţionar necompetent), sunt valabile ca testamente olografe, dacă îndeplinesc condiţiile de formă speciale ale acestora din urmă (scris, semnat şi datat de mâna testatorului) .d) nulitatea absolută intervine, în cazul testamentelor care nu respectă exigenţele de formă reglementate de lege lata şi care au fost încheiate de către cetăţenii români, pe teritoriul ţării noastre. Dimpotrivă, dacă testamentele sunt realizate de cetăţenii români sub imperiul altor legi sau în afara teritoriului ţării noastre, regulile de formă ale acestora vor fi apreciate diferit. Astfel:- din punct de vedere temporal, este aplicabil în dreptul intern principiul tempus regit actum, potrivit căruia validitatea testamentului (şi sub aspect formal) se apreciază după legea în vigoare la momentul întocmirii;- din punct de vedere spaţial, testamentul făcut, modificat sau revocat de cetăţeanul român în străinătate este valabil dacă respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, fie la data deschiderii succesiunii şi consacrate de către una dintre următoarele legi: - legea naţională a testatorului; - legea domiciliului testatorului;- legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; - legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;- legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.e) cu privire la calificarea condiţiei actului separat, în literatura de specialitate au fost formulate două teorii. Potrivit uneia dintre acestea, la care achiesăm şi noi, interdicţia testamentului conjunctiv constituie o condiţie de formă, nerespectarea ei atrăgând aplicarea sancţiunii nulităţii absolute. Această sancţiune devine inaplicabilă în cazul testamentului făcut sub incidenţa unei legi vechi, ce nu prevedea condiţia actului separat, precum şi în cazul testamentului făcut de cetăţeanul român într-o ţară, a cărei legislaţie nu interzice testa-mentul comun. A fost formulată însă şi opinia, potrivit căreia interdicţia testamentului conjunctiv constituie o condiţie de fond, astfel încât testamentul comun nu poate produce efecte, nici măcar în ipoteza realizării lui sub imperiul unei legi vechi, care nu-1 prohibea sau în ipoteza realizării acestuia de către cetăţeanul român într-o tară a cărei legislaţie nu-1 interzicea.

65

5. Formele testamentare reglementate de lege lata în România

§1. Consideraţii generale privind formele testamentareDe lege lata testatorul are posibilitatea de a alege între următoarele forme testamentare:a) testamente ordinare: testamentul olograf, testamentul autentic şi testamentul mistic;b) testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul în caz de boală contagioasă şi testamentul maritim;c) alte forme testamentare: legatele care au ca obiect sume de bani şi dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.Intre aceste forme testamentare nu există deosebiri de valoare juridică ci numai de forţă probantă. Oricum, după probarea existenţei şi conţinutului testamentului efectele dispoziţiilor acestuia sunt identice indiferent de forma pe care o îmbracă.

2. Testamentele Ordinare

2.1.Testamentul olograf21.1. Noţiunea testamentului olograf şi reglementarea legală a acestuia Potrivit dispoziţiilor art. 859 C.civ., Testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului Aşadar, testamentul olograf este creaţia exclusivă şi personală a testatorului. Pentru a produce efecte juridice, testamentul olograf, constituim de altfel, un înscris sub semnătură privată, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii de formă care atrag calificarea acestuia ca act solemn. Aceste condiţii sunt următoarele:- testamentul să fie scris integral de mâna testatorului;- testamentul să fie datat de testator; - testamentul să fie semnat de testator. Absenţa uneia dintre aceste condiţii atrage nulitatea absolută a actului de ultimă voinţă. Spre exemplu, testamentul olograf (scris de altul) sau de către testator, dar cu mijloace mecanice şi semnat în faţa martorilor nu este valabil, ca testament olograf. Eventual, dacă acest înscris îndeplineşte condiţiile testamentului autentic, poate fi valabil sub această formă.2.1.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului olograf Testamentul olograf prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Testamentul olograf prezintă următoarele avantaje: - poate fi făcut de orice persoană care ştie să scrie;- realizarea lui nu presupune cheltuieli;- poate fi făcut oriunde, oricând şi doar de către testator, fără ajutorul altei persoane şi fără a fi nevoie de prezenţa vreunui martor;- asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă;- poate fi uşor revocat de către testator, prin distrugere voluntară. Testamentul olograf prezintă însă şi inconveniente, precum:- poate fi uşor dosit sau distrus după moartea testatorului sau chiar şi în timpul vieţii acestuia, dar fără ştirea lui;- poate fi uşor falsificat;- voinţa testatorului poate fi uşor viciată prin dol;- poate fi contestat mai uşor decât celelalte forme testamentare;

66

- poate conţine dispoziţii redactate defectuos, ridicând astfel probleme de interpretare.Unele dintre inconvenientele pe care le prezintă testamentul olograf pot fi înlăturate prin întocmirea acestuia în mai multe exemplare sau prin încredinţarea lui unei persoane de încredere sau unui notar public. Prin simplul fapt al încredinţării testamentului scris, semnat şi datat de testator unui notar public acesta nu se transformă în testament autentic.

2.1.3. Condiţiile speciale de formă ale testamentului olograf Pentru a fi în prezenţa testamentului olograf trebuie îndeplinite, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele condiţii de solemnitate, cerute ad validitatem şi nu ad probationem:a) testamentul să fie scris în totalitate de mâna testatorului: Dacă actul este scris de un terţ sau este scris de testator cu mijloace mecanice, nu suntem în prezenţa testamentului olograf, chiar dacă acesta este datat şi semnat de către testator. Testatorul poate scrie testamentul olograf în orice limbă (chiar şi în limba latina, care este o limbă moartă) pe care o cunoaşte, pe orice suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, sticlă, material plastic etc.) şi cu orice instrument (creion, pix. stilou, cretă, vopsea, cărbune etc), cu orice fel de scriere (caractere de mână sau de tipar, caractere stenografiate sau alfabetul special al orbilor). Testamentul olograf este valabil chiar dacă este scris pe mai multe suporturi materiale (mai multe foi de hârtie, spre exemplu). În măsura în care există o legătură materială sau cel puţin intelectuală între acestea şi, de asemenea, chiar dacă este scris în mai multe etape. Valabilitatea testamentului olograf nu este condiţionată de folosirea unor formule sacramentale. De asemenea, validitatea acestui tip de testament nu este afectată, în principiu, de modificările, adăugirile, ştersăturile sau intercalările făcute de testator, la momentul redactării sau ulterior acestui moment, dacă acestea reprezintă simple corecturi sau interpretări. Chiar dacă nu sunt datate şi semnate separat. Dimpotrivă, dacă intervenţia testatorului prezintă noutate faţă de dispoziţiile testamentare iniţiale sau elimină ori modifică conţinutul iniţial al testamentului, aceasta va produce efecte juridice, constituind un nou testament (denumit în practică codicil) numai dacă au fost scrise, datate şi semnate de către testator41.Testatorul poate fi asistat, dar exclusiv din punct de vedere tehnic, de o terţă persoană (avocat, prieten, rudă etc), la redactarea testamentului olograf. Rolul terţei persoane trebuie să fie exclusiv acela de a oferi un model de testament sau de a contribui la formularea clară a dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului. Pentru a produce efecte juridice un astfel de testament, este necesar ca voinţa autorului să fie absolut liberă. Dacă testamentul cuprinde o scriere străină, trebuie să distingem între două ipoteze:- scrierea străină nu are legătură cu dispoziţiile testamentului, caz în care actul de ultimă voinţă a testatorului este valabil, independent de faptul că testatorul a avut sau nu cunoştinţă despre aceasta şi independent de momentul realizării acesteia.- scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentului şi testatorul a avut cunoştinţă despre aceasta, caz în care actul mortis causa este nul; dacă testatorul nu a cunoscut

41 Vezi Fr. Deak, op.cit.p.5667

despre scrierea străină, ce are legătură cu dispoziţiile testamentare, actul său de ultimă voinţă este valabil. în forma de el concepută.b) testamentul să fie datat de testator; În funcţie de data testamentului olograf, pot fi stabilite elemente de importanţă majoră pentru validitatea acestuia. Astfel, data testamentului olograf prezintă importanţă sub următoarele aspecte:- în funcţie de dată, se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitatea de a testa;- în cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile, se poate stabili care a fost ultima voinţă a testatorului, aceasta revocându-le pe cele care au precedat-o;- în funcţie de dată, pot fi stabilite împrejurările întocmirii testamentului, care pot atrage nulitatea acestuia (spre exemplu, existenţa posibilităţii vicierii consimţământului testatorului). Data poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la sfârşitul testamentului, fiind important să rezulte că ea se referă la întregul act De asemenea, este necesar ca datarea să fie făcută de mâna testatorului. Datarea se poate face prin indicarea, în cifre sau în litere, a zilei, lunii şi anului în care testamentul a fost întocmit sau se poate face prin indicatei unui eveniment (precum, ziua de Sf. Vasile, 2008). Nu este necesară pentru validitatea testamentului olograf indicarea orei sau locului întoc-mirii acestuia. Lipsa datei ar atrage, potrivit legii, nulitatea absoluta a testamentului. Considerând însă că data nu prezintă în cadrul testamentului olograf aceeaşi importanţă ca şi scrierea şi semnătura, literatura de specialitate şi practica judecătorească au atenuat considerabil rigoarea sancţiunii aplicabile pentru lipsa acestui element, admiţând, după caz, stabilirea, întregirea sau rectificarea acesteia, cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci actului mortis causa. Aşadar, trebuie distins între următoarele ipoteze:- dacă data lipseşte (în tot sau în parte) sau dacă aceasta este inexactă, datorită unei erori involuntare a testatorului, îi este permis persoanei interesate (legatarul sau moştenitorul legal ce ar veni la moştenire prin exheredarea celui preferabil, în clasă şi grad) să dovedească, cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului, data întocmirii acestuia, salvându-i astfel validitatea;- dacă data este falsă şi aceasta s-a realizat intenţionat de către testator, actul său de ultimă voinţă este nul absolut, chiar dacă falsitatea datei nu a avut drept scop fraudarea legii;- dacă testamentul este datat, data acestuia este prezumată relativ că este cea reală. Dacă data, însă, este incompletă sau inexactă, se poate completa, respectiv rectifica un element al acesteia (ziua, luna sau anul), fără a fi afectate celelalte elemente, întrucât acestea sunt divizibile.c) testamentul să fie semnat de testator. Testamentul olograf trebuie semnat de mâna testatorului. Prin semnarea testamentului, testatorul atestă că dispoziţiile acestuia reprezintă voinţa sa. Semnătura efectuată de testator „de mână" trebuie să permită identificarea acestuia. Nu este considerată semnătură ştampila, sigiliul sau parafa testatorului sau semnătura prin punere de deget. în toate aceste cazuri, testamentul este nul.

68

Semnătura nu trebuie să cuprindă numele şi prenumele testatorului. Este suficientă semnătură practicată uzual de către testator, care face posibilă identificarea acestuia. Ca şi data, semnătura poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la sfârşitul testamentului. Pentru validitatea semnăturii şi implicit a testamentului, este necesar să rezulte că, prin semnătură testatorul şi-a însuşit conţinutul întregului act. Chiar dacă testamentul este scris pe mai multe foi, este suficientă semnătura testatorului aplicată la sfârşit.În schimb, cât priveşte semnătura aplicată pe plicul în care se află testamentul, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii. Potrivit uneia dintre acestea, semnătura de pe plic nu este valabilă, întrucât cei interesaţi ar putea introduce în plic un simplu proiect de testament pe care testatorul nu 1-a desăvârşit. A fost formulată, de asemeni opinia contrară, potrivit căreia semnătura de pe plic este valabilă. În sfârşit, a fost exprimată şi o opinie intermediară, la care achiesăm şi noi potrivit căreia semnătura de pe plic poate fi considerată valabilă, dacă poate fi stabilită o legătură indisolubilă între aceasta şi conţinutul plicului, fiind exclusă posibilitatea înlocuirii conţinutului plicului cu altul, care nu prezintă voinţa ultimă şi definitivă a testatorului. Absenţa semnăturii atrage nulitatea absolută a testamentului. în materia semnăturii testamentului olograf, nu a fost admisă atenuarea rigorii acestei sancţiuni, astfel încât nu este permisă stabilirea, întregirea sau rectificarea semnăturii, în condiţiile arătate în materia datei.

2.1.4. Forţa probantă a testamentului olograf Testamentul olograf, deşi este un act solemn, se materializează într-un înscris sub semnătură privată, astfel încât persoanele interesate îl pot contesta. Trebuie să distingem însă între forţa probantă a scrierii şi semnăturii şi forţa probantă a datei.a) forţa probantă a scrierii şi semnăturii; Scrierea şi semnătura au forţă probantă numai dacă sunt recunoscute expres sau tacit de către cei cărora li se opune testamentul. Dacă aceşti din urmă contestă semnătura, notarul public suspendă procedura notariali (art. 78 din Legea nr. 36/1995), instanţa de judecată trebuind să soluţioneze neînţelegerile dintre moştenitori. Sarcina dovezii scrierii şi semnăturii nu incumbă celui care contestă, ci, dimpotrivă, celui care invocă testamentul olograf . În scopul dovedirii scrierii şi semnăturii, instanţa de judecată dispune efectuarea verificării de scripte a actului (art. 1178 C.civ.). În cazul acestei proceduri, se compară scrierea şi semnătura din testament, cu alte acte scrise de către testator şi recunoscute de contestatari. În caz de îndoială, se dispune efectuarea unei expertize, întrucât proba cu martori nu este admisă, decât în ipoteza în care prezentarea testamentului olograf nu poate fi realizată din cauza forţei majore,b) forţa probantă a datei. În ceea ce priveşte data testamentului, există prezumţia relativă de veridicitate a ei, dacă scrierea şi semnătura au fost declarate reale de către persoanele interesate sau ca urmare a verificării de scripte. În materia testamentului olograf, nu este necesară darea de dată certă, în baza art. 1182 C.civ., pentru a asigura opozabilitatea acestuia faţă de terţi

69

Aşadar, data se prezumă a fi reală până la proba contrarie. Sarcina probei inexactităţii sau falsităţii probei aparţine celui care o contestă. Proba contrară poate fi realizată cu ajutorul elementelor intrinseci testamentului, cele extrinseci putând fi avute în vedere numai dacă se coroborează cu cele dintâi Pentru dovedirea datei falsificate cu intenţie frauduloasă (caz în care interviul nulitatea absolută a testamentului), se admite orice mijloc de probă.

2.1.5. Formalităţi ulterioare decesului testatorului Articolul 892 C.civ. instituie obligativitatea prezentării testamentul olograf (şi mistic) înainte de executare la un birou notarial în a cărui rază teritorială s-a deschis moştenirea, pentru a fi constatată, printr-un proces verbal, deschiderea lui şi starea în care s-a găsit, după care acesta se va păstrat în arhiva biroului notarial. Neîndeplinirea acestei formalităţi nu este sancţionată de cod civ. Legea nr. 36/1995 [prin art. 71 alin. (5)] prevede însă că numai testamentul (indiferent de felul lui) găsit la inventarierea bunurilor succesorale se vizează spre neschimbare şi se păstrează în arhiva biroului notarial, nu şi cel prezentat de partea interesată. Mai mult, testamentul (indiferent că este prezentat sau inventariat) se deschide numai în cadrul procedurii notariale (şi nu mai înainte), iar procesul-verbal de constatare a stării materiale trebuie încheiat numai în cazul testamentului olograf sau mistic. Aşadar, dispoziţiile art. 892 C.civ., modificate implicit prin dispoziţiile ulterioare ale Legii nr. 36/1995, sunt lipsite, astfel, de aplicabilitate.

2.2. Testamentul autentic2,2.1. Noţiunea testamentului autentic şi reglementarea legală

Potrivit dispoziţiilor art. 860 C.civ., „Testamentul autentic este acela care s-a adeverit de judecătoria competentă", iar potrivit dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 36/1995, testamentul autentic este cel învestit cu formă autentică de către notarul public. În concluzie, este autentic testamentul autentificat de notarul public.2.2.2, Avantajele şi inconvenientele testamentului autentic Testamentul autentic prezintă următoarele avantaje:- poate apela la acest tip de testament orice persoană care nu ştie să scrie şi/sau să citească sau care nu poate să semneze, din cauza bolii, infirmităţii sau din orice alte cauze;- contestarea testamentului este mai anevoioasă, întrucât actul de autentificare are autoritate publică, iar conţinutul actului de ultimă voinţă este verificat de notarul public, astfel încât nu conţine clauze contrare legii sau bunelor moravuri şi nici clauze formulate confuz, care să ridice semne de interpretare. Testamentul autentic se bucură de prezumţia de legalitate, contrariul trebuind dovedit de contestatar. - voinţa testatorului poate fi viciată mai greu,- testamentul nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, întrucât un formular original este păstrat în arhiva biroului notarial Testamentul autentic prezintă, însă şi inconveniente:- presupune cheltuieli materiale şi timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare;

70

- nu asigură secretul ultimei voinţe a testatorului. Teoretic, acest risc nu există, întrucât notarul şi personalul biroului notarial au obligaţia (în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 36/1995) de a păstra secretul profesional.

2.2.3. Autentificarea testamentului De lege lata, procedura de autentificare a testamentului nu este una specială, derogatorie de la dreptul comun. Aşadar, testamentul se autentifică ca şi celelalte acte.Competenţa autentificării testamentului aparţine exclusiv notatul public, nu şi secretarilor consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici. Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de testator de o terţă persoană sau de către notarul public însuşi, însă este necesar la autentificare să se prezinte personal testatorul, deoarece testamentul este un act cu caracter personal, ce nu poate fi încheiat prin reprezentare. Autentificarea testamentului se realizează, ca regulă, la sediul oricărui birou notarial şi numai în mod excepţional, când testatorul este împiedicat de motive temeinice să se prezinte la notar, autentificarea poate fi realizată în alt loc (precum, la domiciliul testatorului). Testamentul se redactează în limba română sau într-o altă limbă pe care testatorul o cunoaşte sau, după ce ia cunoştinţă de cuprinsul testamentului, prin interpret. Notarul public are obligaţia de a constata autentificarea testamentului printr-o încheiere care trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii următoarele elemente:a) data şi locul autentificării (dacă autentificarea s-a realizat în afara sediului biroului notarial, notarul trebuie să precizeze motivele care au determinat aceasta);b) elementele de identificare a testatorului;c) constatarea că testatorul şi-a exprimat consimţământul;d) constatarea că testatorul a semnat testamentul (daca testatorul nu a semnat testamentul, notarul trebuie să menţioneze acest fapt, precum şi cauza ce 1-a determinat). În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru autentificarea testamentului, notarul dă, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de autentificare, o încheiere de respingere motivată, care poate fi atacată la judecătorie, în cazul în care instanţa de judecată dispune că poate fi făcută autentificarea, notarul va proceda în consecinţă. Pentru nerespectarea dispoziţiilor legale, ce reglementează procedura de autentificare, testamentul este nul. Acesta, deşi nul, poate valora testament olograf, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acesta din urmă (art. 1172 C.civ.).

2.2.4. Forţa probantă a testamentului autentic Cât priveşte forţa probantă a testamentului autentic, trebuie să distingem între următoarele două aspecte:a) constatările personale ale notarului (precum, data şi locul autentificării, identificarea testatorului etc.) fac dovadă până la înscrierea în fals;

71

b) declaraţiile testatorului sau alte împrejurări de care notarul nu a luat cunoştinţă prin propriile simţuri fac dovadă numai până la proba contrară.

2.3. Testamentul mistic2.3.1. Noţiunea testamentului mistic şi reglementarea legală Potrivit dispoziţiilor art. 864-867 C.civ., testamentul mistic sau secret (formă aproape neutilizată în practică) este acel testament semnat de testator, strâns şi sigilat şi care este prezentat judecătoriei, pentru realizarea unor formalităţi.

2.3.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului mistic Testamentul mistic reprezentând o formă intermediară între testamentul olograf şi cel autentic, împrumută din avantajele şi inconvenientele acestora.Astfel, testamentul mistic prezintă următoarele avantaje:- asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă;- poate fi folosit numai de persoanele care ştiu şi pot citi şi scrie;- are, cât priveşte conţinutul său, forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată. Testamentul mistic prezintă, însă şi următoarele dezavantaje:- necesită anumite cheltuieli materiale şi pierdere de timp pentru realizarea formalităţilor;- are forţa probantă a unui înscris autentic numai cât priveşte actul suprascriere.

2.3.3. Formalităţile ce trebuie îndeplinite de testamentul mistici Suntem în prezenţa testamentului mistic dacă actul de ultimă voinţă a testatorului îndeplineşte următoarele condiţii:a) testamentul să fie scris; Nu prezintă importanţă faptul că testamentul este scris de testator, mână sau cu ajutorul unor mijloace mecanice sau faptul că este scris către o terţă persoană. Testamentul poate fi redactat în orice formă care o cunoaşte testatorul, inclusiv în alfabetul special al orbilor.b) testamentul să fie semnat de testator; Ca şi testamentul olograf, testamentul mistic trebuie să fie semnat de testator, chiar dacă a fost scris de o altă persoană.c) testamentul să fie strâns şi sigilat, anterior prezentării lui la judecătorie; Dacă testatorul se află în imposibilitate fizică de deplasare, testamentul mistic va fi prezentat unui judecător delegat. Absenţa sigilării! insuficienţa sigilării atrage nulitatea absolută a testamentului mistic.d) testatorul să declare judecătorului că testamentul sigilat este testamentul său, că a fost scris de el sau de o terţă persoană şi că are semnătura;e) judecătorul să întocmească actul de suprascriere, reprezentând potrivit dispoziţiilor art. 864 C.civ., un proces-verbal în care judecătorul consemnează starea testamentului, declaraţia testatorului că testamentul este al său, fiind scris de el sau de o altă persoană şi că 1-a semnat. Dacă testatorul nu poate vorbi, această declaraţie se va face în scris, prin conţinutul procesului-verbal. Actul de suprascriere trebuie datat (acea dată devenind şi data testamentului) şi semnat de către testator şi de către judecător (actul de suprascriere putând fi scris şi de o altă persoană decât judecătorul). Dacă testatorul

72

nu poate semna actul de suprascriere din cauze ulterioare redactării şi semnării testamentului, această declaraţie va fi consemnată în procesul-verbal. După îndeplinirea formalităţilor, care trebuie realizate fără întrerupere sub sancţiunea nulităţii, testamentul poate fi păstrat la judecătorie sau poate fi restituit testatorului.

2.3.4. Forţa probantă a testamentului mistic Testamentul mistic reuneşte un act sub semnătură privata, reprezentat de testamentul propriu-zis şi un act autentic, reprezentat de actul de suprascriere. Primul act are forţa probantă a oricărui înscris sub semnătură privată, făcând dovadă până la proba contrară, realizată de persoanele ce prezintă un interes, iar cel de-al doilea act are forţă probantă a unui înscris autentic, făcând dovadă până la înscrierea în fals. Pentru nerespectarea formalităţilor prescrise de lege, intervine nulitatea absolută a testamentului mistic, însă înscrisul testamentar poate valora testament olograf, dacă sunt îndeplinite formalităţile prevăzute de lege pentru acesta din urmă.

§3. Testamentele privilegiate

3.1. Noţiunea testamentelor privilegiate şi reglementarea

Aceste testamente se numesc privilegiate, întrucât se realizează într-o formă autentică simplificată, datorită faptului că testatorul se află într-o situaţie excepţională, care-1 împiedică să facă un testament autentic. Oricând însă, chiar şi în situaţii excepţionale, testatorul poate recurge Ia testamentul olograf. Sunt testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă şi testamentul maritim.

3.2. Testamentul militarilor Potrivit art. 868-870 C.civ,, este valabil testamentul făcut de militari sau de persoanele asimilate lor, în faţa comandantului militar al unităţii sau în faţa altui ofiţer superior, asistat de doi martori numai dacă aceştia se află în misiune militară sau sunt prizonieri la inamic, în afara teritoriului ţării sau se află pe teritoriul României, însă într-o localitate asediată sau într-un alt Ioc în care comunicaţiile sunt întrerupte din cauza războiului. Dacă militarul este bolnav sau rănit, testamentul este valabil făcut, în prezenţa medicului militar şef, asistat de comandantul militari spitalului.

3.3. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă Articolul 872 C.civ. consacră validitatea testamentului făcut într-un loc, care este scos din comunicaţie, datorită ciumei sau altei boli contagioase, în faţa unui membru al consiliului local, asistat de doi martori. In literatura de specialitate , s-a apreciat ca nici testamentul militari şi nici cel făcut în timpul unei boli contagioase nu au valabilitate, dacă în localitate există birou notarial.

3.4. Testamentul maritim Persoanele (atât cele care fac parte din echipaj, cât şi călătorii) pe mare, pe un vas sub pavilionul României, pot testa, în mod valabil, în faţa comandantului navei sau a înlocuitorului acestuia, care trebuie asistaţi de doi martori. Testamentul maritim poate

73

fi redactat numai în timpul călătoriei mare, nu şi dacă vasul se află ancorat la ţărm sau se apropie de un străin. în care România are acreditat un reprezentant diplomatic consular (art. 880 C.civ.). Nu pot fi gratificaţi prin testamentul maritim ofiţerii instrument decât dacă sunt rude (sau soţ) cu testatorul. Articolul 876 C.civ. prevede că testamentul maritim trebuie făcut în două exemplare originale. Un exemplar va fi predat agentului diplomatic consular român, din primul port în care va ancora vasul, pentru a-1 trimite în ţară. Dacă vasul ancorează într-un port românesc, ambele exemplare vor fi predate organelor portuare, pentru a fi trimise biroului notarial, de la domiciliul testatorului, iar dacă la domiciliul testatorului există mai multe birouri, cele două exemplare trebuie transmise biroului notarial care ţine registrul de evidenţă a succesiunilor din acea circumscripţie. Nerespectarea acestor reguli de predare şi expediere nu atrage nulitatea actului de ultimă voinţă.

3.5. Reguli comune testamentelor privilegiate Trebuie respectate şi în cazul testamentelor privilegiate exigenţa formei scrise şi interdicţia testamentului conjunctiv, întrucât acestea constituie condiţii comune de forma tuturor testamentelor. In afara acestora, sunt identificate următoarele două condiţii de formă, specifice numai testamentelor privilegiate:- semnarea testamentului de testator, de agentul instrumentator şi de cel puţin unul dintre martorii, care au asistat la redactarea lui (art. 884 Cciv.). Deşi dispoziţiile Codului civil nu fac referire la obligativitatea datării testamentului privilegiat, literatura de specialitate consideră că şi data acestuia reprezintă un element esenţial, întrucât aprecierea caracterului excepţional al împrejurărilor, care au justificat realizarea actului de ultimă voinţă într-o formă simplificată, se raportează la aceasta.- aceste testamente produc efecte numai dacă testatorul a decedat în împrejurările excepţionale, care au justificat încheierea lor în formă autentică, simplificată, iar după încetarea acestor împrejurări numai o perioadă de timp limitată.Astfel, testamentele militarilor şi cele făcute în timp de boală contagioasă devin nule după trecerea unui termen de şase luni de la încetarea cauzei care a determinat încheierea lor în această formă, iar testamentele devin nule după trecerea unei perioade de trei luni.

§4. Alte forme testamentare

4.1. Testamentul al cărui obiect este reprezentat de sume de bani depuse la CEC Titularii depunerilor de sume de bani la CEC au posibilitatea de a dispune de acestea pentru cauză de moarte, fie prin una din formele testamentare ordinare sau privilegiate, fie printr-o formă simplificată, denumiţi clauză testamentară sau dispoziţie testamentară. Astfel, art. 22 din Statutul CEC prevede: „Titularul depunerii are dreptul să indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-au dat testamentare se eliberează de CEC moştenitorilor legali şi testamentari”.

74

Clauza testamentară este calificată de doctrină ca fiind un legat cu titlu particular, trebuind astfel să îndeplinească condiţiile de validitate a testamentului în general. Totuşi, pentru valabilitatea acestei clauze, este necesară numai semnătura testatorului, nefiind necesară scrierea în întregime şi datarea acesteia de mâna testatorului. Din aceste considerente, clauza testamentară a fost calificată de doctrină ca fiind un testament olograf simplu Aşadar, cel care dispune printr-o clauză testamentară trebuie să scrie şi să citească. Clauza testamentară poate fi dispusă numai de către titularul libretului chiar dacă suma de bani a fost depusă pe numele acestuia, de către o altă persoană. Titularul libretului poate dispune, fie în favoarea unei persoane, fie în favoarea mai multora, în acest din urmă caz. beneficiari având drepturi egale asupra sumei din libret. În cazul în care o persoană are mai multe depozite şi doreşte să dispună de acestea pentru cauză de moarte, printr-o clauză testamentară, trebuie să folosească această modalitate pentru fiecare depunere în parte. Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de împuternicire. Clauza testamentară produce efecte după decesul titularului. în timp ce clauza de împuternicire este un mandat ce produce efecte numai în timpul vieţii titularului. În temeiul clauzei testamentare, gratificatul primeşte suma de bani existentă la data decesului dispunătorului şi nu suma de bani existentă la data stipulării clauzei, întrucât cel din urmă are posibilitatea ca, până la moartea sa, să adauge alte sume sau să le retragă pe cele existente. Aşadar, dispunătorul poate revoca clauza testamentară prin anularea acesteia, prin retragerea sumei de bani sau printr-un alt testament (indiferent de forma acestuia). Revocarea clauzei testamentare este opozabilă CEC numai din momentul înştiinţării. În principiu. în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 trebuie respectat principiul potrivit căruia acesta nu poate dispune de mai mult de jumătate din ceea ce poate dispune majorul. Totuşi, cu titlu de excepţie, acesta poate dispune prin clauză testamentară de sumele depuse la CEC, dacă se întreţine singur.

4.2. Testamentul făcut de cetăţeanul român aflat în străinătate Potrivit art. 885 C.civ., ,,românul ce s-ar afla în ţară străină va putea face testamentul său, sau în formă olografă sau în forma autentică întrebuinţată la locul unde se face testamentul". Aşadar, cetăţeanul român aflat în străinătate poate testa în forma olografă reglementată de legislaţia românească, chiar dacă aceasta nu este reglementată de legea locului sau în forma autentică reglementată de legea locului. Ar rezulta că cetăţeanul român aflat în străinătate nu poate recurge la alte forme reglementate de legea locului. Această problemă este soluţionată de dispoziţiile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 (contrare dispoziţiilor Codului civil, abrogate implicit3), potrivit cărora testamentul cu element de extraneitate este valabil, dacă respectă formele prevăzute de una dintre următoarele legi:a) legea naţională a testatorului (lex patriae);b)legea domiciliului testatorului (lex domicilii);c)legea locului întocmirii testamentului (lex foci testamenti);d)legea situaţiei imobilului ce formează obiectul legatului ( lex rei sitae);

75

e)legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite(lex forum succesionis).

Capitolul II

Principalele dispoziţii testamentare

Legatul

76

§1. Noţiunea legatului şi caracterele juridice

Legatul este o dispoziţie testamentară, prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit, întregul său patrimoniu sau o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate . Legatul prezintă următoarele caractere juridice: a)este un act unilateral;b) este un act cu titlu gratuit, o liberalitate;Ca şi donaţia, legatul este o liberalitate, întrucât testatorul procură gratificatului un folos patrimonial, fără contra echivalent. Legatul păstrează caracterul de liberalitate, chiar dacă este grevat de sarcini cu caracter patrimonial. In limita folosului pur gratuit, legatul este o liberalitate.e) este un act mortis causa, producând efecte numai la moartea dispunătorului, spre deosebire de donaţie, care deşi este o liberalitate, produce efecte în timpul vieţii donatarului. Drept urmare, patrimoniului testatorului şi cel al legatarului nu vor cunoaşte modificări în timpul vieţii celui dintâi, prin efectul legatului.d) este un act personal, astfel încât desemnarea legatarului se face personal de câtre testator şi nu prin reprezentare;e) este un act solemn.

§2. Condiţiile legatului Legatul reprezentând principala dispoziţie testamentară, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a) să fie materializat într-un înscris;Fiind o dispoziţie testamentară, legatul trebuie să fie materializat într-un înscris. Legatul verbal este nul.b) să cuprindă elemente ce permit identificarea legatarului; Prin legat se desemnează legatarul, acea persoană care va culege, la moartea testatorului, patrimoniul acestuia din urmă, în tot sau în parte. Desemnarea legatarului trebuie să fie în concordanţă cu următoarele exigenţe;- desemnarea trebuie făcută prin testament. în formele reglementate de lege;Legatarul trebuie să fie identificat prin testament sau cel puţin identificabil, adică să se indice elementele în baza cărora legatarul va putea determinat la data deschiderii succesiunii. Aşadar, legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă. In consecinţă. e nul legatul care nu precizează numele legatarului sau legatul cuprinde numele legatarului, dar acesta este ilizibil. Pentru ca legatul să fie valabil, este necesar ca acesta să cuprindă, cel puţin în parte, elementele care să permită identificarea cu certitudine a legatarului.Legatarul trebuie să fie o persoană prezentă sau viitoare. Rezultă, că poate fi gratificată prin testament o persoană fizică, concepută la deschiderii moştenirii sau o persoană juridică, aflată în curs de înfiinţare.- desemnarea trebuie făcută personal de către testator; Dacă testatorul lasă desemnarea legatarului în sarcina altei persoane, un astfel de legat (denumit legat cu facultatea de alegere) este nul. Dimpotrivă, este considerat valabil, îndeplinind condiţia desemnării legatarului, legatul care prezintă următoarele elemente specifice:

77

a) legatarul este desemnat, dar are sarcina predării bunurilor unei persoane, aleasă fie de acesta, fie de un terţ;b) legatarii sunt desemnaţi, însă repartizarea între aceştia a legate este lăsată la aprecierea unui terţ, numit de către testator în calitate de mandatar, în temeiul unui mandat mortis causa .- modul de desemnare a legatarului (desemnare directă sau este ales, în mod liber, de către testator, care nu este ţinut să respecte anumite formule sacramentale. Suntem în prezenţa unei desemnări directe, în ipoteza indicării numelui şi prenumelui legatarului sau a calităţii acestuia (spre exemplu, frate). Desemnarea este indirectă în ipoteza indicării unor elemente suficiente pentru identificarea legatarului, altele decât numele şi prenumele, respectiv calitatea acestuia.c) să cuprindă clemente ce permit identificarea bunului legat. Legatul este nul, dacă nu cuprinde suficiente elemente pentru determinarea bunului legat. Aşadar, obiectul legatului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil, la data deschiderii moştenirii. Dacă testatorul arc mai multe bunuri de aceeaşi natură şi a lăsat prin legat numai unul, fără a-1 individualiza, legatarului i se va preda, în temeiul art. 908 C.civ., unul de calitate mijlocie.

§3. Clasificarea legatelor Legatele pot fi clasificate după obiectului lor (art. 887 C.civ.) şi după modalităţile care afectează voinţa testatorului. Codul civil face deosebire, în baza primului criteriu, între: legate universale, legate cu titlu universal şi legate cu titlu particular. După cel de-al doilea criteriu, legatele pot fi: legate pure şi simple, legate cu termen, legate sub condiţie şi legate cu sarcină.

3.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor Principala clasificare a legatelor are Ia bază criteriul obiectului acestora. în temeiul acestuia, putem distinge între legate universale, legate cu titlu universal şi legate cu titlu particular. Intre legatele universale şi legatele cu titlu universal poate fi identificată numai o diferenţă de ordin cantitativ, întrucât legatarul universal are vocaţie la universalitatea bunurilor testatorului, iar legatarul cu titlu universal are vocaţie numai la o fracţiune din moştenire. în schimb, legatele cu titlu particular, care conferă vocaţie succesorală numai cu privire la bunuri privite, au o altă natură juridică, deosebirea dintre acestea şi legatele universale şi cu titlu universal fiind una de ordin calitativ. Astfel, legatarii universali şi cu titlu universal sunt ţinuţi de datoriile şi sarcinile moştenirii, spre deosebire de legatarii cu titlu particular, care, în principiu, nu răspund de datoriile şi sarcinile acesteia.

3.1.1. Legatul universal Potrivit dispoziţiilor art. 888 C.civ., „legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moarte, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale". Această definiţie a fost criticată în literatura de specialitate, calificată inexactă, întrucât nu învederează particularitatea care disting legatul universal, de legatul cu titlu

78

universal sau cu titlu particular. Ce este specific legatului universal este vocaţia eventuală la întreaga universalitate a bunurilor testatorului şi nu cantitatea bunurilor efectiv cules, aşa cum ar rezulta din definiţia legală. Astfel se explică dispoziţia legală, potrivit căreia pot exista doi sau mai mulţi legatari universali. Fiecare dintre aceştia are vocaţie eventuală la întreaga moştenire, iar dacă pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea succesorală se împarte, în mod egal între aceştia. Aşadar, nu trebuie confundată vocaţia eventuală la moştenire, cu cantitatea bunurilor efectiv cules, care se determină cu precizie numai la data decesului testatorului. Prin universalitatea bunurilor, se înţelege totalitatea drepturilor ce compun un patrimoniu (susceptibil de modificare atât în sensul cât şi al micşorării), cuprinzând toate bunurile mobile şi corporale şi incorporale, ce aparţin testatorului, în momentul morţii sale. Legatul prezintă caracter universal în următoarele ipoteze:a) legatul se poartă asupra întregii moşteniri, chiar dacă legatarul vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari, care sunt îndreptăţiţi la rezerva legală; În această ipoteză, întâlnim legatul asupra cotităţii disponibile, o varietate a legatului universal.Un astfel de legat păstrează caracterul universal, întrucât legatarul a putea culege întreaga moştenire şi nu numai cotitatea disponibilă, dacă moştenitorii rezervatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire, în limita rezervei legale. Aşadar, pentru calificarea unui legat ca fiind universali prezintă importanţă cantitatea bunurilor efectiv cules, care poate fi reprezentată numai de o fracţiune din moştenire, ci vocaţia eventuală a legatarului întreaga moştenire.b) legatul universal este micşorat sau absorbit în întregime de legatele titlu particular sau cu titlu universal şi de datoriile sau sarcinile moştenirii. Legatul asupra ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu universal şi/sau cu titlu particular poartă denumirea de legatul prisosului sau rămăşiţei . Şi în această ipoteză legatul păstrează caracterul universal, întrucât universal ar putea culege universalitatea moştenirii, dacă ceilalţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, iar creditorii sarcinilor şisuccesiunii nu doresc să beneficieze de drepturile lor. Literatura de specialitate a recomandat ca, în ipoteza absorbirii totale a masei succesorale de către celelalte legate şi datorii sau sarcini, instanţa să decidă în funcţie de circumstanţe, dacă testatorul nu a avut intenţia de a mai desemna mai degrabă un executor testamentar, decât un legatar universal. Practica judecătorească însă a apreciată că dimpotrivă, acte precum înstrăinarea unor bunuri, instituirea ulterioară a unui legatar cu titlu particular, încheierea unui antecontract de vânzare-cumparare, chiar şi cu legatarul universal în cauză, nu au semnificaţia revocării legatului , influenţând numai emolumentul ce urmează a fi cules de către universal.c)legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile ale testatorului;d)legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri.Acest legat păstrează caracterul universal, întrucât legatarul devine la data deschiderii moştenirii nudul proprietar (are numai atributul dispoziţiei) al întregii moşteniri, iar la stingerea uzufructului va dobândi deplina proprietate a universalităţii succesorale.

3.1.2. Legatul cu titlu universal

79

Legatul cu titlu universal are ca obiect o fracţiune (cotă-parte) din moştenire. Sunt legate cu titlu universal, potrivit dispoziţiilor art. 894 C.civ., următoarele:a) legatul unei fracţiuni din moştenire, precum legatul unei jumătăţi, treimi etc. din moştenire;b) legatul tuturor bunurilor imobile;c) legatul tuturor bunurilor mobile;d) legatul unei fracţiuni din toate bunurile imobile;e) legatul unei fracţiuni din toate bunurile mobile. Legatul tuturor bunurilor imobile sau legatul tuturor bunurilor mobile, respectiv legatul unei fracţiuni din toate bunurile imobile sau legatul unei fracţiuni din toate bunurile mobile este un legat cu titlu universal, pentru că este astfel calificat de dispoziţiile art. 894 C.civ. În absenţa acestei calificări legale, legatul al cărui obiect este reprezentat de toate bunurile mobile sau imobile ale defunctului, ar fi un veritabil legat cu titlu particular, întrucât determină bunurile asupra cărora poartă. In consecinţa, legatarul tuturor bunurilor mobile sau imobile, fiind un legatar cu titlu universal va fi ţinut de datoriile şi sarcinile moştenirii în limitele cotei-părţi primite. Precizăm că operează calificarea legală menţionată numai dacă raportarea este făcută la totalitatea bunurilor mobile sau la imobile sau la o fracţiune din acestea. Dacă cota-parte are o altă raportare (precum jumătate din bunurile mobile din apartamentul deţinut în localitatea X), legatul este cu titlu particular. Întrucât enumerarea legală este una limitativă, rezultă că toate celelalte legate care nu sunt universale sunt legate cu titlu particular. Totuşi, este considerat legat cu titlu universal legatul făcut de minorul ce are vârsta cuprinsă între 16-18 ani asupra întregii sale averi .Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o cotă-parte din universalitate, iar nu întreaga masă succesorală efectiv culeasă de către legatar. Legatarul cu titlu universal, având vocaţie la o fracţiune din patrimoniul succesoral, nu va profita de nevenirea (datorată imposibilităţii sau voinţei) la moştenire a altui legatar cu titlu universal, dar va profita de nevenirea la moştenire a legatarului cu titlu particular sau a moştenitorului rezervatar, în măsura în care prezenţa acestora la moştenire ar fi micşorat patrimoniul cu privire la care se calculează cota legatarului cu titlu universal. Legatul cu titlu universal poate îmbrăca, ca şi legatul universal, urmă toarele forme:- legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii:- legatul unei fracţiuni din prisosul moştenirii (legatul unei fracţiuni din ceea ce rămâne după executarea celorlalte legate cu titlu universal sau/şi cu titlu particular); - legatul nudei proprietăţi asupra unei fracţiuni din moştenire.

3.1.3. Legatul cu titlu particular

Potrivit art. 894 C.civ., este un legat particular orice legat, ce nu este nici universal şi nici cu titlu universal. Aşadar, Codul civil nu defineşte legatul cu titlu particular.

80

Legatul cu titlu particular este acel legat ce conferă vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate, spre deosebire de legatul universal şi cu titlu universal care conferă vocaţie la o universalitate sau la o fracţiune dintr-o universalitate. De asemenea, spre deosebire de legatarul universal şi cu titlu aniversai, legatarul cu titlu particular nu răspunde de pasivul moştenirii. Ceea ce interesează şi în acest caz este vocaţia la moştenire şi nu momentul efectiv cules, întrucât valoarea bunului sau bunurilor ce formează obiectul legatului cu titlu particular poate fi mai mare decât valoarea celor care formează obiectul legatului universal sau cu titlu universal. Sunt legate cu titlu particular următoarele:- legatul ce are ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile, corporale, individual determinate sau de gen.Prin legatul cu titlu particular, poate fi transmis dreptul de proprietate exclusivă sau comună (numai o cotă-parte ideală), nuda proprietate sau unele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (precum, uzufructul. Legatarul cu titlu particular este îndreptăţit nu numai la bunul (mobil) legat, ci şi la accesoriile acestuia, în starea în care acestea (bunul mobil şi accesoriile acestuia) se află, la momentul deschiderii succesiunii şi nu la data întocmirii testamentului (art. 903 C.civ.).De asemenea, legatarul este îndreptăţit, în cazul în care bunul legat este reprezentat de un bun imobil (teren), Ia îmbunătăţirile şi la construcţiile nou efectuate de către testator, asupra fondului legat, ulterior întocmirii testamentului. Dacă obiectul legatului este reprezentat de un bun de gen, nedeterminat calitativ, legatarul este îndreptăţit la un bun de calitate mijlocit (art. 968 C.civ.). Dacă însă, testatorul a dispus că alegerea calităţii este lăsată la aprecierea legatarului, acesta din urmă poate pretinde bunul având calitatea cea mai bună.b) legatul ce are ca obiect bunuri mobile incorporale, precum o creanţă (legatum nominis);Testatorul poate gratifica pe legatarul cu titlu particular cu o creanţă pe care o are împotriva unei terţe persoane sau cu alte drepturi pantrimoniale, precum drepturile de proprietate intelectuală sau drepturileasupra unor dividende ori beneficii.c) legatul prin care testatorul-creditor îl iartă pe legatarul-debitor de datorie (legatum liberationis); Într-o astfel de ipoteză, datoria legatarului se stinge în momentul deschiderii moştenirii.d) legatul unui fapt (posibil şi licit), prin care moştenitorul universului sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă ceva. în favoarea legatarului cu titlu particular (spre exemplu, legatarul universal plătească datoria legatarului cu titlu particular faţă de un terţ).e) legatul ce are ca obiect moştenirea culeasă de testator, în calitate de succesor universal sau cu titlu universal, nelichidată până la decesul acestuia. Moştenirea culeasă de testator reprezintă o universalitate numai în raporturile dintre acesta şi transmiţător. f) legatul nudei proprietăţi a unui/or bun/uri individual determinat/e.g) legatul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (uz, uzufruct, abitaţie).

81

3.2. Clasificarea legatelor după modalităţile care le afectează

În funcţie de modalităţile care le afectează, legatele pot fi: - legate pure şi simple,- legate cu termen, - legate sub condiţie,- legate cu sarcină.

3.2.1. Legatul pur şi simplu

Legalul este pur şi simplu, dacă nu este afectat de nici o modalitate. În legatului pur şi simplu (universal, cu titlu universal sau cu titlul particular), drepturile legatarului se dobândesc din momentul deschiderii succesiunii, independent de momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea acestuia în posesie. De asemenea, drepturile legatarului decedat după deschiderea moştenirii se transmit propriilor moştenitori (art. 899 C.civ,). Este evident, de asemenea, că din momentul deschiderii moştenirii legatarul poate înstrăina prin acte între vii dreptul dobîndit

3.2.2. Legatul cu termen Testatorul poate supune legatul unui termen, suspensiv sau extinctiv, caz în care vor fi aplicabile, în principiu, regulile dreptului comun, în materie de modalităţi. In cazul legalului afectat de un termen suspensiv, este amânată executarea acestuia până la împlinirea termenului (spre exemplu. 1 an de la deschiderea moştenirii sau majoratul legatarului). Aşadar, naşterea dreptului legatarului coincide cu data deschiderii moştenirii numai exerciţiul acestora fiind amânat până la împlinirea termenului. In consecinţă devenind proprietar din momentul deschiderii succesiunii, legatarul dispune prin acte inter vivos sau mortis causa de drepturile dobândite prin testament, însă nu poate pretinde predarea lucrului legat sau creanţei, decât la împlinirea termenului. Dimpotrivă, în cazul legatului afectat de un termen extinctiv, legatarul îşi poate exercita drepturile succesorale, din momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu, acestea încetând pentru viitor, la împlinirea termenului. Constituie, spre exemplu, legat afectat de termen extinctiv legatul având ca obiect dobânzile produse de o sumă de bani. pe o durată de timp determinată.

3.2.3. Legatul sub condiţie Testatorul poate supune legatul unei condiţii, suspensive sau rezolutorie. În cazul condiţiei suspensive, legatarul nu devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii, ci de la data îndeplinirii condiţiei pozitive sau neîndeplinirii condiţiei negative. Îndeplinirea condiţiei produce efecte retroactive, legatarul devenind proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii. Înainte de îndeplinirea condiţiei (pendente conditiane), legatarul poate lua măsuri conservatorii, potrivit dreptului comun, dar spre deosebirea dreptul comun, legatul devine caduc prin moartea legatarului înainte de îndeplinirea condiţiei. Aşadar, drepturile legatarului sub condiţie suspensivă nu se transmit către proprii moştenitori, dacă acesta decedează înainte de împlinirea condiţiei. Rezultă că dreptul legatarului este

82

dublu condiţionat, pentru naşterea lui trebuind îndeplinite două condiţii: cea impusa de testator şi cea legală de a supravieţui până la momentul realizării evenimentului.In cazul condiţiei rezolutorii, drepturile legatarului iau naştere după momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu, la îndeplinirea condiţiei atrăgând desfiinţarea retroactivă a legatului.Pendente condiţione, legatul este transmisibil prin acte între vii, iar în cazul decesului legatarului, legatul se transmite succesorilor acestuia.Eveniente condiţione, (după îndeplinirea condiţiei), legatul se desfiinţează retroactiv de Ia data deschiderii moştenirii. în consecinţă, se desfiinţează şi drepturile succesorilor legatarilor, indiferent că este vorba de o transmişi tine între vii sau pentru cauză de moarte.Deficiente conditione (în cazul neîndeplinirii condiţiei), legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost un legat pur şi simplu.

3.2.4. Legatul cu sarcină {sub modo) Sarcina este singura modalitate ce afectează exclusiv liberalităţile. Aceasta reprezintă obligaţia impusă de testator legatarului, constând în a da, a face sau a nu face ceva. După acceptarea legatului, legatarul este obligat a îndeplini sarcina impusă de testator. Sarcina poate afecta atât legalul universal şi cu titlu universal, cât şi legatul cu titlu particular. Sarcina se aseamănă cu condiţia rezolutorie, sub următoarele două aspecte:- nu afectează dobândirea dreptului asupra legatelor, acesta luând naştere din momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu;- nerealizarea sarcinii produce efecte retroactive, până la momentul deschiderii moştenirii. Spre deosebire. însă. de condiţia rezolutorie, neexecutarea sarcinii poate atrage executarea silită şi chiar revocarea judiciară a legatului. Sarcina poale fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul legatarului însuşi. a) sarcina prevăzută în interesul unui terţ; Dacă testatorul a prevăzut în testamentul său o sarcină în favoarea unui terţ, acesta a realizat astfel o stipulaţie pentru altul, constituind în fapt o plată sau o liberalitate indirectă. Dacă testatorul a realizat o liberalitate indirectă, suntem în prezenţa unui dublu legat, caz în care se stabilesc raporturi juridice între testator şi legatar, între testatorul-stipulant şi terţul beneficiar. Regulile capacităţii de a dispune, respectiv de a primi prin intermediul unui legat trebuie analizate în raporturile stabilite între testator şi legatar, cât şi în raporturile stabilite între testatorul-stipulant şi terţul beneficiar. Nu se impune aceeaşi exigenţă.b) sarcina prevăzută în interesul testatorului,c)sarcina prevăzută în interesul legatarului însuşi.

4. Ineficacitatea legatelor

In literatura de specialitate a fost exprimat însă în legătură cu cauzele de ineficacitate a legatelor şi punctul de vedere potrivit căruia acestea SUNT reprezentate

83

numai de nulitate, revocare şi caducitate. In această opinie, nu a mai fost reţinută reducţiunea liberalitaţilor excesive, ca fiind cauză de ineficacitate a legatelor, apreciindu-se că efectul acestei sancţiuni este tocmai caducitatea legatelor. Cu privire la ineficacitatea legatului, s-a conturat în literatura de specialitate şi o a treia opinie potrivit căreia ineficacitatea actului juridic nu trebuie confundată cu nulitatea acestuia, întrucât nulitatea afectează însăşi existenţa actului juridic la a cărui încheiere nu au fost respectate condiţiile de validitate, iar ineficacitatea stricto sensu presupune existenţa unui act juridic valabil încheiat, dar care nu produce efecte juridice, din cauze ulterioare încheierii acestuia. Cauzele care atrag ineficacitateaactului, în această opinie, sunt; revocarea şi caducitatea. In ceea ce ne priveşte, achiesăm la acest ultim punct de vedere, considerând că ineficacitatea stricto sensu nu include şi nulitatea. Este adevărat că în generai, nulitatea este definită ca reprezentând sancţiunea ce lipseşte actul juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate de efectele juridice. Însă. pe de altă parte, intervenind nulitatea actului juridic trebuie să consideram că acesta nici nu a fost încheiat între părţi, acestea trebuind repuse în situaţia anterioară manifestării de voinţă nulă. Aşadar, stricto sensu, ineficacitatea reprezintă acele ipoteze în care legatele valabil încheiate nu-şi produc efectele fireşti, din cauze ulterioare prevăzute de lege, precum revocarea sau caducitatea. Nulitatea (absoluta sau relativă) legatului intervine, ca şi în cazul oricărui act juridic, pentru nerespectarea. la momentul întocmirii actului de ultimă voinţă, a condiţiilor, generale sau speciale, de validitate. Aşadar, cauzele nulităţii sunt anterioare sau cel puţin concomitente cu momentul facerii legatului şi constau exclusiv în nerespectarea condiţiilor de validitate privind capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza şi forma. În materia legatului, sunt identificate următoarele două aspecte derogatorii de la regulile dreptului comun:a) termenul de prescripţie a acţiunii în anulare de 18 luni curge de la data deschiderii moştenirii şi nu de la data încheierii actului, precum în dreptul comun, întrucât testamentul produce efecte numai de la dau morţii testatorului;b) în unele ipoteze (precum cea a nulităţii legatului pentru vicii de formă) este admisă acoperirea nulităţii, chiar şi absolute a legatului (a titlu particular), prin confirmare, ratificare sau executare voluntară a acestuia, de către persoanele interesate, adică de către cei care ar beneficia de ineficacitatea legatului, precum moştenitorii legali sau legatarul universal. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, ratificarea va produce efecte numai faţă de cei care au consimţit.Spre deosebiri de nulitate, cauzele revocării şi caducităţii ulterioare momentului întocmirii testamentului. Deosebiri pot fi identificate şi între revocare şi caducitate, cea dintâi avându-şi originea în voinţa testatorului, iar cea de-a doua în cauze străine testatorului, Ceea au în comun cele două cauze de ineficacitate este însă desfiinţarea retroactivă a efectelor legatului.

4.2. Revocarea legatelor

Revocarea legatelor, a cărei consecinţa rezidă în lipsirea acestora de efecte juridice deşi sunt valabil încheiate, poate fi emanaţia voinţei unilaterale a testatorului, caz în

84

care suntem în prezenţa revocării voluntare sau poate fi opera instanţei de judecată, caz în care suntem în prezenţei revocării judecătoreşti.4.2.1. Revocarea voluntară a legatelor Posibilitatea revocării legatului, de către testatorul însuşi rezidă din caracterul esenţialmente revocabil al testamentului. Testatorul poate reveni oricând pană în ultima clipă a vieţii sale) asupra voinţei materializate în testament, nai puţin în cazurile în care legiuitorul a dispus, în mod expres, altfel. Testatorul nu poate renunţa la dreptul de a revoca dispoziţiile sale testamentare, orice clauză în acest sens fiind nulă absolut. De asemenea, acest drept nu este susceptibil de exercitare abuzivă, putând fi astfel exercitat chiar şi discreţionar. In consecinţă, legatarul nu poate invoca vreun drept câştigat, atâta vreme cât testamentul, reprezentând un act de iultimă voinţă, produce efecte de la data deschiderii moştenirii. Testatorul poate revoca testamentul, în tot sau numai în parte, expres sau tacit. Revocarea voluntară expresă a legatelor Aceasta rezultă din declaraţia testatorului, cuprinsă într-un înscris, potrivit dispoziţiilor art. 920 C.civ., testatorul poate revoca actul său de unică voinţă printr-un nou testament, făcut în oricare din formele legale sau printr-un act autentic. Rezultă, aşadar, că revocarea testamentului este act solemn şi că nerespectarea condiţiilor de formă atrage sancţiunea nulităţii absolute.a] revocarea voluntară expresă a legatului printr-un nou testament; Validitatea revocării nu este afectată de faptul că testamentul revocator are o altă formă decât testamentul revocat ("spre exemplu, testamentul autentic este revocat printr-un testament olograf) sau că testamentul revocator nu conţine decât dispoziţia de revocare. În mod necesar însă, testamentul revocator trebuie să respecte, în afară de condiţiile generale de validitate, condiţiile de formă ale unui testament. Dacă testamentul revocator conţine şi legate, ineficacitatea acestora datorată incapacităţii legatarilor sau lipsei voinţei de a moşteni, nu influienţează validitatea revocării (art. 922 C.civ.). b)revocarea voluntară expresă printr-un înscris autentic; Revocarea testamentului poate fi cuprinsă într-un înscris autentic redactat special în acest sens sau într-un alt act autentic, precum într-un de donaţie. În ipoteza revocării testamentului printr-un înscris autentic nu este necesar ca acesta să respecte condiţiile speciale de formă ale testamentului, nefiind un act de ultimă voinţă indiferent că este realizată prin testament sau prin act autentic, revocarea voluntară expresă nu trebuie exprimată în termeni sacramentali. Pentru a fi însă în prezenţa revocării voluntare exprese, este necesar ca voinţa testatorului să fie neîndoielnică. Revocarea voluntară tacită a legatelor Aceasta rezultă, indirect însă neîndoielnic, din anumite acte sau fapte ale testatorului sau cunoscute de acesta şi nu din declaraţia sa expresă de voinţă.Codul civil face referire la două cazuri de revocare tacită: confecţionarea unui testament nou ce desfiinţează numai clauzele incompatibile sau contrarii ale testamentului anterior (art, 921) şi înstrăinarea obiectului legatului art. 923), căreia îi este asimilată distrugerea obiectului legatului. A. incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispoziţiile testamentului posterior şi ale celui anterior (art. 921 C.civ.);Pentru a opera acest caz de revocare tacită, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:a) testamentul nou întocmit trebuie să se conformeze exigenţelor:

85

- să respecte condiţiile de formă cerute de lege - testatorul să aibă capacitatea de a testa;- consimţământul testatorului să fie neviciat.Validitatea revocării tacite este afectată numai de nulitatea noului testament, nu şi de caducitatea legatelor cuprinse de acesta.b) testamentul nou întocmit să nu conţină revocarea testamentului anterior, pentru că într-o astfel de ipoteză, ne aflăm în prezenţa unei revocări exprese şi nu se mai pune problema incompatibilităţii sau contravine noilor dispoziţii testamentare.c) testamentul anterior să conţină dispoziţii necompatibile sau contrarii cu cele ale testamentului posterior.Dacă dispoziţiile diferitelor testamente succesive întocmite de către acelaşi testator, nu sunt incompatibile sau contrarii, nu se pune problema ineficacităţii acestora, datorată revocării tacite. Rezultă, aşadar, că revocarea tacită intervine în cazul în care dispoziţiile testamentelor succesive sunt incompatibile sau contrarii.

B înstrăinarea obiectului legatului (arî. 923 C.civ.) sau distrugerea acestuia a)înstrăinarea obiectului legatuluiPotrivit dispoziţiilor art. 923 C.civ., înstrăinarea bunului legat atrage revocarea legatului, chiar dacă executarea legatului, după deschiderea moştenirii nu ar fi imposibilă, întrucât înstrăinarea este nulă sau testatorul a redobândit bunul în cauză.Pentru ca înstrăinarea bunului legat să atragă revocarea legatului. trebuie îndeplinite o serie de condiţii atât în privinţa legatului care se revocă , cât şi în privinţa actului de înstrăinare.I. În privinţa legatului care se revoca, trebuie întrunite următoarele condiţii:- legatul să fie cu titlu particular,- legatul să aibă ca obiect bunuri individual determinate, corporale sau incorporale sau bunuri de gen individualizate.II. În privinţa actului de înstrăinare, trebuie îndeplinite condiţiile: -înstrăinarea să fie voluntară,-înstrăinarea trebuie să fie cel puţin parţială,-bunul legat a fost înstrăinat cel puţin numai în o anumită cotă,- a fost înstrăinată numai o parte din bunurile ce formează obiectul legatului,- au fost constituite prin actul de înstrăinare numai dezmembrăminte ale dreptului de proprietate,- bunul legat a fost grevat cu garanţii reale,- înstrăinarea totală sau parţială a bunului legat este voluntară, reală şi efectivă,- înstrăinarea terenului prin act sub semnătură privată,- înstrăinarea bunului prin contract de donaţie ce nu s-a conformat exigenţei de autentificare.b) distrugerea bunului;Revocarea legatului operează numai în ipoteza distrugerii voluntare a bunului legat de către testator sau de către o terţa persoană, cu voia testatorului. Numai în aceste ipoteze poate fi dovedită intenţia revocatoare a testatorului. Dacă, dimpotrivă, bunul legat este distrus involuntar de către testator sau dacă acesta este distrus de o terţă persoană fără voia testatorului, ori dacă bunul a pierit fortuit în timpul vieţii testatorului nu intervine revocarea legatului, ci caducitatea acestuia.

86

C. distrugerea testamentului de către testator sau cu ştiinţa acestuia. Distrugerea materială a testamentului de către testator sau de către o terţă persoană cu ştirea testatorului constituie, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, o cauză de revocare voluntară tacită a legatului. Deşi, pentru a interveni revocarea testamentului, nu prezintă importanţă modalitatea de realizare a distrugerii materiale a acestuia (rupere, ardere, ştergere în întregime a scrisului, ştergere numai a unui element esenţial al acestuia sau ştergerea semnăturii), totuşi, trebuie îndeplinite următoarele condiţii, statuate în practica judiciară; a) testamentul dispus să fie olograf sau mistic; Problema revocării testamentului, ca urmare a distrugerii materiale voluntare, se pune numai în cazul testamentului olograf şi a celui mistic, * se realizează într-un singur exemplar, nu şi în cazul testamentului autentic, când se încheie în mai multe exemplare, unul fiind păstrat, întotdeauna, de către notarul public. b) distrugerea testamentului, indiferent că este realizată de testator sau DE O terţă persoană, trebuie să fie voluntară; Caracterul voluntar al distrugerii, în ipoteza realizării acesteia de către o terţă persoană, rezultă din cunoaşterea acestui fapt de către testator. Se consideră, de asemenea, că distrugerea testamentului este voluntară, chiar dacă aceasta este datorată unui caz fortuit, însă testatorul a cunoscut fapt. Dimpotrivă, distrugerea testamentului independent de voinţa testatorului nu constituie o cauză de revocare a acestuia, fiind admisă, în condiţiile art. 1191 C.civ., proba existenţei şi cuprinsului actului de liberalitate mortis causa în discuţie.

c) distrugerea testamentului să fie efectivă; Dacă ordinul de distrugere, dat de testator, terţului care avea în păstrare testamentul nu a fost pus în executare, iar testatorul a cunoscut acest fapt, testamentul nu este considerat revocat. Pentru a operarea revocarea testamentului, în acest caz, este necesar ca testatorul să întocmeai un nou testament, care să cuprindă o dispoziţie expresă în acest sens. Dacă însă, testatorul nu a cunoscut despre faptul că cel care avea în păstrare testamentul său şi căruia i-a ordonat distrugerea lui a dus la îndeplinire dorinţa sa, testamentul va fi considerat revocat. întrucât are relevanţă nu distrugerea în sine, ci conştientizarea şi acceptarea acesta de către testator.d) testatorul să îndeplinească, la data distrugerii testamentului, condiţiile de capacitate şi voinţa. Pentru a opera revocarea testamentului ca urmare a distrugerii ulterioare a acestuia, este necesar ca testatorul să aibă deplină capacitatea de exerciţiu, iar voinţa sa să fie liberă şi neviciată. Aceste condiţii trebuit îndeplinite în persoana testatorului, la momentul distrugerii testamentul pentru ipoteza în care testatorul personal distruge actul său de ultimă voinţă, respectiv la momentul adresării ordinului de distrugere în ipoteza în care distrugerea este ordonată unei terţe persoane. Revocarea tacită prin distrugerea testamentului, ca şi în celelalte cazuri, poate fi totală sau parţială, după cum distrugerea a vizat un act de ultimă voinţă sau numai o parte a dispoziţiilor acestuia în legătură cu ştersăturile intervenite în cuprinsul testamentului se impun următoarele precizări:

87

a) Dacă radierea este concomitentă cu momentul întocmirii testamentului, ştersăturile sunt prezumate a forma corp comun eu testamentul. semnat şi datat, producând astfel efecte juridice. Această prezumţie este însă relativă, fiind permisă proba contrară. b) Dacă radierea este ulterioară momentului întocmirii testamentului, Ştersăturile produc efecte numai dacă sunt semnate şi datate de către testator. În fapt, este vorba despre o revocare expresă a testamentului întrucât în materia revocării testamentului, nu este necesară respectarea simetrici formelor, ştergerea unei dispoziţii testamentare, urmată de semnarea şi datarea acesteia, poate interveni şi în cazul unui testament autentic. Retractarea revocării voluntare a legatelor Testatorul poate reveni asupra revocării testamentare (realizând astfel o retractare a revocării), indiferent că aceasta a fost expresă sau tacită. Aşadar, revocarea legatelor este ea însăşi revocabilă. Retractarea revocării este în esenţă o revocare, motiv pentru care poate interveni în aceleaşi condiţii ca şi aceasta din urmă. Astfel, retractarea este expresă sau tacită. Retractarea expresă trebuie realizată, sub sancţiunea nulităţii absolute, printr-un act autentic sau într-o formă testamentară. Retractarea tacită rezultă din întocmirea unui nou testament, prin care nu se retractează expres revocarea anterioară, dar care conţine dispoziţii incompatibile sau contrare cu revocarea anterioară sau din distrugerea voluntară a înscrisului constatator. Nu poate fi retractată însă, revocarea tacită prin înstrăinarea ori distrusa bunului legat sau prin distrugerea testamentului. In aceste ipoteze, este necesară realizarea unui nou testament, în una din formele reglementate de lege, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă specifice, ca o concluzie este impusă de dispoziţiile exprese ale art. 923 C.civ. care statuează că retractarea revocării, produsă prin înstrăinarea bunului, nu operează ca urmare a reintrării bunului în patrimoniul testatorului. Problema efectelor pe care le produce retractarea revocării voluntare este una foarte controversată întrucât, de lege lata. aceasta nu este reglementata.

4.2.2. Revocarea judecătorească a legatelor Spre deosebire de revocarea voluntară, care intervine ca urma manifestării de voinţă a testatorului, revocarea judecătorească se realizează săvârşirii de către legatar a unor fapte culpabile, expres şi limitativ prevăzute de lege. În acest caz, revocarea va interveni pentru săvârşite, după caz, înainte sau după deschiderea succesiunii, însă va fi dispusă numai de către instanţa judecătorească, la cererea persoanelor interesate, după moartea testatorului. Revocarea judecătorească a legatelor, specifică materiei testamentare, constituie corespondentul nedemnităţii succesorale, din materia moştenirii legale şi intervine, în principiu, în aceleaşi cazuri la revocarea donaţiei. Nu se regăsesc însă. datorită caracterului mortis causa al actului de ultimă voinţă al testatorului, printre cazurile de revocare judecătorească a legatelor, două dintre cauzele ce atrag revocarea donaţiei - refuzul de alimente şi survenienţă de copil. Legiuitorul nu a reţinut ca fiind o cauză de revocare a legatului refuzul de alimente. întrucât testamentul produce efecte numai de la data morţii testatorului, astfel încât legatarul nu poate avea obligaţii faţă de testator în timpul vieţii acestuia din urmă.

88

Nimic însă nu-1 împiedică să revoce (voluntar) actul său de ultimă voinţă, pentru acest considerent. Similar, testatorul poate revoca (voluntar) actul său de ultimă voinţă dacă, după momentul întocmirii acestuia, i se naşte un copil. Absenţa revocării testamentului de către autor, ulterior intervenţiei acestei împrejurări are semnificaţia menţinerii dispoziţiilor de ultimă voinţă aşa cum au fost formulate iniţial.

4.3. Caducitatea legatelor Caducitatea este cauza de ineficacitate a legatului care se datorează unor împrejurări ulterioare întocmirii testamentului şi independente de voinţa testatorului sau de culpa legatarului şi care împiedică executarea legatului. Caducitatea se deosebeşte atât de nulitate, cât şi de revocare. Spre deosebire de nulitate, care este determinată de cauze anterioare sau concomitente încheierii actului, caducitatea este determinată de cauze ulterioare. De asemenea, caducitatea se deosebeşte de revocarea legatelor, atât de cea voluntară, cât şi de cea judecătorească. Astfel, spre deosebire de revocarea voluntară a legatelor, care intervine ca urmare a voinţei testatorului, caducitatea se produce independent şi chiar împotriva voinţei testatorului. Deosebirea dintre caducitate şi revocarea judecătorească a legatelor rezidă în aceea că cea din urmă sancţionează anumite atitudini culpabile ale legatarului, în timp ce cea dintâi intervine independent de orice culpă a acestuia.Sunt, potrivit Codului civil, cauze de caducitate a legatelor următoarele:- predecesul legatarului;- incapacitatea legatarului de a primi legatul;- neacceptarea legatului de către legatar;- pieirea în totalitate a bunului ce formează obiectul legatului. a) predecesul legatarului (art. 294 C.civ.) Legatul devine caduc în cazul în care legatarul moare înaintea testatorului. Reţinerea de către legiuitor a acestei cauze de caducitate este determinată de caracterului intuituu personae al testamentului, Fiind încheiat în considerarea persoanei legatarului, testamentul este lipsit de efecte (devine caduc) în ipoteza în care acesta moare înaintea testatorului. Întrucât testamentul prezintă caracter personal, moştenitorii legatarului predecedat nu au nici un drept asupra legatului. Legatarul, neavînd capacitate succesorală, nu a dobândit el însuşi nici un drept asupra moştenirii în discuţie, astfel încât să-1 poată transmite propriilor succesori. Nici de reprezentare nu se pot prevala moştenitorii legatului predecedat. întrucât aceasta caracterizează numai moştenirea legală. În cazul în care prin testament au fost instituiţi mai mulţi legatari şi numai unul dintre aceştia moare înaintea testatorului, soarta celorlalte legate nu este influenţată, ele fiind culese de către legatarii instituiţi şi care se află în viaţă. Este posibilă însă evitarea caducităţii (întrucât dispoziţiile art. 924 C.civ. au caracter supletiv şi nu imperativ), prin recurgerea de către testator la o substituţie vulgară, în temeiul dispoziţiilor art. 804 C.civ. Valorificând aceste dispoziţii legale, testatorul poate institui prin testament un substituit (o altă persoană) care să beneficieze de legat în ipoteza în care instituitul nu ar putea veni la moştenire (din cauza

89

predecesului său sau dintr-o altă cauză). Aşadar în această ipoteză nu mai intervine caducitatea legatului şi îşi produce efectele substituţia vulgară. În literatura de specialitate s-a afirmat că suntem în prezenţa caducităţii şi în ipoteza în care legatarul moare în acelaşi timp cu testatorul neputând fi stabilită, astfel, ordinea deceselor - fie în aceeaşi împrejurare, în ipoteza comorienţilor sau a codecedaţilor.b) incapacitatea legatarului de a primi legatul (art. 928 C.civ.); Legatul devine caduc, potrivit dispoziţiilor art. 928 C.civ., dacă. la data deschiderii moştenirii şi mai înainte de predarea legatului, legatarul devine incapabil de a primi. Aşadar, incapacitatea legatarului de a primi trebuie apreciată raportat la momentul deschiderii moştenirii şi nu la momentul întocmirii testamentului. Dacă incapacitatea legatarului există la momentul întocmirii testamentului, acesta este nul şi nu caduc. Intervine, spre exemplu, caducitatea legatului pentru incapacitate, în ipoteza în care legatarul persoană juridică îşi schimbă obiectul de activitate, astfel încât bunul legat nu mai corespunde acestuia. Aşadar, nu mai este respectat, în această ipoteză, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice gratificate.Intervine, de asemenea, caducitatea legatului în cazul în care, la data deschiderii moştenirii, legatarul, beneficiar al unui teren, nu mai are cetăţenie română.c) neacceptarea legatului de către legatar (ari. 928 C.civ.) ; Neacceptarea legatului de către legatar, după deschiderea moştenirii atrage caducitatea acestuia. Ca şi moştenitorul legal, legatarul are, potrivii dispoziţiilor art. 686 C.civ. , dreptul de a opta cu privire la succesiunea ce i se cuvine, în sensul de a o accepta (pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar) ori de a o repudia. Dacă legatarul refuză legatul, iar testatorul nu a prevăzut prin testament o substituţie vulgara, legatul devine caduc. Pentru a opera caducitatea legatului, neacceptarea acestuia, trebuie să intervină, sub sancţiunea nulităţii absolute, după deschiderea moştenirii.d) pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului (art. 927 C. civ); Pieirea bunului atrage caducitatea legatului, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:- legatul sa fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporal certe, individual determinate. In consecinţa, nu operează caducitatea, îl cazul legatului universal şi cu titlu universal. întrucât în ipoteza dispariţie unor bunuri din patrimoniu intervine numai o micşorare a cantităţii bunurilor legatului şi de asemenea nu operează caducitatea, nici în cazul legatului eu titlu particular, al cărui obiect este reprezentat de bunuri de gen neindividualizate (întrucât genera non pereunt) sau de bunuri incorporale. Caducitatea legatului cu titlu particular al cărui obiect este reprezentat de un bun individual determinat intervine chiar şi în cazul pieirii dezmembrămintelor proprietăţii şi nu numai a proprietăţii sau a nudei proprietăţi- bunul să fi pierit în totalitate; Pentru a interveni caducitatea legatului este necesar ca bunul să fie pierit în totalitate. Pieirea parţială a bunului legat are ca efect numai micşorarea emolumentului (cantităţii bunurilor) şi nu caducitatea (parţială) a legatului. Spre deosebire de dreptul francez, dreptul nostru nu permite acordarea de despăgubiri sau de indemnizaţii de asigurare legatarului decât în cazul pieirii parţiale. Numai în mod excepţional, legatarul poate beneficia în cazul pieirii totale a bunului legat de despăgubiri sau de indemnizaţii de asigurare. Excepţia este reprezentată de ipoteza în care. din interpretarea voinţei testatorului, exprimată în actul

90

său de ultimă voinţă, rezultă intenţia acestuia de a-i acorda legatarului, în cazul pieirii totale a bunului legat, dreptul la creanţa de despăgubire sau la indemnizaţia de asigurare. -pieirea să aibă loc, în timpul vieţii testatorului; Caducitatea legatului nu intervine decât dacă bunul legat piere în timpul vieţii testatorului, adică între momentul întocmirii testamentului şi deschiderea moştenirii. Dacă bunul nu există la momentul întocmirii testamentului, acesta este nul pentru lipsa obiectului. Dacă bunul piere ulterior deschiderii moştenirii, legatul nu este caduc, întrucât legatarul a dobândit proprietatea bunului de la data morţii testatorului. În această ipoteză, se pune problema suportării riscului pieirii bunului de către proprietar (legatar), potrivit principiului res perii domino. Persoana obligată să predea bunului legat suportă riscul pieirii acestuia numai dacă a fost pusă în întârziere cu privire la obligaţia de predare a bunului şi numai dacă nu reuşeşte să dovedească că bunul ar fi pierit şi la legatar, dacă i s-ar fi predat. De asemenea, aceasta răspunde, în condiţiile dreptului comun, pentru pieirea bunului legat din culpa sa. Regula, potrivit căreia caducitatea operează numai dacă bunul legat piere în timpul vieţii testatorului, comportă următoarea excepţie: în cazul legatului sub condiţie suspensivă, pieirea bunului legat atrage caducitatea dispoziţiei testamentare în cauză, chiar dacă aceasta se produce după momentul deschiderii moştenirii, dar mai înainte de realizarea condiţiei .-pieirea bunului poate fi cauzată de un caz fortuit sau de forţă majoră ori poate fi imputată unei terţe persoane sau chiar legatarului ori testatori. Fapta intenţionată a testatorului care are ca urmare pieirea bunului legat constituie revocare voluntară a legatului şi nu cauză de caducitate. Înstrăinarea bunului, independent de voinţa testatorului, precum vînzarea la cererea creditorilor sau exproprierea pentru cauză de utilitate publică este asimilată de doctrină cu pieirea bunului. In consecinţă legatul unui bun. înstrăinat fără voia testatorului, devine caduc, înstrăinarea s-a produs în timpul vieţii testatorului.e) alte cauze cu efecte asemănătoare caducităţii.Literatura de specialitate adaugă celor patru cauze legale de c citate altele, precum: neîndeplinirea condiţiei suspensive care afectează legatul"; depăşirea cotităţii disponibile", dispariţia cauzei impulsive şi determinante a actului de liberalitate ; lipsa autorizaţiei la care face referire art. 811 C.civ. De fapt, aceste cauze atrag, ca şi caducităţi ineficacitatea legatului, însă nu sunt veritabile cauze de caducitate întrucât aceasta presupune imposibilitatea executării legatului din cauze obiective, apărute după momentul întocmirii testamentului şi independent de voinţa legatarului .Literatura de specialitate manifestă interes faţă de soarta legatului secundar, grefat pe un legat principal, devenit caduc. Este posibil ca, pe legatul principal, devenit caduc, să fie grefat un legat secundar. Un astfel de exemplu îl constituie ipoteza în care legatarul al cărui legal a deveni caduc este însărcinat cu un legat în favoarea unei alte persoane (legatarul unui autoturism este însărcinat cu plata unei sume de bani în favoarea unei terţe persoane). Caducitatea legatului principal nu atrage caducitatea şi legalului secundar, decât dacă cel dintâi este un legat cu titlu particular, iar obiectul său piere în totalitate, în condiţiile art. 927 C.civ, în ori în cealaltă situaţie, legatul secundar nu este afectat de caducitatea legatului principal.

91

5. Exheredarea (dezmoştenirea)

§1. Noţiunea exheredăriiLegislaţia noastră nu reglementează dezmoştenirea, dar nici nu o interzice, astfel

încât posibilitatea exheredării este unanim recunoscută de literatura de specialitate. De fapt. Codul civil face referire indirecta la exheredare prin dispoziţiile sale referitoare Ia rezerva succesorală.

Exheredarea este dispoziţia testamentară, prin care testatorul înlătură la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali. Spre deosebire de dispoziţii testamentare, care conferă drepturi şi care pot fi în calificate în consecinţă, ca reprezentând dispoziţii testamentare pozitive, exheredarea înlăturând succesibilii de la moştenire poate fi calificată ca reprezentând o dispoziţie testamentară negativă.

Testatorul are libertatea de a dezmoşteni, exclusiv după bunul său plac, orice moştenitor legal, nu numai rudele din cele patru clase de moştenitori legali, ci şi soţul supravieţuitor. Spre deosebire de moştenitorii nerezervatari. care pot fi dezmoşteniţi în totalitate, moştenitorii rezervatari pot fi dezmoşteniţi numai în limita cotităţii disponibile. Aceştia din urmă vor culege, ca urmare a exheredării numai o cotă din moştenire, denumită rezervă succesorală.

Deşi dezmoşteniţi (lipsiţi de emolumentul succesoral), moştenitorii îşi păstrează aceasta calitate şi. în virtutea acesteia, au următoarele drepturi:- să ceară anularea sau constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare; - să ceară revocarea judecătorească a legatelor;- să ceară constatarea caducităţii legatelor;- moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi au posibilitatea de la reducţiunea liberalităţilor excesive;- să ceară inventarierea şi luarea măsurilor de conservare a bunilor succesorale (art. 70 şi urm. din Legea nr. 36/1995);- de a li se comunica, de către notarul public, măsurile de conserva a bunurilor,- de a fi citaţi la dezbaterea moştenirii, chiar dacă nu sunt moştenitori rezervatari şi prin legate a fost epuizată întreaga moştenire a defuncţilor

§2. Felurile exheredăriiDupă modul de manifestare a voinţei, exheredarea poate fi: indirectă şi cu titlu de

sancţiune.a) Exheredarea directă (sau expresă) rezultă din voinţa externă a testatorului, materializată în testament, de a dezmoşteni pe toţi moştenitorii legali sau numai o parte a acestora. Aşadar, exheredarea poate fi totală sau parţială.Dacă exheredarea directă vizează toţi moştenitorii legali ai testamentului (inclusiv unicul moştenitor), aceasta este totală. Dacă testatorul desmoşteneşte toţi moştenitorii săi legali şi nu a instituit nici un legatar, moştenirea sa va deveni vacantă şi va fi culeasă de către stat.Dimpotrivă, exheredarea directă, ce are ca efect înlăturarea de la moştenire de către testator a unuia sau mai multor moştenitori legali este parţială. în această ipoteză, moştenirea testatorului (după totalitate sau numai cotitatea disponibilă) va fi culeasă, în

92

absenţi moştenitorilor, de către comoştenitorul celui exheredat sau de către moştenitori subsecvenţi, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii.Exheredarea moştenitorilor rezervatari este întotdeauna întrucât aceştia vor culege. în puterea legii, rezerva succesorală. lor. exheredarea produce efecte numai în limitele cotităţii disponibileDacă de cujus are un singur copil pe care-1 dezmoşteneşte şi nu instituie legatari, acesta va culege 1/2 din moştenire, corespunzând sale succesorale şi nu întreaga moştenire, pe care ar fi putut-o culege dacă nu ar fi fost dezmoştenit. Cealaltă jumătate a moştenirii revin moştenitorilor legali subsecvenţi.Dacă însă de cujus are doi copii şi dezmoşteneşte numai pe unul dintre aceştia, cel dezmoştenit va culege numai 1/3 din moştenire, corespunzând rezervei sale legale iar celălalt copil nedezmoştenit al defunctului culege restul de 2/3 din moştenire.b) Exheredarea indirectă rezultă implicit din faptul instituirii de către testator a unor legatari care vor culege moştenirea. În acest caz testatorul nu precizează expres faptul dezmoştenirii unor moştenitori legali rezervatari sau nerezervatari însă instituie unul sau mai mulţi legatari care vor culege cotitatea disponibilă sau întreaga moştenire. Spre exemplu testatorul desemnează un legatar universal sau doi legatari cu titlu universal fiecare pentru o cotă de ½ din moştenire. Aşadar exheredarea indirectă este realizată printr-un legat.c) Exheredarea sancţiune reprezintă acea dispoziţie testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca în justiţie testamentul. O astfel de exheredare vizează fie moştenitorul care ar ataca dispoziţia testamentară prin care a fost instituit un legat cu titlu particular, în favoarea altei persoane. Dispoziţia care conţine o exheredare sancţiune este analizată ca un legat sub condiţie rezolutorie expresă.- eexheredarea sancţiune nu poate aduce atingere drepturilor moştenitor rezervatari, chiar dacă aceştia au atacat în justiţie testamentul.Aşa dar, exheredarea sancţiune nu vizează rezerva succesorală, însă afectează cotitatea disponibilă.- exheredarea sancţiune nu poate împiedica pe moştenitori să ceară bconstatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, în temeiul art. 5 C.civ. Rezultă, aşadar, că exheredarea sancţiune este nulă, dacă urmăreşte să apere dispoziţii testamentare ilicite sau imorale.In literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra necesităţii interpreţii restrictive a clauzei de exheredare sancţiune. În acest sens, s-a apreciat că nu trebuie să opereze această sancţiune, în ipoteza în care moştenitorul legal sau legatarul solicită instanţei de judecată numai interpretarea dispoziţiilor neclare sau obscure ale testamentului sau în faza în care moştenitorul rezervatar solicită numai ca instanţa de judecată să verifice dacă prin liberalităţile făcute de defunct s-a depăşit nu cotitatea disponibilă şi s-a adus atingere rezervei succesorale. De asemenea, s-a apreciat că instanţa chemată să se pronunţe asupra validităţiii testamentului trebuie să aprecieze şi asupra validităţii clauzei penale de exheredare. Aceasta îşi produce efectele, în baza hotărârii judecătoreşti definitive, însă retroactiv, de la data deschiderii moştenirii.

6. Execuţia testamentară Noţiunea execuţiei testamentare

93

Execuţia testamentară priveşte modalităţile în care vor fi aduse la îndeplinire dispoziţiile unui testament. De regulă, obligaţia de a executa testamentul l revine moştenitorilor legali sau legatarului universal. Testatorul însă poate desemna prin testament, unul sau mai mulţi executori testamentari (art. 910 C.civ.). Rezultă, aşadar, că numirea executor testamentar nu este obligatorie.Numirea executorului se poate face numai prin testament (chiar codicil, realizat ulterior testamentului, însă în formă testamentară), după regulile de desemnare a legatarului. Similar, revocarea unui ex testamentar se realizează, în general, după aceleaşi reguli ca şi revocarea legatelor (art. 920 şi urm. C.civ.).De regulă, testatorul procedează la numirea unui executor testamentar pentru a-i degreva pe moştenitori de această sarcină sau în ipoteza în care ştie că moştenitorii săi nu pot (fiind incapabili, minori sau puşi interdicţie judecătorească) sau nu vor să asigure executarea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă.Executor testamentar poate fi orice persoană ce are deplină capacitate exerciţiu la data deschiderii moştenirii (art. 913 şi art. 915 C.civ.). Aşa dar oate fi numită executor testamentar şi persoana insolvabilă. în măsura în aceasta este de bună-credinţă şi chiar şi o persoană incapabilă de a primi de la testator, dacă are capacitatea de a se obliga. Incapabilul de a primi de la testator poate fi desemnat executor testamentar, însă nu poate fi renumerat forma unei liberalităţi testamentare. Dacă remuneraţia acestuia simulează un legat, instanţa de judecată o poate diminua până la valoarea serviciilor prestate. Executorul testamentar care este capabil de a primi de la testator poate beneficia însă de un legat remuneratoriu. Aşadar, pentru a beneficia un legat remuneratoriu, executorul testamentar trebuie să deţină capacitatea de a primi de la testator, cât şi capacitatea de a fi executor. Poate avea calitatea de executor testamentar şi notarul public, în măsura în care este învestit în cauză cu desfăşurarea procedurii succesorale notarială asemenea, poate fi desemnat în calitate de executor testamentar un avocat.Nu poate dobândi calitatea de executor testamentar persoana pusă sub interdicţie sau minorul, chiar dacă aceştia ar avea încuviinţarea reprezentanţilor lor legal şi autorizarea autorităţi tutelare. De asemenea, nu poate avea calitatea de executor testamentar unitatea administra teritorială întrucât aceasta nu poate administra un patrimoniu străin, în mod gratuit.Testatorul poate desemna în vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, unul sau mai mulţi executori, care pot avea următoarele atribuţii:- atribuţii divizate, caz în care fiecare dintre aceştia trebuie să îndeplinească în totalitate propriile atribuţii;- atribuţii conjunctive, caz în care oricare dintre executori poate pune în execuţie în totalitate, dispoziţiile testamentare;- atribuţii subsidiare, pentru ipoteza în care primul executor desemnat nu poate sau nu vrea să accepte această însărcinare.De asemenea, testatorul are posibilitatea de a evita, în cazul atribuţiilor conjunctive ale executorilor testamentari, ca numai unul dintre aceştia să se ocupe de execuţia testamentului, prin inserarea în testament a obligaţiei executorilor testamentari de a lucra împreună (art. 918 C.civ.).Atestarea calităţii de executor testamentar se va face cu testamentul prin care acesta a fost instituit.

94

Notarul public competent să dezbată moştenirea va elibera persoanei instituita de testator în calitate de executor testamentar un certificat care atestă această calitate şi, cu acelaşi prilej, vor fi determinate drepturile şi obligaţiile acestuia, precum şi întinderea lor.

Atribuţiile executorului testamentarAtribuţiile executorului testamentar diferă, după cum acestuia i s-a atribuit sau nu de către testator sezina, adică posesia, în tot sau în parte, a succesorale.

3.1. Executorul testamentar fără sezinăExecutorul testamentar fără sezină este cel care nu are sezina (nu are detenţia) bunurilor mobile ale moştenirii. El are, potrivit art. 916 C.civ., următoarele atribuţii:a) să ceară punerea sub sigiliu a bunurilor vizate de pericolul înstrăinării pierderii. înlocuirii sau distrugerii, dacă există moştenitori minori, interzişi sau dispăruţi [art. 916 alin. (1) C.civ. şi art. 72 din Legea 136/1995]. Dacă nu există astfel de moştenitori, executorul testamentar nu este ţinut de obligaţia de a cere punerea sigiliilor însă are această facultate.b) să stăruie, pe lângă notarul public, să se facă inventarul bunurilor mobile ale succesiunii, în prezenţa moştenitorilor prezumtivi [art. 916 alin (2)C.civ. şi art. 70 şi urm. din Legea nr. 36/1995];c) dacă nu există „sumă îndestulătoare pentru plata legatelor", executorul testamentar va cere „vinderea mişcătoarelor" [art. 916 alin. 2. C.civ.], pentru a asigura astfel executarea dispoziţiilor testamentare;d) să se îngrijească de luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale;e) în caz de contestaţie a executării dispoziţiilor testamentare, executorul are obligaţia de a interveni în proces, pentru a apăra validitatea testamentuluiS-a susţinut, în literatura de specialitate, că executorul testamentar poate apăra validitatea dispoziţiilor testamentare, împotriva persoana obligate să le execute, atât pe cale principală, printr-o acţiune, cât şi pe cale incidentală.Pentru a putea să-şi exercite atribuţiile conferite de lege, este necesiţi ca executorul testamentar să fie citat în cadrul procedurii succesoralei notariale, alături de moştenitorii legali şi de legatari (art. 75 din Legea nr. 36/1995)

3.2. Executorul testamentar cu sezinăExecutorul testamentar cu sezină este acela care are puteri mai largi decât executorul testamentar fără sezină, întrucât deţine bunurile mobile ale succesiunii, în scopul executării dispoziţiilor testamentare.Sezina trebuie atribuită, în mod expres, de către testator, nu însă într-o formulă sacramentală.Se admite. în doctrină , că este executor sezinar executorul împuternicit să plătească legatele, care au ca obiect bunuri mobile, precum şi executorul instituit sub aparenţa unui legatar universal.În scopul de a depăşi limitele legale ale atribuţiilor unui executor testamentar, testatorul poate numi, sub aparenţa unui legatar universal, un executor testamentar. Această simulare rezultă din faptul că moştenirea este absorbită, aproape în totalitate, de către alte legate (cu titlu universal şi cu titlu particular) şi de sarcinile moştenirii. Legatarului

95

universal îi rămâne, după executarea legalelor şi a sarcinilor, cel mult valoarea remuneraţiei serviciilor prestate. Persoanele interesate (de regulă, moştenitorii legali) pot cere instanţei de judecată să constate că, în fapt, intenţia testatorului a fost aceea de a numi un executor testamentar şi nu un legatar universal şi să limiteze, în condiţiile legii, atribuţiile acestuia. Dacă însă, în aceeaşi persoană sunt întrunite, în mod real, atât calitatea de succesor universal, cât şi cea de executor testamentar, nu va mai opera limitarea atribuţiilor executorului testamentar, acestea fiind completate de cele ale unui succesor universal. Prin certificatul de executor testamentar, eliberat acestuia de către notarul public, vor fi stabilite următoarele elemente: calitatea de executor sezinar, bunurile mobile (în totalitate sau în parte) vizate de sezină, durata sezinei şi sarcinile pe care executorul trebuie să le îndeplinească.

Natura juridică, obiectul şi durata sezinei I. Natura juridică a sezineiSezina executorului testamentar nu trebuie confundată cu sezina moştenitorilor legali ai defunctului, rude în linie directă cu acesta. In virtutea sezinei. moştenitorii legali sezinari au nu numai posesiunea, ci chiar proprietatea bunurilor succesorale, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile. Dimpotrivă, sezina executorului testamentar este numai o simpla detenţie precară, deşi legea o denumeşte „posesiune" şi vizează numai bunurile mobile. Executorul testamentar deţine, în virtutea sezinei. bunurile mobile succesorale. în numele moştenitorilor legali sau testamentari, acestui din urmă fiind adevăraţii lor proprietari. Literatura de specialitate 1-a denumit pe executorul testamentar cu sezină un simplu „sechestru" împuternicit să asigure executarea sau să execute anumite dispoziţii testamentare.Executorul testamentar, deţinând în virtutea sezinei atribuite testator bunurile mobile ale succesiunii, are dreptul de a refuza preda acestora succesorilor universali, dacă, potrivit voinţei testatorului, trebuie să revină legatarilor cu titlu particular sau trebuie să fie distruse.Având conţinut diferit, sezina executorilor testamentari poate coexista cât priveşte bunurile mobile succesorale şi în limitele stabilite testament, cu sezina moştenitorilor legali.//. Obiectul sezineiSezina are ca obiect, potrivit art. 911 C.civ., bunurile mobile, { totalitate sau în parte, existente în masa succesorală, la data deschid succesiunii. întinderea sezinei este determinată de testator, în funcţiei dispoziţiile testamentare care urmează să fie executate. Prin interpreţi per a contrario a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că sezina poate avea ca obiect bunurile imobile şi fructele acestora.///. Durata sezineiDurata sezinei va fi determinată, în baza dispoziţiilor art. 911 de către testator, însă, în nici un caz, nu va depăşi un an. de la deschiderii moştenirii. Drept urmare, durata sezinei nu va putea fi prelung nici de către instanţa de judecată. Dimpotrivă însă. durata acesteia va putea fi limitată. Astfel, sezina va înceta, mai înainte de împlinirea unui an. în următoarele cazuri:- testatorul a dispus ca sezina să aibă o durată mai mică de un an;- moştenitorii, în baza dispoziţiilor art. 912 C.civ., oferă sume îndestulătoare pentru plata legatelor mobiliare sau fac dovada că aceste legate;

96

- executorul decedează. înainte de împlinirea termenului de un an. Ca regulă, durata sezinei se calculează de la data deschiderii moştenirii.În cazurile în care executarea testamentului nu poate fi începută, de la data deschiderii moştenirii, durata sezinei se calculează de la data Ia care execuţia devine posibilă. Constituie astfel de cazuri, cu titlu de exemplu, următoarele- testamentul a fost descoperit la o dată ulterioară deschiderii. moştenirii;- testamentul a fost contestat;- testatorul a fost declarat mort, pe cale judecătorească.Sezina încetează, fie prin expirarea termenului, fie prin executarea legaterlor. Înşelarea sezinei nu atrage, în mod necesar şi încetarea executării.

97