1

DR. AURELIA COTUŢIU

DRD. GEORGETA VALERIA SABĂU

Drept român şi comunitar

al concurenţei

CH BECK 2008

2

Cuvânt-înainte

Implementarea, la nivelul Curriculei Academice a

Facultăţilor de Drept, a cursurilor de Drept comunitar al concurenţei atestă importanţa şi rolul evoluţiei progresive

înregistrate în cadrul politicii naţionale de concurenţă.

Conţinutul cursului universitar intitulat Dreptul comunitar al concurenţei reflectă, în parte, procesul de

reformă pe care îl parcurge România în domeniul analizat,

implicit şi preluarea acquis-ul comunitar. În condiţiile intensificării şi diversificării schimburilor de bunuri şi

servicii, precum şi creşterii calităţii lor, determinate de

imperativul că România are statut de „economie de piaţă funcţională” şi de procesul armonizării structurilor

naţionale cu cele comunitare, importanţa competiţiei

agenţilor economici este mai evidentă ca oricând. Necesităţi de ordin didactic ne-au determinat să luăm

hotărârea elaborării şi publicării acestui curs, care răspunde

solicitării studenţilor de la cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad de a se

pregăti teoretic şi practic, punându-le la îndemână un

instrument de lucru, elaborat de titularul de curs şi asistenta care asigură desfăşurarea seminarilor, potrivit Curriculei

academice, în forma însuşită de majoritatea facultăţilor cu

profil juridic. Ţinând seama de evoluţia legislaţiei naţionale în

materie, precum şi de adaptarea acesteia la reglementările

comunitare, lucrarea îşi propune să ofere o prezentare de ansamblu a dreptului naţional al concurenţei, în lumina

3

prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996, Legii privind concurenţa neloială nr. 11/1991, Ordonanţei de urgenţă nr.

117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul

ajutorului de stat. Deopotrivă, au fost avute în vedere prevederile dreptului primar şi secundar comunitar, cât şi

jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.

De asemenea, am căutat ca soluţiile teoretice să fie corelate cât mai complet cu opiniile exprimate şi

fundamentate în doctrina de specialitate şi cu soluţiile celei

mai recente practici judiciare naţionale şi internaţionale. Cursul este structurat pe două părţi; prima parte

dedicată protecţiei juridice a concurenţilor şi

consumatorilor, iar cea de a doua, protecţiei juridice a concurenţei în sectoare, produse şi servicii.

Capitolele şi subcapitole constituie tot atâtea teme de

analiză referitore la noţiunile introductive privitoare la concurenţa comercială, mediul concurenţial normal,

concurenţa comercială neloială, răspunderea juridică pentru

faptele de concurenţă neloială, instituţii naţionale şi comunitare cu atribuţii în domeniul concurenţei, politica

comunitară în materia concurenţei, practicile restrictive de

concurenţă şi ajutoarele de stat. Lucrarea este utilă atât studenţilor facultăţilor de drept,

celor cu profil economic-juridic, cât şi unor categorii de

jurişti, de practicieni şi teoreticieni ai dreptului şi altor profesionişti angajaţi activ în sectorul economic

concurenţial.

Caracterul analitic al cursului conferă cunoaşterea regimului juridic al concurenţei la nivel comunitar,

identificarea şi clarificarea principalelor probleme juridice

pe care le reclamă cauzele litigioase, precum şi soluţionarea lor legală.

4

Dinamica modificărilor legislative, a opiniilor doctrinare şi evoluţia practicii judiciare pot aduce

îmbunătăţiri, făcând cursul perfectibil.

Cu acest prilej, dorim să ne manifestăm recunoştinţa deosebită faţă de colectivul Consiliului Concurenţei şi al

Institutului European din România, care ne-au ajutat în

demersul nostru.

Autoarele

5

Adevărată regină a economiei de piaţă, concurenţa pretinde a fi protejată de toţi.

Concurenţii se protejează prin forţe proprii.

Partea I

Protecţia juridică a concurenţilor şi consumatorilor

Capitolul I

Protecţia juridică a concurenţilor şi consumatorilor

Secţiunea 1.

Noţiuni introductive privitoare la concurenţa

comercială

Una din condiţiile de bază pentru existenţa unei

economii de piaţă funcţionale, alături de libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, o

reprezintă un mediu concurenţial nedistorsionat. Astfel,

comercianţii, fie la nivel naţional, fie la nivel comunitar, trebuie să interacţioneze pe cât posibil în mod liber, fără

influenţe negative din partea agenţilor puternici sau aflaţi în

situaţii privilegiate, asociaţiilor de agenţi economici sau a statului. Într-o economie de piaţă funcţională, respectarea

normelor privind concurenţa asigură progresul economic,

apărarea interesului consumatorilor şi competitivitatea produselor şi serviciilor.

Doctrina străină apreciază concurenţa ca „marele

regulator al oricărui organism economic în societăţile moderne, precum şi cea mai progresivă, cea mai egalitară şi

6

cea mai comunitară dintre toate legile cărora providenţa le-a încredinţat progresul societăţilor umane”.1

Mediul concurenţial poate fi afectat negativ de

activităţile anticoncurenţiale care reprezintă obiectul sau efectul înţelegerilor sau a practicilor concertate între agenţii

economici, de abuzul de poziţie dominantă a unor agenţi

economici puternici; de asemenea, concurenţa poate fi distorsionată prin subvenţiile acordate de stat unor agenţi

economici, ceea ce le creează o poziţie avantajoasă faţă de

ceilalţi concurenţi pe piaţa respectivă.

§1. Dreptul naţional şi dreptul comunitar în

materia concurenţei

ăţi comerciale la care participarea statului este

majoritară etc.), care sunt obligaţi să respecte regulile specifice mediului concurenţial, având în vedere că se află

în situaţii speciale, privilegiate.

Conform art. 83 din Tratatul C.E., Consiliul European a adoptat legislaţia secundară în vederea punerii în aplicare

a normelor respective. Între cele mai importante se distinge

Regulamentul nr. 17/622 pentru aplicarea art. 81 şi 82, înlocuit prin Regulamentul nr. 1/20033, în vigoare din mai

2004. Principalele modificări aduse de noul regulament

vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important revenea Comisiei Europene, cu un sistem

bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind

concurenţa, competenţe esenţiale fiind transferate

1 C. Gide, Despre concurenţă, în „Principii de economie politică”, apud D. Mazilu, R.D.C. nr. 9/2006, p. 100.

2 Regulamentul Consiliului nr. 17/1962 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de articolele 85 şi 86 TCEE

(acum art. 81 şi 82 ale TCE) (J.O. P 013 din 21 februarie 1962). 3 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 din 16 decembrie 2002 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute

de articolele 81 şi 82 TCE (J.O. L 1 din 4 ianuarie 2003, p. 1-25).

7

autorităţilor naţionale de concurenţă, inclusiv instanţelor judecătoreşti, potrivit normelor procedurale interne

specifice fiecărui stat membru.

În urma expunerii celor două seturi de acte normative, este importantă analiza relaţiei dintre acestea, pentru a

înţelege necesitatea cunoaşterii dreptului comunitar, în

paralel cu cel naţional, şi mai ales a modului de aplicare a acestuia, în acord cu interpretarea dată de instituţiile

comunitare, îndeosebi cea stabilită de Curtea Europeană de

Justiţie.

O caracteristică esenţială a dreptului comunitar, astfel

cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, este supremaţia sau preponderenţa acestuia. Materia concurenţei reprezintă

un domeniu în care Uniunea Europeană are „competenţă

exclusivă.” Prin urmare, în domeniul concurenţei, statele membre nu pot legifera decât în măsura în care transpun

dreptul comunitar. De asemenea, pot legifera în domeniile

încă nereglementate la nivel comunitar (de exemplu, concurenţa neloială, activităţi care nu intră sub incidenţa

art. 81-89 din Tratat). Odată ce Comunitatea, prin

instituţiile sale, a acţionat reglementând anumite raporturi juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului

(art. 10 TCE), pe de o parte, să se abţină de la orice acţiune

de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar pe de altă parte, să aducă la îndeplinire obligaţiile

stabilite de acesta.

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut un impact major

asupra sistemului juridic naţional, inclusiv concurenţei. Chiar înainte de

aderare, România a amendat anumite acte normative, începând cu Legea

fundamentală (Constituţia României) care a trebuit să fie revizuită pentru a

8

transpune, printre altele, principiile fundamentale ce stau la baza dreptului

comunitar, şi anume prevalenţa sau prioritatea dreptului comunitar

asupra dreptului intern, precum şi efectul direct al normelor juridice ale

C.E.

În această privinţă, Constituţia revizuită conţine prevederi specifice

ce recunosc prioritatea dreptului comunitar şi efectul direct asupra

dreptului românesc după aderare. Ca urmare a aderării, prevederile

tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, precum şi celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de

dispoziţiile contrare din legile interne.

Supremaţia dreptului comunitar solicită statelor membre ale

Comunităţii să se abţină de la adoptarea de norme contrare dreptului

comunitar. Atunci când astfel de norme sunt în vigoare, statele membre le

vor amenda în vederea armonizării lor cu dreptul comunitar, fiind obligate

să nu adopte acte contrare în viitor.

Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial,

Constituţia prevede că economia României este economie de piaţă, bazată

pe libera iniţiativă şi concurenţă. De asemenea, statul este obligat să

asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului

favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Legislaţia

subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenţei nr. 21/1996,

republicată2, şi în Ordonanţa de urgenţă nr. 117/2006 privind procedurile

naţionale în domeniul ajutorului de stat. Un alt act normativ important

pentru această materie este Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială2;

trebuie însă precizat că normele Legii nr. 11/1991 nu intră în sfera de

aplicare a dreptului comunitar al concurenţei, raporturile juridice

respective fiind stabilite în mod liber de legislaţia fiecărui stat membru

C.E., urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de Legea nr.

21/1996 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 117/2006 şi, bineînţeles, cu normele

dreptului comunitar, astfel cum vom vedea în cele ce urmează.

Aceste legi sunt puse în aplicare şi detaliate prin numeroase

regulamente, instrucţiuni şi alte acte emise de Consiliul Concurenţei,

potrivit modelului european, având în vedere transpunerea corectă şi

completă a acquis-ului comunitar2.

Traducerea legislaţiei comunitare secundare, în vederea publicării în

limba română, a început anterior datei de 1 ianuarie 2007, rolul esenţial în

această activitate avându-l Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Uniunii

Europene.

9

În consecinţă, normele de drept naţional al statelor membre, în materia concurenţei, şi modul de aplicare a

acestora nu trebuie să contravină celor comunitare şi nici

felului în care acestea sunt interpretate. Ca urmare, legislaţia română transpune aproape

integral prevederile acquis-ului comunitar în materia

concurenţei şi ajutorului de stat. Concomitent, există obligaţia pentru autorităţile române să aplice în mod corect

Efortul a fost unul conjugat, reunind expertiza comunitară şi cea

naţională, prin intermediul Unităţilor de Coordonare a Traducerilor din

Bucureşti. La nivel naţional, s-a apelat în acest demers la ministere şi alte

autorităţi, acestea realizând o revizuire a actelor normative. Consiliul

Concurenţei a fost implicat activ în acest proces, lucrând în colaborare cu

Institutul European din România.

Documentele au devenit accesibile Oficiului pentru Publicaţii

Oficiale după ce au fost revizuite şi la nivel comunitar, Comisia

Europeană, Consiliul European şi Parlamentul European fiind fiecare

responsabile pentru finalizarea şi revizuirea capitolelor specifice.

Prin intermediul bazei de date CCVista, care reuneşte traducerile,

este posibil ca orice persoană interesată să vadă care este stadiul la care s-a

ajuns cu pregătirea legislaţiei în limba română. Legislaţia secundară va fi

publicată într-o ediţie specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene.2

În ceea ce priveşte normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind

Comunitatea Europeană3

prevede ca activitate esenţială a acesteia crearea

unui sistem care să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul

pieţei interne. În acest sens, art. 81 şi 82 din acelaşi Tratat interzic

înţelegerile şi practicile concertate care au obiect sau efect restricţionarea

sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară, precum şi abuzurile de

poziţie dominantă. Condiţia comună pentru a fi aplicabile aceste norme

comunitare este ca activităţile sau inactivităţile respective să afecteze

comerţul între statele membre. În cazul în care, spre exemplu, o înţelegere

are ca efect restrângerea concurenţei într-un stat membru şi nu aduce

atingere comerţului cu alte state membre, va intra sub incidenţa

reglementărilor naţionale, fără a fi aplicabil art. 81 Tratatului C.E.2

Articolele 88 şi 89 din Tratat reglementează ajutorul de stat, iar art. 86

prevede norme aplicabile agenţilor economici cu caracter public (de

exemplu, regii autonome, societ

10

aceste prevederi, în spiritul şi conform interpretării cristalizate la nivelul Comunităţii Europene, obligaţie ce

incumbă în mod egal şi instanţelor judecătoreşti.

În practică, aplicarea efectivă întâmpină dificultăţi determinate de nivelul reformelor economice şi de gradul

de dezvoltare insuficient al economiei de piaţă funcţionale,

ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei. Deşi

acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este

esenţială respectarea strictă a legislaţiei concurenţiale şi reducerea conformă a excepţiilor.

Menţionăm că legislaţia majorităţii statelor membre, la

fel ca prevederile legii române, preia integral dispoziţiile art. 81-82 din Tratat referitoare la înţelegerile şi practicile

concertate, respectiv abuzul de poziţie dominantă.

Armonizarea celor două modele constituie un deziderat, deoarece simplifică sarcina autorităţilor comunitare şi

naţionale competente să aplice prevederile în cauză, precum

şi situaţia subiectelor de drept vizate de acestea. Totuşi, sunt posibile conflictele între legislaţia naţională şi cea

comunitară şi între autorităţile comunitare – Comisia

Europeană, pe de o parte, şi autorităţile naţionale de concurenţă, între ele, pe de altă parte. În acest sens,

Regulamentul CE nr. 1/2003 cuprinde norme referitoare la

stabilirea competenţei şi colaborarea între autorităţile menţionate.

§2. Elementele constitutive ale concurenţei

În literatura de specialitate, s-au propus numeroase

moduri de definire a concurenţei comerciale, dintre care

vom cita pe cele mai semnificative. Astfel, concurenţa este considerată „o luptă adesea acerbă între agenţii economici,

11

care exercită aceeaşi activitate sau o activitate similară pentru dobândirea, menţinerea şi extinderea clientelei”1.

Lupta trebuie să se desfăşoare liber, într-un cadru legal

adecvat, limitată numai de „înţelegerile ilicite” şi „practicile anticoncurenţiale care perturbă jocul ofertei şi cererii” şi

care trebuie sancţionate prompt.

Într-o definiţie simplificată, se prezintă concurenţa ca o „confruntare dintre agenţii economici cu activităţi similare

sau asemănătoare, exercitată în domeniile pieţei, pentru

câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei intreprinderi ”2.

Este evidentă sublinierea confruntării pe piaţă dintre

agenţii economici (persoane fizice şi juridice) care „exercită activităţi lucrative mai mult sau mai puţin analoge”, precum

şi a noţiunii de clientelă, care, sporind, asigură rentabilitatea

întreprinderii.

Concurenţa este privită şi ca „situaţie de referinţă în cadrul

căreia are loc o confruntare liberă, completă şi veridică între toţi agenţii economici atât la nivelul ofertei, cât şi al

cererii de bunuri şi servicii, de bunuri de producţie şi de

capitaluri”1. Enunţul care înţelege prin ofertă „punerea de bunuri şi

servicii la dispoziţia pieţei”1, iar prin cerere „cantitatea de

bunuri sau servicii care poate fi cumpărată la un preţ definit, în decursul unei unităţi de timp date, pe o piaţă”4,

accentuează ideea concurenţei segment, analizată într-o

„situaţie dată”, lăsând în afara interesului său scopul

1 I. Băcanu, Libera concurenţă în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 50.

2 O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 273.

3 Y. Bernard, J.C. Colli, Vocabular economic şi financiar, traducere de E. Theodorof, I. Theodorof, coord. A. Crăinţu,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 117.

4 Ibidem, p. 29.

12

confruntării (obţinerea profitului), subliniat cu fermitate în definiţiile anterior prezentate.

Părăsind doctrina şi analizând prevederile generale ale

Tratatului, constatăm că principiile concurenţei au la bază realizarea unei politici comerciale comune, crearea unei

pieţe interne între statele membre eliberate de orice bariere

din calea circulaţiei mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, instituirea unui cadru juridic ce nu permite

denaturarea concurenţei, apropierea legislaţiei naţionale de

cerinţele funcţionării Pieţei comune, în care consumatorii au deplină liberate de alegere.

Tratatul impune, deopotrivă Comunităţii, cât şi statelor

membre, ca politicile economice să asigure o economie de piaţă deschisă în care concurenţa să fie liberă. Orice

afectare a liberei concurenţe care influenţează

necorespunzător Piaţa comună trebuie să fie eliminată. Rolul hotărâtor revine Comisiei, care procedează la

consultări cu statele membre interesate în scopul obţinerii

unui acord de eliminare a distorsiunii, iar în imposibilitatea ajungerii la un acord, se recurge la măsurile stabilite de

Tratat.

§3. Trăsăturile concurenţei comerciale

Nepropunându-ne să încercăm o definiţie proprie a

conceptului de concurenţă comercială, datorită complexităţii noţiunii ce aparţine deopotrivă economicului

şi juridicului, cât şi a autorităţii în materie a autorilor citaţi,

ne mulţumim să reiterăm principalele trăsături ale acestuia, considerând că reţinerea lor dă o imagine suficient de

completă asupra noţiunii prezentate.

1 Ibidem, p. 92

13

În primul rând, stăruim asupra luptei sau confruntării dintre agenţii economici ( persoane fizice sau juridice ),

manifestată printr-o ofertă de bunuri sau servicii ce se

doreşte să domine piaţa de desfacere sau reţelele de distribuţie, precum şi cu privire la achiziţionarea unor

produse.

Disputele agenţilor economici trebuie să se desfăşoare într-un cadru legal atât de permisiv, încât să constituie un

exerciţiu liber, neîngrădit. Limitările sunt admise numai

pentru prevenirea şi sancţionarea înţelegerilor şi practicilor anticoncurenţiale ale agenţilor economici, influenţarea

raportul cererii şi ofertei în dauna clientelei, cât şi pentru

protecţia pe care trebuie să o asigure producătorilor şi comercianţilor înşişi, ideea de bază fiind reprimarea

oricărui abuz, indiferent de autorul acestuia.

Rivalitatea agenţilor economici, atât pentru ofertă, cât şi pentru cererea de bunuri şi servicii, poate avea loc numai

pe piaţa accesibilă asigurată de legislaţia în vigoare la un

moment dat şi nerestrânsă prin convenţii. Sunt excluse domenii ca piaţa muncii şi relaţiile de

muncă, precum şi drepturile de proprietate industrială şi

intelectuală. Aceasta din urmă se bucură de reglementare în art. 30

din Tratat, care prevede o derogare de la regulile liberei

circulaţii a mărfurilor în scopul protecţiei proprietăţii industriale şi comerciale. Statele membre au libertatea de a

legifera restricţii la libera circulaţie a proprietăţii

intelectuale cu respectarea a două cerinţe fundamentale: să nu constituie niciun mijloc de discriminare şi să nu creeze

restricţii deghizate în comerţul dintre statele membre.1

1 M. Voicu, Jurisprudenţa comunitară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 350

14

§4. Raportul juridic de concurenţă

Elementele raportului juridic de concurenţă sunt

subiectele, conţinutul şi obiectul.

4.1. Subiectele raportului juridic de concurenţă În privinţa subiectelor este necesară distincţia între

autorităţile cu competenţă în domeniul concurenţei şi

întreprinderile sau agenţii economici, participanţi activi sau

pasivi pe piaţă. O altă distincţie priveşte categoria subiecţilor

comunitari, precum şi a celor naţionali.

Ceea ce face o entitate să devină subiect al raportului juridic de concurenţă este tangenţa sa, prin afectarea

intereselor de activităţi concurenţiale.

Prima categorie de subiecte o reprezintă autorităţile naţionale de concurenţă, în actuala reglementare, Consiliul

Concurenţei. La nivel comunitar Consiliul Europei şi

Comisia Europeană. Asupra competenţelor autorităţilor menţionate vom reveni la analiza practicilor care

distorsionează concurenţa

Cele mai vizate subiecte ale raportului juridic de concurenţă sunt, în reglementarea naţională „agenţii

economici”, iar în cea comunitară „întreprinderile”, precum

şi asociaţiile menţionate în ambele reglementări. În sfârşit, amintim statele membre cât şi autorităţile

publice centrale sau locale, în măsura în care intervin în

operaţiuni de piaţă în scopul de a influenţa concurenţa, precum şi masa consumatorilor afectată.

Sub aspectul reglementării interne, precum şi a

doctrinei din dreptul comercial distingem, ca subiecţi ai raportului juridic de concurenţă, în lumina art.2 alin.1 lit. a

15

al Legii nr. 21/1996, agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici. Aceştia pot fi clasici comercianţi sau

necomercianţi, angajaţi în activităţi concurenţiale.

4.1.1. Comercianţi şi necomercianţi. În categoria celor din urmă sunt incluse persoanele

fizice cu capacitate de exerciţiu care desfăşoară, de regulă,

acte civile, administratorii şi prepuşii societăţilor comerciale, asociaţii societăţilor în nume colectiv,

persoanele care cumpără pentru sine sau vând acţiuni ale

societăţilor comerciale, comis-voiajorii, cei care fac acte de comerţ sporadic, medicii, institutorii cu cabinete private,1

avocaţii, notarii şi alte categorii profesionale ce desfăşoară

activitatea într-un cadru legal special reglementat. Întrucât această categorie de necomercianţi este numeroasă şi

prezintă un interes deosebit, o analizăm mai de aproape.

Aşadar, persoanele în discuţie, bucurându-se de o specializare profesională deosebită, exercită profesiuni

libere, liberale, deservind pe cei interesaţi şi punându-şi în

realizarea intereselor acestora competenţele, cunoştinţele, activităţile personale etc., în schimbul unor onorarii, de

regulă negociate.

Într-un mod asemănător, meseriaşii, persoane calificate pentru anumite activităţi de realizare de produse sau

servicii, nu sunt consideraţi comercianţi. Ei exercită o

îndeletnicire, pentru care au o calificare corespunzătoare, la comandă şi cu materialele clienţilor.

Dacă meseriaşul cumpără mărfuri în vederea

prelucrării şi vânzării lor, acesta desfăşoară acte obiective de comerţ, aşa după cum prevede art. 7 C.com.

1 I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 192-193

16

Codul comercial exclude din categoria comercianţilor şi pe cei care cumpără pentru ei sau familia lor, în scop de

consum, mărfuri sau produse, precum şi pe agricultorii care

vând produsele obţinute din recoltele pământului cultivat de ei.

Nu sunt comercianţi nici crescătorii de animale în

scopul vânzării, precum şi nici dacă valorifică subprodusele lor.

Dovada calităţii de comerciant a persoanei fizice se

face prin orice mijloc de probă din care rezultă practicarea efectivă a unei activităţi comerciale ca îndeletnicire.

4.1.2. Necomercianţi-persoane juridice Din categoria persoanelor juridice care nu au calitatea

de comerciant amintim persoanele juridice nonprofit.1

Legea permite acestora să constituie societăţi comerciale în

scopul desfăşurării de activităţi comerciale, iar în activitatea derulată atât unităţile economice, cât şi persoanele juridice

nonprofit pot avea calitate de subiecte ale raporturilor

comerciale şi deci de concurenţă, dacă angajează activităţi comerciale concurenţiale.

Nu au calitate de comercianţi nici societăţile agricole

organizate în temeiul Legii nr. 36/19911 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, art. 5 alin.

(2) din acest act normativ dispunând expres în acest sens.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 a modificat art. 2 din Legea nr. 36/1991 în sensul că formele

de asociere simplă sunt asocierile între două sau mai multe

familii, în baza unui contract de societate, având ca scop exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor,

1 În prezent, funcţionează astfel de persoane juridice organizate în baza Legii nr. 21/1924, acum abrogată, cât şi în

temeiul O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile (M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000), aprobată cu modificări

prin Legea nr. 246/2005 (M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005).

17

aprovizionarea, depozitarea, condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor servicii, precum şi alte

activităţi.1

Nimic, însă nu îi împiedică pe agricultori să înfiinţeze societăţi comerciale cu acelaşi scop de exploatare a

pământului, creşterea animalelor, valorificarea produselor

etc. în temeiul Legii nr. 31/19901 privind societăţile comerciale, situaţie în care persoana juridică are calitate de

comerciant.

Pentru a evita orice confuzie amintim aici, tot ca o excepţie de la calitatea de comerciant, aceea a societăţilor

agricole comerciale înfiinţate de stat prin reorganizarea

fostelor întreprinderi agricole de stat, precum şi a celor pentru mecanizarea agriculturii, în temeiul Legii nr.

15/19901.

Sunt incluse în categoria necomercianţilor şi persoanele juridice de drept public, cărora legea le instituie

obligaţii sau le conferă dreptul de a se implica în realizarea

unor politici economice de interes naţional şi local. Fără a pretinde că epuizăm enumerarea persoanelor

juridice care nu au calitate de comerciant, mai amintim

asociaţiile de proprietari constituite în temeiul anexei a II-a

1 M. Of. nr. 97 din 6 mai 1991, modificată prin O.U.G. nr. 125/2006 (M. Of. nr. 1043 din 29 decembrie 2006), aprobată

cu modificări prin Legea nr. 139/2007 (M. Of. nr. 352 din 23 mai 2007). 2 Fosta reglementare prevedea că „formele de asociere simple sunt asocierile pe bază de înţelegere între două sau mai

multe familii, având ca scop exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea,

condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor servicii, precum şi alte activităţi. Asocierile prevăzute

la alin. 1 se pot constitui prin înţelegere verbală sau scrisă, fără altă formalitate juridică, cei în cauză stabilindu -şi

singuri obiectul activităţii şi condiţiile în care înţeleg să-şi desfăşoare activitatea. Formele de asociere prevăzute la alin.

2 nu au personalitate juridică. În cazul în care asociaţii doresc, pot încheia contracte de societate în condiţiile prevăzute

de Codul civil.”

3 M. Of. nr. 126 din noiembrie 17 noiembrie 1990. A fost modificată repetat şi republicată (M. Of. nr. 1066 din 17

noiembrie 2004), ultima modificare fiind prin O.U.G. nr. 82/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990

privind societăţile comerciale şi a altor acte normative incidente (M. Of. nr. 446 din 29 iunie 2007). 4 M. Of. nr. 98 din 8 august 1990, ulterior modificată

18

a Legii nr. 114/1996,1 care pot să se angajeze în activităţi comerciale.

4.1.3. Comercianţi-persoane fizice Categoria comercianţilor pe care ne propunem să o

abordăm în cele ce urmează este, de asemenea, alcătuită din

persoane fizice şi persoane juridice. Vom prezenta, mai

întâi, categoria comercianţilor-persoane fizice. Comerciantul-persoană fizică este definit de Codul

Comercial în art. 7 ca fiind acela care în numele său propriu

face acte de comerţ, făcându-şi din aceasta o profesiune. Prima condiţie înţeleasă din text este ca actele de comerţ să

aibă caracter obiectiv, adică să fie dintre cele enumerate de

art. 3 C.com. Exemplificăm prin cumpărarea de produse, mărfuri, titluri de credit, în vederea revânzării sau

închirierii, vânzarea sau închirierea acestora dacă s-au

procurat pentru scopul arătat, contractul de report asupra obligaţiunilor sau altor titluri de credit, cumpărările şi

vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale etc.

Cerinţa următoare este ca persoana fizică respectivă să aibă comerţul ca profesiune obişnuită, săvârşirea sporadică

a unor acte de comerţ nefiind relevantă. Nu se cere, însă,

persoanei fizice ca profesiunea de comerciant să fie cea principală, fiind suficient să fie practicată în mod obişnuit,

cu caracter de continuitate, chiar pe lângă alte activităţi cu

caracter necomercial. Exercitarea actelor de comerţ trebuie făcută în nume

personal, deoarece activităţile comerciale efectuate de

prepuşi în numele comerciantului nu sunt acte proprii, astfel cum cere articolul citat.

1 M. Of. nr. 254 din 21 octombrie 1996; modificată şi republicată (M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997). Prin art. 61

din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari ( M. Of. nr. 490 din 23

iulie 2007) a fost abrogată anexa a II-a a Legii nr. 114/1996.

19

În sfârşit, pentru a fi comerciant, persoana fizică trebuie să exercite efectiv actele de comerţ, iar încetarea

activităţii sale atrage, simultan, pierderea calităţii de

comerciant. Cele patru condiţii succint analizate sunt cumulative,

iar dovada calităţii de comerciant revine persoanei fizice

care o afirmă.

4.1.4. Comercianţi-persoane juridice Categoria subiectelor raportului juridic de dreptul

concurenţei-persoane juridice este mult mai importantă decât cea a persoanelor fizice, atât din punct de vedere al

ponderii lor economice, cât şi numeric.

Articolul 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului1, stabileşte că sunt comercianţi,

persoanele fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în

mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile

autonome, grupurile de interes economic cu caracter

comercial, grupurile europene de interes economic cu caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste.

a) Societăţile comerciale dobândesc calitate de

comerciant prin constituirea şi înmatricularea la Oficiul registrului comerţului şi pierd această calitate prin radierea

din acesta, ca urmare a operaţiunii de dizolvare şi lichidare,

în condiţiile stabilite de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Apare evident că, spre deosebire de persoanele fizice

comerciale a căror calitate este legată de desfăşurarea efectivă a unor acte obiective de comerţ, societăţile

1 A fost publicată în M. Of. nr. 121 din 7 noiembrie 1990. A fost modificată şi republicată (M. Of. nr. 49 din 4 februarie

1998), ulterior modificată repetat, ultima modificare fiind adusă prin O.U.G. nr. 82/2007 (M. Of. nr. 446 din 29 iunie

2007).

20

comerciale au calitate de comerciant de la data înmatriculării şi până la încetarea lor ca persoane juridice,

independent de faptul dacă desfăşoară sau nu acte de

comerţ. Precizăm, de asemenea, că nu au calitate de

comercianţi persoanele fizice care constituie societăţile

comerciale prin simplul fapt al asocierii lor. Potrivit dispoziţiilor cu caracter limitativ ale art. 2 din

Legea nr. 31/1990, se pot constitui societăţi comerciale în

nume colectiv şi în comandită simplă, considerate de profesorul St.D. Cărpenaru societăţi de persoane, alcătuite

dintr-un număr mic de asociaţi ce se cunosc şi îşi acordă

reciproc încredere, precum şi societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, constituite dintr-un număr mare de

persoane, datorită necesităţii subscrierii unui capitol social

important, considerate de acelaşi autor societăţi de capitaluri.

Societatea comercială cu răspundere limitată, ultima

enumerată de art. 2 din Legea nr. 31/1990, împrumută elemente de la ambele tipuri.

Distincţiile dintre societăţile de capitaluri şi de

persoane sunt multiple, aici amintim doar regimul juridic diferit al răspunderii asociaţilor. În principiu, societatea

răspunde cu capitalul social pentru obligaţiile societăţii, iar

asociaţii în limita aportului lor. În societatea în nume colectiv răspunderea asociaţilor

este solidară şi nelimitată pentru obligaţiile asumate de

persoana juridică. Aceeaşi este situaţia răspunderii în societatea în comandită simplă sau pe acţiuni, în cazul

asociaţilor comanditaţi. Această răspundere are, însă,

caracter subsidiar.

21

În societatea pe acţiuni şi în cea cu răspundere limitată asociaţii răspund numai în limita aportului lor la capitalul

social. La fel răspund şi asociaţii comanditari din societăţile

în comandită simplă sau pe acţiuni. Oricare dintre cele cinci tipuri de societăţi comerciale

amintite se poate constitui atât cu capital autohton, de stat

sau privat, cât şi străin, când, devenind investiţii străine, le este aplicabil un regim juridic mai favorabil1 .

b) Cel de al doilea subiect colectiv al raportului juridic

de concurenţă, regiile autonome s-au constituit în temeiul Legii nr. 15/1990 în ramurile strategice ale economiei

naţionale: industria de armament, energetică, a minelor şi

gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare. Regia autonomă dobândeşte calitate de comerciant la

data înfiinţării, prin hotărâre a guvernului, dacă este de

interes naţional, sau prin decizie a organului administraţiei publice locale, dacă prezintă numai o importanţă locală.

Indiferent de emitentul actului administrativ, regiile

autonome funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, având obligaţia de a-şi acoperi

cheltuielile din venituri proprii şi să realizeze şi un profit.

Activitatea lor economică este supusă, ca şi în cazul societăţilor comerciale, dispoziţiilor legilor contabilităţii,

impozitului pe profit, taxei pe valoarea adăugată etc.

În ultimii ani s-a luat măsura reorganizării lor în societăţi comerciale pe acţiuni, în scopul privatizării.1 Cele

care au parcurs aceste etape sunt denumite companii

naţionale sau societăţi naţionale.

1 A se vedea, în acest sens, dispoziţiile Legii nr. 35/1991 (M. Of. nr. 185 din 2 august 1993). Deşi Legea nr. 35/1991 a

fost abrogată prin O.U.G. nr. 31/1997 (M. Of. nr. 125 din 19 iunie 1997), continuă să producă efecte pentru societăţile

înfiinţate sub regimul ei. 2 A se vedea O.U.G. nr. 30/1997 (M. Of. nr. 125 din 19 iunie 1997), aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997 (M.

Of. nr. 366 din 18 decembrie 1997), ulterior modificată de mai multe ori.

22

Pentru a avea controlul în aceste ramuri strategice, statul va păstra la unele companii sau societăţi naţionale

pachete de acţiuni. În acest sens, edificatoare sunt

dispoziţiile Titlului V al Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,

prevenirea şi sancţionarea corupţiei1 care reglementează condiţiile de constituire, numărul de membrii,

înmatricularea, funcţionarea, dizolvarea, fuziunea,

divizarea, lichidarea grupurile de interese economice cu caracter comercial naţionale, precum şi europene.

Potrivit art. 118 alin. (1) din lege, prin grup de interes

economic se înţelege o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă

determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii

economice a membrilor săi,precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor respective; de asemenea, este o persoană

juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitate de

comerciant sau necomerciant. Grupul naţional de interes economic se constituie prin

contract semnat de toţi membrii şi încheiat în formă

autentică, denumit act constitutiv, cu sau fără capital, iar semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au

un rol determinant în constituirea grupului sunt consideraţi

fondatori. În cazul în care membrii grupului decid afectarea unui anume capital pentru desfăşurarea activităţii grupului,

aporturile membrilor nu trebuie să aibă o valoare minimă şi

pot avea orice natură. În termen de 15 zile de la data autentificării actului

constitutiv, fondatorii sau administratorii grupului ori un

1 M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, modificată de numeroase ori, ultima modificare fiind prin Legea nr. 144/2007 (M.

Of. nr. 359 din 25 mai 2007).

23

împuternicit al acestora vor cere înmatricularea grupului în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea

sediul grupul, dată la care dobândeşte personalitate juridică.

Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al

grupului, în afară de restricţiile arătate în actul constitutiv,

fiind obligaţi să ia parte la toate adunările grupului, la consiliile administratorilor şi la organele de conducere

similare acestora.

Adunarea generală a membrilor grupului poate adopta orice hotărâre, inclusiv dizolvarea anticipată sau

prelungirea duratei grupului, în condiţiile stipulate prin

actul constitutiv. Adunarea generală se va întruni în termenul prevăzut de actul constitutiv, dar care nu poate fi

mai scurt de 10 zile şi mai lung de o lună de la data

convocării. Grupul de interes economic se dizolvă prin:

a) expirarea timpului stabilit pentru durata grupului;

b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;

c) declararea nulităţii grupului;

d) hotărârea adunării membrilor, adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepţia cazului în care actul

constitutiv dispune altfel;

e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre

membri, care împiedică funcţionarea grupului, precum şi la

cererea oricărei autorităţi publice competente; f) declararea falimentului grupului;

g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv

al grupului.

24

Grupul se dizolvă prin intrarea în faliment, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul, respectiv

încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii, a unuia

dintre membri, când, datorită acestor cauze, numărul membrilor s-a redus la unul singur.

Fuziunea se face prin absorbirea unui grup de către un

alt grup sau prin contopirea a două ori mai multe grupuri pentru a alcătui un grup nou. Fuziunea sau divizarea are ca

efect dizolvarea, fără lichidare, a grupului care îşi încetează

existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său către grupul ori grupurile rezultate din

fuziune/divizare, în starea în care se găseşte la data fuziunii

sau a divizării, în schimbul atribuirii de părţi de interes ale acestora către membrii grupului care încetează şi, eventual,

a unei sume în bani care nu poate depăşi 10% din valoarea

nominală a părţilor de interes atribuite. Grupul european de interes economic se constituie în

baza unui contract de asociere, denumit act constitutiv, şi se

înregistrează în registrul special desemnat în acest scop de statul membru pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte

sediul. Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa

în România filiale, precum şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică, care se vor supune

regulilor cerute pentru grupurile de interes economic

române. Reprezentantul sau reprezentanţii sucursalei unui grup

european de interes economic răspund individual sau

solidar, după caz, faţă de grup sau faţă de terţi, pentru încălcarea dispoziţiilor legale reglementând grupurile de

interes economic, pentru nerespectarea prevederilor actului

constitutiv, fie pentru culpe în activitatea desfăşurată, care au produs prejudicii grupului. În cazul în care mai mulţi

25

reprezentanţi pot fi ţinuţi responsabili pentru aceleaşi fapte, tribunalul va stabili contribuţia fiecăruia la repararea

prejudiciului.

c) Organizaţiile cooperatiste care au calitate de comerciant sunt producătoare de mărfuri sau prestatoare de

servicii1 şi îşi propun obţinerea de profit. Se constituie prin

asocierea liberă a membrilor în scopul întrajutorării lor. La înfiinţare, membrii fondatori subscriu, în mod obligatoriu,

părţi sociale cu valoare egală, iar ulterior, doritorii pot

deveni membrii, la cerere, tot cu condiţia subscrierii părţilor sociale corespunzătoare.

Personalitatea juridică se dobândeşte prin

înmatricularea în registrul comerţului şi obţinerea codului fiscal.

După obiectul de activitate, cooperativele sunt: de

consum şi de credit. Cele de consum pot desfăşura activităţi de comerţ cu ridicata şi amănuntul, producţie de bunuri de

consum sau industriale, agricole, prestări servicii,

construcţii etc. Cooperativele de credit, cunoscute sub numele de bănci

populare, efectuează operaţiuni bancare constând în

împrumuturi, schimb valutar etc. Încetarea persoanei juridice de tip cooperatist are loc

prin dizolvare şi radierea din registrul comerţului.

Dovada calităţii de comerciant a persoanei fizice se face cu certificat de înmatriculare în registrul comerţului,

iar în cazul regiei autonome cu actul administrativ de

înfiinţare.

4.1.5. Noţiunea de „întreprindere”.

1 Sunt organizate în baza Legii nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei

de credit (M. Of. nr. 252 din 18 octombrie 1996), modificată repetat, ultima modificare fiind adusă prin Legea nr.

1/2005 (M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005)

26

Articolul 81 parag. 1 din Tratat declară incompatibile cu Piaţa comună anumite acorduri dintre întreprinderi şi

decizii ale asociaţiilor de întreprinderi. Nici Tratatul şi nici

un alt act normativ comunitar nu defineşte întreprinderea. Jurisprudenţa CEJ dă întreprinderii un sens extrem de larg.

Aceasta poate fi persoana fizică sau juridică sau orice formă

de organizare fără personalitate juridică, capabilă să acţioneze prin producţie, comerţ, investiţii, pe Piaţa

comună, într-un cadru concurenţial. Forma juridică prin

care se desfăşoară activitatea economică (societate civilă ori comercială, asociaţii, fundaţii, grup de interese economice,

persoane fizice), modul de finanţare, dacă este sau nu

motivată de realizarea unui profit, nu sunt criterii care să excludă entitatea din noţiunea de întreprinderii.

Un prim criteriu care s-a impus este independenţa

subiecţilor acordurilor ori deciziilor, în sensul inexistenţei unui raport de subordonare care să determine conduita

celeilalte părţi prin exercitarea unei puteri de control.1

Personalitatea juridică nu are relevanţă, ci comportamentul adoptat unilateral pe piaţă de către întreprindere sau

unitatea economică. Curtea a stabilit că o întreprindere

dintr-o ţară terţă (care nu face parte din Comunitate) cu filiale în statele membre ale Comunităţii, a recurs la o

practică interzisă de art. 81 parag. 1 din Tratat, când a

impus acestora o decizie de a mări preţurile, împreună cu alte întreprinderi. Conduita filialelor, având personalităţi

juridice distincte, a fost pusă în sarcina întreprinderii din

ţara terţă, acestea neavând autonomie sau independenţă economică.1

1 O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 300.

2 C. 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. contra Comisiei, hotărârea din 14 iulie 1972, consid. 125-126, ECR 1972,

p. 619

27

În literatura juridică, s-a exprimat opinia1 că două sau mai multe persoane juridice pot fi considerate o singură

întreprindere, dacă nu au o identitate economică proprie,

întrucât dreptul de proprietate implică un control adecvat şi o direcţionare unică.

Octavian Manolache consideră că sunt

întreprinderi, în sensul art. 81 din Tratat şi: – comerciantul independent-persoană fizică, dacă

exploatează comercial prestaţiile sale (exemplificând

prestaţiile artistice ale cântăreţului de operă); – întreprinderile publice prevăzute în art. 90 parag. 1

din Tratat. Existând în toate statele membre, ele

îmbracă forme diverse, iar activităţile lor sunt ramificate şi complexe. În cadrul întreprinderilor

publice sunt esenţiale raporturile lor financiare, statul

sau autorităţile publice. – organismele de stat din ţări cu economie centralizată

care desfăşoară activităţi comerciale de import sau

export; – statul sau orice organ al său care exercită o activitate

ca întreprindere;

– asociaţia profesională, în care asociaţii sunt reciproc reprezentaţi, dar formează o întreprindere, chiar fără

personalitate juridică,

– organizaţia caritabilă care desfăşoară o activitate economică, chiar neproducătoare de profit;

– organizaţia neproducătoare de profit care

administrează un plan de asigurare obligatorie a persoanelor pentru bătrâneţe, întrucât realizează o

1 A. Koch, Competition policy and law, Logman, 1994, p. 61

28

activitate economică în concurenţă cu companiile de asigurări de viaţă.

Raportat la acestea s-a impus un al doilea criteriu, cel

al unei activităţi durabile. Prin urmare, activităţile economice desfăşurate de entităţile menţionate să aibă o

desfăşurare în timp, să nu fie ocazională sau întâmplătoare.

4.2. Conţinutul raportului juridic de concurenţă Într-un prim sens, raportul juridic de concurenţă are un

conţinut determinat de dispoziţiile Tratatului cu privire la practicile anticoncurenţiale. Scopul reglementării este

asigurarea unei concurenţe libere de orice barieră în calea

circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, în interesul general al Comunităţii, statelor membre şi consumatorilor.

O parte a reglementărilor se adresează întreprinderilor;

importante sunt şi cele ce vizează rolul autorităţilor comunitare şi naţionale în domeniul concurenţei. Toate sunt

edictate pentru a împiedica întreprinderile sau statele să

desfăşoare activităţi anticoncurenţiale care să afecteze Piaţa comună, comerţul dintre statele membre şi libertatea

economică.

Într-un al doilea înţeles, raportul juridic de concurenţă se particularizează prin drepturile specifice ale agentului

economic referitoare la fondul de comerţ şi constau în

drepturi asupra semnelor care individualizează comerciantul şi întreprinderea, drepturi asupra semnelor

distinctive ale produselor şi serviciilor, drepturi asupra

invenţiilor şi altor procedee de gestiune şi drepturi referitoare la clientelă, în măsura în care sunt susceptibile

de ocrotire şi protecţie prin normele juridice ale concurenţei

comerciale.

29

Fondul de comerţ, cunoscut şi sub denumirea de patrimoniu comercial, este definit ca ansamblul bunurilor

mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme,

embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.1

În categoria bunurilor corporale sunt incluse imobilele

în care se desfăşoară activitatea comercială, maşini, instalaţii, utilaje, materii prime, materiale, mărfurile

rezultate din activitatea comerciantului, ambalajele etc.

Bunurile incorporale cuprind drepturile comerciantului asupra firmei şi emblemei, mărcilor de fabrică, de comerţ şi

servicii, brevetelor de invenţii, drepturile de autor, vadului

comercial, etc. Caracteristic patrimoniului comercial este crearea sa ca

o universalitate de fapt prin voinţa comerciantului, cu un

regim juridic unitar, distinct de bunurile ce îl compun, cu afectaţie specială scopului destinat de comerciant.

Corelativ acestui mănunchi de drepturi subiective,

agenţii economici au tot atâtea obligaţii corelative. 4.2.1. Regimul firmelor şi emblemelor este statuat în

Capitolul IV al Legii nr. 26/1990 privind registrul

comerţului, cu obligaţia de a fi înscrise, în primul rând, în limba română.

Firma este definită ca numele sau denumirea sub care

un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Emblema este considerată semnul sau denumirea care

deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.

a) Dintre regulile imperative cuprinse în capitolul dedicat de lege regimului firmelor şi emblemelor, amintim

că oficiul registrului comerţului este obligat să refuze

1Art. 1

1 lit. c) din Legea nr. 11/1991.

30

înscrierea unei firme, care poate să producă o confuzie cu firme deja înregistrate. Numele care asigură distincţia

firmei este ales de comerciant şi poate consta în numele

persoanei, felul activităţii comerciale, sau în orice altă denumire, cu singura limitare legală de a nu fi similară cu o

denumire utilizată de comercianţii din sectorul public.1

Fără ca legea să precizeze, suntem de părere că numele sau denumirea sub care se exercită activitatea comercială

trebuie să fie decente, să nu aducă atingerea bunei cuviinţe,

pudorii, să nu stârnească sentimente antinaţionale, rasiste, să nu incite la violenţă etc.

Separat de aceste condiţii generale, firma unei societăţi

în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţi şi menţiunea ,,societate în nume

colectiv”.

Aceeaşi cerinţă cu privire la numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, de această dată comanditaţi, se cere şi în

cazul societăţii în comandită, alături de numele întreg al

acestei forme de asociere. Legea conferă o importanţă deosebită regulii de

denumire, precizând că dacă numele unei persoane străine

de societate, figurează, cu consimţământul său, într-una din cele două societăţi amintite, această persoană devine

răspunzătoare nelimitat şi solidar în privinţa tuturor

obligaţiilor societăţii. Normele de stabilire a firmei societăţii pe acţiuni, în

comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, se rezumă

la cerinţa generală de a recurge la o denumire sau la un nume distinct de al altor societăţi, la care se adaugă, în mod

obligatoriu, forma de asociere, care pentru societatea pe

1 Art. 39 din Legea nr. 26/1990.

31

acţiuni şi cea cu răspundere limitată poate fi scrisă prescurtat cu majuscule ,,S.A.”, respectiv ,,S.R.L.”.

În privinţa sucursalelor şi filialelor unei societăţi

străine deschise în România, se cere, la înmatriculare, pe lângă nume sau denumire, şi menţiunea sediului principal

din străinătate.

Odată înscrisă firma la oficiul registrului comerţului, ea devine obligatorie, inclusiv pentru comerciantul care a ales-

o, acesta trebuind să o menţioneze în facturi, scrisori,

oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente utilizate în scop comercial. Alături, comerciantul este dator

să consemneze numărul de ordine şi anul sub care este

înmatriculată societatea. Firma poate fi înstrăinată numai o dată cu fondul de

comerţ.

b) Pentru emblema comercială funcţionează în parte aceleaşi reguli. Aceasta nu poate fi confundabilă cu o altă

emblemă înscrisă anterior în registrul comerţului sau cu

emblema unui comerciant cunoscut pe aceeaşi piaţă, chiar înregistrată în alt loc.

Dacă emblema constă într-o denumire, firma se scrie

cu litere, în mărime de cel puţin jumătate din dimensiunea celor din emblemă.

Utilizarea emblemei este permisă pe panouri de

reclamă aşezate în pieţe, pe străzi, la intrarea în localităţi, pe autostrăzi, şosele etc. În mod obişnuit este evidenţiată în

actele societăţii pe facturi, scrisori, prospecte, afişe,

publicaţii, pliante etichete de preţuri şi tarife etc. Emblema poate fi înstrăinată atât împreună, cât şi

separat de fondul de comerţ.

c) Apărarea drepturilor cu privire la firmă şi emblemă este posibilă prin mijloace specifice oferite de Legea

32

registrului comerţului, care prin art. 25 permite oricui se consideră prejudiciat prin înmatriculare sau printr-o

menţiune din registrul comerţului să ceară radierea ei.

Dar de importanţă deosebită rămân mijloacele de prevenire a confuziei între comercianţi şi întreprinderile lor,

prin grija oficiului registrului comerţului, la înregistrarea

firmei şi emblemei, aspecte juridice ce se circumscriu în conţinutul raportului juridic de concurenţă.

Asupra cererii se pronunţă judecătorul delegat, după

citarea părţilor. Cel nemulţumit poate ataca încheierea cu recurs. Acesta se soluţionează de tribunal prin decizie

irevocabilă.

Dacă fapta de uzurpare a dreptului la firmă atinge un pericol social prevăzut de art. 48 din Legea nr. 26/1990,

republicată, implicând reaua credinţă a celui care a făcut

declaraţii inexacte ce stau la baza înmatriculării se recurge la acţiunea penală, care se pune în mişcare din oficiu.

În acest caz, instanţa penală dispune şi asupra

rectificării ori radierii înmatriculării ori menţinerii. Articolul 5 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea

concurenţei neloiale incriminează întrebuinţarea unei firme

sau embleme de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant, stabilind pedeapsa închisorii

alternativ cu amenda penală, precum şi obligativitatea

încetării actului uzurpator. Acţiunea penală se porneşte la plângerea prealabilă a comerciantului vătămat, a Camerei

de comerţ şi industrie teritorială sau a altei organizaţii

profesionale. În toate cazurile comerciantul păgubit are deschisă

acţiunea pentru plata daunelor pricinuite.

Revenind la cuprinsul fondului de comerţ, precum şi la dispoziţiile art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990, republicată,

33

notăm că în registrul comerţului se înregistrează şi menţiunile referitoare la brevetele de invenţie, mărcile de

fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine,

indicaţiile de provenienţă şi alte semne asupra cărora societatea comercială, regia autonomă, organizaţia

cooperatistă sau comerciantul persoană fizică sau asociaţia

familială are un drept.

4.2.2. Mărcile de fabrică, de servicii şi comerţ.1 Prima categorie, a semnelor1, care include mărcile de

fabrică, de serviciu sau comerţ se bucură de o reglementare2, care le defineşte şi le oferă mijloace legale

de protecţie.

Astfel, marca, prin care se înţelege un semn susceptibil de reprezentare grafică, serveşte la deosebirea produselor şi

serviciilor unui comerciant de cele similare ale altuia şi

poate consta în: cuvinte, inclusiv nume proprii, desene, litere, cifre, forma produsului sau ambalajului, combinaţii

de culori, de semne etc.

Odată înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci1, titularul are un drept exclusiv de folosinţă4, iar

uzurparea lui constituie un act de concurenţă neloială.

Dreptul comerciantului este ocrotit prin incriminarea faptei

1 România este membră a următoarelor convenţii şi tratate internaţionale în materia mărcilor şi brevetelor intelectuale:

Angajamentul de la Madrid privind înregistrare internaţională a mărcilor din anul 1920; Tratatul de cooperare în

domeniul brevetelor – PCT din anul 1978; Aranjamentul de la Haga privind înregistrarea internaţională a desenelor din

anul 1992; Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în vederea înregistrării

mărcilor din anul 1957, revizuit la Stockholm în anul 1967 şi Geneva în anul 1977, modificat în anul 1998;

Aranjamentul de la Viena care instituie clasificarea internaţională a elementelor figurative ale mărcilor din anul 1973,

modificat în 1998; Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea internaţinală a desenelor şi modelelor industriale din

anul 1968, revizuit în anul 1998; Protocolul la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor

din anul 1998; Tratatul privind dreptul mărcilor încheiat în anul 1998, la care se adaugă mai multe acorduri bi sau

multilaterale ale României în domeniul economic şi comercial. 2 St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 115.

3 Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice (M. Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998), modificată prin

O.U.G. nr. 190/2005 (M. Of. nr. 1179 din 28 decembrie 2005). Aplicabile în materie sunt şi dispoziţiile Regulamentului

CE 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (J.O. L 11/1994, p. 1), ediţie specială, 17/vol.

1, p. 146, cu modificările ulterioare. 4 La nivel comunitar forul de înregistrare a mărcii comunitare este Oficiul pentru Armonizare din cad rul Pieţei Interne

(mărci, desene şi modele industriale) - O.A.P. I.

34

ca infracţiune, sancţiunea legală fiind închisoarea alternativ cu amenda penală, acţiunea penală punându-se în mişcare la

plângerea prealabilă a comerciantului vătămat.

Prin art. 83 din acelaşi act normativ sunt definite ca infracţiuni şi contrafacerea, utilizarea sau folosirea unei

mărci, în scopul inducerii în eroare a publicului asupra

calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca, precum şi punerea în circulaţie, fără drept, a unui produs

purtând o marcă identică sau similară cu o marcă

înregistrată pentru produse identice sau similare şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate.

Alături de pedepsele penale prevăzute pentru

infracţiunile de contrafacere a mărcilor, comerciantul vătămat este îndreptăţit să solicite instanţei să interzică

rivalului să aplice pe produsele sau ambalajele sale semnele

incriminate, să ofere, să comercializeze sau să deţină produse cu acest semn, să le importe sau exporte, să

utilizeze marca pe documentaţiile proprii ori în publicitate.

Comerciantul lezat are, de asemenea, mijlocul acţiunii în contrafacerea cu finalitate reparatorie, de competenţa

tribunalului în primă instanţă şi cu perspectiva recursului la

curtea de apel.1 4.2.3. Invenţiile. A doua categorie a drepturilor de

proprietate industrială o constituie creaţiile noi din care fac

parte invenţiile, know-how-ul1, desenele şi modelele industriale.

1 Art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998. 2 I.C.C.J. a statuat că este de rea-credinţă persoana care înregistrează o marcă nu pentru a-şi distinge propriile produse

sau servicii, ci tocmai pentru a-şi apropria, pe nedrept, o marcă utilizată de chiar societatea comercială al cărei asociat

convenise să devină şi, în virtutea dreptului exclusiv de titular al mărcii, de a împiedica pe viitor folosirea liberă a

acesteia de către respectiva societate comercială – I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.

6427/2006, Dreptul nr. 6/2007, p. 268.

3 Know-How (a şti cum) are mai multe sensuri, aici reţinându-l pe acela care desemnează cunoştinţele tehnice care

prezintă o noutate relativă şi subiectivă, brevetabilă sau nebrevetabilă, referitoare la fabricarea, funcţionarea,

întreţinerea sau comercializarea unor mărfuri sau la elaborarea unor tehnici ori procedee. Adesea know-how-ul este un

element al contractului comercial de transfer al altor drepturi de proprietate intelectuală sau este asociat vânzării de

35

Invenţiile se caracterizează prin aducerea într-un anumit domeniu a unei soluţii tehnice noi, pe plan mondial,

care să prezinte un progres şi să poată fi aplicată. Ea este o

creaţie individuală sau de grup şi este apărată prin brevetul de invenţie, care interzice fabricarea, comercializarea,

oferirea spre vânzare, folosirea, importul etc. a produselor

în care se materializează sau folosirea procedeelor şi metodelor fără o autorizare expresă din partea titularului

invenţiei.

Şi în cazul invenţiei, fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie, fără drept, a obiectului unui brevet de invenţii,

pe perioada de valabilitate a acestuia, constituie

infracţiunea de contrafacere, pentru care pedeapsa este închisoarea, alternativ cu amenda. Alăturat sunt aplicabile

şi măsurile de siguranţă speciale constând în confiscarea

produselor contrafăcute1. Dreptul concurenţei comerciale nu oferă mijloace

specifice de apărare şi protecţie a invenţiilor1.

4.2.4. Desenele şi modelele industriale se bucură la rândul lor de o reglementare specifică prin Legea nr.

129/1992, republicată1, care le şi defineşte şi le oferă

mijlocul legal de protecţie, prin certificat de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

Certificatul dă dreptul de folosinţă exclusiv autorului,

interzicând terţilor, fără autorizarea sa, reproducerea, fabricarea, comercializarea, oferirea spre vânzare, folosirea,

importul sau stocarea în vederea comercializării, a

desenului şi modelului industrial al unui produs.

instalaţii şi utilaje complexe ,,la cheie”. În traducere liberă, „faptul de a şti cum să procedezi”, în Dicţionar de drept

internaţional al afacerilor, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 199-202. 1 Art. 59 din Legea nr. 64/1991 privind invenţiile şi inovaţiile, republicată (M. Of. nr. 541 din 8 august 2007).

2 Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. III, Bucureşti, 1984, p. 25.

3 M. Of. nr. 876 din 20 decembrie 2007.

36

În cazul desenelor şi modelelor este incriminată infracţiunea de contrafacere cu un conţinut şi tratament

penal asemănător, precum şi de despăgubiri, care s-au

descris la celelalte drepturi de creaţie intelectuală.

4.2.5. Clientela Element indispensabil al fondului de comerţ,

considerată o valoare economică, clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în

mod obişnuit la fondul de comerţ al aceluiaşi comerciant

pentru procurarea mărfurilor şi serviciilor.1 Interesează, în esenţă, relaţiile statornicite între fondul de comerţ şi masa

clientelei prin valoarea prestaţiilor repetabile cerute de

aceasta comerciantului, singura sursă de beneficii. Clientela este influenţată de vadul comercial, înţeles ca

o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage consumatorii.

Pentru a fi element al fondului de comerţ, clientela trebuie să fie comercială, adică subiect beneficiar al actelor

de comerţ desfăşurate de comerciant. Aşa se deosebeşte de

clientela meseriaşului, avocatului, medicului etc. Prin calitatea de a fi personală, clientela unui

comerciant se deosebeşte de aceea a altui comerciant

concurent. Clientela trebuie să fie actuală pentru a intra între

elementele fondului de comerţ, în opoziţie cu clientela

cedată sau pierdută, care a ieşit din sfera ei. S-a observat, pe drept cuvânt, importanţa determinantă

a clientelei ca element indispensabil al fondului de comerţ,

considerată chiar scopul comerciantului, toate celelalte elemente având drept ţel menţinerea şi amplificarea

clientelei.1

1 St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 113.

2 I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 27.

37

Examinând clientela şi relaţia dintre aceasta şi comerciant, profesorul Octavian Căpăţînă o clasifică,

stabilind o primă categorie, ce o formează clientela atrasă,

alcătuită din consumatorii obişnuiţi ai comerciantului, fideli lui, datorită încrederii, obişnuinţei etc.

Clientela angajată se caracterizează prin legături de

durată cu comerciantul, concretizate în contracte statornice, încheiate pe perioade de câţiva ani.

Clientela ocazională are caracter întâmplător şi este

atrasă de vadul comercial, nefiind într-o relaţie stabilă cu comerciantul.

În sfârşit, clientela derivată, considerată o categorie

recentă, a apărut în urma dezvoltării unor incinte comerciale de mari proporţii, cu multe standuri, în care

comerciantul distribuitor sau concesionar beneficiază de

fluxul de clienţi atraşi de multitudinea şi diversitatea de mărfuri şi servicii concentrate la un loc.

Acelaşi autor mai subliniază independenţa clientelei

faţă de comerciant. Acesta nu are niciun drept asupra consumatorilor care sunt liberi să-şi păstreze sau schimbe

furnizorii de mărfuri şi servicii. Ca urmare, comerciantul

face eforturi pentru a oferi bunuri şi servicii de calitate mai bună, la preţuri mai avantajoase, trebuind să demonstreze o

adevărată măiestrie în a menţine şi reînnoi permanent

clientela. Evoluţia favorabilă a fondului de comerţ nu este de

conceput decât într-o strânsă legătură cu păstrarea şi

extinderea clientelei. Dată fiind această importanţă covârşitoare a clientelei,

dreptul concurenţei comerciale o ocroteşte prin mijloace

specifice, sancţionând confuzia, denigrarea sau dezorganizarea întreprinderii rivale săvârşită în scopul

38

atragerii clientelei. Totodată, permite înserarea unor clauze contractuale, prin care comercianţi rivali se angajează la

evitarea procedeelor neoneste de racolare a clientelei,

aspecte asupra cărora vom reveni.

4.3. Obiectul raportului de concurenţă Obiectul raportului juridic de concurenţă constă în

acţiunile şi abstenţiunile comercianţilor manifestate în competiţia lor pe piaţă.

În principal, accesul pe piaţă trebuie să fie liber, atât

pentru comerciantul care oferă produsele şi serviciile, care este călăuzit de acţiunile sale de câştigare şi păstrare a

clientelei, în scopul obţinerii unor profituri. În acelaşi timp,

utilizatorii sau consumatorii, chiar comercianţi, este necesar să dispună de libertatea de alegere între diversele oferte ale

pieţei. Se constituie în acest fel o unitate de acţiuni şi

funcţii între subiectele omogene, comercianţi sau între comercianţi şi consumatori, ale căror interese converg spre

o concurenţă benefică, stimulatorie, factor de progres

economic şi social. La acest principiu fundamental de funcţionare a concurenţei libere, neîngrădite, trebuie să

concureze, pe lângă comercianţi, statul şi administraţiile

locale, prin abţinerea de la luarea unor măsuri administrative, unilaterale de influenţare a libertăţii

economice şi comerciale.

Legiuitorul nostru demonstrează o preocupare constantă în asigurarea unui cadru corespunzător pentru

manifestarea în plenitudinea lor a acţiunilor sau

abstenţiunilor agenţilor economici, fundamentând etic, în art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei

neloiale, obligaţia comercianţilor de a-şi executa activitatea

cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite şi cu

39

respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.

În consecinţă, comercianţii trebuie să-şi exercite

drepturile şi prerogativele lor în deplin acord cu legea, valorificându-şi drepturile cu intenţie corectă şi

îndeplinindu-şi obligaţiile cu o diligenţă obişnuită.

S-a remarcat cu îndreptăţire că „cel ce exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său

subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar

dacă prin exerciţiul normal al dreptului său au fost aduse anumite restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei

persoane. Cel ce se foloseşte de dreptul său subiectiv nu

poate fi socotit că prejudiciază pe cineva. Fiecare drept subiectiv trebuie să suporte concursul drepturilor subiective

ale celorlalţi. Acest exerciţiu normal al dreptului, chiar dacă

aduce o limitare a drepturilor altora, nu poate fi considerat ca fiind o activitate ilicită, de natură a angaja răspunderea”1.

În opoziţie cu buna-credinţă stă reaua-credinţă. Pe

tărâmul concurenţei, aceasta constă în intenţia cauzatoare de vătămare a partenerului comercial ori a unei terţe

persoane.1

Trebuie să subliniem, însă, că nu orice comportament al unui comerciant de rea-credinţă are efecte pe piaţa liberă

care să afecteze drepturile şi interesele altui comerciant sau

ale consumatorilor. Pentru a avea impact cu consecinţe juridice, intenţia

cauzatoare de vătămare trebuie să producă efecte nefaste,

materializate fie în scăderea semnificativă a cifrei de afaceri a partenerului, fie să afecteze negativ segmentul de piaţă

ocupat de un comerciant mai stabil.

1 C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti 1981, p. 185-186.

2 O. Căpăţînă, op. cit., p. 430.

40

Ca urmare, un comportament, care chiar dacă manifestă rea-credinţă, dar are efecte neglijabile,

nesemnificative pentru cererea şi oferta vizată, nefiind

capabil să se manifeste asupra posibilităţilor de desfacere sau de aprovizionare, rămâne fără consecinţe juridice.

Importante reglementări au scopul de a întări

respectarea principiului bunei-credinţe în îndeplinirea obligaţiilor şi exerciţiul drepturilor comercianţilor1 pe piaţa

liberă.

Amintim, fără a face o selecţie preţioasă, obligaţia comercianţilor de a respecta în activitatea comercială

principiile liberei concurenţe, protecţia vieţii, sănătăţii,

securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor şi mediului;

– asigurarea concurenţei loiale şi a liberei circulaţii a

produselor şi serviciilor; – exercitarea oricărui exerciţiu comercial numai pe baza

autorizării prealabile emise de către autorităţile publice

locale; – interzicerea, de principiu, a vânzării produselor în

pierdere, respectiv la un preţ egal sau inferior celui de

achiziţie; – vânzarea de lichidare (ce constă în reducerea preţurilor

pentru a determina lichidarea accelerată a stocurilor de

mărfuri), numai în cazurile anume prevăzute de lege (încetarea, întreruperea activităţii comerciantului) numai

după notificarea la primăria localităţii unde este situată

structura de vânzare; – vânzarea de soldare (în vederea reînnoirii sortimentului

de mărfuri), limitată la sortimentele expres prevăzute de

1 O.G. nr. 99/2000, republicată (M. Of. nr. 603 din 31 august 2007).

41

lege şi considerate sezoniere, numai într-un termen, cu o durată maximă de 45 zile şi numai de două ori într-un an;

– interzicerea vânzărilor promoţionale în pierdere;

– interzicerea vânzărilor piramidale, condiţionate, forţate. Alte dispoziţii obligă comercianţii să aducă, cu bună-

credinţă, la cunoştinţa consumatorilor informaţii corecte şi

utile privind caracteristicile produsului, condiţiile de vânzare, modul de utilizare, preţul de vânzare pe unitatea de

măsură sau tariful practicat, cantitatea netă pe ambalaj etc.

Referitor la publicitate1, s-a statuat că aceasta trebuie să fie decentă, corectă şi elaborată în spiritul

responsabilităţii sociale, fiind interzisă publicitatea care este

înşelătoare şi care prin inducerea în eroare poate afecta comportamentul economic, lezând interesele

consumatorilor sau ale unui concurent.

Oprită este şi publicitatea subliminală, care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în mod conştient, dar

care pot influenţa comportamentul economic al unei

persoane ori care prejudiciază respectul pentru demnitate umană şi morala publică, include discriminări bazate pe

rasă, sex, limbă, origine, identitate etnică sau naţională,

aduce atingerea imaginii, onoarei, demnităţii şi vieţii particulare a persoanelor etc.

O importantă obligaţie a comerciantului care-şi face

publicitate este să facă proba exactităţii afirmaţiilor, indicaţiilor etc., la solicitarea celor legal îndreptăţiţi.

Sub aspectul tematicii cursului nostru, conduita

agenţilor economici şi întreaga gamă de acţiuni şi abstenţiuni la care sunt îndatoraţi, precizăm că sunt

prevăzute în art. 81-90 din Tratat, fiind preluate de

1 A se vedea Legea nr. 148/2000 privind publicitatea (M. Of. nr. 359 din 2 august 2000), ultima modificare prin O.G.

nr. 90/2004 (M. Of. nr. 799 din 30 august 2004).

42

legislaţia internă, în special de Legea concurenţei şi hotărârile Guvernului privind procedurile în materia

ajutoarelor de stat, acestea constituind obiectul analizei în

capitolele ce urmează. Iată o gamă pe cât de diversă, pe atât de importantă de

acţiuni şi abstenţiuni care concretizează obiectul raportului

juridic de drept al concurenţei.

§5. Felurile concurenţei comerciale

5.1. Concurenţa comercială perfectă

Concurenţa comercială, concept economic care reflectă

lupta dintre producătorii de mărfuri şi prestatorii de servicii,

pentru obţinerea unor condiţii cât mai bune de producţie şi

de desfacere tot mai avantajoase, în scopul obţinerii unui profit cât mai mare, face posibilă stimularea producţiei,

sporirea varietăţii sortimentelor de mărfuri şi servicii,

impunerea pe piaţă a celor mai competitive produse, inclusiv în funcţie de costul lor de producţie, specializarea

producţiei şi a întreprinderilor, implantarea lor în cele mai

indicate zone economice şi productive, fiind un factor necontestat de progres.

Teoria economică clasică a dezvoltat conceptul

concurenţei perfecte ce funcţionează pe baza următoarelor principii:

– existenţa unui mare număr de producători şi cumpărători.

Aceştia trebuie să acţioneze independent unii de alţii şi să aibă o putere economică mijlocie, încât să nu poată

influenţa semnificativ, niciunul dintre ei, circulaţia

mărfurilor şi serviciilor pe piaţă. În acest fel preţul,

43

respectiv tariful, este ceva ,,dat”, neinfluenţat de intrarea sau ieşirea de pe piaţă a unui agent comercial;

– desfăşurarea unor tranzacţii numeroase şi frecvente numai

de mărfuri omogene. Agenţii economici comercializează pe piaţă mărfuri şi servicii, care prezintă trăsături de calitate

relativ similare, astfel ca solicitanţii să opteze pentru cele

cu preţurile şi tarifele cele mai avantajoase; – intrările şi ieşirile de pe piaţă să se bucure de libertate

absolută. Principiul presupune absenţa totală a oricăror

bariere sau restricţii legislative, administrative etc., emanaţie a rolului statului sau altor autorităţi. Piaţa este

guvernată exclusiv de legile ei care acţionează spontan;

– existenţa unor fluxuri informaţionale reale, directe şi complete între toţi participanţii. Cerinţa presupune

cunoaşterea imediată a oricăror date semnificative în

legătură cu oferta, cererea, preţul, tarifele, calitate, caracteristicile etc. fiecărei mărfi sau serviciu în parte,

aflate pe piaţă.

Transpunând cerinţele fiecărui principiu enunţat, la piaţa economică modernă, observăm aplicarea deformată

sau cu numeroase excepţii a acestora.

Astfel, agenţii economici din sfera producţiei de mărfuri şi servicii, cât şi din cea a comerţului manifestă

tendinţe puternice de concentrare, motivate cu considerente

de ordin tehnic, organizatoric, comercial, financiar.1 Într-o întreprindere puternică, mai puţin expusă vicisitudinilor

economice ciclice de pe pieţele naţionale sau internaţionale,

sporesc posibilităţile de raţionalizare, divizare şi specializare a muncii. Creşte potenţialul pentru cercetare,

progres tehnic şi ştiinţific. Face posibilă reducerea

cheltuielilor neproductive de personal şi destinarea unor fonduri sporite pentru studiul pieţei în viitorul apropiat şi

44

îndepărtat, pentru prospecţiuni ale nevoilor existente sau posibile, precum şi pentru adaptarea întreprinderii în funcţie

de acestea.

Nu în ultimul rând, finanţarea din exterior este mai atrăgătoare dacă este solicitată din partea unei concentrări

economice, decât dacă este cerută de un comerciant izolat.

Marile concentrări de întreprinderi creează oligopolul, formă de control a pieţei, prin împărţirea acesteia între un

număr controlabil de producători. Aceştia, deşi au putere

economică sporită, nu controlează piaţa, dar atentează rigorile concurenţei. Pe piaţa modernă acţionează

oligopolul pur sau diferenţiat, în primul caz producătorii

oferind acelaşi fel de produse, iar în ultimul produse de aceeaşi categorie, dar de tipuri diferite.

Concentrările oligopolice practică preţuri cât mai

avantajoase, spre a-şi asigura profiturile stabilite, care nu mai sunt influenţate de legea cererii şi ofertei. Consecinţele

sociale, nedorite, nu se lasă aşteptate şi astfel devine

necesară intervenţia statului pentru restabilirea şi menţinerea echilibrului, atât între comercianţi, cât şi între

aceştia şi consumatori, prin edictarea unor norme

obligatorii de acces pe piaţă, de ocrotire a consumatorilor, de exercitare a concurenţei etc. Totodată, statul poate prelua

unele activităţi economice de producţie, transporturi etc., în

scopul apărării pieţei de excesele oligopoliştilor. Este manifestarea clară şi concretă a imposibilităţii

funcţionării concurenţei perfecte, noţiune considerată

utopică. Am prezentat-o succint pentru ,,frumuseţea” ei, cât şi pentru valoarea pedagogică.

1 O. Căpăţînă, op. cit., p. 338

45

Ocrotirea pieţei libere împotriva practicilor monopoliste poate fi urmărită pe două căi distincte, cea a

controlului preventiv şi a aplicării de sancţiuni.

Desigur că preîntâmpinarea riscului de trecere abuzivă de la oligopol (oligopson)1, la monopol (monopson)1

constituie, în principiu, soluţia optimă, soluţie care

presupune obligarea agenţilor economici la declararea oricărei înţelegeri restrictive de concurenţă, înainte de a fi

executată, cât şi exercitarea prealabilă de către organele

competente a unei verificări destinate să anticipeze eventualele efecte nocive, pe piaţa naţională sau

comunitară. Însă, acest control preventiv satisface numai

parţial obiectivul de asanare a concurenţei, sistemul sancţionator fiind considerat mai convenabil, în măsura în

care supravegherea schimburilor de pe piaţă se exercită în

mod constant şi adecvat. Actul normativ de bază de natură internă, în domeniul

monopolismului, respectiv Legea nr. 15/1990 instituie

prohibiţii referitoare la înţelegerile dintre regiile autonome şi societăţi comerciale, precum şi la poziţia dominantă pe

piaţa relevantă, fără să instituie sancţiuni corespunzătoare.

Deşi practicile restrictive de concurenţă constituie un sector distinct, în cadrul competiţiei patologice, în niciun caz

confundabil cu faptele de concurenţă neloială, totuşi,

dispoziţiile Legii nr. 15/1990 „fac trimitere în alb”1 la dispoziţiile Legii nr. 11/1991, care are ca obiect combaterea

concurenţei neloiale.

5.2. Concurenţa eficientă

1 Dacă oferta priveşte mai puţini cumpărători se formează oligopsonul.

2 Când oferta este destinată unui singur cumpărător se instalează monopsonul.

3 O. Căpăţînă, op. cit., p. 159.

46

Revenind la concurenţa dintr-o economie dată, privită ca emulaţie naturală între agenţii economici a căror acţiune

este posibilă numai sub ,,vigilenţa” autorităţilor publice,

constatăm că aceasta se desfăşoară pe baza a trei principii. În primul rând, comercianţii au asigurat accesul liber

pe piaţă, lipsind orice obstacole de natura monopolului1 sau

monopsonului. Aceştia dispun de libertate de acţiune în relaţiile cu

ceilalţi comercianţi, precum şi cu clienţii, astfel că variaţiile

cererii şi ofertei să regleze procesul de formare al preţurilor. Ultima regulă vizează consumatorii care au libertatea

de a alege marfa, serviciul şi furnizorul.

Schema prezentată face evidentă maleabilitatea concurenţei eficiente „adaptabilă la situaţia concretă de pe

fiecare piaţă”.1

Concurenţa eficientă se desfăşoară prin modalităţi diversificate, presupunând diferenţierea produselor şi

serviciilor şi a calităţii lor, perfecţionarea designului

produselor şi apropierea utilităţilor lor de gusturile şi preferinţele cât mai multor categorii de consumatori,

utilizarea unor strategii variate de marketing, reclama

produselor şi serviciilor etc. Pentru asigurarea dezvoltării unei concurenţe eficiente,

Legea nr. 11/1991 interzice orice act sau fapt contrar

uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor,

precum şi de efectuare a prestărilor de servicii, iar Legea nr.

1 Potrivit Legii nr. 31/1996 privind monopolul de stat (M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996), menţinută în vigoare prin Legea

nr. 628/2002, prin monopol de stat se înţelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu

capital de stat şi privat, inclusiv producători individuali, după caz, la activităţile economice constituind monopol de stat

şi condiţiile de exercitare a acestora. 2 O. Căpăţînă, op. cit. p. 344.

47

31/1996 oferă instrumente eficiente de combatere a monopolismului şi de distorsionare a concurenţei.

Literatura de specialitate,1 ceva mai veche, include în

categoria subiectelor dreptului concurenţei şi aşa-numitele monopoluri ale statului1. În realitate, din punct de vedere

conceptual juridic, monopolurile statului nu trebuie

calificate ca subiecte de drept distincte de toate celelalte, ci doar ca activităţi economice pe care statul şi le rezervă şi pe

care le realizează prin agenţii economici de stat,2 activităţi

care în anumite condiţii pot fi cedate spre realizare şi particularilor. Asupra regimului juridic actual al

monopolurilor statului, aşa cum acesta este reglementat de

legislaţia română, vom reveni în secţiunea dedicată reprimării practicilor monopoliste.

§6. Piaţa relevantă1

Piaţa este locul de întâlnire şi confruntare al cererii şi

ofertei ce duce la fixarea preţului mărfurilor şi a volumului schimburilor.1 Abordarea cea mai citată aparţine doctrinei

franceze, care o defineşte ca „locul unde se confruntă

cererea şi oferta unor produse sau servicii, care sunt socotite de cumpărători ca substituibile între ele, dar nu

şi substituibile cu alte bunuri sau servicii oferite”.5

1 Ibidem, p. 143.

2 Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin ,,monopol de stat” s e înţelege un drept exclusiv al statului de

a dispune de ceva, de a efectua ceva, în sensul de a vinde sau a exploata un anumit bun sau serviciu. 3 Regii autonome, societăţi şi companii naţionale.

4 În acest sens, a se vedea Instrucţiuni cu privire la definirea pieţei relevante, în scopul stabilirii părţii substanţiale de

piaţă (M. Of. nr. 288 din 1 aprilie 2004). 5 Dicţionar complet al economiei de piaţă, G. Buse (coord.) şi colectiv, Ed. Societatea Informaţia, Bucureşti 1994, p.

253. 6 S. Azéma, Le droit francois de la concurrennce, ed. 2, Paris, 1989, p. 328.

48

Definiţia, cu mare grad de generalizare, subliniază ca

elemente ale pieţei cererea şi oferta, preţul şi volumul

schimburilor. Elementul cel mai elastic este cererea. Acesta este influenţată de numărul de cumpărători, nivelul veniturilor

lor, corelaţia dintre nivelul venitului şi necesarul

ansamblului de mărfuri pentru fiecare cumpărător, preferinţele cumpărătorului, evoluţia modei şi nu în ultimul

rând de preţ.

Oferta este înţeleasă ca propunere adresată unor persoane nedeterminate de a achiziţiona bunuri şi servicii

prin prezentarea lor consumatorilor, prin acţiuni de reclamă,

publicitate. Şi oferta se află în continuă modernizare, extindere etc.

Preţul este expresia valorică bănească a mărfurilor. În

cazul serviciilor şi lucrărilor poartă denumirea de tarif. Prin schimburi înţelegem negocierile prin care se

cedează mărfurile şi se prestează serviciile.

Cele patru elemente, de natură economică, se află într-o continuă interdependenţă şi se influenţează cel mai

sesizabil prin intermediul preţului.

Creşterea preţurilor determină contracţia cererii, iar reducerea lor o extindere a cererii.

În perioadele premergătoare ridicării preţurilor cererea

creşte, iar când se prevede reducerea preţurilor cererea se contractă.

Preţul creşte când oferta scade, iar cererea este

superioară ofertei. Raportul se inversează când preţul scade, oferta este în

plin avânt, iar cererea se diminuează.

Volumul schimburilor urmează îndeaproape

tendinţele cererii.

49

Piaţa relevată este esenţială pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă, deoarece poziţia dominantă se

determină întotdeauna prin raportarea la un segment de

piaţă, circumscris de piaţa produsului şi piaţa geografică. Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt

considerate de cumpărători ca interschimbabile sau

substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel

încât consumatorii să poată alege între ele. În determinarea

pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile, gradul de substituibilitate,

elasticitatea cererii pentru produs,

variabilitatea/disponibilitatea în timp etc.1 În mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor

factorilor menţionaţi, însă Comisia Uniunii Europene

menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea de Justiţie. În acest scop, în 1997, Comisia a emis o

notificare privind definirea pieţei relevante1.

Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizaţi agenţii economici implicaţi în distribuirea

produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de

concurenţă sunt suficient de omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de concurenţă diferite.

Având în vedere condiţia afectării comerţului între statele

membre, la început, în practică, era necesar ca practica anticoncurenţială să implice cel puţin două state membre,

dar în timp s-a ajuns ca, şi dacă un singur stat membru este

1 A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană (1978) ECR

207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în considerare a tuturor

acestor factori. 2 Notificarea Comisiei din 3 octombrie 1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul dreptului comunitar al

concurenţei (J.O. nr. 372/1997).

50

afectat, să fie aplicabil art. 102 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene.1

Piaţa geografică relevantă este zona în care acţionează

agenţii economici ce-şi oferă produsele şi serviciile, în condiţii de concurenţă omogene. Ea poate fi naţională când

cuprinde teritoriul unui stat în întregul său, regională când

se referă la teritorii determinate administrativ, tradiţional etc. în cadrul unui stat naţional sau poate depăşi barierele

naţionale, reunind pieţele unor state învecinate.

Sub aspectul concurenţei comerciale, întinderea pieţei geografice, care se poate delimita la o localitate, un judeţ, o

regiune mai extinsă etc., nu este atât de importantă, cât este

concentrarea economică a produselor. Exemplificăm cu constatările Consiliului Concurenţei

în materia producerii şi comercializării obiectelor sanitare

din porţelan, a plăcilor ceramice (faianţă şi gresie) şi a cărămizilor1, în privinţa cărora s-a stabilit că sunt produse

de Societatea Comercială „CESAROM” SA Bucureşti, de

Societatea Comercială „SANEX” SA Cluj, de Societatea Comercială „MONDIAL” SA Lugoj, de Societatea

Comercială „ROMANCERAM” SA România şi de

Societatea Comercială „BUCOV” SA Ploieşti. Piaţa relevantă a fost definită ca piaţa obiectelor sanitare şi

plăcilor ceramice pe teritoriul României.

În privinţa Societăţii Comerciale „CESAROM” SA Bucureşti, s-a stabilit că deţine pe piaţa românească a

obiectelor sanitare din porţelan cota de 25% şi pe cea a

plăcilor ceramice cota de 28%.

1 A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie Michelin v. Comisia

Europeană, (1983) ECR 3461.

2 Decizia nr. 1/2000 (M. Of. nr. 225 din 23 mai 2000).

51

Într-o altă decizie, Consiliul Concurenţei1 a stabilit că piaţa relevantă este cea a varului şi cuprinde ca arie

geografică Moldova, centrul Transilvaniei şi nord-estul

Munteniei. Pe această piaţă Societatea Comercială „TEMELIA” SA Braşov deţine cota de piaţă de 22,40%,

Societatea Comercială „PRESCOM” SA Braşov de

21,70%, Societatea Comercială „CIMENTUL” SA Turda de 1,3%.

S-a mai reţinut că „pe piaţă sunt prezente numeroase

societăţi comerciale mici, care asigură necesarul de var pe plan local” şi că „din cauza cererii foarte reduse de var, care

se situează mult sub nivelul ofertei potenţiale, producătorii

activi pe piaţa relevantă dispun de rezerva de capacitate de circa 50%1.

Cu acest din urmă exemplu ne-am apropiat foarte mult

de elementul materialităţii mărfurilor şi serviciilor pe piaţa relevantă.

Am arătat, deja, că acestea au ca şi caracteristică

similaritatea, fiind substituibile între ele, înlocuindu-se reciproc1 în mod obişnuit.

Dacă produsele şi serviciile nu au aceste caracteristici,

ele aparţin unor pieţe relevante diferite. Produsele similare, interschimbabile satisfac aceleaşi

cereri datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării lor.

Acestea nu trebuie să fie identice, fiind suficient să ofere o posibilitate reală, o alternativă, aleasă în funcţie de

subiectivitatea clienţilor.

Principalele criterii care determină caracterul substituibil al mărfurilor şi serviciilor se referă la natura

1 Decizia nr. 252/1999 (M. Of. nr. 5 din 10 ianuarie 2000).

2 În anexe vom reproduce integral câteva dintre deciziile actuale şi reprezentative ale Consiliului Concurenţei, publicate

pe site-ul Consiliului Concurenţei: www.consiliulconcurentei.ro . 3 O. Căpăţînă, Noţiunea de piaţă relevantă în dreptul concurenţei comerciale, R.D.C. nr. 4/1998, p. 8-9.

52

acestora, preţul lor, utilitatea, preferinţele consumatorilor etc.

Fără a analiza amănunţit criteriile amintite

exemplificăm că sunt substituibile aparatele electrice de încălzit indiferent de modelul, forma sau modul de

răspândire al căldurii, grăsimile animale şi cele vegetale,

serviciile de transport în comun interurbane cu tramvai, autobuz, troleibuz, metrou etc.

Dar nu sunt substituibile frigiderele cu congelatoare,

produse ca legumele şi fructele, materii prime cu produsele rezultate din ele etc.

Odată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie

determinată poziţia agentului economic verificat, demers în care Curtea accentuează asupra factorului „putere

economică” a agentului respectiv; fără îndoială, trebuie

luaţi în considerare toţi factorii care afectează activitatea agentului, în final o poziţie dominantă rezidând în

capacitatea agentului de a se comporta independent de

concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi. Curtea a subliniat, în mai multe decizii, că existenţa unor cote de piaţă ridicate

(50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziţiei

dominante; la fel, dacă un agent are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor următorilor doi

concurenţi.

Însă pentru incidenţa art. 102 din Tratat sau art. 6 din Legea concurenţei, este necesar ca agentul să abuzeze de

poziţia dominantă, prin practicile anticoncurenţiale

menţionate. În consecinţă, puterea economică dominantă poate fi benefică. Ceea ce trebuie reprimat este abuzul de

poziţie dominantă.

53

Spre deosebire de art. 101 din Tratat şi art. 5 din Legea concurenţei, nici art. 102 din Tratat, nici art. 6 din Legea nr.

21/1996 nu prevăd exceptări individuale sau de grup.

Pentru a reglementa competiţia economică între comercianţi, pe piaţă este necesară restrângerea substanţială

a sensului ei generic, în vederea sectorializării ofertei şi

cererii unor produse şi servicii de acelaşi gen, creându-se piaţa confecţiilor, a mobilierului, a medicamentelor, a

turismului etc., toate aşa-zise pieţe relevante.

Recapitulând, identificăm ca elemente esenţiale spaţiul, locul geografic în care se manifestă oferta-cererea

produsului, serviciului.

54

Capitolul II Mediul concurenţial normal

§1. Activităţi comerciale deschise concurenţei

Constituţia României statorniceşte că economia

naţională este economie de piaţă în care statul trebuie să asigure, între altele, libertatea comerţului, protecţia

concurenţei loiale şi crearea cadrului pentru valorificarea

tuturor factorilor de producţie.1 Prin urmare, libertatea de a desfăşura activităţi

comerciale în condiţii de concurenţă este regula, starea

normală a lucrurilor. Orice comerciant, intrând în competiţia economică, acceptă riscul de a se confrunta pe

piaţă cu un rival care oferă mărfuri sau servicii la preţuri

mai avantajoase, în condiţii de calitate superioare, beneficiind de condiţii de prezentare, ambalare, informare,

reclamă mai atrăgătoare etc.

Libertatea de a desfăşura o activitate concurentă poate fi restrânsă, cu condiţia ca aceasta să servească obiectivelor

de interes general urmărite de stat.

1.1. Mărfurile – obiect al concurenţei Cele mai multe domenii de activităţi comerciale de

producţie şi de desfacere în reţeaua cu ridicata şi cu

1 Potrivit art. 135 din legea fundamentală ,,(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi

concurenţă.

(2) Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de

producţie;

b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;

c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;

e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.

55

amănuntul sunt deschise concurenţei comerciale şi le enumerăm:1

– articole de menaj şi uz casnic;

– articole de uz gospodăresc şi agricol; – mobilier

– artizanat;

– bijuterii şi gablonzuri; – ţesături, confecţii, tricotaje, încălţăminte, marochinărie,

galanterie, pasmanterie şi mercerie;

– articole de sport şi camping; – articole culturale, ceasuri, articole foto;

– produse chimice;

– articole electrice şi electronice; – articole electrotehnice şi electrocasnice;

– papetărie;

– materiale de construcţii; – articole metalice de construcţii, instalaţii, încălzire, apă,

canal şi sanitare;

– medicamente, produse farmaceutice şi cosmetice; – jucării;

– maşini, echipamente, instalaţii, subansamble şi piese

de schimb; – ambalaje;

– produse alimentare;

– furnituri;

1 Activităţile economice sunt redate exemplificativ făcând obiectul Legii nr. 300/2004, privind autorizarea persoanelor

fizice şi asociaţiile familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent , modificată prin Legea nr.

378/2005 (M. Of. nr. 1138 din 15 decembrie 2005), O.U.G. nr. 40/2006 (M. Of. nr. 493 din 7 iunie 2006), fiind

prevăzute în cadrul Clasificării activităţilor din economia naţională – CAEN, aprobată prin H.G. nr. 656/1997 (M. Of.

nr. 301 din 5 noiembrie 1997), actualizată prin Ordinul preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 601/2002 (M.

Of. nr. 908 din 13 decembrie 2002), şi a căror desfăşurare de către persoane fizice autorizate sau asociaţii familiale nu

necesită autorizare în baza unei legi speciale.

56

– produse agricole şi zootehnice, apicultura, sericicultura, horticultura şi pomicultura;

– produse auto-moto-velo, căruţe, caretaserie.

1.2. Serviciile – obiect al concurenţei De asemenea, sfera serviciilor deschise concurenţei

comerciale se referă la:

– confecţionare sau prelucrare de bunuri şi produse de orice fel pe baza de comenzi individuale ale populaţiei;

– repararea recondiţionarea şi întreţinerea bunurilor de

folosinţă îndelungată, întâmplătoare şi curentă; – spălat, vopsit şi curăţat chimic;

– efectuarea de servicii casnice şi gospodăreşti la domiciliul

cetăţenilor; – activităţi de service auto, calculatoare, telex,

dactilografiere etc.;

– reparaţia şi întreţinerea de ascensoare de persoane şi mărfuri;

– repararea, întreţinerea şi realizarea unor obiective de

construcţii civile şi industriale, drumuri şi poduri; – efectuarea unor lucrări şi servicii de gospodărie comunală

şi locativă;

– servicii foto, film imprimări video şi audio; – dactilografiere, multiplicare, tipografie şi editare;

– legătorie de carte şi cartonaje, restaurare de manuscrise,

tipărituri şi tablouri; – servicii personale de frizerie, coafură, cosmetică,

manichiură, pedichiură, masaj, gimnastică de întreţinere;

– servicii de proiectare, documentaţii, asistenţa tehnico-economică;

– activităţi de consulting, ingineering, efectuarea de studii,

experimentări, analize de laborator şi informatică; – servicii medico-sanitare;

57

– servicii de intermediere, comisionari, consignaţie; – servicii pentru publicitate şi organizarea de expoziţii;

– servicii de educaţie şi învăţământ;

– servicii de informare, documentare, traduceri, interpreţi; – organizare şi servicii de spectacole, turism şi sport;

– servicii în domeniul turismului (minihoteluri, restaurante,

baruri, discoteci, activităţi de agrement); – servicii de informare, documentare, traduceri, interpreţi,

ghizi, organizare de spectacole şi turism;

– şcoli de conducere auto, iniţiere în domeniul culturii, artei şi sportului;

– servicii pentru transport persoane şi mărfuri;

– servicii de închirieri; – reparaţii şi acordări instrumente muzicale;

– servicii de asistenţă, efectuarea de lucrări agricole şi

zooveterinare; – activităţi distractive şi de divertisment, procesiuni

religioase, reuniuni, formaţii de muzicanţi etc.;

– reparat şi confecţionat bijuterii, inclusiv din metale preţioase, ceasornicărie etc.;

– servicii de alimentaţie publică;

– servicii de comerţ exterior (birouri comerciale, agenţii de intermediere, birouri de consulting, operaţiuni de import-

export).

În desfăşurarea tuturor categoriilor de activităţi de mai sus, agenţii economici au obligaţia respectării

reglementărilor în vigoare privind încadrarea în standarde şi

norme de calitate, a normelor igienico-sanitare, de protecţie a muncii şi pază contra incendiilor, păstrare a calităţii

mediului înconjurător şi a normelor privind drepturile de

proprietate industrială.

58

§2. Concurenţa interzisă prin lege Libertatea competiţiei comerciale este limitată în

anumite domenii de lege. Este cadrul format de piaţa

muncii şi relaţiile de muncă, precum şi de sectorul societăţilor comerciale în raporturile lor cu unele categorii

de asociaţi, salariaţi etc., după cum vom arăta.

Precizăm că domeniile închise prin legea concurenţei comerciale nu permit niciun fel de rivalităţi între

comercianţi, nici cele mai oneste şi nici cele exercitate cu

bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite. Ca urmare orice act de concurenţă în domeniile ce

urmează să le analizăm, constituie o încălcare a legii, un

exerciţiu săvârşit fără drept. 2.1. Piaţa muncii şi relaţiile de muncă sunt

reglementate, în ceea ce priveşte aspectele esenţiale, prin

norme legale imperative, în scopul ocrotirii situaţiei materiale şi spirituale a celor ce-şi oferă munca în schimbul

unui salariu. Concepţia care stă la baza reglementărilor

moderne ale relaţiilor de muncă, în sensul că ,,munca nu este o marfă” a fost mondializată prin ,,Declaraţia de la

Philadelphia” adoptată la 10 mai 1944 la Conferinţa

Internaţională a Muncii. În consecinţă sunt reglementate prin norme cu caracter

imperativ, în majoritatea statelor lumii: salariul minim,

durata zilei de lucru, protecţia muncii, concediile de odihnă, condiţiile de pensionare, inclusiv sistemul asigurărilor

sociale etc.

În Constituţia noastră este reglementată durata normală a zilei de lucru de 8 ore, salariul egal al femeilor cu bărbaţii

la muncă egală, precum şi dreptul la negocieri colective în

59

materie de muncă şi obligativitatea contractelor colective de muncă1.

Şi actualul cod al muncii2 precizează că drepturile

persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat

împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de

subiectivism, abuz sau arbitrariu. Ca un corolar al principiilor enunţate, art. 2 alin. (4) lit.

a) din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa, dispune că

prezenta lege nu se aplică pieţei muncii şi relaţiilor de muncă.

O importantă categorie a interdicţiilor legale de

concurenţă sunt instituite în sectorul societăţilor comerciale. Ne referim la raporturile dintre comercianţi şi prepus sau alt

salariat, dintre societatea comercială şi asociatul societăţii

în nume colectiv, dintre societatea în comandită şi asociatul comanditat, între societatea comercială şi membrii

comitetului de direcţie, directorii şi cenzorii unei societăţi

pe acţiuni, precum şi între societatea comercială şi administratorul şi cenzorii societăţii cu răspundere limitată.

2.2. Raporturile dintre comerciant şi prepus Concurenţa este interzisă în raporturile dintre

comerciant şi prepus sau alţi salariaţi.

Noţiunea de prepus comercial este definită de art. 392

C.com., prepusul fiind ,,acela care este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl exercită,

fie în alt loc”.

1 Cu privire la contractul colectiv de muncă este în vigoare Legea nr. 130/1996, republicată (M. Of. nr. 184 din 19 mai

1998). 2 Aprobat prin Legea nr. 53/2003 (M. Of. nr. 72 din 5 februarie 2003), modificat recent de Legea nr. 94/2007 (M. Of.

nr. 264 din 19 aprilie 2007) şi Legea nr. 237/2007 (M. Of. nr. 497 din 25 iulie 2007).

60

În consecinţă, prepusul îl reprezintă continuu pe comerciant, atât la sediul societăţii comerciale, cât şi la

sucursale, filiale, agenţii, puncte de lucru etc. şi este

îndreptăţit să facă, în contul acestuia, toate actele de comerţ ce stau în obiectul de activitate al societăţii. În consecinţă,

prepusul poate încheia acte de dispoziţie şi de administrare

prin semnarea de titluri de valoare, încheierea de contracte de împrumut, de vânzări, de gajuri etc. îl poate reprezenta

pe patron în justiţie, cu singura restricţie de a încheia numai

acele acte ce sunt necesare comerţului pentru care a fost numit. Ca exemple de acte ce nu pot intra în competenţa

prepusului amintim lichidarea fondului de comerţ, utilizarea

capitalului comercial în interesul altui comerciant etc. Caracteristic pentru actele prepusului este încheierea

acestora în numele şi pe socoteala patronului său. Ca

urmare, art. 393 C.com. precizează că patronul răspunde de faptele prepusului şi de obligaţiile contractate de el în

limitele însărcinării ce i-a dat. Toate creanţele şi datoriile

contractate de prepus revin patronului, ca şi când actele ar fi fost încheiate de patron însuşi. Consecinţa directă este

împrejurarea că în cazul neexecutării obligaţiilor

contractate, patronul are acţiune directă împotriva terţului cu care a contractat prepusul, după cum şi terţul are acţiune

directă împotriva patronului, prepusul rămânând în afara

raportului obligaţional, cu precizarea ca prepusul să nu fi depăşit însărcinările patronului său.

Acelaşi text menţionat instituie solidaritatea

răspunderii între patroni, dacă societatea comercială se bucură de un astfel de concurs.

Date fiind aceste puteri ale prepusului I.L. Georgescu îl

consideră ,,un conducător de întreprindere şi reprezentantul ei în acelaşi timp”.

61

Apare astfel, pe deplin motivată interdicţia înscrisă în art. 397 C.com., ca prepusul să nu poată face operaţiuni

comerciale proprii sau în numele unei alte persoane, de

natura acelora cu care este însărcinat de propriul patron. Textul instituie şi răspunderea complexă a prepusului

în cazul încălcării interdicţiei.

O primă consecinţă este obligarea prepusului la eventuale daune-interese, pe calea reglementată de art. 1084

C.civ., care este o reparaţie integrală, atât pentru damnum

emergens, cât şi pentru lucrum cessans. A doua este o răspundere sui-generis, oferind

patronului lezat prin actul de concurenţă al prepusului său

posibilitatea să se substituie prepusului, pentru a-şi asigura beneficiile tranzacţiilor încheiate, fără drept, de mandatarul

său cu terţul.

Este de observat că interdicţia cu toată forţa sa imperativă este reglementată numai în interesul patronului.

Deontologia comercială nu admite ca reprezentantul şi

conducătorul unei societăţi comerciale să întreprindă pe seama sa sau a altei persoane, operaţiuni de felul celor date

în sarcina sa de societate. În lipsa acestei reglementări s-ar

putea aduce serioase pagube societăţii, creându-se o incompatibilitate între interesele ei şi cel mai important

reprezentant al său.

Dar trebuie remarcat că textul invocat permite ,,învoirea expresă a patronului”, deci încuviinţarea ca

prepusul său să poată încheia pe seama sa sau a altei

persoane şi acte de comerţ de acelaşi fel cu ale patronului însuşi.

Cealaltă categorie de persoane enunţate în interdicţii

sunt salariaţii obişnuiţi ai societăţii comerciale. Referitor la aceştia dispoziţia prohibitivă este cuprinsă în art. 4 alin. (1)

62

lit. f) din Legea nr. 11/1991, care interzice „oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de

daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau

reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau

a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine

ori pentru altă persoană în dauna unui concurent”. Din cuprinsul textului rezultă că sunt considerate acte

de concurenţă interzise oferirea de servicii altui comerciant,

chiar neacceptate, precum şi faptul mai grav, de acceptare a unei asemenea oferte.

Pentru încălcarea interdicţiei, salariatul răspunde

contravenţional, alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 11/1991 stabilind limitele amenzii contravenţionale.

În temeiul art. 6 din aceeaşi lege, comerciantul care

săvârşeşte un act de concurenţă neloială poate fi obligat să înceteze sau să înlăture actul, precum şi să plătească

despăgubiri pentru daunele aduse, sancţiuni reglementate de

Codul civil. Socotim, alături de alţi autori, că o astfel de faptă

săvârşită de salariat este o gravă abatere disciplinară,

sancţionată de art. 61 lit. a) C. muncii, cu concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului.1

2.3. Interzicerea concurenţei în raporturile dintre societate în nume colectiv şi asociaţi. Pornind de la prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr.

31/1990 privind societăţile comerciale, care stabilesc că

societatea în nume colectiv se caracterizează prin garantarea obligaţiilor sale cu patrimoniul social şi

răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor,

1 I.T. Ştefănescu, Contractul individual de muncă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 130.

63

aceasta a fost definită ca ,,societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe

persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a

desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi

solidar pentru obligaţiile societăţii”.

Definiţia dezvăluie trăsăturile esenţiale ale asocierii, care are la bază deplina încredere reciprocă a asociaţilor şi

garantarea pe acest temei a bunei-credinţe obligaţiilor

societăţii cu patrimoniul social, dar şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor. Acesta conferă societăţii

caracter intuitu personae.

Una dintre primele obligaţii ale asociaţilor este de a nu face concurenţă societăţii. Alineatul (1) al art. 82 din Legea

nr. 31/1990 prevede că asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi

cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să unul asemănător,

fără consimţământul celorlalţi asociaţi. Consimţământul

facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-un se socoteşte dat dacă participarea sau

operaţiunile fiind anterioare actului constitutiv au fost

cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor.

Reglementarea enunţată face referire atât la o

concurenţă directă constând în operaţiuni în contul asociaţilor sau altor persoane, în acelaşi fel de comerţ sau

într-unul asemănător, precum şi la o concurenţă indirectă

care presupune ca asociaţii să ia parte în calitate de asociaţi cu răspundere nelimitată în alte societăţi concurente sau

având acelaşi obiect de activitate.

Ca urmare, interdicţia vizează participarea asociatului doar la o altă societate în nume colectiv, sau la o societate

64

în comandită simplă sau pe acţiuni, în calitate de comanditat.

Interdicţia se referă la întreaga perioadă cât societatea

în nume colectiv există ca persoană juridică, asociaţii având obligaţia de loialitate, chiar şi în perioada de lichidare a

acesteia.1

După cum rezultă din textul ce instituie prohibiţia, asociatul poate face parte dintr-o altă societate, ca asociat

cu răspundere nelimitată şi, de asemenea, poate efectua acte

de comerţ similare, dacă are consimţământul celorlalţi asociaţi.

Când activităţile comerciale considerate concurente, au

început anterior constituirii societăţii în nume colectiv şi au fost cunoscute de asociaţi, iar aceştia nu au interzis

continuarea lor după constituirea societăţii, consimţământul

asociaţilor se consideră dat. Dacă activităţile concurente se desfăşoară după

înregistrarea societăţii în nume colectiv în registrul oficiului

comerţului, acestea au caracter licit numai dacă sunt aprobate de adunarea generală a asociaţilor.

În cazul încălcării obligaţiei de neconcurenţă, legea

prevede că societatea îl poate exclude pe asociatul culpabil, poate să decidă că a lucrat în contul ei sau să ceară daune.

Pentru excluderea asociatului, unitatea lezată trebuie să

se adreseze tribunalului competent în raza căruia îşi are sediul. Hotărârea irevocabilă îşi produce efecte din

momentul menţionării ei în registrul comerţului şi a

îndeplinirii formalităţii publicării în Monitorul Oficial. Pentru prejudiciul încercat prin concurenţa neloială,

societatea poate prefera să se subroge în contractul

1 O. Căpăţînă, op. cit., p. 296.

65

concurenţial, în locul asociatului culpabil şi să pretindă partenerului acestuia beneficiul realizat prin operaţiunea

incriminată. În această subrogare definitorie este calitatea

de membru al societăţii în nume colectiv cu întregul corolar de drepturi conferite acestuia. În această variantă, societatea

însuşindu-şi actul juridic încheiat de membrul său culpabil,

îi recunoaşte valabilitatea şi-i menţine efectele juridice. Alternativ, societatea este îndreptăţită să ceară

despăgubiri asociatului vinovat, care urmează să răspundă

după toate regulile răspunderii delictuale. Modul de redactare al textului art. 82 alin. (3) din

Legea nr. 31/1990 exclude posibilitatea ca societatea

vătămată prin acte neleale de concurenţă la care ne-am referit, să poată cumula cele două forme de reparaţie.

Este important să semnalăm că acelaşi text, în alin. (4),

obligă unitatea să apeleze pentru unul dintre cele două moduri de acţiune în termen de trei luni din ziua când a

avut cunoştinţă, fără să fi luat vreo hotărâre.

Problema importantă, neprecizată legal, este dacă termenul curge de la data cunoaşterii faptului concurenţial

nelegal sau de la data stabilirii cuantumului prejudiciului.

Înclinăm să credem că numai din momentul aflării întinderii daunei produsă prin faptele asociatului culpabil se

poate opta pentru una dintre cele două variante de

răspundere, întrucât numai cunoaşterea unor elemente certe ale prejudiciului pot determina o hotărâre fundamentată şi

care să asigure realizarea în cele mai bune condiţii a

intereselor societăţii. Socotim însă că durata în care unitatea trebuie să

acţioneze nu poate depăşi termenul general de prescripţie

extinctivă.

66

2.4. Interzicerea legală a concurenţei între asociatul comanditat şi societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni. Societatea în comandită simplă este

definită ca societatea constituită prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun

în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate

comercială, în scopul împărţirii beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi

solidar – asociaţii comanditaţi – sau în limita aportului lor –

asociaţii comanditari.1 Societatea în comandită pe acţiuni presupune

participarea tot a două categorii de asociaţi, comanditaţi şi

comanditari, care răspund în acelaşi mod, comanditaţii nelimitat şi solidar, iar comanditarii numai în limita

aportului lor.

Deosebirea esenţială între cele două forme de societăţi este împărţirea capitalului social în acţiuni, astfel cum

sugerează şi denumirea persoanei juridice, în timp ce la

societatea în comandită simplă capitalul social este divizat în părţi de interes.

În privinţa asociaţilor din cele două forme de societăţi

în comandită, ne interesează, potrivit dispoziţiilor art. 82 şi art. 90 din Legea nr. 31/1990, obligaţia asociaţilor

comanditaţi de a nu face concurenţă societăţii. Interdicţia îi

vizează, deoarece aceştia administrează societatea şi răspund pentru pasivul social nelimitat, având deci o poziţie

juridică în societate cu totul deosebită de a asociaţilor

comanditari. În privinţa societăţii în comandită pe acţiuni, art. 82 din

Legea nr. 31/1990, făcând trimitere la dispoziţiile

1 St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 278.

67

referitoare la societatea pe acţiuni, reiterează şi interdicţia de concurenţă în ceea ce-i priveşte pe cenzori, cărora le este

interzisă concurenţa directă sau indirectă împotriva

societăţii în cadrul căreia îşi exercită funcţia. În privinţa asociaţilor comanditari din ambele feluri de

societăţi în comandită, având în vedere că nu participă la

administrarea societăţii şi că răspund limitat pentru obligaţiile societăţii, conchidem că pot, în mod nelimitat,

desfăşura activităţi comerciale în alte societăţi comerciale,

atât în nume propriu, cât şi în numele altor persoane, desfăşurând fapte de comerţ asemănătoare sau chiar

identice.

2.5. Interzicerea concurenţei împotriva societăţii pe acţiuni. Cea mai complexă formă de asociere se realizează

în societatea comercială pe acţiuni. Se constituie din minim

5 asociaţi care contribuie la formarea capitalului social prin cote de participare numite acţiuni şi care răspund pentru

obligaţiile sociale numai în limita aportului lor. Scopul

constituirii îl reprezintă realizarea şi împărţirea beneficiilor. La acest tip de societate cea mai mare importanţă o are

aportul la formarea capitalului social, astfel că identitatea şi

calităţile persoanele ale acţionarilor nu sunt semnificative, împrejurări ce determină denumirea asocierii şi cu sintagma

societate anonimă.

De regulă, asociaţii, cu excepţia administratorilor, nu participă la gestiunea societăţii.

Interdicţia legală de concurenţă, atât directă, cât şi

indirectă priveşte pe membrii consiliului de administraţie, directorii şi administratorii societăţii.

Existenţa consiliului de administraţie este facultativă în

societatea pe acţiuni, dar dacă se constituie acesta este format dintre administratorii societăţii, conform art. 137 din

68

Legea nr. 31/1990. Directorii executivi sunt funcţionari ai societăţii aflaţi în raporturi juridice de muncă reglementate

de legislaţia muncii. Legea interzice directorilor executivi

să fie membrii în consiliul de administraţie al societăţii. Ei asigură conducerea curentă a societăţii.

Răspunderea membrilor consiliului de administraţie şi

directorii este antrenată, atât faţă de societate, cât şi faţă de terţi, pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. Dispoziţiile

legale aplicabile sunt cele referitoare la mandat şi orice

convenţie de limitare a răspunderii lor este lovită de nulitate absolută.

Cenzorii se aleg de adunarea constitutivă, iar durata

mandatului lor este de 3 ani, putând fi realeşi. Cenzorii sunt obligaţi sa supravegheze gestiunea societăţii, să verifice

dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în

concordanţă cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ţinute regulat şi dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut

conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea

situaţiilor financiare. Şi răspunderea cenzorilor este guvernată de regulile

mandatului stabilită de art. 166 din Legea nr. 31/1990, în

condiţii de solidaritate legală. Normalitatea prohibiţiei izvorăşte din accesul nelimitat

pe care îl au la toate datele privind actele şi operaţiunile

societăţii, astfel că este firesc să nu poată exercita acelaşi comerţ sau unul concurent, atât pe cont propriu, cât şi în

numele unei terţe persoane.

De asemenea, trebuie să remarcăm în privinţa directorilor unei societăţi pe acţiuni, în sistemul unitar, şi

membrii directoratului, în sistemul dualist, interdicţia de a

fi, fără autorizarea consiliului de administraţie, respectiv a consiliului de supraveghere, directori, administratori,

69

membri ai directoratului ori ai consiliului de supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociaţi cu

răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având

acelaşi obiect de activitate şi interdicţia exercitării aceluiaşi comerţ sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei

persoane, sub pedeapsa revocării şi răspunderii pentru

daune. Restricţiile îşi au originea în textul art. 15315 din Legea

nr. 31/19901, şi, fie că este vorba de interdicţia de a

participa în organe de gestiune sau control similare la o altă societate concurentă, fie de prohibiţia de a participa ca

asociat cu răspundere nelimitată într-o societate în

comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, sancţiunile aplicabile sunt aceleaşi, atât de natură personală, cât şi

patrimonială.

Sub primul aspect, legea dispune pedeapsa revocării din funcţia de membru al consiliului de administraţie sau de

cenzor pentru săvârşirea de acte nelegale de concurenţă.

Directorilor executivi le sunt aplicabile dispoziţiile Codul muncii, respectiv concedierea.

În privinţa reparării prejudiciilor, se apelează la

regulile răspunderii civile prevăzute de art. 1084 şi urm. C.civ., societatea fiind titulara dreptului la acţiunea în

despăgubire ce poate fi formulată pentru prejudiciul integral

(pierderea efectivă plus beneficiul nerealizat).

2.6. Interzicerea concurenţei împotriva societăţii cu răspundere limitată. Această formă de asociere

împrumută trăsături atât de la societăţile de capitaluri, cât şi de la cele intuitu personae. Astfel, ca şi în cazul societăţii în

1 Textul art. 153

15 a fost introdus prin pct. 107 al art. I din Legea nr. 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii

nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată

(M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006).

70

nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se constituie pe baza încrederii asociaţilor, al căror număr este

limitat la maxim 50.

Gestionarea afacerilor societăţii se face de unul sau mai mulţi administratori, care pot fi numiţi dintre membrii

asociaţi sau persoane străine de societate. Ei pot îndeplini

orice acte necesare realizării obiectului de activitate al societăţii şi reprezintă persoana juridică în raporturile cu

terţii, având statutul juridic conferit de contractul special,

prevăzut de Legea societăţilor comerciale. Controlul gestiunii societăţii se realizează prin unul sau

mai mulţi cenzori, dacă societatea este constituită din peste

15 asociaţi. Până la acest număr, controlul poate fi asigurat şi de către asociaţi.

Revenind la problematica prohibiţiei concurenţei,

reamintim că aceasta priveşte pe administratorii şi cenzorii societăţii cu răspundere limitată, referindu-se deopotrivă la

concurenţa directă, cât şi la cea indirectă. În acest sens,

edificatoare sunt dispoziţiile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care dispun că „administratorii nu pot primi, fără

autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator

în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul

concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice

sau juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune.”

Şi în privinţa sancţiunilor aplicabile administratorilor şi

cenzorilor culpabili sunt aplicabile aceleaşi reglementări, aceştia putând fi revocaţi din funcţie şi răspunzând

delictual, în condiţiile stabilite de Codul civil.

71

§3. Interzicerea concurenţei comerciale prin convenţii

Pornind de la principiul libertăţii contractuale, acceptat

unanim în literatura juridică, în sensul că părţile sunt libere să încheie, în limitele stabilite de lege, orice fel de

contracte, să le determine clauzele ce urmează a le executa

şi efectele ce trebuie să le producă, se admite de către tot mai mulţi autori că şi în domeniul concurenţei comerciale

se pot încheia convenţii cu scopul de a limita sau interzice

confruntarea pe piaţă1. Ca şi în cazul concurenţei limitate prin dispoziţiile

exprese ale unor legi, distingem şi aici domeniul relaţiilor

de muncă, precum şi cel al relaţiilor comerciale.

3.1. Clauze de neconcurenţă în relaţiile de muncă. În sfera relaţiilor de muncă se constată admisibilitatea

unor clauze de neconcurenţă inserate în contractele colective, cât şi în cele individuale de muncă.2

Scopul clauzelor de neconcurenţă este interzicerea

salariatului, ca în timpul derulării contractului său de muncă, precum şi o perioadă limitată după încetarea

acestuia, să desfăşoare activităţi concurente în cadrul altei

întreprinderi comerciale sau să-şi organizeze o activitate concurentă pe cont propriu.

Cum o astfel de clauză are la bază principiul

consensualismului, s-a considerat că este admisibilă şi în sistemul vechiului cod al muncii3.

1 O. Căpăţînă, op. cit., p. 313 şi urm.

2 I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român , vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 199-200.

3 Problema este tratată în studiul Clauzele de neconcurenţă în contractele de muncă, Ş. Beligrădeanu, Dreptul nr.

6/1991, p. 46-51, autorul considerând că fostul Cod al muncii, adoptat în anul 1972, prin art. 1, art. 2 şi art. 18, face

admisibile aceste clauze.

72

Este reglementată pentru prima dată expres în legislaţia noastră, ea putând fi, potrivit actualului Cod al muncii,

negociată şi cuprinsă în contractul individual de muncă1.

Potrivit art. 21 C. muncii, la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia,

părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de

neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat, ca după încetarea contractului, să nu presteze, în interesul său sau

pentru un terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea

prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii lunare de neconcurenţă, pe care angajatorul se obligă să o

plătească pe toată perioada de neconcurenţă.

O astfel de clauză, s-a susţinut2, e adevărat anterior adoptării actualului Cod al muncii, pare posibilă numai în

situaţia salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea la agenţii

economici (regii autonome, societăţi comerciale – indiferent de forma lor şi cui îi aparţine capitalul –

comercianţi sau meseriaşi ori liber profesionişti, persoane

fizice etc., nu şi al celor încadraţi în instituţiile bugetare de orice fel, inclusiv în instituţiile de învăţământ superior.

De altfel, acestea din urmă – indiferent că sunt de stat

sau independente – sunt organizate şi funcţionează ca instituţii fără profit. Intr-o atare ipoteză, nu poate fi

aplicabil art. 397 alin. (1) C.com., potrivit căruia „prepusul

nu poate, fără învoirea expresă a patronului, a face operaţiuni, nici de a lua parte în socoteala sa proprie sau a

1 Anterior, clauza de neconcurenţă a fost uneori utilizată în practică şi a fost acceptată de doctrină (A se vedea , pentru o

discuţie în acest sens , S. Ghimpu, A. Ţiclea, op. cit., p. 224-230; R. Dimitriu, Obligaţia de fidelitate în raporturile de

muncă, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, p. 24-175; A. Ţiclea, Consideraţii privind admisibilitatea clauzei de

neconcurenţă în contractul individual de muncă, R.D.C. nr. 7-8/1999, p. 136 şi urm. 2 Ş. Beligrădeanu, Clauzele de neconcurenţă în contractele de muncă – prezent şi perspective, Dreptul nr. 6/1991, p. 50-

51. Aceeaşi opinie este, indirect, susţinută şi de A. Cotuţiu, Clauza de neconcurenţă în contractul de muncă , R.R.D.

muncii nr. 2/2003, p. 27-29; idem, Concurenţa comercială pe piaţa internă, ed . a II-a, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002, p. 38.

73

altuia la alte negoţuri de natura aceluia cu care este însărcinat”.

O universitate, de pildă, nu este o „societate

comercială”, rectorul acesteia nu este „patron”, activităţile didactice şi ştiinţifice nu sunt „operaţiuni” care aparţin

negoţului, iar cadrul didactic nu este „prepus”. Aşa fiind,

între instituţiile de învăţământ nu poate exista „concurenţă” specifică „relaţiilor de piaţă”1.

Se înţelege că o asemenea clauză, chiar intitulată „de

fidelitate”, nu poate fi stabilită unilateral de către angajator. Ar fi vorba, astfel, de clauză de exclusivitate, care nu este

admisibilă2. Ea ar fi neconstituţională, în raport cu

prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie care consacră dreptul la muncă şi libertatea alegerii locului de muncă3.

Obligaţia de neconcurenţă, se consideră în literatura

juridică4, face parte din conţinutul obligaţiei generale de fidelitate a salariatului faţă de angajatorul său, prevăzută de

art. 39 alin. (2) lit. d) C. muncii, obligaţie „care poate fi

privită ca fiind îndatorirea salariatului de a urmări, în executarea muncii sale, interesele legitime ale patronului şi

de a se abţine de la orice acţiune având ca scop sau ca efect

afectarea acestor interese”. Chiar şi salariatul „care nu este legat printr-o clauză de neconcurenţă are obligaţia generală

de a nu afecta, prin actele sale, interesele legitime ale

angajatorului”. Aşa fiind, se mai susţine, „clauza de neconcurenţă nu are deci rolul de a institui o nouă obligaţie

1 I. Deleanu, Cu privire la cumulul de funcţii în învăţământul superior şi clauza de fidelitate, Dreptul nr. 2/2003, p. 66-

67. 2 R. Gidro, Despre unele tendinţe privind încălcarea principiului libertăţii muncii şi a dreptului la muncă, R.R.D. muncii

nr. 2/2003, p. 62. 3 I. Deleanu, op. cit., p. 689.

4 R. Dimitriu, Clauza de neconcurenţă şi clauza de confidenţialitate în reglementarea noului Cod al muncii, R.R.D.

muncii nr. 2/2003, p. 22-23.

74

în sarcina salariatului, ci de a accentua şi configura precis o obligaţie preexistentă”.

Într-adevăr, obligaţia de fidelitate implică şi obligaţia

de a nu face concurenţă angajatorului. Dar, în virtutea legii, ea este una generală, părţile contractului individual de

muncă având latitudinea de a o concretiza, stabilindu-i

conţinutul şi limitele. Clauza de neconcurenţă este supusă unor condiţii1.

Astfel, ea îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul

contractului de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce îi sunt interzise salariatului la data încetării

contractului, cuantumul indemnizaţiei lunare, perioada

pentru care îşi produce efectele clauza, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţilor concurente şi aria

geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu

angajatorul. Indemnizaţia de neconcurenţă lunară nu este de natură

salarială şi reprezintă o cheltuială în sarcina angajatorului,

fiind deductibilă la calcularea profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică beneficiară.

Indemnizaţia se negociază şi este de cel puţin 50% din

media veniturilor salariale brute ale salariatului de pe ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului

individual de muncă, ori în cazul în care durata contractului

individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite salariatului pe

perioada contractului. Prin urmare, clauza de neconcurenţă

are un caracter oneros.

1 A se vedea A. Cotuţiu, op. cit., p. 23-24.

75

Clauza de neconcurenţă îşi poate produce efectele, pentru cel mult 2 ani de la data încetării contractului de

muncă, potrivit art. 22 C. muncii.

Regula generală nu se va aplica în situaţia în care încetarea contractului individual de muncă s-a produs de

drept, cu unele excepţii1, sau a intervenit din iniţiativa

angajatorului pentru motive independente de salariat. În conformitate cu art. 23 C. muncii, clauza de

neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod

absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine. La sesizarea salariatului sau a

inspectoratului teritorial pentru muncă instanţa competentă

poate diminua efectele clauzei de neconcurenţă. Deşi nu se precizează, considerăm că textul citat are în

vedere situaţia de după încetarea contractului de muncă şi

nu pe cea în timpul cât acest contract este în fiinţă, care îi permite exercitarea profesiei2.

Ne bazăm concluzia, pe coroborarea dispoziţiilor, cu

caracter de principiu, înscrise în art. 41 alin. (1) şi (5)3 şi 135 alin. (1) şi (2) lit. a)4 din Constituţie.

Astfel, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar

alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere. Sunt garantate dreptul la negocieri colective în materie

de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective.

Deopotrivă cu autorii citaţi, considerăm că limitarea drepturilor salariaţilor prin clauze de neconcurenţă inserate

în contractele colective şi individuale de muncă sunt

1 Conform art. 56 lit. d), f), g), h) şi j) C.muncii.

2 A se vedea, în acest sens şi R. Dimitriu, op. cit., p. 25.

3 Potrivit art. 41 alin. (1) şi (5) din Constituţie „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau

a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”, iar „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi

caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.” 4 Potrivit art. 135 alin. (1)-(2) lit. a) din Constituţie „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera

iniţiativă şi concurenţă”, iar „Statul trebuie să asigure…libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea

cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie...”.

76

admisibile numai dacă nu îngrădesc excesiv dreptul la muncă şi îndeplinesc mai multe condiţii, între care amintim:

- clauza să se refere la o muncă de specialitate, de înaltă

calificare, sau care se bazează pe exercitarea unei profesii pentru care salariatul s-a specializat la agentul

comercial protejat de acesta;

- clauza să permită salariatului exercitarea profesiei sale de bază;

- clauza să fie limitată în timp rezonabil şi geografic la

arealul pe care comerciantul favorizat de acesta îşi desfăşoară activităţile economice şi comerciale cu o

pondere însemnată;

- clauza să fie expres prevăzută de părţi şi angajatorul să aibă calitate de comerciant;

- organele de jurisdicţie să poată examina şi cenzura

aceste clauze. Sancţiunea în cazul nerespectării, cu vinovăţie, a

clauzei de neconcurenţă, constă în aceea că salariatul poate

fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs

angajatorului, el având astfel o răspundere patrimonială faţă

de acesta. În practica judiciară s-a decis că desfăşurarea de către

salariat în calitate de patron al unei firme particulare sau al

cărei asociat este a unei activităţi identice cu cea a unităţii în care este încadrat cu contract de muncă, în condiţii de

concurenţă neloială, este o abatere gravă de la disciplina

muncii, prejudiciabilă pentru patron, care justifică concedierea disciplinară1.

1 Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 62/1992 şi nr. 351/1992, secţia a III-a civilă, decizia nr. 22/1992,

,,Culegere de practică judiciară civilă” pe anul 1992, op. cit., p. 191-194.

77

Într-o altă speţă, s-a considerat că încheierea contractului de locaţie de gestiune între salariat şi unitate, al

cărui obiect îl constituie însăşi activitatea pe care salariatul

o realiza în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, are drept consecinţă încetarea raporturilor de muncă dintre salariat şi

angajator, noua calitate dobândită de fostul salariat (şi

anume aceea de comerciant), fiind incompatibilă cu aceea de salariat1.

De asemenea, s-a hotărât că nerespectarea

regulamentului de ordine interioară care instituie obligaţia de loialitate, onestitate şi profesionalism faţă de unitate,

prin desfăşurarea unei activităţi de aceeaşi natură la o altă

societate comercială reprezintă o abatere gravă care justifică desfacerea contractului de muncă pentru

nerespectarea clauzei de neconcurenţă. Cel în cauză avea o

funcţie de conducere, beneficia de anumite facilităţi şi privilegii acordate de angajator – salariu mai mare, cursuri

de specializare, autoturism la dispoziţie – tocmai pentru a

stimula şi fidelitatea, confidenţialitatea salariatului faţă de unitate2.

În relaţiile contractuale comerciale cele mai citate

clauze convenţionale de interzicere a concurenţei se referă la vânzarea unui fond de comerţ, închirierea unui spaţiu

comercial, vânzarea şi cumpărarea exclusivă, contractul de

comision.

3.2. Interzicerea concurenţei la vânzarea fondului de comerţ. Fondul de comerţ, înţeles ca ansamblu de

bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, afectate desfăşurării unei activităţi comerciale în scopul atragerii

clientelei şi obţinerii de profit, poate face obiectul vânzării-

1 Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 592/1996, în op. cit., p. 219-220.

2 Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 232R/2001, P.R. nr. 4/2001, p. 156-158.

78

cumpărării între doi comercianţi, persoane fizice sau juridice. Clientela – elementul principal, urmează întregul

fond, fiind preluată de cumpărător.

Pentru a împiedica pe vânzătorul fondului de comerţ să sustragă clientela fondului cedat, se recurge la clauza

înserată în contractul de înstrăinare, potrivit căreia acesta se

obligă să nu desfăşoare o activitate comercială identică sau asemănătoare în apropiere.

3.3. Interzicerea concurenţei la închirierea spaţiului

comercial. Închirierea unui spaţiu comercial, de producţie sau de

vânzare, comportă aceeaşi problematică. Dacă locatorul ar

proceda la închirierea unui alt spaţiu comercial situat în acelaşi loc sau pe aceeaşi piaţă altui comerciant, care

desfăşoară acelaşi fel de activitate comercială, ar crea

importante inconveniente primului comerciant. Teoretic, dezavantajul poate fi înlăturat prin asumarea

obligaţiei de către proprietar de a însera, în contractele de

închiriere ulterioare, interdicţia unei activităţi comerciale identice sau asemănătoare1, ce desfăşoară primul

comerciant locator.

3.4. Vânzarea-cumpărarea exclusivă Contractul comercial de vânzare-cumpărare este cel

mai important instrument de realizare a producţiei şi de

circulaţie a mărfurilor. Producătorul de bunuri se aprovizionează cu materii prime, materiale etc. necesare

producţiei prin intermediul acestui contract. Tot ca urmare a

1 În ultimii ani în România s -au construit la intersecţia unor importante şosele, în marile oraşe sau în alte locuri

aglomerate, imense spaţii pentru vânzarea cu ridicata şi cu amănuntul a celor mai diverse mărfuri. Acestea sunt

compartimentate în zeci sau sute de unităţi care se închiriază comercianţilor – producători şi vânzători angrosişti şi

detailişti. În contractele de închiriere nu se stipulează, de regulă, această clauză. Exemplificăm cu SC ,,EXPO

MARKET JACSON” SRL Arad, care a închiriat în acest sistem peste 260 standuri de vânzare la peste 230 unităţi

comerciale, fără ca în contractele de închiriere să insereze vreo clauză de neconcurenţă. În acest fel mărfur i identice,

precum şi asemănătoare se comercializează în zeci de standuri aflate în vecinătate.

79

vânzării-cumpărării, de această dată a produselor, mărfurile ajung, de regulă, prin intermediul altor comercianţi, la

consumatori.

La încheierea acestor convenţii, producătorii (sau importatorii) pot stabili cu cumpărătorii angrosişti sau

detailişti să se aprovizioneze numai cu mărfurile furnizate

de ei. Prin urmare, pe toată perioada de derulare a contractului comercial, potrivit clauzei de exclusivitate,

cumpărătorul nu poate să procure acelaşi fel de mărfuri de

la alt furnizor, nici direct, nici prin persoane interpuse. În operaţiunea de care ne ocupăm şi vânzarea se poate

bucura de clauza de exclusivitate. Astfel furnizorul se poate

angaja să nu livreze mărfurile sale decât unui singur beneficiar, dintr-o anumită zonă geografică, mai mult sau

mai puţin extinsă.

Oricare dintre aceste clauze de exclusivitate, fie de furnizare de mărfuri, fie de aprovizionare, este o clauză de

neconcurenţă, furnizorul obligându-se în beneficiul

cumpărătorului, iar cumpărătorul obligându-se în interesul furnizorului său.

Clauzele pot fi cumulate în acelaşi contract comercial

de vânzare-cumpărare, situaţie în care fiecare parte are dublă calitate de creditor-debitor al obligaţiei de

exclusivitate.

3.5. Interzicerea concurenţei în contractul de comision.

Contractul de comision este convenţie, prin care

comisionarul se obligă faţă de comitent (care este întotdeauna un comerciant), să încheie acte de comerţ, în

nume propriu, dar pe seama comitentului, în scopul

realizării unui câştig, numit comision.

80

Cea mai utilizată modalitate a comisionului este fie aceea în care un comerciant producător (importator) al unei

mărfi împuterniceşte pe comisionar să-i caute clienţi şi să-i

vândă, în contul său, marfa, fie un comerciant care, având nevoie de anumite mărfuri, împuterniceşte pe comisionar să

le cumpere de la furnizori, pe seama sa.

În această operaţiune este posibil ca, abuzând, comitetul să contracteze direct cu beneficiarii găsiţi de

comisionar sau comisionarul să livreze mărfuri similare

clienţilor comitentului, aprovizionate de la furnizorii rivali. Riscul descris poate fi evitat prin stipularea unor clauze

de neconcurenţă, în sensul că beneficiarii găsiţi de

comisionar nu vor putea lucra direct sau prin intermediari cu comitentul, iar comisionarul se angajează să nu livreze

mărfuri similare partenerilor direcţi ai comitentului.

Clauza are stabilitate pe întreaga durată a contractului de comision, dar poate fi stipulată pentru o perioadă

rezonabilă şi după încetarea acestuia.

Părţile, respectiv creditorul obligaţiei, îşi poate da acordul pentru efectuarea de către debitor a unor operaţiuni

stipulate în clauza de neconcurenţă în scopul de a-l proteja.

3.6. Condiţiile clauzei de neconcurenţă convenţională. Profesorul Octavian Căpăţînă

sistematizează condiţiile de valabilitate ale clauzelor de

neconcurenţă comercială, arătând că este necesar, în primul rând, un interes important al creditorului clauzei, iar, în al

doilea rând, nu este permisă restrângerea excesivă a

libertăţii debitorului obligaţiei, mai ales când acesta este comerciant şi îşi asumă obligaţia neexercitării unui anumit

comerţ.

3.7. Răspunderea debitorului clauzei comerciale de neconcurenţă este de natură contractuală, reglementată de

81

Codul civil. În măsura în care faptele de încălcare a obligaţiei de neconcurenţă sunt şi fapte de concurenţă

neloială, devine incidentă răspunderea delictuală.

Valorificând răspunderea contractuală (art. 1073, art. 1075-1706 C.civ.), creditorul obligaţiei de neconcurenţă

poate solicita obligarea debitorului la încetarea actelor

concurenţiale abuzive, sub sancţiunea daunelor cominatorii, şi la daune-interese. Totodată, poate cere rezoluţia

contractelor încheiate de debitor în dispreţul clauzei

neconcurenţiale şi restabilirea situaţiei anterioare dacă, de facto, este posibilă.

Dacă acţiunea debitorului se încadrează în faptele

vizate de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi răspunderea sa este guvernată de dispoziţiile

sancţionatoare ale acestei legi. Concomitent, comerciantul

vătămat poate utiliza acţiunea în rezoluţia convenţiei comerciale, bazată pe art. 1020-1021 C.civ.

82

Capitolul III Concurenţa comercială neloială

§1. Noţiune

1.1. Definire. Concurenţa comercială neloială este

definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991, ca orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de

comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor,

precum şi de efectuare a prestărilor de servicii. Gradul mare de generalitate al definiţiei legale impune

înţelegerea noţiunii într-un sens larg ce cuprinde atât faptele

comercianţilor în raporturile dintre ei atunci când, desfăşurând activităţi economice, ce au un scop identic sau

asemănător, se întrec în vederea atragerii şi păstrării

clientelei, cât şi faptele acestora împotriva colectivităţii, a consumatorilor înşişi, ce pot constitui abuzuri în exercitarea

activităţii comerciale.

Dintru început precizăm că abordăm concurenţa neloială ca o noţiune opusă concurenţei oneste ce constituie

o componentă a economiei de piaţă.

Concurenţa onestă, înţeleasă ca lupta neîngrădită între comercianţi, trebuie dusă cu respectarea uzanţelor cinstite,

adică a unor reguli care, chiar dacă duc la înlăturarea de pe

piaţă a unui adversar, se constituie în metode legale ce oferă avantaje de preţ, calitate, modernitate, utilitate, etc.

clientelei.

Potrivit art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, statul nostru are obligaţia de a asigura protecţia concurenţei

loiale.

În economia de piaţă, aceasta este o funcţie generală a statului, fapt ce rezultă din cuprinsul art. 10 bis § 2 din

83

Convenţia de Uniune de la Paris, care stabileşte că este act de concurenţă neloială orice act contrar practicilor cinstite

în materie industrială sau comercială, iar, art. 1 din

Convenţie, obligă ţările care fac parte din Uniune la reprimarea concurenţei neloiale şi la asigurarea protecţiei

efective a cetăţenilor împotriva concurenţei neloiale.1

Potrivit art. 10 bis § 1 al Convenţiei statele membre „…sunt obligate să asigure cetăţenilor uniunii o protecţie

efectivă împotriva concurenţei neloiale.”

Convenţia obligă statele membre să interzică prin acte normative interne:

- orice fapte care sunt de natură să creeze, prin oricare

mijloc, o confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;

- afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, care sunt de

natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;

- indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea

comerţului, este susceptibilă să inducă publicul în eroare cu privire la natura, modul de fabricaţie, caracteristicile,

aptitudinea la întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.

În consecinţă, statul are obligaţia de a sancţiona atât actele care au ca efect eliminarea concurenţei comerciale,

cât şi pe cele care o distorsionează de la scopul său licit.

În ultimul deceniu, legislaţia noastră a răspuns acestor imperative adoptând mai multe reglementări ce au scopul

de a asigura existenţa liberă a concurenţei. Pentru a preveni

şi combate abuzurile şi excesele de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor, s-a adoptat Legea nr. 11/1991, pentru

1 Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883, cunoscută cu denumirea de

Convenţia de Uniune de la Paris, (după revizuirea de la Stokholm din 1967), a luat fiinţă la 20 martie 1883. Convenţia a

fost ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968 (B. Of. nr. 1 din 6 ianuarie 1969).

84

combaterea concurenţei neloiale, precum şi Legea nr. 21/1996, privind concurenţa.

Doctrina este cea care, în domeniul concurenţial,

subliniază permanenta receptare de către legiuitor a documentelor internaţionale în materie şi care, nu în ultimul

rând, defineşte înţelesul noţiunilor specifice.

Nu ar fi lipsită de interes şi semnalarea reglementărilor intervenite în statele din Centrul şi Vestul Europei în

materia concurenţei neloiale.

În Germania, încă din 1896 a apărut o lege specială pentru reprimarea concurenţei neloiale. Jurisprudenţa ostilă

anterior legii recurgerii la dreptul comun, a început după

această dată să aplice dispoziţiile codului civil1 atunci când nu cădeau sub incidenţa legii speciale. În anul 1909 intră în

vigoare o nouă lege pentru combaterea concurenţei

neloiale2, care în art. 1 consacră principiul care stă la baza acestei legi, respectiv „oricine săvârşeşte, în schimburile

comerciale, acte de concurenţă contrare bunelor moravuri,

poate fi obligat la încetarea acestor acte şi la plata de daune”.

În Franţa şi Italia, sancţionarea concurenţei neloiale pe

plan civil este o creaţie a jurisprudenţei, având la bază dreptul comun al răspunderii delictuale, la care se adaugă

dispoziţiile legii penale, precum şi diferite dispoziţii privind

diferite obiecte de proprietate industrială3. În Anglia nu există o lege specială care să

reglementeze concurenţa neloială, de cele mai multe ori

1 Vechiul Cod civil german reglementa în art. 826 răspunderea pentru daune.

2 Legea a fost modificată în anul 1965 şi 1969, urmând ca la 1 mai 1992 legislaţia R.F.G. să fie extinsă la întreaga

Germanie reunificată prin Actul adoptat de Parlamentul German, la 23 aprilie 1992 – Y. Eminescu, Concurenţa neleală.

Drept român şi comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 4. 3 Ibidem.

85

aceste acte cad sub incidenţa legii penale1, în caz contrar se aplică normele privind răspunderea pentru acte ilicite,

denumite Law of Torts2.

Noile reglementări în materie de concurenţă în ţările est-europene au făcut obiectul unor Conferinţe

internaţionale organizate la Munchen în 19913.

În Ungaria, legea din 1984 a fost înlocuită cu Legea nr. 86 din 5 decembrie 1990 privind interzicerea practicilor

comerciale neloiale; de asemenea, în Bulgaria la 2 mai

1991 a fost adoptată o lege privind protecţia concurenţei şi care reglementează în art. 11-15 concurenţa neloială.

În fosta Cehoslovacie, este în vigoare Legea nr. 63 din

1991 privind protecţia concurenţei economice, completată printr-o reglementare nouă adusă codului comercial.

În Polonia, domeniul concurenţei comerciale este

reglementat de o lege anti-trust, care are ca şi model legea germană4.

În prezent, în majoritatea ţărilor Comunităţii Europene

au intervenit reglementări noi în domeniul drepturilor intelectuale, cu incidenţe speciale pe planul concurenţei

neloiale, în scopul armonizării legislaţiilor acestor state cu

cerinţele Comunităţi. În relaţiile cu elemente de extraneitate, reprimarea

actelor de concurenţă neloială formează obiectul unor

acorduri pe care România le-a semnat cu alte state, ocazie cu care a devenit parte contractantă.

În ordine cronologică trebuie menţionat faptul că, cu

prilejul Conferinţei de la Washington5 a fost introdus în

1 Spre exemplu, în cazul reclamei mincinoase, abuzul de semne distinctive este sancţionat de acţiunea de passing-off, în

al cărei succes este determinantă opinia consumatorilor – Ibidem, p. 5. 2 Ibidem, p. 17.

3 Ibidem

4 Legea nr. 21 din 24 februarie 1990 privind combaterea practicilor monopoliste.

5 România a aderat la Convenţie la data de 6 octombrie 1920, iar ratificarea a avut loc abia în 13 martie 1924.

86

textul Convenţiei de la Paris articolul 10 bis, prin care ţările membre ale Uniunii se obligă să asigure resortisanţilor1

acesteia o protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale.

Convenţia defineşte în alin. (2) al aceluiaşi articol actul de concurenţă neloială ca fiind orice act de concurenţă contrar

uzanţelor cinstite în materie industrială şi comercială, acte

care vor trebui interzise2. Practicile neloiale la importul de mărfuri în România

au format, pentru prima dată, obiectul de reglementare al

Hotărârii de Guvern nr. 228/1992 privind protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne de competiţia

neloială rezultată din importul unor produse la preţ de

dumping sau subvenţionat, precum şi de exportul la preţuri sub nivelul celor practicate pe piaţa internă3.

Odată cu semnarea Acordurilor de asociere a României

la Uniunea Europeană4, în plan juridic s-au adoptat o serie de acte normative menite să impulsioneze procesul de

privatizare şi să armonizeze legislaţia română la cea a

Comunităţii Europene. Dintre normele astăzi în vigoare, destinate să asigure

reprimarea practicilor neloiale în relaţiile economice

internaţionale, cele mai importante sunt cele adoptate sub

1 Y. Eminescu, op. cit., p. 12, prin „resortisanţi ai Uniunii” se înţeleg potrivit art. 2 şi 3 din Convenţia de la Paris,

naţionalii diferitelor ţări membre, atât persoane fizice, cât şi juridice, precum şi cei asimilaţi acestora, şi anume

persoanele care posedă întreprinderi industriale ori comerciale „efective şi serioase”, pe teritoriul uneia din ţările

Uniunii. 2 Alineatul (3) al art. 10 bis al Convenţiei, precizează că vor trebui interzise în mod special următoarele fapte:

a) Orice fapte de natură a crea confuzie, prin orice mijloace , cu întreprinderea, produsele sau activitatea

industrială sau comercială a unui concurent;

b) Afirmaţiile false în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea

industrială ori comercială a unui concurent;

c) Indicaţiile sau afirmaţiile care în exercitarea comerţului sunt susceptibile de a induce publicul în eroare,

asupra naturii, modului de fabricare, caracteristicilor, calităţii sau cantităţii mărfurilor. 3 Hotărârea Guvernului Românei nr. 228/1992 (M. Of. nr. 133 din 17 iunie 1992).

4 Acordurile au fost încheiate la Bruxelles la 1 februarie 1993 în vederea asocierii României la Comunitatea Europeană,

Comunitate care odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, este denumită Uniunea Europeană.

87

egida G.A.T.T.1 Prin acest acord s-au prevăzut măsuri restrictive într-o dublă direcţie, şi anume s-au instituit aşa-

numitele drepturi antidumping şi drepturi compensatorii,

precum şi sancţionarea subvenţiilor la export. Aceste dispoziţii au fost întregite cu cele două coduri: Codul

antidumping şi Codul antisubvenţii şi măsuri

compensatorii2. Revenind la noţiunea concurenţei neloiale,

reproducem definiţia acesteia dată de profesorul Octavian

Căpăţînă, ca fiind săvârşirea, în domeniile deschise

competiţiei economice, a unor fapte contrare legii sau

uzanţelor cinstite ale activităţii comerciale, în scopul

captării clientelei unor rivali de pe piaţa relevantă, producându-le prejudicii materiale, morale sau

eventuale3. În cele ce urmează ne propunem să prezentăm concurenţa neloială comparativ cu noţiunea concurenţei

oneste.

1.2. Elementele comune concurenţei oneste şi neleale sunt scopul lor, captarea şi menţinerea clientelei,

cadrul obiectiv în care se desfăşoară, cel al pieţei relevante

dominată de libertatea comerţului şi politica de preţuri. Finalitatea oricărei concurenţe comerciale, obţinerea

unui profit, este posibilă numai acaparând şi păstrând

clientela. În orice piaţă relevantă clientela este limitată nu numai sub aspect numeric, dar şi sub cel al potenţialului

economic. Atragerea parţială a clientelei de către un agent

1 Acordul G.A.T.T. (General Agreement on Tariffs and Trade) la care România a devenit membră ca urmare a

Protocolului încheiat la 15 octombrie 1971, ratificat prin Decretul nr. 480 din 27 ianuarie 1972.S-a aplicat în perioada

1947-1994, când a fost înlocuit de Organizaţia Mondială de Comerţ. 2 Codurile au fost semnate la Geneva la 12 aprilie 1979 şi au intrat în vigoare la 1 noiembrie 1980. România este parte

doar la Codul antidumping la care a aderat prin Decretul nr. 183 din 16 iunie 1980. 2 M. Pėdamon, Droit commercial. Commerçants et fonds de commerce. Concurrence et contrats du commerce, Paris,

1994, p. 448.

88

economic presupune pierderea acelui segment de concurenţă de către alt comerciant. Acest fapt se traduce

printr-un câştig în folosul primului şi o pierdere în

detrimentul celui de-al doilea. Dacă mijloacele de câştigare şi păstrare a clientelei folosite de comerciantul ,,norocos” se

înscriu în limita uzanţelor cinstite, competiţia comercială

este onestă, chiar dacă s-a finalizat cu un prejudiciu însemnat pentru comerciantul ,,ghinionist”, deoarece

,,dauna concurenţială nu este prin ea însăşi ilicită”1. Dauna

comercială trebuie acceptată ca un efect al emulaţiei comerciale.

Piaţa relevantă, în care se manifestă liber legea cererii

şi ofertei, reprezintă locul de întâlnire şi acţiune atât al concurenţei normale, cât şi a celei neloiale.

Pentru ambele este esenţială libertatea de stabilire a

comerciantului, atât pentru a produce, cât şi pentru a vinde mărfurile sau a presta serviciile sale.

Pe o piaţă relevantă, atât comerciantul cunoscut de mai

multă vreme, cât şi cel recent stabilit, se adresează aceleiaşi clientele, fără ca agentul iniţial să poată revendica un

avantaj exclusiv, deja câştigat. Este expresia libertăţii de

care se bucură consumatorii de a se adresa oricărui comerciant, neavând de respectat nicio obligaţie sau un

angajament faţă de agenţii economici cărora li s-au adresat

în trecut. După considerentele lor pur subiective, clienţii se pot adresa oricărui comerciant. Dacă sunt atraşi de

aspectele calitative, de performanţe ori preţuri, ei aparţin

comercianţilor oneşti. Dimpotrivă, dacă sunt acaparaţi prin mijloace nelicite, ei aparţin comercianţilor abuzivi.

1 O. Căpăţînă, Doctrină…noţiunea concurenţei comerciale, R.D.C. nr. 11/1998, p. 5-14.

89

Un alt element comun al oricărei competiţii comerciale este politica de preţuri.

În mod obişnuit, fiecare agent economic îşi stabileşte

preţul mărfurilor şi tariful serviciilor în mod liber, incluzând în acestea, ca o componentă de bază, un profit.

Preţul poate fi stabilit la un nivel inferior, egal sau superior

celor practicate de comercianţii rivali. Dacă preţurile şi tarifele inferioare celor obişnuite

practicate pe piaţa relevantă nu sunt expresia unor abuzuri,

competiţia este onestă, chiar dacă defavorizează pe comercianţii rivali.

Dincolo de convergenţele concurenţei oneste cu cea

neloială1, amintite numai din considerente didactice, rămâne definitorie exercitarea celei din urmă într-un mod

,,contrar uzanţelor cinstite”, practicând modalităţi prevăzute

sau nu expres de lege, dar care atrag răspunderea juridică a comerciantului abuziv.

Aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, concurenţa

comercială este exclusă de lege pe piaţa muncii şi a relaţiilor de muncă, cât şi în sectorul societăţilor

comerciale, în raporturile dintre acestea, prepuşi, alţi

salariaţi sau anumite categorii de asociaţi etc. Am arătat, de asemenea, că şi comercianţii, prin

contractele pe care le încheie, pot stabili clauze de

interzicere a concurenţei pentru o anumită perioadă de timp şi pe un teritoriu determinat.

Domeniile în care operează interdicţia legală sau

convenţională de concurenţă vizează atât concurenţa onestă, cât şi cea abuzivă. Răspunderea pentru încălcarea

prohibiţiei de concurenţă este aceeaşi pentru ambele

1 Prezentarea este făcută de O. Căpăţînă în studiul citat din R.D.C. nr. 11/1998, p. 9-11.

90

categorii de competitori, neexistând deosebire de regim juridic sau sancţionator.

§ 2. Reglementarea legală a concurenţei abuzive

2.1. Concurenţa neloială. Definire Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei

neloiale enunţă în art. 1 regula generală cu valoare de

principiu, că activitatea comercială este obligatoriu să se

exercite cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor

concurenţei loiale.1

În articolele următoare este definită concurenţa neloială ca fiind orice act sau fapt săvârşit, contrar uzanţelor cinstite

în activitatea comercială sau industrială, precizându-se că

acestea atrag răspunderea civilă, contravenţională ori penală, în condiţiile legii.

După aceste norme cu caracter general, în art. 4 şi 5

sunt definite faptele şi actele ce constituie contravenţii şi infracţiuni şi sunt prevăzute sancţiunile şi pedepsele ce le

sunt aplicabile.

Atât enumerarea contravenţiilor, cât şi a infracţiunilor este limitativă. Exemplificativ, mai amintim doar

dispoziţiile art. 301 C.pen., care definesc infracţiunea de

concurenţă neloială ca fiind fabricarea şi punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine şi

indicaţii de provenienţă false, precum şi aplicarea pe

produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de invenţii ori folosirea unor nume comerciale sau

1 Legislaţia franceză defineşte concurenţa neloială ca actul sau fapta susceptibil de a produce prejudicii în contra

beneficiului unui alt comerciant care exercită o activitate similară şi deturnează clientela – P. Greffe, F. Greffe, La

publicité et la loi, 7e édition, Editions Litec, 1990, p. 187 – autorii apreciază că nu se poate da o definiţie precisă

concurenţei neloiale, deoarece aceasta se produce efectiv în ipoteze infinit de variate.

91

a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari.

Fără nicio îndoială că sfera contravenţiilor şi

infracţiunilor ce are în latura lor obiectivă activităţi comerciale concurenţiale este limitată în legislaţia noastră

care este grevată de principiul nullum crimen sine lege.

Nimic însă, nu împiedică organele judecătoreşti competente, legal sesizate, să constate răspunderea civilă

pentru fapte de concurenţă neloiale săvârşite de comercianţi

în întrecerea lor pe piaţă, în temeiul dispoziţiilor generale ale art. 1-3 din Legea nr. 11/1991 şi în alte cazuri decât cele

ce atrag răspunderea penală sau contravenţională.

2.2. Clasificare. Majoritatea autorilor a elaborat clasificări ale faptelor de concurenţă neloială datorită

multitudinii şi diversităţii lor pe de o parte, precum şi a

necesităţii studierii lor sistematice, pe de altă parte.1 Profesorul Octavian Căpăţînă propune clasificarea cea

mai des acceptată şi care are la bază ,,criteriile frecvenţei şi

importanţei procedeelor abuzive”2, pe care o prezentăm în cele ce urmează:

- publicitate neonestă;

- confuzia cu semnele distinctive ale rivalului de pe piaţa relevantă.;

- denigrarea acestuia;

- dezorganizarea întreprinderii sale prin racolarea de personal, spionaj etc.

- acapararea agresivă a clientelei.

1 O prezentare remarcabilă a mai multor moduri de clasificare a unor categorii de acte de concurenţă neleală o datorăm

Y. Eminescu, în Concurenţa neleală. Drept român şi comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 40-43.

2 A se vedea R.D.C. nr. 11/1998 – studiul citat, p. 14.

92

Legislaţia franceză apreciază şi alte cazuri de concurenţă neloială sub forma faptelor de distrugere sau de mascare a

publicităţii altuia.1

La rândul lor, aceste procedee abuzive pot fi grupate în fapte de concurenţă neloială săvârşite în dauna altui

comerciant, precum şi în dauna clientelei. În cele ce

urmează le prezentăm pe cele mai semnificative.

§3. Concurenţa neloială în dauna altui comerciant

3.1. Publicitatea Concurenţa neloială manifestată prin actele de

publicitate face obiectul Legii nr. 148/20002 care defineşte, între altele, publicitatea comparativă ca fiind aceea care

identifică explicit sau implicit un concurent sau bunurile ori

serviciile oferite de acesta. Scopul reclamei comparative este ca marfa sau

serviciile oferite de subiectul ei să fie preferate de clientelă

celor similare oferite de agentul comercial concurent. Publicitatea comparativă este oportună în măsura în

care se respectă interesele consumatorilor prin conţinutul ei

informativ asupra caracteristicilor esenţiale ale mărfurilor şi serviciilor. Şi doctrina franceză apreciază că publicitatea

comparativă este pe deplin justificată şi licită, comparându-

se sistemele, progresele, informaţiile, în interesul general care primează.3

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 148/2000, modificată,

pentru a fi legală, publicitatea comparativă trebuie să fie decentă, corectă, elaborată în spiritul responsabilităţii

1 P. Greffe, F. Greffe, La publicité et la loi, 7

e edition, Editions Litec, 1990, p. 240.

2 Legea nr. 148/2000 privind publicitatea (M. .Of. nr. 359 din 2 august 2000), ultima modificare prin O.G. nr. 90/2004

(M. Of. nr. 799 din 30 august 2004). 3 P. Greffe, F. Greffe, op. cit., p. 507.

93

sociale şi să nu aibă ca obiect produse şi servicii interzise. Doctrina apreciază că imitarea unui element de publicitate

străină este, în principiu, licită sub aspectul dreptului

concurenţei, însă cu respectarea dreptului de protejare al particularilor.1

Caracterul decent al publicităţii este dat de măsura în

care este respectată buna cuviinţă, sentimentele de pudoare, demnitatea umană, morala publică etc.

Caracterul corect, credem că trebuie privit în raport de

publicitate înşelătoare şi subliminală al căror sens este definit de acelaşi act normativ şi care sunt interzise de art. 6

lit. a) şi b) din Legea nr. 148/2000.

Astfel, publicitatea înşelătoare constă în orice publicitate care, în orice fel, inclusiv prin modul de

prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoana

căreia îi este adresată sau care ia contact cu aceasta şi îi poate afecta comportamentul economic, lezându-i interesul

de consumator sau care poate leza interesele unui

concurent. Şi legislaţia franceză incriminează această modalitate

de publicitate, alături de publicitatea mincinoasă. Constituie

delict de publicitate mincinoasă fapta de a induce în eroare sau de a preda către client, în cursul vizitei la domiciliul

său, de către reprezentantul vânzătorului, a bonului de

comandă, de livrare, factură sau orice comportament, care au ca scop inducerea clientului în eroare cu privire la

condiţiile de utilizare a obiectelor vândute ori asupra

preţului acestora.2 Publicitatea înşelătoare are în dreptul german mai

multe modalităţi, respectiv publicitate înşelătoare

1 Ibidem, p. 505.

2 Ibidem, p. 266.

94

superlativă sau exclusivă, apreciată ca fiind publicitate prin care comerciantul „domină totul”1, publicitatea înşelătoare

privind originea fabricaţiei indicată prin sintagme ca

„veritabil”, înşelăciune cu privire la preţul produsului, indicat prin sintagme ca „preţ special” sau „vânzare la preţ

de fabrică”.2

Publicitatea subliminală este orice publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în mod

conştient, dar care pot influenţa comportamentul economic

al unei persoane. Din ambele definiţii legale rezultă, în mod evident, că

nu se cere să se şi producă efectul de inducere în eroare, de

afectare sau lezare a intereselor ori de influenţare a comportamentului economic al clienţilor ori agenţilor

comerciali rivali, pentru ca publicitatea să aibă nota de

înşelătoare sau subliminală, fiind suficient ca prin modalităţile de prezentare să poată fi posibil să se ajungă la

aceste rezultate.

Considerăm că limitele responsabilităţii sociale între care se poate desfăşura publicitatea comparativă sunt date

de art. 6 din lege, care interzice ca aceasta să includă

discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine socială, identitate etnică sau naţională, să aducă atingere

convingerilor religioase sau politice, să prejudicieze

demnitatea, onoarea, dreptul la imagine sau viaţa particulară a persoanelor, să exploateze superstiţiile,

credulitatea, frica, să incite la violenţă ori la diminuarea

securităţii persoanelor, să încurajeze prejudicierea mediului înconjurător, să favorizeze comercializarea unor bunuri sau

servicii care sunt contrare prevederilor legale.

1 Articolele sunt definite prin apelative ca: „unicul”, „inegalabilul”, „cel mai mare magazin ….din lume” etc.

2 P. Greffe, F. Greffe, op. cit., p. 511.

95

De asemenea, pentru a fi licită, publicitatea comparativă mai trebuie să îndeplinească cerinţele de a

compara bunuri sau servicii de acelaşi fel, în mod obiectiv,

iar comparaţia să se refere la una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante, verificabile şi

reprezentative ale bunurilor sau serviciilor.

Condiţia de a se compara lucruri sau servicii de acelaşi fel se referă la caracterul substituibil al bunurilor şi

serviciilor comparate, în sensul de a servi acelaşi scop şi a

avea aceeaşi destinaţie. Ca urmare, bunurile şi serviciile trebuie să se afle pe

aceeaşi piaţă relevantă, la îndemâna consumatorilor cărora

se adresează reclama. Obiectivitatea publicităţii comparative constă în

alegerea unor elemente de asemănare sau deosebire între

mărfurile şi serviciile proprii şi cele ale rivalului care să poată fi determinate prin măsurare, numărare etc.

Elementele de comparaţie nu sunt admise dacă se

adresează simţurilor sau aprecierilor subiective ale consumatorilor.

Comparaţia trebuie să se refere la caracteristici

esenţiale, relevante şi reprezentative ale bunurilor şi serviciilor ce fac obiectul publicităţii, adică la acele aspecte

care sunt de prim ordin, fundamentale, scot în relief,

evidenţiază şi sunt tipice pentru acestea. Un alt criteriu legal al publicităţii comparative este

caracterul verificabil.

Acesta presupune posibilitatea oricărei persoane interesate – clienţi, autorităţi publice, comercianţi – de a

verifica prin modalităţi simple, obişnuite, aflate oricui la

îndemână, fără dificultăţi şi costuri însemnate, afirmaţiile cu privire la bunurile şi serviciile, obiect al reclamei.

96

Legea însăşi sugerează un astfel de criteriu, care răspunde tuturor cerinţelor menţionate, preţul bunurilor şi

serviciilor comparate.

La aceasta se pot adăuga multe altele, cum ar fi consumul redus de energie pentru funcţionarea unor

aparate, perioada de utilizare, modul simplu de montare sau

de utilizare etc. Publicitatea comparativă trebuie să se desfăşoare în

cadrul legal al oricărei publicităţi, care este supus unor

limitări exprese, cu scopul de a ocroti viaţa şi sănătatea copiilor şi tinerilor, în cazul tutunului şi alcoolului, de a

combate consumul de substanţe stupefiante şi psihotrope ori

proliferarea armelor, muniţiilor etc. fiind interzisă dacă: a) comparaţia este înşelătoare, potrivit prevederilor art.

4 lit. b)1 şi ale art. 72 din Legea privind publicitatea;

b) se compară bunuri sau servicii având scopuri sau destinaţii diferite;

c) nu se compară, în mod obiectiv, una sau mai multe

caracteristici esenţiale, relevante, verificabile şi reprezentative – între care pot fi incluse preţul şi tariful

unor bunuri sau servicii;

1 Prin publicitate înşelătoare se înţelege „orice publicitate care, în orice fel, inclusiv prin modul de prezentare, induce

sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este adresată sau care ia contact cu aceasta şi îi poate afecta

comportamentul economic, lezându-i interesul de consumator, sau care poate leza interes ele unui concurent.” 2 Pentru determinarea caracterului înşelator al publicităţii se vor lua în considerare toate caracteristicile acesteia şi, în

mod deosebit, elementele componente referitoare la:

a) caracteristicile bunurilor şi serviciilor, cum sunt: disponibilitatea, natura, modul de execuţie şi de ambalare,

compoziţia, metoda şi data fabricaţiei sau a aprovizionării, măsura în care acestea corespund scopului destinat,

destinaţia, cantitatea, parametrii tehnico-funcţionali, producătorul, originea geografică sau comercială ori rezultatele

testelor şi încercărilor asupra bunurilor sau serviciilor, precum şi rezultatele care se aşteaptă de la acestea;

b) preţul sau modul de calcul al preţului, precum şi condiţiile în care sunt distribuite produsele sau s unt prestate

serviciile;

c) condiţiile economice şi juridice de achiziţionare sau de prestare a serviciilor;

d) natura serviciilor ce urmează a fi asigurate după vânzarea produselor sau prestarea serviciilor;

e) natura, atribuţiile şi drepturile celui care îşi face publicitate, cum ar fi: identitatea, capitalul social, calificarea,

dreptul de proprietate industriala, premii şi distincţii primite;

f) omiterea unor informaţii esenţiale cu privire la identificarea şi caracterizarea bunurilor sau serviciilo r, cu scopul de a

induce în eroare persoanele cărora le sunt adresate.

97

d) se creează confuzie pe piaţă între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau între mărcile de comerţ,

denumirile comerciale sau alte semne distinctive, bunuri

sau servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele aparţinând unui concurent;

e) se discreditează sau se denigrează mărcile de comerţ,

denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi sau circumstanţe ale unui concurent;

f) nu se compară, în fiecare caz, produse cu aceeaşi

indicaţie, în cazul produselor care au indicaţie geografică; g) se profită în mod incorect de renumele unei mărci de

comerţ, de denumirea comercială sau de alte semne

distinctive ale unui concurent ori de indicaţia geografică a unui produs al unui concurent;

h) se prezintă bunuri sau servicii drept imitaţii sau

replici ale unor bunuri sau servicii purtând o marcă de comerţ sau o denumire comercială protejată;

i) se încalcă orice alte prevederi ale Legii concurenţei

nr. 21/19961. Legea privind publicitatea reglementează, în cadrul

capitolului III, publicitatea anumitor produse, ca tutun,

alcool, substanţe stupefiante şi psihotrope, arme, muniţii, produse pirotehnice.

Potrivit art. 10 şi art. 101 din Legea nr. 148/2000, este

interzisă publicitatea explicită pentru produsele din tutun şi băuturile alcoolice, în condiţiile în care este difuzată în

cadrul programelor de radiodifuziune şi televiziune; pe

prima şi pe ultima copertă sau pagină din materialele tipărite în presa scrisă ori pe biletele de călătorie pentru

transportul public.

1 Republicată (M. Of. nr. 742 din 16 august 2005).

98

De asemenea, se interzice publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru produsele din tutun în incinta unităţilor

de învăţământ şi a unităţilor de asistenţă medicală sau la o

distanţă mai mică de 200 metri de intrarea acestora, măsurată pe drum public; nu este permisă publicitatea

acestora în publicaţii destinate în principal minorilor şi nici

în sălile de spectacole înainte, în timpul şi după spectacolele destinate minorilor. produ

Publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru

produsele din tutun nu este permisă, potrivit art. 13 alin. (1) lit. a)-f) din legea privind publicitatea, dacă:

– se adresează minorilor;

– înfăţişează minori consumând aceste produse; – sugerează că băuturile alcoolice sau produsele din tutun

sunt dotate cu proprietăţi terapeutice sau că au un efect

stimulativ, sedativ ori că pot rezolva probleme personale; – dă o imagine negativă despre abstinenţă;

– evidenţiază conţinutul în alcool al băuturilor alcoolice, în

scopul stimulării consumului, sau face legătura între alcool şi conducerea unui vehicul;

– nu conţine inscripţii-avertisment, în limba română, pentru

produsele din tutun. Articolul 131 din lege reglementează publicitatea

băuturilor spirtoase,1 care este permisă numai în cazul celei

difuzate prin intermediul presei scrise, al radioului, precum şi prin intermediul televiziunii, iar difuzarea se realizează

1 În înţelesul Ordinului ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, al ministrului sănătăţii şi familiei şi al

preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 268/441/117/2003 pentru aprobarea Normelor

privind definirea, descrierea şi prezentarea băuturilor spirtoase (M. Of. nr. 573 din 11 august 2003), modificat prin O.G.

nr. 847/1532/357 din 15 noiembrie 2004 (M. Of. nr. 68 din 20 ianuarie 2005), prin „băutură spirtoasă” se înţelege

lichidul alcoolic destinat consumului uman, având proprietăţi organoleptice particulare şi o concentraţie alcoolică de

minimum 15% vol. la 20°C, cu excepţia lichiorului pe bază de ou, denumit avocat, advocat sau advokat, a cărui

concentraţie alcoolică este de minimum 14% vol.

99

sub directa coordonare a Consiliului Naţional al Audiovizualului.1

Legea privind publicitatea interzice, prin art. 14,

publicitatea substanţelor stupefiante şi psihotrope, respectiv drogurile, care în accepţiunea Legii nr. 143/2000 privind

combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri2, se

împart în droguri de risc3 şi droguri de mare risc4. De asemenea, potrivit art. 17 din lege, este posibilă publicitatea

doar pentru produsele medicamentoase care se eliberează

fără prescripţie medicală, pentru care materialele publicitare sunt aprobate de Agenţia Naţională a Medicamentului.

Articolul 15 din lege interzice publicitatea armelor5,

muniţiilor, explozivilor, metodelor şi mijloacelor pirotehnice, dacă se desfăşoară în alte locuri decât cele de

comercializare, excepţie făcând armele de vânătoare,

sportive şi cele de panoplie.6 În vederea protejării minorilor de orice act dăunător

sau prin care s-ar profita de inocenţa şi credulitatea lor,

legea interzice (art. 16) publicitatea produselor şi serviciilor destinate lor, în condiţiile în care conţin elemente

1 Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 254/2004 privind publicitatea, sponsorizarea şi teleshoppingul, (M.

Of. nr. 668 din 26 iulie 2004). 2 Legea nr. 143/2000 (M. Of. nr. 362 din 3 august 2000), ultima modificare fiind prin O.U.G. nr. 121/2006 privind

regimul juridic al precursorilor de droguri (M. Of. nr. 1039 din 28 decembrie 2006), aprobată cu modificări prin Legea

nr. 186/2007 (M. Of. nr. 425 din 26 iunie 2007). 3 Drogurile de risc sunt prevăzute în tabelul III al anexei Legii nr. 143/2000, tabel care vizează drogurile psihotrope,

care au întrebuinţări medicale, dintre care cele mai cunoscute sunt: barbitalul, diazepamul, meprobamatul, nitrazepamul,

oxazepamul. 4 Printre cele mai cunoscute droguri de mare risc, stipulate în tabelele I-II din anexa Legii nr. 143/2000 menţionăm cu

titlu exemplificativ: heroina, L.S.D., metadona, mescalina, psilocibina, amfetamina, codeina, cocaina, frunze le de coca,

morfina şi sărurile sale, petidina etc. 5 Prin „armă” în înţelesul Legii nr. 29/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor (M. Of. nr. 583 din 30 iunie 2004),

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 235/2007 (M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007) se înţelege „…orice obiect sau

dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau

luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare…”. De lege ferenda este

imperios necesară şi interzicerea publicităţii armelor albe, reglementate recent prin Legea nr. 235/2007, ca fiind

„…obiecte sau dispozitive ce pot pune în pericol sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor prin lovire, tăiere,

împungere, cum ar fi: baionete, săbii, spade, florete, pumnale, cuţite, sişuri, boxuri, castete, arbalete, arcuri, bate,

măciuci şi bastoane telescopice.” 6 Regimul lor juridic este asigurat de Legea nr. 29/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor (M. Of. nr. 583 din 30

iunie 2004), modificată prin Legea nr. 235/2007 (M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007).

100

dăunătoare din punct de vedere fizic, moral, intelectual sau psihic, dacă încurajează în mod indirect copiii să cumpere

produse sau servicii, profitând de lipsa de experienţă sau de

credulitatea lor; dacă afectează relaţiile speciale care există între minori, pe de o parte, şi părinţi sau cadre didactice, pe

de altă parte; sau dacă prezintă, în mod nejustificat, minori

în situaţii periculoase. Comerciantul care îşi face publicitate are sarcina de a

proba exactitatea afirmaţiilor sale.

3.2. Publicitate neloială comparativă Legea nr. 148/2000 stabileşte că sunt contravenţii

faptele de publicitate comparativă prin care:

– comparaţia este înşelătoare, potrivit prevederilor art. 4 lit. b) şi ale art. 7;

– se compară bunuri sau servicii având scopuri sau

destinaţii diferite; – nu se compară, în mod obiectiv, una sau mai multe

caracteristici esenţiale, relevante, verificabile şi

reprezentative – între care poate fi inclus şi preţul – ale unor bunuri sau servicii;

– se creează confuzie pe piaţă între cel care îşi face

publicitate şi un concurent sau între mărcile de comerţ, denumirile comerciale sau alte semne distinctive, bunuri

sau servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele

aparţinând unui concurent; – se discreditează sau se denigrează mărcile de comerţ,

denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri,

servicii, activităţi sau circumstanţe ale unui concurent; – nu se compară, în fiecare caz, produse cu aceeaşi

indicaţie, în cazul produselor care au indicaţie geografică;

– se profită în mod incorect de renumele unei mărci de comerţ, de denumirea comercială sau de alte semne

101

distinctive ale unui concurent ori de indicaţia geografică a unui produs al unui concurent;

– se prezintă bunuri sau servicii drept imitaţii sau replici

ale unor bunuri sau servicii purtând o marcă de comerţ sau o denumire comercială protejată;

– ori, se încalcă orice alte prevederi ale Legii concurenţei.

Contravenţiile se constată şi se sancţionează la sesizarea persoanelor prejudiciate ori a asociaţiilor de

consumatori sau din oficiu, de către reprezentanţii

împuterniciţi ai Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor,1 reprezentanţii împuterniciţi ai administraţiei publice locale2;

reprezentanţii împuterniciţi ai Consiliului Concurenţei,3

reprezentanţii împuterniciţi ai Ministerului Sănătăţii4; reprezentanţii împuterniciţi ai Consiliului Naţional al

Audiovizualului.5

Sancţiunea principală este amenda contravenţională cuprinsă între mai multe limite, în funcţie de gravitatea

faptei. Exemplificăm categoria de contravenţii incriminată

de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) pentru care sancţiunea amenzii este cuprinsă între minimul 500 lei, respectiv 1500

lei şi maximul 1500 lei, respectiv 4000 lei.

Pe lângă această sancţiune de bază împuterniciţii ce întocmesc procesul-verbal de contravenţie pot dispune:

– interzicerea publicităţii dacă urmează să fie difuzată;

– încetarea publicităţii până la data corectării ei;

1 În cazul încălcării prevederilor art. 6 lit. a), h) şi j), ale art. 8 lit. a), b) şi c), ale art. 9, ale art. 10 lit. b) şi a le art. 13 lit.

a) şi b) din Legea publicităţii. 2 Pentru încălcarea prevederilor art. 6 lit. c), d), e), f), g) şi i), ale art. 10 lit. c), ale art. 11, ale art. 13 lit. f) şi ale art. 15

din aceeaşi lege. 3 Pentru încălcarea prevederilor art. 8 lit. d), e), f), g), h) şi i) din acceaşi lege.

4 Pentru încălcarea prevederilor art. 13 lit. c), d), e) şi f) şi ale art. 14, 16 şi 17 din aceeaşi lege.

5 Pentru încălcarea prevederilor art. 6 şi 8, în cazul publicităţii difuzate în cadrul programelor audiovizuale, şi ale art. 10

lit. a) din acceaşi lege.

102

– publicarea pe cheltuiala contravenientului a unuia sau mai multor anunţuri rectificative, cu fixarea conţinutului şi a

modului de difuzare.

3.3. Publicitate parazitară a) Un alt mod de publicitate neonestă este ,,retaşarea

parazitară”. Aceasta constă în prezentarea activităţii

comerciale de producţie sau vânzare de bunuri şi servicii prin raportare la reclamă ,,sau realizările”1 altui comerciant,

în scopul de a profita de renumele acestuia. Publicitatea

parazitară se poate realiza în moduri multiple. De esenţa ei este prezentarea produselor sau activităţii proprii ca fiind

superioare celor ale unui concurent cunoscut.

Acest procedeu se apropie foarte mult de publicitatea comparativă. În practica agenţilor comerciali sunt

cunoscute formele de publicitate parazitară prin raportarea

la calitatea mărfurilor sau serviciilor unui concurent foarte cunoscut, prin prezentarea unui element de identificare al

produsului acestuia, cu sublinierea însuşirilor deosebite pe

care le are, după care este descris propriul produs, cu adăugirea că s-a realizat, după reţetă, în sistem ori este o

copie, gen, tip etc., sugerând echivalenţa între produsul

cunoscut şi cel prezentat. Din modul de realizare a publicităţii parazitare rezultă

că esenţa sa constă în folosirea renumelui altui comerciant

concurent pentru lansarea produsului propriu şi câştigarea clientelei.

Suntem de părere că, în măsura în care produsul sau

serviciul de referinţă nu se află pe piaţa relevantă a celui care realizează reclama publicitară şi nu se încalcă alte

dispoziţii legale, referitoare la publicitate şi concurenţă

1 Y. Eminescu, op. cit., p. 61.

103

onestă în general, precum şi la mărcile de fabricaţie, aceasta este de tolerat. Exemplificăm cu reclama făcută, nu de

multă vreme, în cursul reclamelor televizate, pentru

ciocolata ,,Poiana”, care era prezentată ca preparată după o cunoscută reţetă elveţiană, pe baza căreia se produce o

ciocolată cu calităţi superioare.

Dacă produsul de comparaţie se află pe piaţa relevantă, considerăm publicitatea parazitară neonestă, deoarece se

exploatează renumele unui concurent.

Un alt mod de realizare a publicităţii parazitare este referirea la destinaţia produselor sau serviciilor.

Se exemplifică publicitatea realizată de fabricanţii

accesoriilor sau pieselor de schimb, care, pentru a-şi vinde marfa, trebuie să indice produsele cărora le este destinată,

individualizând-o cu marca sau numele comercial al

întreprinderii de origine. Publicitatea parazitară, prin indicarea destinaţiei

mărfurilor sau serviciilor, este neloială, în măsura în care

prezintă, neadevărat, originea accesoriilor, pieselor de schimb etc., ca fiind a fabricantului produsului căreia îi sunt

destinate. Acelaşi caracter îl are dacă se referă la piese,

subansamble, procedee, protejate prin brevete. b) Un ultim mod de publicitate parazitară pe care îl

prezentăm utilizează referinţa privitoare la relaţiile ce

există între comercianţii concurenţi . Astfel, produsele sau serviciile sunt prezentate ca realizate de specialişti, care s-

au format ori au activat la întreprinderea concurentă

cunoscută, în scopul de a le considera având aceleaşi calităţi, proprietăţi etc. Este şi cazul foştilor asociaţi care

desprinzându-se din întreprinderea care a lansat produsul,

ulterior activează la un alt agent comercial, făcând uz de

104

priceperea, specializarea, performanţele etc. dobândite anterior, deja cunoscute.

Opinia dominantă afirmă că această publicitate este

neleală. Chiar reală relaţia anterioară cu întreprindere concurentă, afirmarea acesteia este considerat un fapt

nerelevant şi cu caracter neloial, deoarece tinde să sugereze

că sunt cunoscute metodele, procedeele de fabricaţie, secretele etc., producătorului concurent.

3.4. Publicitatea superlativă Un alt mod de publicitate considerat neloial este cel

realizat prin reclama superlativă. Aceasta prezintă

produsele sau serviciile proprii ca fiind unice, cele mai

ieftine, cele mai atrăgătoare din punct de vedere calitativ etc.

Întrucât, de regulă, produsele şi serviciile prezentate ca

tot ce există mai bun sau mai ieftin, sunt substituibile cu altele identice sau asemănătoare aflate pe piaţa relevantă,

modul superlativ de lăudare a propriilor mărfuri şi servicii

este considerat ilicit, deoarece tinde la crearea unei poziţii privilegiate a comerciantului ce realizează reclama.

Tot o practică neloială este considerată reclama prin

care comerciantul îşi atribuie o poziţie unică de producător, prestator de servicii sau vânzător, în situaţia în care faptul

nu este real.

Deşi, de esenţa reclamei superlative este lipsa elementelor de identificare a mărfurilor, serviciilor sau

producătorilor concurenţi, dacă sfera acestora este restrânsă

şi astfel pot fi uşor concretizaţi de clienţi, reclama devine comparativă şi sunt aplicabile regulile ce o guvernează pe

aceasta.

3.5. Confuzia

105

a) Doctrina consideră confuzia cea mai răspândită formă de concurenţă neloială. În funcţie de mijloacele prin

care se realizează, o clasifică într-o primă formă ce creează

în imaginea consumatorului credinţa că întreprinderea, produsul sau serviciul este al concurentului celui care le

utilizează, precum şi într-o a doua formă care sugerează o

legătură între oferta comerciantului şi a rivalului său. Confuzia se poate referi la:

– numele sau denumirea întreprinderilor;

– semnele distinctive ale produselor; – aspectul exterior al întreprinderilor;

– publicitatea concurenţilor;

– „retaşarea” indiscretă la o firmă concurentă; – substituirea mărfurilor1.

b) În privinţa confuziei create prin folosirea semnelor

distinctive identice sau asemănătoare (mărci, denumire sau nume comerciale, embleme, ambalaje) are deosebită

importanţă întinderea teritorială în care semnul distinctiv

este protejat. Protecţia se poate întinde pe o suprafaţă zonală limitată pe teritoriul unui stat, pe întregul cuprins al

statului sau pe teritoriul mai multor state. În cel din urmă

caz este vorba de asigurarea protecţiei internaţionale a mărcilor sau de mărcile notorii.

Faptele pe care legea le consideră acte de concurenţă

neloială sunt cele care urmăresc crearea unei confuzii, tinzând să inducă în viziunea consumatorului ideea că

întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la

concurent sau există legături strânse între oferte. De aceea, reclama comparativă, implicând elemente de neloialitate în

1 Y. Eminescu, op. cit., p. 44 şi urm.

106

scopul obţinerii unor avantaje de piaţă, este ilicită, când comparaţia este inexactă şi neobiectivă.1

Bunăoară, într-o cauză de speţă, întreprinderea S.C., în

calitate de reclamantă, a chemat în judecată pe pârâta – societatea YS, solicitând încetarea şi interzicerea faptelor

care constituie concurenţă neloială, publicarea hotărârii

privind constatarea unor fapte de concurenţă neloială timp de o săptămână în trei ziare de mare tiraj.

Tribunalul Bucureşti2 a respins acţiunea, considerând

că scrisoarea semnată de directorul de proiect al pârâtei face câteva comparaţii faţă de activitatea reclamantei, care, fără

a fi denigratoare, cuprind informaţii obiective şi precise în

legătură cu scopul organizării „România Internaţional Travel Show.”

Publicarea unor articole de presă nu a fost considerată

o practică neloială câtă vreme afirmaţiile proveneau de la persoane care au participat la manifestarea expoziţională

reflectate în mass-media.

Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat, reţinând că instanţa a stabilit

inexistenţa afirmaţiilor peiorative, că lipseşte favorizarea

intereselor agentului economic agresiv, iar simpla efectuare a comparaţiilor între servicii este insuficientă pentru

caracterizarea acţiunii ca denigratoare.

Reclamanta a declarat recurs, susţinând că instanţele au interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi g) din

Legea nr. 11/1999 şi nu au avut în vedere Convenţia de la

Paris, privind protecţia proprietăţii industriale. Recursul a fost considerat ca nefundat, deoarece

scrisoarea, ce face obiectul analizei activităţii de concurenţă 1 I.C.C.J, secţia comercială, decizia nr. 2412 din 18 aprilie 2003, publicată pe www.scj.ro.

2 Secţia de contencios administrativ, sentinţa civilă nr. 2739 din 6 aprilie 2001, publicată pe www.scj.ro.

107

neloială, prezintă câteva aspecte referitoare la două evenimente expoziţionale RITS şi TNT, afirmând

comparativ că unul este un târg independent care

beneficiază de prezentare internaţională şi are tarife pentru expoziţii române mai mici, iar celălalt este un târg mixt, cu

tarife preferenţiale pentru membrii asociaţiei. Acesta

susţine, în final, că vine în sprijinul clientului pentru luarea unei decizii de a participa la unul din cele două târguri.

Concurenţa se defineşte ca ansamblu de reguli care

cârmuiesc competiţia întreprinderilor pentru câştigarea sau conservarea clientelei, în condiţii oneste, cu reprimarea

modalităţilor abuzive.

Libertatea de a participa la schimburile economice constituie un drept recunoscut de lege, care nu poate fi

discreţionar şi impune satisfacerea unor condiţii economice,

legale, morale, compatibile schimburilor de mărfuri şi servicii.

De aceea riscul întreprinzătorului inactiv sau

insuficient dotat de a pierde clientela, când concurenţa a decurs potrivit normelor bunei-credinţe şi a uzanţelor

cinstite, există fără a atrage caracterul ilicit al concurenţei

ce se face în funcţie de un ansamblu de elemente, care cuprind conţinutul actului, mijloacele folosite, influenţa

asupra vieţii economice.

Faptele pe care legea le consideră acte de concurenţă neloială sunt cele care urmăresc crearea unei confuzii,

mijloacele folosite tinzând să producă în viziunea

consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la concurent sau există legături strânse

între oferte.

Riscul de confuzie apare astfel ca eroare asupra identităţii întreprinderii produselor sau serviciilor.

108

Dacă, în principiu, reclama comparativă, chiar dacă nu este denigratoare, implică elemente de neloialitate,

jurisprudenţa a exceptat comparaţia necesară, care pune în

discuţie avantajele ofertei personale, dându-i o valoare publicitară. Ilicită este numai comparaţia inexactă şi

neobiectivă care încearcă obţinerea unor avantaje inexacte

şi neobiective sau încearcă fraudulos obţinerea unor avantaje de piaţă.

Caracterizând scrisoarea din septembrie 2000 ca un act

de comparaţie necesară, fără a fi îndreptat împotriva bunului renume al concurentului, pentru a-i prejudicia

reputaţia, instanţele au pronunţat soluţii legale şi temeinice,

iar în baza art. 312 C. proc.civ., Curtea a respins, ca nefondat, recursul.

Riscul de confuzie cu privire la semnele distinctive nu

se confundă cu cel privitor la originea produselor. În cazul semnelor distinctive, clienţii sunt în eroare,

deoarece nu pot sesiza diferenţa dintre acestea şi confundă

producătorii mărfurilor sau serviciilor. c) Confuzia referitoare la originea produselor şi

serviciilor se realizează prin imitarea acestora de către

concurenţi într-un mod atât de reuşit, încât nu se pot deosebi de cele originale ale concurentului iniţial.

Elementele de confuzie sunt diverse: vizuale, sonore,

intelectuale. Riscul de confuzie creat prin acestea se apreciază prin

,,raportare la consumatorul mijlociu, neiniţiat”, care

beneficiază de o instrucţie şi educaţie obişnuite, are o percepţie şi atenţie medie.

Pentru determinarea riscului de confuzie se compară

elementele componente ale semnelor distinctive, care sunt asemănătoare, apte să creeze eroarea urmărită şi să inducă o

109

imagine de ansamblu, neavând importanţă aspectele ce le deosebesc.

Pentru existenţa riscului de confuzie este necesar ca o

parte însemnată a clientelei să poată fi victimă a confuziei, nefiind obligatoriu ca aceasta să se şi producă în concret.

De pildă, se are în vedere clientela care în mod normal este

interesată de produsele şi serviciile respective, şi anume consumatorii în general, pentru mărfurile de larg consum, şi

clienţii avizaţi, pentru produsele specializate, căutate numai

de anumite segmente ale clientelei. Riscul de confuzie este denumit risc de depreciere în

cazul mărcilor şi semnelor „notorii”. Protecţia acestora se

întinde dincolo de specialitatea produselor şi serviciilor, în scopul de a ocroti poziţii comerciale obţinute cu mari

eforturi şi de a împiedica depersonalizarea semnului

notoriu. În privinţa riscului de confuzie a mărcilor sau altor

semne distinctive este important să insistăm asupra

dreptului exclusiv de folosire. Acesta se dobândeşte de către cel care l-a utilizat prima dată, l-a înregistrat în scopul

protejării sau a dobândit notorietate prin folosirea sa.

Aprecierea globală a riscului de confuzie, în privinţa similitudinii vizuale, fonetice sau conceptuale dintre

semnele în conflict, trebuie să se întemeieze pe impresia de

ansamblu produsă de acestea, ţinând seama în special de elementele lor distinctive şi dominante.1

Dacă în cauză este o marcă ce a fost înregistrată,

confuzia creată cu o altă marcă este înlăturată prin acţiunea în contrafacere, specifică, ce excede dreptului concurenţei.

1 A se vedea hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din 14 octombrie 2003, Phillips-Van Heusen/OAPI − Pash

Textilvertrieb und Einzelhandel (BASS), T-292/01, Rec., p. II-4335, pct. 47.

110

În măsura în care nu există o astfel de protecţie, singurele mijloace de apărare ale comerciantului vătămat,

rămân cele din dreptul concurenţei.1

Avantajele acestui mod de apărare constă în aceea că se aplică regulile răspunderii delictuale sau cvasidelictuale, că

nu este necesar să se fi produs un prejudiciu şi că este

suficient să se dovedească existenţa actului de concurenţă neloială, prin utilizarea mărcii de renume, în scopul

promovării propriului produs.

3.6. Protecţia numelui comercial şi a emblemei de riscul confuziei este analizată din aceleaşi perspective.

Aceasta se bucură de o arie geografică în care sunt

cunoscute, datorită activităţii comerciale, atât firma, cât şi emblema. Dacă agentul comercial a creat sucursale, filiale

etc., prin care oferă aceleaşi mărfuri şi servicii, protecţia

teritorială le cuprinde şi pe acestea. Cea mai cauzatoare de confuzie, în domeniul numelui

comercial, este omonimia, respectiv situaţia în care fondul

de comerţ poartă numele proprietarului său. Acest procedeu este în general admis. Pentru a se evita riscul de confuzie cu

un agent comercial omonim, se apelează, de regulă, la

adăugarea unor cuvinte care să înlăture în mod cert riscul. De regulă, nu sunt acceptate prenumele şi pseudonimul

proprietarului.

Protecţia numelor şi a emblemelor comerciale este mai puternică în cazul celor cu renume deosebit şi depăşeşte

domeniul în care se desfăşoară activitatea titularului, deci

aria specializării, considerându-se că utilizarea unui nume

1 A se vedea hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă, Camera I, din 20 noiembrie 2007, publicată pe s ite-ul

eur.lex.europa.eu. În cauză s-a considerat că există un risc de confuzie pentru două mărci comunitare de vin – respectiv

Casteluum şi Castelluca.

111

devenit celebru, într-un alt domeniu, îl „vulgarizează” şi-i slăbeşte forţa de atracţie.

Omonimia este adesea utilizată în periodice. Riscul de

confuzie este considerat înlăturat dacă se recurge la o prezentare de ansamblu diferită prin format, culoare,

caractere etc.

3.7. Infracţiunea de confuzie Confuzia realizată prin întrebuinţarea unei firme,

invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model

industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu

cele folosite legitim de alt comerciant este încriminată în

dreptul nostru ca infracţiune.1 Prin această reglementare se protejează relaţiile sociale

care ocrotesc normala desfăşurare a activităţilor economice

şi comerciale şi, în special, dreptul comercianţilor la o concurenţă loială, a titularilor titlurilor de protecţie pentru

mărci, embleme, invenţii etc. şi drepturile lor, precum şi

interesele consumatorilor legate de autenticitatea mărfurilor şi produselor de pe piaţa relevantă.

Fiecare act de vătămare a raporturilor juridice la care se

referă textul enunţat constituie, totodată, şi un fapt de concurenţă neleală.

Răspunderea penală este atrasă numai în cazul

întrunirii cumulative a unor condiţii ce rezultă din articolul incriminator.

În primul rând, autorul faptei, subiectul activ al

infracţiunii, trebuie să aibă calitate de comerciant. Dacă este un comerciant persoană fizică, el trebuie să fie

înregistrat potrivit legii. Dacă fapta este săvârşită de un

1 Art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, pentru combaterea concurenţei neloiale, astfel cum a fost modificat prin Legea

nr.298 din 7 iunie 2001, publicat în M. Of. nr.313 din 12 iunie 2001

112

comerciant persoană juridică, răspunderea revine prepusului, altui salariat sau asociatului, autor al faptelor

materiale enumerate.

O altă condiţie indispensabilă acţiunii subiectului este intenţia directă sau indirectă de a produce, în rândul

clientelei, confuzia cu agentul rival. Disimularea propriei

firme, embleme etc. trebuie să fie credibilă şi, astfel, să se creeze aparenţa că activitatea comercială se desfăşoară sub

însemnele comerciantului vătămat.

Prin această conduită comerciantul încalcă, în cel mai grav mod, obligaţia desfăşurării activităţii sale cu bună-

credinţă şi conform uzanţelor cinstite.

Aceasta este cea de a treia condiţie, înţeleasă în sensul că felul de utilizare al firmei, emblemei etc., trebuie să fie

apt să producă în gândirea clientelei o confuzie între

comerciantul neonest şi rivalul său. Este posibilă folosirea unei firme, embleme etc. identice sau asemănătoare. În

acest din urmă caz, asemănarea poate fi numai de

ansamblu, dar în mod obligatoriu în legătură cu acelaşi produs sau serviciu de pe piaţa relevantă. Ea se raportează

la o percepţie medie, a unor consumatori obişnuiţi.

O altă condiţie se referă la latura obiectivă a infracţiunii, care se realizează numai în modalităţile

specifice enumerate, şi anume întrebuinţarea unei firme,

embleme, a unor desemnări speciale sau a unor ambalaje ce sunt utilizate de un alt comerciant.

Desigur că dreptul acestuia din urmă asupra firmei şi

emblemei trebuie să se bucure de ocrotire legală, adică să fie înregistrate la Oficiul registrului comerţului. Cum s-a

arătat deja, acestei instituţii îi revine sarcina de a

preîntâmpina confuzia cu alte firme şi embleme înregistrate.

113

Aceleaşi reguli guvernează şi înscrierea mărcilor de fabrică, de comerţ şi a semnelor distinctive1.

Ambalajele nu se bucură de o protecţie legală specială.

Dacă acestea reproduc firma, emblema, semnul distinctiv, se recurge la apărarea corespunzătoare, specifică. În cazul

în care ambalajele nu reproduc însemnele respective,

aprecierea confuziei are loc de la caz la caz, pe baza criteriilor obiective de asemănare, furnizate de ambalajele

utilizate de comerciantul neonest cu cele folosite de rivalul

său.

3.8. Falsele indicaţii În marea categorie a faptelor de concurenţă neloială ce

tind la crearea confuziei în rândul clientelei asupra produselor şi mărfurilor, se disting, datorită frecvenţei şi

periculozităţii, falsele indicaţii. Acestea au obiect

denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă ale bunurilor.

Prin denumiri de origine înţelegem întrebuinţarea unor

elemente de orientare geografică proprii, ce o au numai anumite bunuri, pentru determinarea obiectivă a calităţii

deosebite, în sensul unei garanţii de originalitate şi calitate.

Determinarea geografică poate fi expresia unor însuşiri naturale ale produselor dintr-o anumită zonă, ca urmare a

calităţii deosebite pe care o are solul, apa, climatul, materia

primă etc. La baza sa poate sta şi o anumită metodă tradiţională

de preparare, o îndemânare artizanală deosebită,

imprimarea unor caracteristici speciale etc. Însuşirile produselor cu denumire de origine sunt în

mod obiectiv distincte de cele ale unora similare, dar

1 Y. Eminescu, op. cit., p. 111.

114

aceasta nu împiedică cererea lor şi datorită unor manifestări afective ori sentimentale ale clientelei.

Importanţa denumirii de origine a produselor impune o

protecţie specială a producătorilor din zona geografică de provenienţă, în scopul împiedicării altor producători din

alte locuri să facă aceeaşi referire. În măsura în care

denumirea de origine este utilizată de alţi producători decât cei „autentici” se creează pericolul inducerii în eroare a

clientelei şi a creării confuziei cu produsele vizate de

comerciantul neonest. Indicaţiile de provenienţă sunt lămuriri sau indicii

asupra locului unde sunt fabricate mărfurile. Înţelesul lor

este mai restrâns, afirmându-se că ,,orice denumire de origine implică o referinţă la provenienţa geografică a

produsului, dar nu orice indicaţie de provenienţă, este o

denumire de origine”. Într-adevăr, indicaţiile de provenienţă nu

particularizează specificul, caracteristicile bunurilor ce le

fac inconfundabile cu altele de acelaşi fel, fiind însă un mod important de informare a clientelei.

Ca urmare, atât denumirile de origine, cât şi indicaţiile

de provenienţă trebuie folosite în mod corect, orice utilizare a lor în scopul inducerii în eroare a clientelei fiind un fapt

concurenţial neloial.

Atât denumirile de origine, cât şi indicaţiile geografice se pot realiza direct prin menţiunea explicită a localităţii,

zonei geografice etc., cât şi indirect prin reproducerea unor

simboluri, peisaje etc. Denumirile de origine sunt protejate de dreptul

concurenţei comerciale numai în măsura în care nu fac

obiectul unor drepturi privative, exclusive, ceea ce este exclus în cazul indicaţiilor de provenienţă.

115

Legislaţia a tot mai multe state prevede obligativitatea indicaţiilor de provenienţă, ca o măsură de protejare a

clientelei, aceasta fiind prevenită care dintre produse sunt

naţionale şi care sunt de import, în timp ce denumirile de origine sunt facultative.

De asemenea, este, în general, interzisă utilizarea unei

denumiri geografice de origine pe produse realizate în alt spaţiu geografic, chiar dacă este utilizată şi o menţiune care

precizează că produsul este numai „tip”, „gen”, „fel”.

Cele mai multe reglementări având ca obiect ocrotirea denumirii de origine, atât pe plan internaţional, cât şi intern,

le găsim în sfera produselor alimentare şi băuturilor

(brânzeturilor, ciocolată etc.) Protecţia legală este limitată, de regulă, la localităţi sau

zone cu întindere rezonabilă, fiind exclusă la ţări sau zone

extinse. De acest mod de ocrotire se bucură numai produsele

,,consacrate”, care posedă calităţi, însuşiri sau trăsături

exclusive, esenţiale pentru zona geografică menţionată. Prin urmare, nu toate mărfurile realizate în acelaşi loc

pot beneficia de protecţia denumirii de origine. Protecţia se

extinde şi la cuvinte asemănătoare cu cele de origine geografică, dacă sunt de natură a crea confuzie în rândul

clientelei.

3.9. Menţiuni false Articolul 5 alin. (1) lit. g) din Legea privind

combaterea concurenţei neloiale defineşte ca infracţiune de

concurenţă neloială, producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea

unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind

brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite

116

integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel

vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele

asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului,

în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe

beneficiari. Prin menţiuni false asupra originii mărfurilor se

înţelege orice indicaţie de natură a face să se creadă că

mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat.

Nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii

mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi indică în comerţ numai natura lui, afară de cazul

când denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea

face să se creadă că are acea origine. Din modul de reglementare reprodus rezultă că

legiuitorul nostru ocroteşte atât denumirile de origine

geografică pe care le determină în concret, în sensul de localitate sau anumit teritoriu, cât şi indicaţiile de

provenienţă la care se referă prin sintagma „mărfurile

produse.... într-un anumit stat”. Aceasta reprezintă transpunerea în dreptul intern a

reglementărilor din domeniul internaţional consacrate prin

Convenţia Uniunii de la Paris, modificată prin Aranjamentul de a Stokholm din 1967.

Sub aspectul relaţiilor sociale ocrotite de menţionatul

text, al subiectului activ şi pasiv al infracţiunii, cât şi al necesităţii săvârşirii faptei cu intenţie, trimitem la

consideraţiile anterior expuse.

3.10. Denigrarea. Concurenţa neloială realizată prin confuzia cu semnele distinctive ale rivalului de pe piaţa

117

relevantă reprezintă actul concurenţial ce urmăreşte atragerea clientelei, prin utilizarea, fără drept, a unor referiri

la întreprinderea concurentă, cu efect de discreditare a

concurentului rival. Propunem definiţia denigrării oferită în literatura

noastră de specialitate, în sensul că este actul concurenţial

neloial, care constă în comunicarea sau răspândirea de afirmaţii depreciative sau comparative, formate de autor, în

detrimentul unui competitor de pe piaţă, în scopul de a-i

ştirbi reputaţia sau de a-i discredita întreprinderea ori produsele.1 Legislaţia franceză precizează că denigrarea

reprezintă totalitatea acţiunilor care au ca scop deprecierea

sau discreditarea industriei, comerţului sau produselor unui concurent; denigrarea poate rezulta şi dintr-o simplă

comparare sau chiar dintr-o simplă aluzie.2

Definiţia relevă, în mod clar, că obiect al denigrării poate fi persoana concurentului, întreprinderea sa, precum

şi produsele şi serviciile sale.

Denigrarea, ca activitate neloială, se poate realiza prin mijloace directe, cât şi indirecte şi prin acţiuni de gravitate

diferită.

Pentru a cădea sub incidenţa dreptului concurenţei, subiectul activ trebuie să aibă calitate de comerciant.

Aceeaşi condiţie trebuie îndeplinită şi de subiectul

pasiv. Acesta nu numai că trebuie să fie un comerciant, dar este necesar să desfăşoare o activitate concurentă autorului

denigrării, pe aceeaşi piaţă relevantă.

Denigrarea se poate realiza într-o multitudine de forme. Oricare ar fi aceasta, este necesar să favorizeze

1 O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei. Concurenţa neloială pe piaţa internă şi in ternaţională, Ed. Lumina Lex Bucureşti

1996, p. 16. 2 P. Greffe, F. Greffe, op. cit., p. 208.

118

întreprinderea autorului şi să implice o depreciere a celei rivale.

Nu este relevant că afirmaţiile defăimătoare sunt

adevărate. Actul este neloial prin însuşi raportul făcut între produsele, serviciile sau întreprinderea celui din urmă.

Sub acest aspect, critica, chiar defăimătoare, făcută de

o persoană neangajată în concurenţa comercială, nu este faptă ilicită prin ea însăşi.

Cele mai obişnuite moduri de denigrare concurenţială

se adresează publicului prin afirmaţii verbale, anunţuri, imagini, prospecte, presă scrisă sau audio-vizuală.

În mod necesar, concurentul defăimat este indicat fie

prin elementele sale de identificare, fie cu referire la produsele sale sau sunt utilizate elementele indirecte care

permit recunoaşterea sa fără dificultate.

Dacă, analizând defăimarea, nu se poate stabili întreprinderea rivală, fapta nu creează un raport juridic de

dreptul concurenţei.

Afirmaţia denigratoare trebuie să fie de natură a leza semnele, reputaţia, funcţionarea sau alte valori personale ori

patrimoniale ale agentului comercial vătămat.

Poate consta în expresii referitoare la preţ, sugerând că este cel mai mic, la faptul că produsele rivalului sunt

contrafăcute, că întreprinderea concurentă este falimentară,

că dotarea cu instalaţii şi echipamente este inferioară, perimată, că produsele şi serviciile sunt de calităţi

necorespunzătoare, demodate, imitaţii nereuşite, nefiabile

etc.

3.11. Contravenţia de denigrare Legea pentru combaterea concurenţei neloiale defineşte

denigrarea ca fiind comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii

119

mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze

bunului mers al întreprinderii concurente.1

Comunicarea făcută confidenţial este act de concurenţă neloială numai dacă autorul comunicării ştie că faptele nu

corespund adevărului.

Rezultă cu claritate că denigrarea poate fi săvârşită atât prin acte publice, cât şi confidenţiale. Pentru ca

transmiterea informaţiei confidenţiale să aibă caracter

neleal, este necesar ca autorul acesteia să aibă cunoştinţă că aceasta nu este adevărată.

Subliniem cerinţa legală ca afirmaţiile, publice ori

confidenţiale, să fie apte să prejudicieze activitatea întreprinderii vizate, nefiind însă necesar ca rezultatul

negativ să se producă.

Apreciem necesar să precizăm că nu este considerată faptă de concurenţă neloială critica obiectivă adusă unui

comerciant sau produselor şi serviciilor sale, care nu are ca

scop captarea clientelei sale, sau publicarea rezultatelor unor studii asupra produselor, serviciilor, consumului,

evoluţiei preţurilor etc., făcută fără scop concurenţial.

De asemenea, nu este considerată neleală nici afirmaţia superiorităţii propriei producţii comparativ cu produsele de

gen, determinată prin expresii generale, care nu fac posibilă

identificarea unui anumit produs sau pe fabricantul său.

3.12. Dezorganizarea sau destabilizarea întreprinderii rivale se poate realiza prin multiple

modalităţi, mai mult sau mai puţin agresive, dintre care amintim: spionajul, coruperea personalului, deturnarea

clientelei şi boicotul.2

1 Art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991.

2 O. Căpăţînă, Concurenţa neloială pe piaţa internă şi internaţională, p. 17-18.

120

3.13. Spionajul este o formă de concurenţă neloială sancţionată în toate statele cu economie de piaţă, datorită

gravităţii sale. Constă în aflarea de către subiectul activ al

faptei a secretelor de fabrică şi de comerţ ale rivalului său şi utilizarea lor în folosul său, în scopul câştigării clientelei

acestuia.

Adesea, obţinerea secretelor prin spionajul de fabrică este urmat de imitarea produselor şi serviciilor

concurentului comercial.

Prin oferirea produselor şi serviciilor care imită într-un mod reuşit modelul agentului comercial rival, la un preţ mai

scăzut, pericolul de inducere în eroare a clientelei şi de

captare a acesteia este real şi iminent. Ca urmare, dreptul concurenţei comerciale, alături de

dreptul civil şi penal, este dator să apere secretele de fabrică

şi de comerţ, prin răspunderea proprie instituită. Secretele de fabrică şi de comerţ sunt considerate

„valori” nepatrimoniale şi, cu toată covârşitoarea lor

importanţă pentru bunul mers al întreprinderii, nu sunt ocrotite prin norme speciale, ca şi invenţiile, inovaţiile,

drepturile de autor.

Pentru secretul de fabrică se recunoaşte, pe lângă un conţinut intelectual, şi unul material, reprezentat de

procedee cu caracter tehnic de fabricaţie sau execuţie, de

abilitate, circuit în unitate, organizare etc. Secretul comercial vizează datele întreprinderii

privitoare la clientela sa, sursele de aprovizionare cu materii

prime etc. Sunt considerate secrete numai acele date ale

întreprinderii care nu sunt furnizate publicităţii, menite a fi

121

cunoscute şi aplicate numai de cei care, în activitatea de producţie, aprovizionare, desfacere etc. le utilizează în mod

curent.

De îndată ce unitatea face publice, în diverse moduri, date cu privire la producţie, vânzare, procedee tehnice,

studii şi sondaje de piaţă etc., acestea nu mai sunt secrete şi

nu mai sunt protejate legal. Secretul de fabrică şi de comerţ trebuie să prezinte o

importanţă deosebită pentru activitatea economică a

agentului comercial. Nu orice informaţie aflată despre activitatea unei întreprinderi constituie în acelaşi timp şi un

secret. Pentru a avea acest caracter, informaţia trebuie să fie

de natură a crea un pericol pentru agentul lezat, al cărui efect să fie apt a-i diminua clientela. Nu trebuie înţeles că

rezultatul pierderii clientelei sau unei părţi din aceasta este

necesar să se producă. Este suficient să se creeze pericolul inducerii în eroare a clientelei.

Pentru a fi protejat, secretul nu trebuie declarat ca atare

de lege sau de agentul economic vătămat. Este însă necesar ca importanţa sa să-l facă ştiut de un număr restrâns de

persoane, care au îndreptăţire să-l cunoască şi să nu fie

destinat cunoaşterii restului personalului sau publicului. Fără îndoială că orice informaţii, date, procedee,

considerate secrete de fabrică sau comerţ trebuie să aibă un

conţinut intelectual şi material licit, pentru a fi protejate de dreptul concurenţei.

În sfârşit, amintim că secretele menţionate nu trebuie

să aibă caracter de noutate, însă considerăm că, pentru a fi protejate, este necesar să fie actuale, respectiv să prezinte

importanţă şi avantaje pentru activitatea curentă, respectiv

viitoare.

3.14. Contravenţiile de spionaj

122

Cu referire la secretele de fabricaţie şi comerţ sunt semnificative dispoziţiile art. 4 lit. b) şi f) din Legea privind

combaterea concurenţei neloiale, care dispun că sunt

contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii

penale, infracţiuni:

– articolul 4 lit. b), divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau

un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului

legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale;

– articolul 4 lit. f), oferirea, promiterea sau acordarea –

mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia,

pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale

industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine orice alt folos pentru sine ori pentru altă

persoană, în dauna unui concurent.

a) Analizând conţinutul celor două contravenţii şi observând că, pentru prima, limitele amenzii sunt ceva mai

reduse1 decât pentru a doua, putem spune că au câteva

elemente comune. În scop didactic ne propunem să le analizăm.

În ambele cazuri faptele sunt săvârşite şi de salariaţii

agentului comercial vătămat. Numai lit. f) precizează că fapta se pot comite şi de reprezentanţii acestuia. Autorii, în

ambele cazuri, sunt subiecte active calificate legal:

comerciant sau un salariat al său. Ceea ce departajează fundamental cele două

contravenţii este că, în cazul celei dintâi, divulgarea,

1 Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 11/1991 ,,Contravenţiile prevăzute la art. 4 lit. a)-c) se sancţionează cu amenda de

la 1000 lei la 10000 lei, iar cele prevăzute la lit. d)-h), cu amenda de la 1500 lei la 15000 lei”.

123

achiziţionarea sau folosirea secretului comercial sunt acţiuni intenţionate ale comerciantului sau salariatului

vătămător, legea nefăcând referiri la canalele deţinătorului

legal prin care sunt divulgate sau achiziţionate secretele comerciale şi nesancţionându-le. În cel de al doilea caz este

precizat tocmai transmiţătorul – salariatul unui comerciant

sau reprezentanţii acestuia – care, de asemenea, nu sunt sancţionaţi.

Prin reprezentant comercial înţelegem persoana

desemnată să încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama comerciantului, consecinţa fiind că efectele actelor

juridice se produc direct în sarcina acestuia din urmă.

Reprezentarea este legală atunci când calitatea analizată decurge din lege şi este convenţională când are la

bază o împuternicire emisă de comerciant, de regulă înainte

de încheierea actului.1 Întotdeauna reprezentarea este intuitu personae.

Considerăm că ambele forme ale „trădării” pot fi

săvârşite şi de către reprezentanţii comerciantului lezat, chiar dacă lit. b) a art. 4 nu îi indică expres.

De asemenea, apreciem că noţiunea de salariat, la

ambele contravenţii, trebuie privită în sens larg, incluzând şi prepuşii comerciali, ucenicii, colaboratorii, lucrătorii

sezonieri, asociaţii etc., deci orice persoană care desfăşoară

o activitate în interesul comerciantului, este plătită pentru munca sa şi în desfăşurarea acesteia ajunge în contact cu

datele secrete şi datele despre procedeele industriale ale

comerciantului. Deşi numai în cazul primei fapte obiectul divulgării,

achiziţionării sau folosirii este precizat expres, ca fiind un

1 Pentru o dezvoltare amănunţită, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 122 şi urm.

124

secret, trebuie să acceptăm că şi în situaţia celei de a doua fapte – care se referă doar la procedeele industriale ale

agentului comercial – şi acestea au caracter nepublic,

secret, iar păstrarea lor la adăpost de cunoaşterea tuturor este o datorie a salariatului, reprezentantului, prepusului

etc.

Deşi numai în cazul celei de a doua fapte legea indică efectul conduitei subiectului activ calificat ca fiind

cunoaşterea sau folosirea clientelei comerciantului lezat sau

obţinerea oricărui alt folos în dauna sa, de către comerciantul agresiv, acesta trebuie presupus şi în cazul

primei contravenţii.

De asemenea, ambele fapte de concurenţă neloială se consumă prin simpla „dezvăluire” sau divulgare ori

achiziţionare a secretelor sau procedeelor industriale,

nefiind necesar ca rezultatul păgubitor să se producă în afacerile agentului vătămat sau ca rivalul abuziv să tragă un

folos din informaţiile obţinute.

În sfârşit, acţiunea comerciantului abuziv sau salariatului ori reprezentantului său, indiferent de calitatea

sa, este una intenţionată. În cazul celei de a doua fapte este

prezent şi caracterul intenţionat al conduitei „trădătorului”, subliniat de sintagma „purtare neloială”. La prima faptă,

conduita constă în „divulgarea”, adică darea la iveală a

secretului, care credem că nu se poate realiza decât intenţionat şi că spre această interpretare conduce atât

sensul acţiunii, cât şi obiectul vizat – secretul.

Achiziţionarea sau folosirea secretului comercial sunt acţiuni care, de regulă, urmează „divulgării.”

b) Principala deosebire între contravenţiile analizate

rezidă în atitudinea comerciantului neloial în procesul de aflare a secretului comercial. La prima contravenţie acesta

125

este deţinut legal, dar este divulgat fără acordul deţinătorului vătămat.

La cea de a doua contravenţie, comerciantul vătămător

acţionează primul, direct sau prin intermediul unei alte persoane. El oferă, promite sau acordă daruri sau alte

avantaje lucrătorului, pentru a-l determina, prin ,,purtare

neloială”, la destăinuirea procedeelor industriale ale angajatorului său, pentru ca primul să poată cunoaşte sau

folosi clientela comerciantului lezat. Lucrătorul neloial

acţionează fie pentru a fi el beneficiarul darurilor sau avantajelor, fie pentru ca acestea să revină altuia, dar numai

după „oferirea, promiterea sau acordarea darurilor sau

avantajelor”. Gravitatea acestei contravenţii, sporite faţă de prima,

rezultă şi din eventuala implicare în realizarea faptelor

ilicite a unui număr mai mare de persoane. Ne referim, întâi, la posibilitatea ivirii unui intermediar între

comerciantul abuziv şi lucrătorul neonest.

În al doilea rând, cunoaşterea datelor furnizate despre procedeele industriale sau clientela agentului lezat pot

profita comerciantului provocator sau altuia, fapt ce

presupune o conlucrare între comerciantul provocator şi beneficiarul final.

3.15. Coruperea personalului Dezorganizarea întreprinderii rivale se poate realiza şi

prin coruperea personalului ei în scopul angajării lui.

Doctrina subliniază, tratând această formă de

concurenţă neloială, dreptul salariaţilor de a părăsi o întreprindere în favoarea alteia care îi oferă avantaje. Pentru

ca schimbarea locului de muncă să nu cadă sub incidenţa

sancţionatoare a legii, este necesar ca salariatul să înceteze raporturile sale de muncă la întreprinderea concurentă în

126

mod legal. Pentru angajaţii cu contracte de muncă pe durată nedeterminată se consideră suficientă depunerea preavizului

legal şi expirarea duratei acestuia, în care angajatul

denunţător al raportului de muncă are obligaţia de a-şi continua activitatea.

Pentru angajaţii pe termen limitat este suficient să

expire perioada stipulată în contract. În cazul existenţei în contractul de muncă cu durată

nedeterminată a unei clauze de concurenţă stipulată în

favoarea angajatorului, agentul comercial concurent poate încheia un nou contract de muncă numai după expirarea

perioadei expres indicată.

Desigur, durata respectivă trebuie să fie rezonabilă, în caz contrar instanţa putând să o cenzureze. Mai dificil de

analizat este cazul în care angajatorul este părăsit simultan

de mai mulţi salariaţi. Poate concurentul său să-i angajeze fără să săvârşească un fapt de concurenţă neloială?

Răspunsul considerăm că poate fi diferit. Dacă numărul

de salariaţi ce-l părăsesc pe patronul lor este atât de mare încât afectează bunul mers al întreprinderii, angajarea în

muncă de către concurentul comercial a tuturor salariaţilor

sau a unei părţi semnificative dintre aceştia este un act de concurenţă neloială.

De asemenea, angajarea salariaţilor care au părăsit

întreprinderea concurentă înainte de expirarea perioadei determinate în contractul de muncă sau fără acordarea şi

respectarea preavizului legal pentru salariaţii cu contracte

de muncă pe perioadă nedeterminată, constituie act de concurenţă neloială.

Se consideră întotdeauna culpabilă comportarea

comerciantului care determină concedierea salariaţilor în scopul de a-i angaja.

127

Mijloacele de acţiune sunt diverse şi exemplificăm cu oferirea unui salariu nejustificat de mare comparativ cu cel

primit de la concurentul vătămat, recurgerea la intermediari

pentru a determina părăsirea patronului de către salariaţii săi şi angajarea sistematică a tuturor salariaţilor ce-l

părăsesc pe concurentul său etc.

Dimpotrivă, concurentului comercial – nou angajator – nu i se poate reproşa o conduită neonestă, dacă prin

angajarea unuia sau mai multor salariaţi demisionari nu

urmăreşte un scop ilicit, cum ar fi deturnarea clientelei, aflarea unor secrete de fabrică sau comerţ, dezorganizarea

întreprinderii concurente.

128

3.16 Contravenţia de dezorganizare a întreprinderii rivale şi coruperea personalului

Prin Legea privind combaterea concurenţei neloiale

sunt descrise şi sancţionate două contravenienţii cu conţinut asemănător, având ca obiect ocrotirea relaţiilor sociale

privitoare la concurenţa comercială în raport cu personalul

comerciantului rival. Reproducem aceste dispoziţii cuprinse de art. 4:

– litera a), oferirea serviciilor de către salariatul

exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;

– litera h), concedierea sau atragerea unor salariaţi ai

unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau

angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul

dezorganizării activităţii sale. a) Remarcabilă, în cazul primei contravenţii, este

atitudinea activă a salariatului care, subiect calificat,

angajat exclusiv al unui comerciant îşi oferă serviciile comerciantului concurent.

Comerciantul concurent este suficient să ,,asculte”

oferta pentru a fi subiectul unei concurenţe neloiale. Cu atât mai mult contravenţia este consumată în situaţia în care

acceptă oferta.

Pentru a nu implica în discuţie principiul libertăţii alegerii locului de muncă de către angajaţi, în funcţie de

cum le sunt mai bine asigurate interesele, textul analizat

face o precizare esenţială în sensul că oferta provine de la salariatul exclusiv al unui comerciant.

Fără îndoială că se are în vedere salariatul aflat în

derularea unui contract individual de muncă legal încheiat,

129

care se află în raporturi de muncă actuale cu un comerciant concurent.

Este evident că, dacă raporturile de muncă sunt cu o

instituţie sau cu un comerciant ce nu activează pe piaţa relevantă, oferta muncii, chiar urmată de angajarea

,,salariatului exclusiv” nu este act de concurenţă neloială.

De asemenea, apreciem că nu sunt întrunite elementele contravenţiei nici în cazul în care comerciantul concurent

este într-un proces de reorganizare prin reducerea locurilor

de muncă sau schimbare a profilului activităţii de producţie sau de prestare de servicii ori face demersuri pentru

deplasarea din localitatea de desfăşurare a activităţii sale

iniţiale. În toate aceste cazuri, considerăm că salariatul exclusiv

este îndreptăţit să-şi părăsească patronul şi liber să se

adreseze unui comerciant concurent, fără a aştepta ca situaţiile obiective exemplificate să-i influenţeze negativ

interesele legate de salariu, locul desfăşurării activităţii etc.,

chiar dacă urmează a pune în slujba noului angajator instruirea, îndemânarea şi experienţa acumulate la

anteriorul loc de muncă.

Chiar dacă textul analizat nu accentuează în mod evident, pentru a fi apreciată neonestă comportarea

comerciantului concurent, este necesar ca acesta să

cunoască existenţa contractului de muncă încheiat cu un rival al său care se derulează între cei doi. Aceasta implică

o activitate de cunoaştere şi informare corespunzătoare ce

revine exclusiv comerciantului ce recepţionează oferta sau o acceptă.

Pe baza acestor raţionamente considerăm că agentul

vizat nu se poate exonera de răspundere, invocând atitudinea sa pasivă şi evidenţiind comportamentul neloial

130

al salariatului care este iniţiatorul ofertei forţei sale de muncă, indiferent dacă o acceptă sau numai permite

oferirea ei.

b) Contravenţia reglementată de art. 4 lit. h) se realizează prin două modalităţi alternative:

– concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui

comerciant, în scopul înfiinţării unei societăţi concurente, care să-i capteze clienţii;

– angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul

dezorganizării activităţii sale; Oricare ar fi conţinutul laturii obiective a faptei,

esenţial este scopul vizat – captarea clienţilor

comerciantului rival – de către agentul nou înfiinţat, respectiv dezorganizarea activităţii comerciantului

concurent.

1) Prima modalitate comportă o activitate complexă. Mai întâi, în ordinea evidenţiată de textul analizat, implică

o decizie de concediere a unor salariaţi ai comerciantului

vătămat. Desigur, că o astfel de decizie nu poate fi luată decât de una sau mai multe persoane din conducerea

întreprinderii vizate. Persoana sau grupul de persoane pot

avea calitate de administratori, asociaţi, salariaţi cu funcţii de conducere etc. Atragerea unor salariaţi, în realizarea

aceluiaşi obiectiv, de asemenea, este mai eficientă dacă se

realizează de persoane care au un anumit prestigiu, o influenţă, o anumită putere de convingere a salariaţilor

comerciantului lezat, atribute întâlnite mai ales la persoane

din conducerea societăţii, la liderii sindicali, angajaţi care se bucură de o deosebită consideraţie sau faimă etc.

Aceeaşi sau aceleaşi persoane, concomitent, înfiinţează

o nouă societate comercială care, în mod obligatoriu, va avea un obiect de activitate similar, de producţie,

131

comercială sau import-export, prestare de acelaşi fel de serviciu, care va acţiona pe piaţa relevantă a primului

comerciant.

Cele două acţiuni concertate vizează atragerea sau captarea clienţilor comerciantului ce şi-a pierdut, într-o

primă fază, angajaţii şi, în ultima, clientela comercială.

Desigur, activitatea persoanei sau persoanelor ce determină concedierea salariaţilor nu face obiectul

răspunderii dreptului concurenţei comerciale. Răspunderea

pentru fapta de concediere sau atragere, care este desigur rezultatul unui comportament neleal al persoanei sau

grupului de decizie, rămâne în sfera dreptului muncii sau al

raporturilor dintre asociaţi. În sfera dreptului concurenţei se cantonează

răspunderea noului comerciant, în măsura în care îşi

propune ca scop captarea clienţilor comerciantului destabilizat.

Fapta de concurenţă neleală se săvârşeşte fie că se

realizează, fie că nu se atinge scopul propus. Determinant este a se acţiona în vederea captării clientelei

comerciantului vizat, nu rezultatul obţinut.

2) Angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul destabilizării lui se realizează printr-o acţiune mai simplă,

ce se desfăşoară exclusiv de către comerciantul abuziv.

Acţiunea de angajare implică încheierea concomitentă a mai multor contracte de muncă cu salariaţi ce provin de la

comerciantul rival. Activitatea de angajare se poate

desfăşura şi eşalonat, într-un timp rezonabil, esenţial fiind ca, prin numărul de salariaţi angajaţi sau prin valoarea şi

importanţa lor profesională, să se dezorganizeze activitatea

rivalului.

132

Şi de această dată, răspunderea este antrenată atât în situaţia în care destabilizarea se produce ca un efect al

angajării, cât şi atunci când, deşi s-a acţionat în realizarea

acestui scop, rezultatul nu s-a produs. Esenţial rămâne comportamentul neloial al comerciantului agresiv, a cărui

răspundere trebuie valorificată de lege, independent de

„succesul” obţinut în vătămarea intereselor rivalului său.

3.17. Deturnarea clientelei Articolul 4 lit. g) din Legea privind combaterea

concurenţei neloiale incriminează o altă modalitate periculoasă de dezorganizare a întreprinderii rivale, şi

anume deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea

legăturilor stabilite cu clientela, în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant.

Activitatea materială vizată este a unui salariat, prepus,

reprezentant sau chiar asociat al unui comerciant, care, în perioada cât a funcţionat la unitatea vătămată, a format o

clientelă. La baza relaţiei sale cu clientela, înţeleasă ca

element indispensabil al fondului de comerţ, s-a aşezat, ca focar obiectiv, aptitudinea fondului de comerţ de a atrage şi

menţine această valoare economică.

Este vorba despre calitatea superioară a produselor sau serviciilor, modernitatea şi utilitatea lor, preţuri avantajoase

etc.

Odată plecat la un alt comerciant, subiectul activ al contravenţiei, folosind legăturile sale cu clientela fostului

patron sau asociat, o atrage în folosul noului fond de

comerţ, în slujba căruia s-a pus. Trebuie subliniat că, din perspectiva textului

menţionat, nu interesează sancţionarea comportamentului

neloial al subiectului activ care, funcţionând la primul

133

comerciant, îşi încalcă obligaţiile faţă de acesta, indiferent de natura lor, legală sau contractuală.

Scopul incriminării este de a trage la răspundere pe

comerciantul neonest – care înţelege să tragă un profit – din exploatarea relaţiei unui lucrător al său cu clientela

„sustrasă” de acesta fondului de comerţ la care a funcţionat

anterior. Caracteristic faptei analizate este tocmai această

atitudine subiectivă a comerciantului neloial, de ,,deturnare

a clientelei”, în sensul de a-i schimba „nelegal direcţia” îndreptată spre fondul de comerţ al primului comerciant,

înspre propria producţie de marfă sau servicii sau propriul

comerţ. Este evident că acelaşi scop îl urmăresc atât

comerciantul abuziv, cât şi subiectul activ ce „prin folosirea

legăturilor stabilite cu clientela în cadrul funcţiei deţinute anterior”, doresc avantaje proprii diferite.

Cu toate acestea, ceea ce sancţionează dreptul

concurenţei aici este concurenţa neloială săvârşită prin captarea clientelei comerciantului rival, de către

comerciantul vătămător, raporturile dintre patronul iniţial şi

cel ce a funcţionat în interesul său putând face obiectul răspunderii specifice reglementate de dreptul muncii,

dreptul civil etc.

Spre deosebire de alte contravenţii analizate, în cazul prevăzut de art. 4 lit. g), din Legea nr. 11/1991, fapta se

consumă numai dacă manopera de deturnare a clientelei s-a

produs, ca urmare a intenţiei clare a comerciantului neloial de captare a ei, prin serviciul subiectului activ ce a

funcţionat la rivalul său. Numai intenţia sau faptele

pregătitoare de atragere a clientelei nu sunt sancţionate,

134

ceea ce ne poate îndreptăţi să denumim fapta ca fiind de rezultat.

Mai subliniem că, deşi textul nu o face, pentru a se

produce rezultatul dezorganizator al întreprinderii rivale, clientela deturnată trebuie să prezinte o anumită importanţă

pentru fondul iniţial de comerţ. Astfel, nu orice reorientare

a clientului spre noua firmă la care funcţionează subiectul cu care statornicise o relaţie este aptă să încadreze faptele în

sfera concurenţei neloiale, ci numai dacă această clientelă

reprezintă o valoare economică pentru fondul de comerţ iniţial.

Continuând raţionamentul, considerăm că este lipsit de

importanţă efectul mai mult sau mai puţin benefic al clientelei asupra afacerii comerciantului neloial.

§4. Concurenţa comercială neloială realizată prin metode de vânzare nepermise

4.1. Acapararea agresivă a clientelei prin vânzări în modalităţi nepermise. Revenind la clasificarea faptelor de

concurenţă neloială enunţată la început, urmează să

prezentăm câteva din categoria metodelor de atragere a clientelei prin activităţi comerciale contrare uzanţelor

cinstite, denumite şi fapte de acaparare agresivă a

clientelei. Aceste practici neoneste prejudiciază atât pe ofertanţii

mărfurilor şi serviciilor pe piaţa relevantă, cât şi pe

consumatori, amăgindu-i cu posibilitatea procurării celor dorite cu un preţ mai mic decât cel normal.

4.2. Vânzarea condiţionată de aducerea altor clienţi Articolul 4 lit. c) din Legea nr. 11/1991 defineşte ca

activitate ilicită încheierea de contracte prin care un

135

comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către

client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să

încheie contracte asemănătoare1. Pentru realizarea contravenţiei sunt necesare,

cumulativ, mai multe condiţii.

În primul rând, oferta comerciantului neonest de predare a unei mărfi sau executare a unui serviciu în

condiţii de preţ mai redus este dependentă de obligaţia

clientului de a aduce un număr, anterior stabilit, de clienţi. Această obligaţie, deşi este alăturată celei de a plăti o parte

din preţ, ca importanţă pentru autorul faptei, este

primordială. Practic, un stoc determinat sau determinabil de marfă sau un potenţial limitat de servicii, este scos pe piaţă

şi „impus” clientului prin valoarea redusă a preţului sub

nivelul prestaţiei ce se va plăti, numai după aducerea unor clienţi care încheie acelaşi tip de contract de plată a unui

preţ substanţial redus, cu obligaţia fiecăruia de a atrage

numărul prestabilit de clienţi. Pentru că oferta reală este limitată în mod obiectiv, cu

certitudine nu toţi clienţii atraşi de preţul redus şi de

1 Interdicţia este reluată de art. 36-37 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor pe piaţă,

republicată (M. Of. nr. 603 din 31 august 2007).

Art. 36 – Sunt considerate practici interzise:

a) vânzarea piramidală, vânzarea practicată prin procedeul denumit ,,bulgăre de zăpadă” sau orice alte procedee

similare, care constau în special în a oferi produse/servicii consumatorilor, făcându-i să spere că le vor obţine fie cu titlu

gratuit, fie la un preţ redus faţă de valoarea reală şi condiţionând vânzările de plasarea contra plată de bonuri, tichete,

cupoane ori alte titluri similare către terţi sau de colectarea de adeziuni sau subscrieri;

b) faptul de a propune unei persoane să colecteze adeziuni sau să se înscrie pe o listă, făcând-o să spere câştiguri

financiare rezultate din creşterea numărului de persoane recrutate sau înscrise.

Art. 37 – (1) În cazul reţelelor de vânzare constituite prin recrutarea aderenţilor sau afiliaţilor, este interzis să se solicite

aderentului sau afiliatului reţelei plata unei sume aferente dreptului de intrare în reţea, cu excepţia contravalorii

materialelor sau a serviciilor de natură pedagogică, formativă, demonstrativă ori de vânzare sau a oricărui alt material

sau serviciu similar.

(2) În cadrul aceleiaşi reţele este, de asemenea, interzis să se impună unui aderent sau afiliat achiziţionarea unui stoc de

produse destinat vânzării ulterioare, fără obligaţia ca stocul de produse nevândute de ofertant afiliat să fie reprimit de

titularul reţelei.

136

beneficiarii anteriori ar putea procura marfa sau serviciul dorit.

În timp ce clienţii sunt atraşi de dobândirea facilă a

bunurilor sau lucrărilor oferite, comerciantul îşi epuizează potenţialul, însuşindu-şi profituri ilicite în dauna rivalilor de

pe piaţa relevantă.

La un moment dat, el nu va mai putea onora clientela actuală, atrasă de clientela anterioară. Astfel, pentru clienţii

din urmă ceea ce părea o „afacere” devine înşelătorie.

Şi în ipoteza în care potenţialul de marfă sau servicii ar fi oferit nelimitat, s-ar ajunge la epuizarea clientelei. La un

moment dat, clienţii actuali nu ar mai găsi potenţiali clienţi

şi, astfel, nu-şi mai văd realizat interesul achiziţionării bunurilor şi serviciilor la oferte de preţ avantajos.

În ambele ipoteze, comerciantul abuziv şi-a atras

clientela concurenţilor săi, exploatând dorinţa, poate slăbiciunea unora, de a procura o valoare, plătind mai puţin

decât reprezintă în mod obişnuit. Se pare că această practică

anticoncurenţială, ce speculează sentimente umane fireşti, este mai imorală decât cele prezentate anterior, tocmai

datorită caracterului său atrăgător.

4.3. Vânzarea cu premiu În sensul citat, premiul reprezintă un produs sau

serviciu accesoriu dobândit gratuit, condiţionat de

cumpărarea unei mărfi sau plata unui serviciu. Ca urmare, clientela este atrasă la vânzarea produselor

sau serviciilor de iluzia câştigării premiului, fapt ce

afectează comerţul onest al rivalului comerciantului neloial. Premiile, limitate, se distribuie prin tragere la sorţi sau

hazardat.

Fără îndoială că valoarea premiilor este inclusă în preţul mărfurilor şi serviciilor vândute condiţionat şi sub

137

acest aspect toţi cumpărătorii participă la plata lor. Nu este însă aspectul neloial al actelor comerciale întreprinse de

agentul abuziv. Interesează atragerea clientului de pe piaţa

relevantă prin iluzia creată fiecărui client că este un posibil câştigător al premiului.

„Răsplata” prin premiu nu este decisă într-un mod

controlabil obiectiv, bazat pe criterii ştiute şi acceptate anterior. El are caracter întâmplător şi totodată înşelător.

Efectul său de atragere a clientelei însă s-a produs. Prin

urmare, elementele de calitate, preţ, utilitate, ce caracterizează produsele şi serviciile pe piaţa relevantă sunt

înlocuite de atracţia premiului iluzoriu.

§5. Dumpingul de mărfuri şi servicii

În operaţiunile de export şi import, săvârşite în condiţii

neloiale, fenomenul negativ cel mai întâlnit, pe lângă alte

forme de concurenţă patologică practicate în activitatea

economică internaţională (ca de pildă, practicile monopoliste), este dumpingul de mărfuri şi de servicii.

Prin „dumping” se înţelege acea operaţiune de vânzare

a unei mărfi pe o piaţă străină la un preţ sub valoarea ei normală1.

În literatura de specialitate internaţională s-a reţinut că

dumpingul de mărfuri constă în „practicarea de către firme a vânzării de produse în străinătate la costuri inferioare sau

la preţuri semnificativ mai reduse decât cele de pe piaţa

internă”2.

1 Gh. Caraiani, Lexicon de termeni în domeniul transporturilor şi vămuirii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 148;

M.N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 52-53. 2 R.S. Khemani, D.M. Shapiro, Glossary of Industrial Organisation Economics, Competition Law Policy and Policy

Terms, Paris, O.E.C.D., 1991, no. 70, apud O. Căpăţînă, Concurenţa neloială pe piaţa internă şi internaţională, reeditată

1996, Ed. Munina Lex, Bucureşti, 1996, p. 29.

138

În doctrina română1, s-a reţinut că dumpingul reprezintă „o formă extremă a luptei de concurenţă,

constând în vânzarea de mărfuri la preţuri mult mai mici

decât preţurile pieţei şi chiar sub nivelul costurilor de producţie, pentru pătrunderea şi acapararea pieţei şi

înlăturarea concurenţei, iar în relaţiile internaţionale constă

în livrarea de mărfuri în alte ţări la un nivel inferior valorii normale, respectiv cu mult sub preţurile pieţei şi sub

costurile de producţie; diferenţa de preţ rezultată din

politica de dumping de export este de multe ori compensată prin obţinerea de prime de export şi subvenţii de la bugetul

de stat sau va fi recuperată ulterior, după înfrângerea

concurenţei, prin majorarea preţurilor”. O altă definiţie a acestuia o întâlnim în art. 2 alin. (2) al

Regulamentului nr. 2423/1988 al C.E.E., unde se prevede

că „un produs este socotit ca formând obiect de dumping dacă preţul său de export către C.E.E. este inferior valorii

normale a unui produs similar”.

Dumpingul de mărfuri este prevăzut şi în cuprinsul Acordului G.A.T.T. şi în Codul antidumping; art. VI pct. 1

din Acordul general al G.A.T.T. arată că dumpingul

permite introducerea de produse ale unei ţări pe piaţa altei ţări, la un preţ inferior valorii normale, iar art. 2 pct. 1 din

Codul antidumping precizează că un produs trebuie socotit

ca formând obiect de dumping dacă este introdus pe piaţa unei alte ţări la un preţ inferior valorii sale normale.

După cum se poate observa din definiţiile date în

reglementarea dumpingului de mărfuri, criteriul specific al acestei forme de concurenţă patologică îl constituie tocmai

decalajul dintre preţul de export al mărfii şi valoarea

1 M. Isărescu, Dicţionar de comerţ exterior, Ed. Academiei, Bucureşti, p. 163-164.

139

normală a acesteia pe piaţa relevantă1. Totuşi, însă, existenţa unei diferenţe dintre preţul de export (mai mic) şi

valoarea normală (mai mare) a unei mărfi se concretizează

în marja de dumping, ca element constitutiv al formei de concurenţă neloială.

Obiect al competiţiei internaţionale neoneste pot fi nu

numai mărfurile, ci şi serviciile, denumit în doctrină „comerţ invizibil”2, chiar dacă în această materie lipsesc

atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional dispoziţiile

sancţionatoare. Concurenţa neloială săvârşită în domeniul serviciilor

de către întreprinderea prestatoare de servicii, în afara

hotarelor propriei ţări, prezintă caracteristicile de dumping identice cu cele ale dumpingului de mărfuri, fapt pentru

care nu vom mai analiza încă o dată această formă de

concurenţă neonestă. Astfel, din punct de vedere tehnic, dumpingul se

identifică prin trei componente de bază, şi anume: valoarea

normală a mărfii, preţul de export inferior valorii normale a mărfii şi marja de dumping.

Dumpingul poate fi nesemnificativ din punct de vedere

economic pentru ţara în care bunurile sunt importate sub valoarea lor normală. Fenomenul se petrece însă în ţările cu

economie comunistă în care, ca efect al subvenţiilor de stat,

preţurile de vânzare către populaţie sunt inferioare costurilor de fabricaţie, astfel că importul cu caracter de

dumping nu le poate concura, şi ca atare nu este de natură

să prejudicieze producţia naţională.

1 Reamintim că, piaţa relevantă este „locul unde se confruntă cererea şi oferta unor produse sau servicii, care sunt

socotite de cumpărători ca fiind substituibile între ele, dar nu şi substituibile cu alte bunuri sau servicii oferite”. 2 O. Căpăţînă, op. cit., p. 30.

140

Cu alte cuvinte, în relaţiile internaţionale dumpingul devine condamnabil doar în măsura în care afectează în

mod negativ economia ţării de import, aşa cum arată şi art.

VI pct. 1 din Acordul general al G.A.T.T.

Capitolul IV

Răspunderea juridică pentru faptele de concurenţă neloială

§1. Generalităţi Pentru unele fapte antisociale prevăzute de legislaţia

concurenţei este instituită răspunderea contravenţională,

alături de răspunderea patrimonială. Legea nr. 11/1991 reprezintă cadrul special în materie, lege care se

completează cu dispoziţiile Ordonanţei nr. 2/2001 cu

privire la regimul juridic al contravenţiilor şi care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii contravenţionale1.

Infracţiunea de concurenţă neloială, constând în

confuzia cu comerciantul vătămat sau produsele sale, incriminată de art. 5 din aceeaşi lege, atrage răspunderea

penală a făptuitorului, căreia pe lângă cele câteva dispoziţii

speciale subsecvente îi sunt aplicabile dispoziţiile codului de procedură penală.

Oricare dintre faptele determinate în cele două articole

menţionate, cât şi orice alt fapt de concurenţă neloială săvârşit prin încălcarea obligaţiei de exercitare a activităţii

comerciale cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite,

chiar dacă nu este incriminat de sine stătător, atrage

1 Ordonanţa nr. 2/2001 (M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001), care abrogă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi

sancţionarea contravenţiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002 (M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002),

ulterior modificată în mod repetat.

141

răspunderea delictuală, precum şi unele consecinţe specifice la care se referă art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 11/1991.

Fără îndoială că, în măsura în care acte normative

speciale aduc reglementări distincte în sfera faptelor de concurenţă neloială, sunt aplicabile în primul rând acestea,

potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Răspunderea penală şi contravenţională pentru aceeaşi faptă se exclud, în schimb acţiunea civilă în concurenţă neloială

poate coexista cu răspunderea administrativă şi penală.

În cele ce urmează analizăm formele de răspundere juridică menţionate.

Întrucât majoritatea faptelor de concurenţă neloială

sunt definite de lege drept contravenţii, alocăm un spaţiu mai întins acestui subiect.

§2. Răspunderea contravenţională Răspunderea contravenţională este antrenată în

domeniul faptelor de concurenţă neloială numai în măsura

în care acestea sunt definite expres de lege, ca fiind

contravenţii. Ca şi în dreptul penal şi în teoria răspunderii contravenţionale operează regula generală nullum crimen

sine lege.

Legislaţia română acordă răspunderii administrative pentru faptele de concurenţă neloială un capitol distinct: în

cadrul legislaţiilor vest europene nu este întâlnită această

formă de răspundere, coexistând doar răspunderea civilă şi cea penală. Remarcăm însă, că la peste un deceniu şi

jumătate de la intrarea în vigoare a Legii nr. 11/1991,

practica judiciară este foarte săracă în exemple de cazuri în care să se fi valorificat răspunderea contravenţională pentru

fapte de concurenţă neleală. Credem că situaţia se datorează

dezinteresului autorităţilor competente în materie de a depista şi sancţiona faptele de concurenţă neleală. Acelaşi

142

dezinteres îl imputăm şi agenţilor economici vătămaţi de concurenţii agresivi pentru pasivitate în denunţarea

comportamentelor dăunătoare concurenţei.

Am văzut anterior, că cele mai uzuale acte şi fapte de concurenţă neloială sunt reglementate de art. 4 din Legea

nr. 11/1991.

Astfel, sunt interzise ca acte neloiale de concurenţă cele referitoare la atragerea personalului întreprinderii

rivale, actele de dezorganizare a întreprinderii rivale prin

spionaj, sunt prevăzute forme speciale de vânzare a mărfurilor sau executare a prestaţiilor pentru atragerea

clientelei prin modalităţi nepermise, este incriminată

publicitatea mincinoasă, denigrarea comerciantului concurent, dezorganizarea agentului comercial concurent

prin deturnarea clientelei.

O atenţie specială am dat faptelor de publicitate mincinoasă, prezentând contravenţiile constând în

publicitate înşelătoare, subliminală şi comparativă, aşa cum

sunt interzise de Legea nr. 148/2000, privind publicitatea. Aceste contravenţii pot fi constatate şi sancţionate, conform

art. 24 la sesizarea persoanelor prejudiciate ori a asociaţiilor

de consumatori sau din oficiu. Un alt act normativ în materie care reglementează o

mare gamă de contravenţii este Ordonanţa nr. 99/20001,

referitoare la: vânzarea produselor în pierdere, vânzările piramidale sau etajate, loteriile publicitare, vânzările cu

prime cu încălcarea dispoziţiilor legale, vânzările forţate,

etichetarea şi ambalarea necorespunzătoare a produselor etc.

1 O.G. nr. 99/2000, privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată (M. Of. nr. 603 din 31 august

2007).

143

Deşi ar fi util, nu ne este cu putinţă să epuizăm sfera contravenţiilor constând în acte şi fapte de concurenţă

neloială.

Ceea ce ne propunem să analizăm este regimul juridic general al răspunderii în cazul contravenţiilor prezentate.

2.1. Sancţiunea contravenţională Ca regulă generală, normele juridice care incriminează

contravenţiile în domeniul studiat au structură obişnuită,

astfel că, după ipoteză şi cuprins, prevăd sancţiunile care

constau în amenzi contravenţionale, cuprinse între o limită minimă şi o limită maximă.

Exemplificăm cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 11/1991,

care prevede minimul amenzii la 1000 lei şi maximul amenzii de 15000 lei. Conform Ordonanţei nr. 2/2001,

sancţiunea trebuie sa fie proporţională cu gradul de pericol

social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de

săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă,

precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.1

Prin intermediul procesului-verbal se aplică şi

sancţiunea care trebuie individualizată clar, precum şi menţionarea altor sancţiuni complementare2, cum ar fi, de

pildă, încetarea sau interzicerea publicităţii ş.a.m.d., dacă

aplicarea acestora sunt de competenţa agentului constatator. Când agentul constatator nu are această competenţă, trimite,

de îndată, procesul-verbal de contravenţie organului sau

persoanei competente să aplice sancţiunea. Aceasta se dispune prin rezoluţie scrisă, în rubrica destinată, din

procesul-verbal de contravenţie.

1 Art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001.

2 Art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001.

144

2.2. Individualizarea sancţiunii Legea privind combaterea concurenţei neloiale, precum

şi alte acte normative care califică drept contravenţii unele

fapte de concurenţă nu conţin dispoziţii referitoare la modul de aplicare a amenzii contravenţionale, mulţumindu-se să

dispună doar că agenţii competenţi aplică odată cu

constatarea contravenţiei şi amendă. Ca urmare, sunt aplicabile dispoziţiile generale ale

Ordonanţei nr. 2/2001 care prevede criterii generale de

individualizare a sancţiunilor contravenţionale. Între elementele de individualizare enumerate

exemplificativ, hotărâtoare credem că trebuie să fie

circumstanţele faptei, şi anume gradul de afectare a relaţiilor sociale referitoare la libertatea comerţului, la

libera concurenţă, efectul vătămător al faptei care se poate

răsfrânge asupra unui rival sau a mai multor concurenţi de pe piaţa relevantă, asupra clientelei etc., astfel ca

elementele subiective ce-l caracterizează pe făptuitor, să

treacă pe un plan secundar. De asemenea, un element obiectiv de agravare a

răspunderii trebuie să-l constituie caracterul „recidivist” sau

repetabil al faptei. Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica

numai o singură sancţiune contravenţională principală şi

una sau mai multe sancţiuni complementare.

2.3. Organe constatatoare Contravenţiile se constată de către organe împuternicite

cu atribuţii în acest domeniu, expres prevăzute de lege. Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 11/1991, contravenţiile

se constată, la sesizarea părţii vătămate sau din oficiu, de

către personalul de control împuternicit în acest scop de către Ministerul Finanţelor Publice.

145

2.4. Aplicarea legii în timp Dispoziţiile din actele normative prin care se stabilesc

şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen

de 30 de zile de la data publicării, iar, în cazul hotărârilor consiliilor locale sau judeţene, punerea în aplicare se face şi

cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.49 alin. (2) din

Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată.1 În cazuri urgente se poate prevedea intrarea în

vigoare într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10

zile. Hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale sau

judeţene prevăzute la art. 1, prin care se stabilesc şi se

sancţionează contravenţii, pot fi aduse la cunoştinţa publică prin afişare sau prin orice altă formă de publicitate.

2.5. Prescripţia Termenul general de prescripţie pentru aplicarea

sancţiunii amenzii contravenţionale este de 6 luni de la data

săvârşirii faptei. În cazul contravenţiilor continue, termenul

de 6 luni curge de la data constatării faptei.2 Când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a

stabilit că ea constituie contravenţie, prescripţia aplicării

sancţiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în

faţa instanţei de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul

termenului de 6 luni. Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de un an de la data

săvârşirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se

dispune altfel.

1 M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în

termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect. 2 Art. 13 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 2/2001.

146

În înştiinţarea de plată se va face menţiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii la instituţiile abilitate să

o încaseze, potrivit legislaţiei în vigoare şi, după caz, a

despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând sa se procedeze la executarea silită.

Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie

dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data

aplicării sancţiunii.

2.6. Cuprinsul actului de constatare Contravenţia se constată prin proces-verbal care trebuie

să cuprindă: data şi locul unde este încheiat; numele,

prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv

codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale

contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită,

precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la

aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se

stabileşte şi se sancţionează contravenţia; posibilitatea

achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o

asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac,

şi că plângerea se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta.1

În cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără

cetăţenie sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse şi următoarele date: seria şi

numărul paşaportului ori ale altui document de trecere a

1 Decizia Consiliului Concurenţei nr. 953/2006 (M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2007).

147

frontierei de stat, data eliberării acestuia şi statul emitent. În situaţia în care contravenientul este persoană juridică, în

procesul-verbal se vor face menţiuni cu privire la

denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de

identificare a persoanei care o reprezintă.

Procesul-verbal de contravenţie este lovit de nulitate dacă nu cuprinde: numele, prenumele şi calitatea agentului

constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în

cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a

semnăturii agentului constatator. Nulitatea se constată şi din

oficiu. De asemenea, prin procesul-verbal de contravenţie se

aplică şi sancţiunea care trebuie individualizată clar şi

despăgubirea pe bază de tarif, dacă este cazul. În acesta se menţionează şi luarea celorlalte măsuri, cum ar fi

interzicere sau încetarea publicităţii, publicarea unui anunţ

rectificativ etc. În cazul în care aceeaşi persoană a săvârşit mai multe

contravenţii, amenda se aplică pentru fiecare faptă în parte,

prin acelaşi proces-verbal de contravenţie. În situaţia arătată, suma amenzilor aplicate nu poate

depăşi dublul maximului prevăzut pentru fapta cea mai

gravă. În cazul în care la săvârşirea contravenţiei au luat parte

mai multe persoane, sancţiunea se aplică fiecărui

participant în parte. Procesul-verbal de contravenţie se comunică

făptuitorului imediat. Dacă acesta nu este de faţă,

comunicarea are loc în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.

148

Procesul-verbal de constatare a contravenţiei neatacat în termenul legal1 are caracter de titlu executoriu.

În cazul necomunicării în termenul arătat operează

prescripţia executării amenzii. Executarea amenzii se prescrie şi dacă aceasta nu se

achită în termen de un an de la aplicarea ei, chiar dacă s-au

exercitat căile de atac. 2.7. Plângerea. Procesul-verbal de contravenţie poate

fi atacat cu plângere, în termen de 15 zile de la data

înmânării sau comunicării. Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel

căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât

contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.

Plângerea însoţită de înscrisurile de care doreşte să se

servească petentul se depune la judecătorie. Plângerea suspendă executarea.

Competenţa soluţionării plângerii revine judecătoriei în

a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia. Instanţa sesizată citează pe cel care a formulat

plângerea, organul care a aplicat sancţiunea şi orice altă

persoană în măsură să contribuie la rezolvarea justă a cauzei.

Judecătoria soluţionează cauza în complet alcătuit

dintr-un singur judecător, prin sentinţă definitorie şi executorie.

Împotriva acesteia există o singură cale de atac, cu

caracter extraordinar, recursul, care se poate exercita în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

1 Art. 37 din O.G. nr. 2/2001.

149

Competenţa judecării recursului revine tribunalului, secţia de contencios administrativ. Compunerea instanţei

este din trei judecători. Aceştia se pronunţă prin decizie

irevocabilă. Plângerea şi recursul sunt scutite de plata taxelor de

timbru.

Executarea sancţiunii, precum şi a măsurilor dispuse prin procesul-verbal de contravenţie este de competenţa

organului din care fac parte reprezentanţii împuterniciţi sau

agentul constatator, ori de câte ori nu s-au exercitat căile de atac.

În cazul declarării căilor de atac, competenţa de

executare revine judecătoriei, care a soluţionat plângerea, în calitate de instanţă de executare.

În ambele cazuri, organele amintite comunică

organului fiscal de la domiciliul sau sediul contravenientului, titlul executoriu – procesul-verbal de

contravenţie sau dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

Executarea are loc asupra veniturilor sau bunurilor mobile sau imobile ale contravenientului, în condiţiile

prevăzute de codul de procedură civilă.

Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se soluţionează cu

precădere.

Deşi legea nu prevede expres, considerăm că instanţele judecătoreşti au sarcina de a judeca plângerile împotriva

proceselor-verbale de contravenţie, precum şi recursurile în

această materie, de urgenţă. Argumentul este prescrierea executării sancţiunii în

termen de un an de la data aplicării acesteia, chiar dacă s-a

formulat plângere.

150

Tot argumente în favoarea aceleaşi aserţiuni sunt modul de executare a amenzii şi caracterul de titlu executor

al procesului-verbal de contravenţie.

§3. Răspunderea penală Răspunderea penală este antrenată în cazul infracţiunii

de concurenţă neloială săvârşită prin crearea confuziei cu

numele sau semnele distinctive ale unui comerciant sau cu mărfurile oferite de acesta ca urmare a utilizării unor

menţiuni false privind brevetele de invenţii, origine sau

caracteristicile lor, numele producătorului sau comerciantului, în scopul inducerii în eroare a altor

comercianţi sau a clientelei, precum şi în cazul practicilor

anticoncurenţiale. Infracţiunile sunt reglementate prin art. 5 lit. a)-g) din

Legea nr. 11/1991. La data intrării în vigoare a acestor

reglementări, infracţiunea de concurenţă neloială era reglementată în termeni aproximativ echivalenţi de art. 301

C.pen.1

Instanţa penală este datoare să se pronunţe şi asupra acţiunii civile, alăturată acţiunii penale, în caz de

condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, fie

prin aceeaşi hotărâre, fie disjungând acţiunea civilă de cea penală şi soluţionând-o printr-o hotărâre separată.

În situaţia în care se pronunţă achitarea pentru

inexistenţa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii sau ca urmare a existenţei unei cauze care

înlătură caracterul penal al faptei, instanţa penală poate

obliga pe cel vinovat la repararea daunelor.

1 Unii autori consideră textul abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 11/1991. În acest sens, a se vedea: Y.

Eminescu, op. cit., p. 124; C. Paraschiv, Infracţiunea de concurenţă neloială, Dreptul nr. 3/1997, p. 64.

151

O atare posibilitate este exclusă dacă achitarea intervine pentru că fapta nu există sau nu este săvârşită de

inculpat.

De asemenea, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, în cazul achitării inculpatului pentru că

fapta nu este prevăzută de legea penală ori al încetării

procesului-penal datorită lipsei uneia dintre condiţiile prevăzute delege.

Acţiunea civilă alăturată celei penale poate fi exercitată

de oricine şi oricâte persoane ar fi prejudiciate prin săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, fie că au calitate

de comercianţi – persoane fizice sau juridice – fie că au

calitatea de consumatori. De asemenea, aceasta poate fi îndreptată împotriva

autorului sau coautorilor, cât şi a instigatorilor şi

complicilor. În cazul existenţei mai multor participanţi la săvârşirea

faptei, răspunderea lor este solidară.

Prin hotărârea penală de condamnare, instanţa trebuie să se pronunţe şi asupra sechestrului mărfurilor. Potrivit

dispoziţiilor exprese ale art. 10 din legea menţionată, după

distrugerea falselor menţiuni, mărfurile pot fi vândute. Din preţul obţinut se acoperă despăgubirile acordate,

iar dacă exced, apreciem că restul poate face obiectul

confiscării, ca fiind produs prin săvârşirea infracţiunii, în condiţiile prevăzute de art. 118 C. proc.pen.

Tot legea specială prevede ca măsură complementară

condamnării, posibilitatea instanţei de a obliga pe făptuitor la publicarea, pe cheltuiala sa, a hotărârii. Dispozitivul

hotărârii trebuie să fie clar în ceea ce priveşte publicaţiile în

care se face cunoscută decizia sau partea din hotărâre care se aduce la cunoştinţa publică, perioada în care are loc

152

publicarea etc. inclusiv menţiunea suportării cheltuielilor de către făptuitor.

3.1. Infracţiunea de concurenţă neloială

reglementată de art. 5 lit. a)-g) din Legea nr. 11/1991 Infracţiunea de concurenţă neloială a fost incriminată

în vederea ocrotirii activităţilor economice şi apărării

intereselor agenţilor economici, împotriva metodelor neleale de acaparare a clientelei, prin întrebuinţarea

vicleniei ori prin inducerea în eroare a beneficiarilor.

Literatura de specialitate1 apreciază că există o anumită similitudine între infracţiunea de concurenţă neloială şi

infracţiunea de înşelăciune, în sensul că se produce o

pagubă materială prin intermediul unor manopere dolosive sau amăgitoare, aidoma celor folosite la înşelăciune; ceea

ce le deosebeşte este însăşi obiectul juridic ocrotit prin

legea penală – pentru concurenţa neloială, relaţiile privind ocrotirea raporturilor economice, a intereselor

producătorilor şi beneficiarilor, iar pentru înşelăciune relaţii

privind ocrotirea patrimoniului persoanelor fizice sau juridice.

Ca atare, obiectul juridic special al infracţiunii îl

constituie ansamblul relaţiilor sociale care apără executarea cu probitate a raporturilor juridico-economice, precum şi

interesele producătorilor şi beneficiarilor împotriva faptelor

neleale de concurenţă. Obiectul material2 al infracţiunii este reprezentat de

totalitatea mărfurilor intrate în circuitul economic, care au

denumiri, menţiuni sau embleme false asupra originii lor, iar dacă actul neleal poartă asupra denumirii unei

1 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, R. Stănoiu, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, V. Roşca , Explicaţii teoretice ale

Codului penal român, vol. II, ediţie reeditată, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 527. 2 Există şi opinia potrivit căreia infracţiunea este lipsită de obiect material – în acest sens, a se vedea Gh. Diaconescu,

Infracţiunile în legi speciale şi legi extrapenale, Ed. Sirius, Bucureşti, 1994, p. 147.

153

întreprinderi, obiectul material îl constituie afişele, reclamele, cataloagele, anunţurile, informările sau desenele

grafice, pe care au fost tipărite, în mod abuziv numele sau

denumirea întreprinderii în cauză. Doctrina1 apreciază că produsele sau mărfurile care constituie obiect material al

infracţiunii trebuie să fie asemănătoare sau chiar identice cu

cele originale, în sensul că pe produsul original este inserată fie marca, numele firmei care îl fabrică, fie emblema unui

comerciant sau un anumit ambalaj caracteristic

producătorului.2 Subiect activ al infracţiunii nu poate fi decât unul

calificat, orice persoană fizică care are calitate de

comerciant3, cât şi orice persoană juridică.4 Împărtăşim opinia5 potrivit căreia, în condiţiile în care o persoană fizică

execută ilegal acte de comerţ, nu va săvârşi infracţiunea de

concurenţă neloială, ci infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii.

Subiectul pasiv principal este societatea comercială cu

capital de stat, mixt sau privat care a fost prejudiciată din punct de vedere material şi/sau moral, în urma utilizării

frauduloase a denumirii, emblemei, firmei sau a oricăror

alte semne distinctive de către alte persoane fizice sau juridice, care au consumat produse inferioare, crezând că

sunt cele ale firmei în care avea încredere, iar subiect pasiv

secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică care a beneficiat direct de produsul contrafăcut. Potrivit art. 14 din

Legea nr. 11/1991 dispoziţiile legii se aplică şi persoanelor

1 C. Voicu, F. Sandu, A. Boroi, I. Molnar, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 286.

2 Ibidem.

3 Comerciantul desfăşoară acte şi fapte de comerţ, cu caracter permanent, iar nu întâmplător sau sporadic.

4 Legat de persoana juridică – subiect activ al infracţiunii a se vedea infra, parag. 4.1.

5 P. Dungan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Presa Universitară Română, Timişoara, 2003, p. 199; A. Ungureanu, A.

Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 32.

154

fizice sau juridice străine care săvârşesc acte de concurenţă neloială pe teritoriul României.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective,

în variantele prevăzute de art. 5 lit. a)-g), acesta se realizează exclusiv prin acte comisive, respectiv:

a) acţiunea de folosire a unei firme, invenţii, mărci,

indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui

ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite

legitim de alt comerciant. Elementul material constă în întrebuinţarea, utilizarea

sau uzitarea firmelor, invenţiilor, mărcilor, indicaţiilor

geografice, desenelor etc., cu condiţia, însă, de a-i deruta pe consumatori, aceştia socotind, în realitate, că achiziţionează

produsul comerciantului loial, iar nu a celui neloial. Faptele

pe care legea le consideră acte de concurenţă neloială sunt cele care urmăresc crearea unei confuzii, mijloacele folosite

tinzând să producă în viziunea consumatorului ideea că

întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la concurent sau există legături strânse între oferte.

Jurisprudenţa1 a apreciat că riscul de confuzie apare ca

eroare asupra identităţii întreprinderii produselor sau serviciilor.

Într-o altă cauză de speţă2, reclamanta a solicitat

instanţei obligarea pârâtei la retragerea de pe piaţă a pungilor în care erau livrate produsele sub inscripţia sa,

precum şi să nu producă şi să nu comercializeze în viitor

asemenea produse folosindu-se pe pungi de acea inscripţie. Instanţa de apel a stabilit că nu se poate reţine culpa pârâtei

în imprimarea simbolului pe pungile folosite de ea.

1 I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2412/2003, publicată pe www.scj.ro.

2 C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 918/1997, Dreptul nr. 1/1998, p. 114-115.

155

Recursul reclamantei a fost respins, deoarece nu s-a putut reţine vinovăţia pârâtei, în a stimula propriul comerţ, în

dauna comerţului reclamantei, neexistând „o disimulare

prin imitaţie sau prin alte indicaţii, chiar dacă culorile folosite se asemănau, fiind exclus astfel riscul de a

confunda produsele puse în comercializare”.

Nu constituie infracţiune de concurenţă neloială în această modalitate, nici fapta amplasării a două magazine

cu obiect de activitate similar în aceeaşi rază geografică,

din moment ce elementele grafice sunt diferite, chiar dacă emblema are în componenţă aceleaşi culori, larg utilizate în

domeniul respectiv de activitate a societăţilor1, cum ar fi, de

pildă, culoarea verde pentru farmacii. b) acţiunea de punere în circulaţie de mărfuri contrafăcute

şi/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului

mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului. Infracţiunea presupune tocmai

comercializarea produselor piratate sau contrafăcute.

Constituie infracţiune de concurenţă neloială în această modalitate, fapta inculpatei de a pune în circulaţie băuturi

răcoritoare pe care le producea şi îmbutelia, folosind

ambalaje cu inscripţia „Coca – Cola”.2 c) acţiunea de folosire în scop comercial a rezultatelor

unor experimentări a căror obţinere a necesitat un efort

considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul

obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor

farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;

1 Jurisprudenţă…selecţie şi traducere de M.D. Borsan, P.R. nr. 3/2001, p. 234.

2 Trib. Teleorman, secţia penală, sentinţa nr. 17/994, apud P. Dungan, op. cit. p. 211.

156

d) acţiunea de divulgare a unor informaţii secrete, cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea acestor informaţii

este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia

cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în

comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile

competente; e) acţiunea de divulgare, achiziţionare sau utilizare a

secretului comercial de către terţi, fără consimţământul

deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial;

f) acţiunea de divulgare sau folosire a secretelor

comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de

deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta

în faţa autorităţilor publice; g) acţiunea de producere în orice mod, importul,

exportul, depozitare, oferire spre vânzare sau vânzarea

unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false1, privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice,

desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite

integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel

vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele

asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului,

în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe

beneficiari.

1 Prin „menţiuni false asupra originii mărfurilor” se înţelege orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au

fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă

asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi indică în comerţ numai natura lui, în

afară de cazul în care denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine.

157

Jurisprudenţa1 apreciază că „…nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii mărfurilor denumirea unui

produs al cărui nume a devenit generic, respectiv «NESS»

şi indică în comerţ numai natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea

face să se creadă că are acea origine”.

De asemenea, constituie contrafacere a mărfii fapta unui concurent de a utiliza, în vederea vânzării produselor

similare, a unei embleme care reproduce doi termeni din cei

trei folosiţi de societatea titulară, în condiţiile în care cele două embleme sunt precedate de un cuvânt identic, existând

astfel riscul ca beneficiarii să nu diferenţieze emblemele,

inducându-i în eroare. Se susţine,2 în doctrină, că nu constituie infracţiune de

concurenţă neloială prevăzută de art. 5 din Legea nr.

11/1991, indiferent de modalităţile faptice, actele săvârşite în dauna cumpărătorului, ci numai cele comise în dauna

altor comercianţi.

Legat de urmarea imediată a infracţiunii, apreciem că în modalitatea prevăzută de art. 5 lit. g) se creează o

vătămare materială, producând un anumit rezultat şi

calificând fapta ca infracţiune de rezultat; dimpotrivă, modalitatea prevăzută la lit. a) creează o stare de pericol,

calificând infracţiunea ca fiind formală.

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca între săvârşirea oricăreia dintre modalităţile elementului material

şi urmarea imediată a infracţiunii să existe o legătură de

cauzalitate. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea

constă în intenţie directă sau indirectă; în varianta prevăzută

1 P. Dungan, op. cit., p. 208.

2 Ibidem.

158

de lit. g) intenţia este calificată prin scop (inducerea în eroare a celorlalţi comercianţi şi beneficiari), ceea ce denotă

că infracţiunea se comite cu intenţie directă, făptuitorul

prevede şi urmăreşte rezultatul acţiuni sale. Există în literatura de specialitate1 opinia potrivit căreia indiferent de

forma intenţiei – directă sau indirectă – este necesară

dovedirea relei-credinţe a comerciantului pârât. Sub aspect sancţionator, infracţiunea de concurenţă

neloială în modalităţile prevăzute în art. 5 lit. a)-g) se

pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda de la 2500 lei la 5000 lei.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea părţii

vătămate ori la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a altei organizaţii profesionale ori la sesizarea

persoanelor împuternicite de Consiliul Concurenţei.

Dacă prin actele de concurenţă neloială se cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept

să se adreseze instanţei competente cu acţiune în

răspundere civilă. De asemenea, la cererea deţinătorului legitim al secretului comercial instanţa poate dispune

măsuri de interzicere a exploatării industriale şi/sau

comerciale a produselor rezultate din însuşirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse,

interdicţia încetând când informaţia protejată a devenit

publică.

§4. Răspunderea penală a persoanei juridice Din anul 1989 şi până în prezent, Codul penal a suferit

foarte multe modificări pentru a adecva prevederile sale noilor realităţi sociale şi a le apropia standardelor europene,

1 O. Căpăţînă, Concurenţa neloială. Noţiune. Conţinut. Necesitatea dovedirii relei-credinţe a comerciantului pârât,

Dreptul nr. 5/1998, p. 105-111.

159

dar în ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanelor juridice nu a fost introdusă nicio dispoziţie.

În scopul identificării celor mai eficace mijloace pentru

a combate efectele nefaste ale recrudescenţei criminalităţii economico-financiare şi ale tendinţelor sale de depăşire a

frontierelor naţionale, un număr important de instrumente

juridice internaţionale prevede necesitatea introducerii în legislaţiile naţionale a răspunderii penale a persoanei

juridice pentru infracţiunile comise.1

Scopul Recomandării Consiliului Europei nr. (88)18 privind răspunderea întreprinderilor pentru săvârşirea de

infracţiuni2 este de a încuraja adoptarea de măsuri de ordin

legislativ pentru ca, pe de o parte, întreprinderile să poată fi declarate responsabile pentru infracţiunile comise în

activitatea lor, fără a exonera însă de răspundere persoanele

fizice care au săvârşit fapte, iar pe de altă parte, să se creeze un sistem de sancţiuni şi măsuri adaptate întreprinderilor, în

scopul realizării unei reprimări eficiente a activităţilor

ilicite, a prevenirii comiterii de noi infracţiuni şi a reparării prejudiciilor cauzate prin infracţiune. Recomandarea –

vizând întreprinderile publice sau private cu personalitate

juridică şi care desfăşoară activităţi economice – formulează câteva principii care ar trebui să guverneze

regimul răspunderii penale a persoanelor juridice:

– persoana juridică poate răspunde pentru infracţiunile comise în exerciţiul activităţii sale, chiar dacă aceste

infracţiuni sunt străine de obiectul întreprinderii şi

indiferent dacă a fost identificată sau nu persoana fizică ce le-a săvârşit;

1 A. Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr. 1/2003, Bucureşti, p. 102.

2 Adoptată de Comitetul de Miniştri a Consiliului Europei din 20 octombrie 1988.

160

– întreprinderea trebuie exonerată de răspundere atunci când conducerea sa nu este implicată în comiterea

infracţiunii şi a luat toate măsurile necesare pentru

prevenirea săvârşirii ei; – angajarea răspunderii întreprinderii nu trebuie să

ducă la exonerarea de răspundere a persoanelor fizice

implicate în comiterea infracţiunii. În special, persoanele fizice exercitând funcţii de conducere trebuie să răspundă

pentru neîndeplinirea obligaţiilor care au dus la comiterea

faptei; – aplicarea de sancţiuni penale trebuie să se facă numai

atunci când aceasta este cerută de natura infracţiunii, de

gravitatea culpei întreprinderii, de consecinţele penale pentru societate şi de necesitatea de a preveni alte

infracţiuni. Pentru fapte de mai mică gravitate este indicată

recurgerea la alte forme de răspundere, de exemplu răspunderea administrativă;

– în alegerea şi aplicarea sancţiunii trebuie să se acorde

o atenţie deosebită obiectivelor non-represive: prevenirea comiterii de noi infracţiuni şi repararea prejudiciului suferit

de victima infracţiunii.1

Această Recomandare prevede o gamă largă de sancţiuni aplicabile, cu titlu principal sau accesoriu, cu sau

fără suspendare, persoanelor juridice. În scopul evidenţierii

măsurilor luate anterior faţă de o persoană juridică, Recomandarea consideră utilă înfiinţarea unui cazier

special destinat acestor persoane. La rândul său, Curtea de

Justiţie a Comunităţilor Europene2 a decis că dreptul comunitar ,,nu obligă un stat membru la introducerea în

1 F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanelor juridice în legislaţie şi doctrină. Examen de drept comparat, R.D.C. nr.

3/1997, serie nouă, anul VII, Lumina Lex, Bucureşti, p. 68-69. 2 Decizia C.J.C.E. din 02.10.1991, Recueil de la Jurisprudence de la Cour et du Tribunal de première instance, 1991,

vol. 8/I, p. 14.

161

dreptul naţional a responsabilităţii penale a persoanelor juridice”, astfel că rămâne la latitudinea fiecărui stat

membru al Comunităţii Europene consacrarea sau nu în

dreptul intern a principiului răspunderii penale a persoanelor juridice.

4.1. Persoana juridică – subiect activ al infracţiunii Astăzi, persoanele juridice joacă un rol capital în toate domeniile vieţii economico-sociale şi se bucură de

recunoaşterea capacităţii juridice în majoritatea ramurilor

de drept. Acestea au patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile membrilor care le compun, au drepturi şi

obligaţii distincte de cele ale membrilor, astfel încât

existenţa lor este o realitate socială, cât şi juridică.1 Mai mult decât atât, persoana juridică se bucură şi de

recunoaşterea capacităţii în sfera dreptului penal. În urma

modificărilor aduse Codului penal, prin Legea nr. 278/2006, persoana juridică are capacitate totală în dreptul

penal, atât activă, cât şi pasivă. Capacitatea activă a

persoanei juridice presupune posibilitatea acesteia de a fi subiect activ al infracţiunii, adică acea persoană care comite

o faptă conformă faptei tip descrisă în norma de

incriminare. Prin această calitate atribuită persoanei juridice, legea penală română iese din sfera principiului

societas delinquere non potest, consacrând astfel

răspunderea penală a persoanei juridice. Introducerea răspunderii penale a persoanei juridice are

mai multe raţiuni, acestea fiind în primul rând de ordin

practic. Noua configuraţie a societăţii, mutaţiile produse în structura şi infrastructura societăţii contemporane la nivel

naţional, atât în plan economico-social, cât şi în plan

1 F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 322-323.

162

criminologic au determinat, în special în ultimele decenii, o abordare nouă a problemei răspunderii penale a persoanei

juridice, o reconsiderare pe plan teoretic a acestei instituţii

şi o regândire a rolului pe care aceasta îl poate avea în lupta împotriva infracţiunilor, în special a celor economico-

financiare şi a utilităţii introducerii în legislaţia penală a

răspunderii penale a persoanei juridice ca una din instituţiile de bază ale dreptului penal.

Fenomenele înregistrate pe plan economic, ca

dezvoltarea rapidă a unei economii de piaţă şi a unor tehnologii noi sau a sistemelor informatice, au determinat

creşterea considerabilă a numărului şi importanţei

persoanelor juridice în toate domeniile vieţii economice, ceea ce a favorizat săvârşirea de către acestea a unor fapte

penale grave, cu deosebire în dreptul comercial, financiar-

fiscal, vamal, în domeniul informaticii, al mediului înconjurător, ca: evaziunea fiscală, spălarea banilor, fapte

de corupţie, fapte anticoncurenţiale, traficul de persoane,

traficul de droguri. În plan criminologic s-au înregistrat în ultimele decenii

forme şi structuri noi ale criminalităţii organizate, faptele

fiind săvârşite îndeosebi de persoanele juridice care acţionau cu scopuri deghizate, activitatea lor prezentând un

pericol real pentru ordinea juridică. Faptul că nu era

instituită răspunderea penală pentru persoanele juridice care săvârşeau astfel de fapte grave a produs o reacţie puternică

la nivel doctrinar, legislativ şi judiciar, pentru crearea unui

sistem de apărare împotriva acestui gen de criminalitate economico-financiară. Toate aceste fenomene produse în

structura şi infrastructura societăţii la nivel european s-au

manifestat şi în societatea românească din ultimele decenii, cu accente chiar mai pronunţate datorită transformărilor

163

radicale politice, economice, sociale pe care acestea le-a înregistrat în perioada de tranziţie. De aceea, legiferarea

răspunderii penale a persoanei juridice a devenit o

necesitate tot mai stringentă, ea realizându-se prin introducerea acestei instituţii în partea generală a Codului

penal.

Important este şi faptul că, în ultimele decenii, această problemă a devenit obiect de preocupare la nivel

internaţional, fiind discutată în diverse organisme

internaţionale, cum sunt: Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Organizaţia Naţiunilor Unite, recomandările şi

deciziile în acest domeniu cuprinse în documentele

internaţionale de referinţă fiind avute în vedere atât în reconsiderarea în doctrina română a problemei răspunderii

penale a persoanei juridice, cât şi în elaborarea noii

legislaţii penale din ţara noastră. Această instituţie nou introdusă în legislaţia noastră

penală poate fi definită şi apreciată din mai multe puncte de

vedere. Într-o prezentare generală, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi caracterizată ca o instituţie de

drept penal cu o evoluţie oscilantă, şi nu liniară, cu

acumulări treptate, susceptibile să ducă la o reglementare calitativ superioară. Răspunderea penală a persoanei

juridice cunoaşte în timp momente şi aprecieri diferite,

mergând de la afirmarea ei ca o instituţie imperios necesară în lupta împotriva criminalităţii – în special cea economică

– ce trebuie să ocupe un loc important între instituţiile de

bază ale dreptului penal, până la negarea ei totală, atât ca entitate juridică penală distinctă în câmpul dreptului penal,

cât şi sub aspectul utilităţii ei în planul combaterii

fenomenului infracţional. Din acest motiv, cunoaşterea instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice apare

164

necesară nu numai sub aspectul reglementării ei, al conţinutului strict al textului care o consacră, ci şi al altor

prevederi care o vizează, al modului în care s-a conturat

conceptul românesc al răspunderii penale a persoanei juridice în raport cu evoluţia acestei instituţii pe plan

naţional şi internaţional.1

Prima consacrare legislativă concretă – în codul penal – a răspunderii penale a persoanei juridice a avut loc prin

Legea nr. 301/20042 care a adoptat forma ,,noului Cod

penal”, însă posibilitatea ca el să mai intre în vigoare este extrem de redusă, fiind repetat amânată, până la 1

septembrie 2008.3 Capitolul VI, art. 45 din ,,Noul Cod

penal” reglementează „Răspunderea penală a persoanei juridice”, descriind condiţiile în care o persoană juridică

poate fi trasă la răspundere penală.

,,(1) Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice răspund penal,

în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite

în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau reprezentanţii acestora. (2) Răspunderea

penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a

persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte”.

Raportat la anul 2004 şi la momentul apariţiei legii

privind Noul Cod penal, trebuie făcută menţiunea că exista Legea nr. 299/2004 privind răspunderea penală a

persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de

1 G. Antoniu, C. Mitrache, R.M. Stănoiu, I. Molnar, V. Paşca, A. Filipaş, I. Ionescu, N. Iliescu, M. Basarab , Noul Cod

penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, p. 458-459; M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal

comentat, vol. I, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 103-110. 2 M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004.

3 Prin O.U.G. nr. 58/2005 (M. Of. nr. 552 din 28 iunie 2005), intrarea în vigoare a noului Cod penal, stabilită iniţial

pentru data de 29 iunie 2005, s-a amânat pentru data de 1 septembrie 2006. Ulterior, prin art. 6 din O.U.G. nr. 50/2006,

(M. Of. nr. 566 din 30 iunie 2006), termenul de intrare în vigoare a noului Cod penal a fost prorogat la data de 1

septembrie 2008.

165

monede sau alte valori1, care deşi formal era în vigoare la apariţia noului Cod penal, nu a putut fi aplicată niciodată,

tocmai datorită absenţei dispoziţiilor procedurale

corespunzătoare. Normele cuprinse în această lege nu au avut menirea să instituie răspunderea penală în sistemul

penal românesc, ci doar să răspundă unor cerinţe de

moment de a se lărgi gama mijloacelor represive din domeniul de protecţie a unor valori. Aceste două acte

normative au optat pentru un model de răspundere indirectă

– de inspiraţie franceză – în care persoana juridică răspundea pentru o infracţiune comisă în numele sau

interesul acesteia, de către organele sau reprezentanţii ei.

Fără îndoială, momentul cel mai important sub aspectul introducerii răspunderii penale a persoanei juridice în

dreptul penal român a fost apariţia Legii nr. 278/2006

pentru modificarea şi completarea Codului penal2. Potrivit art. 191 C.pen., nou introdus, ,,persoanele juridice, cu

excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor

publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru

infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate

sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea

penală. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude

răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni”. Aşa după

cum se poate observa, noua lege consacră un model de

răspundere penală directă, în baza căreia persoana juridică răspunde pentru fapta proprie şi nu pentru fapta altei

persoane, cu atât mai mult cu cât sistemului nostru de drept

1 M. Of. nr. 593 din 1 iulie 2004.

2 M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006.

166

penal îi este străină instituţia răspunderii pentru fapta altuia.1

Natura prevederilor cuprinse în Legea nr. 278/2006 cu

privire la răspunderea penală a persoanei juridice este cea a unui nou gen de răspundere penală, aflându-ne în prezenţa

unor norme cadru, de principiu. Astfel, funcţia principală a

normelor este aceea de a da răspunderii penale a persoanei juridice o autonomie instituţională, stabilind locul şi rolul

acesteia în sistemul instituţiilor de drept penal român.

4.2. Categorii de persoane juridice care nu răspund penal

Legiuitorul nu a dorit însă să includă în sfera

subiecţilor răspunderii penale toate entităţile care au personalitate juridică, instituind în art. 191 C.pen. o serie de

exceptări. O primă situaţie de excepţie priveşte statul, ca

persoană juridică, excepţie întâlnită în marea majoritate a sistemelor de drept din Europa continentală (Franţa, Belgia,

Olanda, Finlanda). Deci, statul beneficiază de o imunitate

de jurisdicţie penală generală şi absolută, neputând fi angajată răspunderea acestuia, nici în cazul faptelor comise

în exercitarea autorităţii de stat, nici în cazul acelor fapte

care s-ar săvârşi în exercitarea unor activităţi ce ţin de domeniul privat al statului.

O a doua categorie de persoane juridice exceptate o

constituie autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul

domeniului privat. Spre deosebire de reglementarea

conţinută de Noul Cod penal, care excepta toate instituţiile publice şi care ridica serioase probleme de

constituţionalitate în raport de principiul egalităţii în faţa

1 F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr. 3/2006, Ed. Rosetti,

Wolters Kluwer România, p. 13.

167

legii, actuala reglementare restrânge sfera persoanelor exceptate, evitând astfel în mare parte obiecţiile formulate

la adresa noului cod. Astfel, în primul rând, sfera

persoanelor juridice rămase în afara domeniului de incidenţă al răspunderii penale este considerabil mai largă

decât în cazul altor legislaţii. Pe de altă parte, criteriul avut

în vedere pentru determinarea sferei instituţiilor publice exceptate este unul mai puţin întâlnit în practica altor state.

De regulă, se are în vedere natura activităţii în cadrul căreia

s-a comis infracţiunea şi nu de natura altor activităţi pe care persoana juridică le poate desfăşura, fără legătură cu

infracţiunea săvârşită. Legiuitorul nostru a ales drept

criteriu aptitudinea persoanei juridice în cauză de a realiza şi activităţi ce nu pot face obiectul domeniului privat.

Aşadar, o singură astfel de activitate figurând printre

prerogativele instituţiei publice este suficientă pentru a atrage imunitatea penală generală a persoanei juridice

respective.

Pornind de la acest criteriu trebuie pusă în discuţie constituţionalitatea sub aspectul egalităţii în faţa legii a

acestei reglementări. Problema apare datorită faptului că

aceeaşi infracţiune comisă în exercitarea aceleiaşi activităţi ar avea un regim diferit în funcţie de ce alte activităţi mai

poate desfăşura persoana juridică autoare. De exemplu, se

comite o infracţiune de către Banca Naţională a României. Conform Legii nr. 312/2004, B.N.R. este o instituţie

publică, printre atribuţiile sale figurând şi activităţi care nu

pot face obiectul dreptului privat. Răspunderea sa penală va fi exclusă, în vreme ce o bancă privată va răspunde pentru

aceeaşi infracţiune comisă. Criteriului posibilităţii

exercitării unor atribuţii ce exced domeniului privat, ales de către legiuitor şi care poate justifica diferenţa de tratament,

168

nu este în contradicţie cu principiul constituţional al egalităţii în faţa legii. În susţinerea soluţiei avansate se

poate invoca argumentul că aceeaşi împrejurare –

exercitarea unor atribuţii de autoritate – este adeseori folosită pentru a fundamenta imunitatea penală generală a

statului ca persoana juridică. Dreptul comparat este cel care

furnizează exemple în care criterii mult mai puţin convingătoare alese de legiuitori pentru a justifica

imunitatea penală a unei persoane juridice de drept public

au fost considerate de către instanţele de control constituţional ca fiind compatibile cu principiul egalităţii în

faţa legii. Astfel, legiuitorul belgian a exceptat din sfera

răspunderii penale acele persoane juridice care dispun de organe de conducere alese în mod direct, pe baza regulilor

democratice.

Raportat la textul analizat, vor beneficia aşadar de imunitate penală toate autorităţile publice reglementate de

Constituţie sau de alte acte normative: Parlamentul,

Guvernul, Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi,

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării etc. În cazul

instituţiilor publice însă, organul judiciar va trebui să analizeze nu doar activitatea care a ocazionat comiterea

infracţiunii pentru a vedea dacă aceasta poate sau nu să facă

obiectul domeniului privat, ci întreaga sferă a atribuţiilor conferite entităţii respective prin actul de înfiinţare (lege,

hotărâre de Guvern etc.), spre a verifica astfel dacă printre

acestea figurează cel puţin o activitate care iese din sfera domeniului privat.

Activitatea care nu poate face obiectul domeniului

privat reprezintă orice activitate care, potrivit legii, nu este susceptibilă a fi exercitată de o persoană fizică sau juridică

169

de drept privat. Sunt astfel vizate, în principal, activităţile care implică exercitarea unor prerogative de autoritate

publică. Nu intră în această categorie activităţile care cad

sub incidenţa monopolului de stat, aşa cum sunt ele reglementate de Legea nr. 31/1996, deoarece respectivele

activităţi pot fi desfăşurate de persoane fizice sau juridice

de drept privat pe baza licenţei obţinute potrivit prevederilor legii mai sus menţionate. În egală măsură, deşi

potrivit art. 136 din Constituţie, administrarea bunurilor

proprietate publică poate fi încredinţată doar instituţiilor publice şi regiilor autonome, nu poate fi identificat, pornind

din acest punct, un temei pentru excluderea răspunderii

penale a instituţiilor publice care au în administrare astfel de bunuri. Acest tip de administrare vizează natura

dreptului pe care îl au instituţiile cu privire la bunurile în

cauză şi nicidecum o activitate de sine stătătoare, ce nu poate face obiectul domeniului privat. În consecinţă, vor

putea fi trase la răspundere penală universităţile de stat,

majoritatea instituţiilor sanitare de stat, centrele de plasament pentru minori etc. Însă vor rămâne în afara

domeniului de incidenţă a răspunderii penale Banca

Naţională a României, penitenciarele, centrele de reeducare, unităţile militare, dar şi unele instituţii sanitare, de

exemplu: Institutul de Medicină Legală ,,Mina Minovici”

etc.

4.3. Categorii de persoane juridice care răspund

penal şi care au o răspundere limitată Aşa cum rezultă din art. 191 C.pen., răspunderea penală

poate fi angajată doar în sarcina unei persoane juridice,

adică a unei entităţi căreia legea civilă îi recunoaşte această

calitate. Textul prevede condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca o persoană juridică să poată fi trasă la răspundere

170

penală: o primă categorie de condiţii priveşte în mod direct persoana juridică în calitate de subiect de drept penal; a

doua categorie se referă la infracţiunile a căror săvârşire

poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice; a treia categorie de condiţii priveşte persoanele fizice care

pot angaja, prin fapta lor, răspunderea penală a persoanei

juridice; a patra categorie priveşte raportul care trebuie să existe între infracţiunea comisă şi persoana juridică.1 Spre

deosebire de art. 5 din Codul penal belgian, care asimilează

persoanei juridice şi unele entităţi lipsite de personalitate juridică potrivit legii civile – asociaţiile în participaţie,

societăţile civile, societăţile comerciale în curs de formare

etc. – legea noastră nu conţine o astfel de dispoziţie. Pe cale de consecinţă, o entitate căreia nu îi este recunoscută

personalitatea juridică – de exemplu o societate civilă sau o

asociere în participaţie – nu poate avea calitatea de subiect activ al unei infracţiuni. La fel, o persoană juridică în curs

de formare, deşi nu dispune de o anumită capacitate,

limitată la ceea ce este necesar pentru constituire, nu poate intra sub incidenţa legii penale atâta timp cât nu şi-a

dobândit personalitatea juridică. În fine, nu se mai poate

vorbi de răspundere penală a persoanei juridice în cazul infracţiunilor comise după pierderea personalităţii juridice,

aceste fapte putând antrena eventual răspunderea personală

a lichidatorilor. Trebuie făcută încă o precizare cu privire la clarificarea

efectelor pe care le va avea o cauză de nulitate intervenită

în procedura de constituire a persoanei juridice, cauză ce a fost descoperită abia după săvârşirea infracţiunii, sub

aspectul răspunderii penale a entităţii respective. O

1 G. Antoniu şi colab., Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, p. 479.

171

eventuală constatare a nulităţii procedurii de constituire nu va avea nicio influenţă asupra răspunderii penale pentru

faptele comise anterior acestei constatări. În acest sens, art.

58 din Legea nr. 31/19901 prevede, prin derogare de la regimul de drept comun, că efectele nulităţii societăţii

comerciale nu operează retroactiv. Un argument în plus îl

constituie faptul că persoana juridică răspunde penal şi atunci când ea a fost constituită în scopul comiterii de

infracţiuni – art. 712 C.pen. prevede că în acest caz se aplică

şi pedeapsa complementară a dizolvării – în condiţiile în care, potrivit art. 56 lit. c) din Legea 31/1990, existenţa

unui obiect de activitate ilicit reprezintă o cauză de nulitate

a unei societăţi comerciale.2 Deci, vor răspunde penal toate persoanele juridice de

drept privat, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă:

societăţi comerciale, societăţi agricole, asociaţii, fundaţii etc. O categorie aparte de persoane juridice o formează

regiile autonome, având în vedere natura juridică mixtă a

acestora atât de drept public, cât şi de drept privat. Aceste persoane juridice, în pofida faptului că sunt în general

considerate ca fiind persoane juridice de drept public, nu

pot fi asimilate autorităţilor sau instituţiilor publice, cu menţiunea că indiferent de natura activităţilor pe care le

desfăşoară, ele vor răspunde penal. În acest sens trebuie

subliniată prevederea din art. 136 alin. (4) din Constituţie care menţionează în mod distinct instituţiile publice şi

regiile autonome, neputând fi pus semnul echivalenţei între

ele. De altfel, în ultimii ani, numărul regiilor autonome a cunoscut o continuă diminuare, în prezent rămânând doar

1 Republicată în M. Of. nr. 1066 sin 17 noiembrie 2004.

2 F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr. 3/2006, Ed. Rosetti,

Wolters Kluwer România, p. 14.

172

câteva regii autonome la nivel naţional – Regia autonomă ,,Monitorul Oficial”, Regia Autonomă ,,Administrarea

Patrimoniului Protocolului de Stat”, Regia Autonomă

,,Monetăria Statului” etc. precum şi mai multe regii autonome de interes local, în special în domeniul

transportului urban de călători, apă-canal, termoficare etc.

4.4. Capacitatea de acţiune a persoanei juridice şi principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice O parte importantă a doctrinei a fundamentat ideea imposibilităţii angajării răspunderii penale a persoanelor

juridice pornind de la premisa absenţei capacităţii lor de

acţiune. În urma modificărilor legislative intervenite i s-a ,,recunoscut” persoanei juridice o capacitate proprie de a

acţiona manifestată prin actele înfăptuite în calitate de

participant la comiterea unei infracţiuni. De asemenea, sunt luate în calcul pe lângă acţiunile persoanei juridice însăşi şi

cele ale persoanelor fizice, în cadrul cumulului de

răspunderi penale.1 Sub aspectul sferei infracţiunilor susceptibile a fi comise de o persoană juridică, Legea nr.

278/2006 diferă în mod fundamental de modelul consacrat

de legiuitor în art. 45 al noului Cod penal. În 2004, legiuitorul a optat pentru o răspundere specială, de

inspiraţie franceză, contrară celei reglementate în final, prin

Legea nr. 278/2006, prin care este consacrată o răspundere generală.

Acest din urmă sistem presupune că o persoană juridică

poate, în principiu, să comită orice infracţiune, indiferent de natura sa, urmând a se stabili în fiecare caz în parte în ce

măsură sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi angajată

1 Idem, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 324.

173

răspunderea entităţii colective. Există însă anumite infracţiuni care se dovedesc a fi incompatibile cu

săvârşirea, în calitate de autor, de către o persoană juridică

– evadare, dezertare, bigamie, infracţiuni comise de funcţionari – însă nimic nu împiedică participarea entităţii

colective la săvârşirea unei astfel de infracţiunii în calitate

de instigator sau complice. În principiu, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.

278/2006, persoanele juridice pot răspunde pentru orice

infracţiune reglementată de Codul penal sau de legislaţia specială, indiferent de forma de vinovăţie cerută de textul

de incriminare pentru aceste fapte. Calitatea în care a

acţionat persoana juridică urmează a fi stabilită pe baza împrejurărilor concrete, având în vedere şi natura

infracţiunii.1

În strânsă legătură cu capacitatea de acţiune a persoanei juridice s-a pus în discuţie de către o parte a

doctrinei şi principiul specialităţii capacităţii de folosinţă,

fiind un factor de incompatibilitate cu ideea răspunderii penale a entităţii colective. Potrivit acestei opinii, legea care

acordă personalitate juridică entităţilor colective le

stabileşte în acelaşi timp, din raţiuni practice, limitele activităţii şi le interzice depăşirea acestora. Prin urmare,

persoanele juridice nu pot acţiona dincolo de aceste limite

şi deci nu pot comite infracţiuni, acest lucru fiind în opoziţie cu principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice. În acelaşi sens s-a arătat că persoana

juridică este incapabilă să comită o infracţiune, deoarece ea nu există decât pentru un anumit scop, pentru a răspunde

nevoii care a determinat crearea ei. Principiul specialităţii

1 F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr. 3/2006, Ed. Rosetti,

Wolters Kluwer România, p. 18.

174

limitează deci activităţile persoanei juridice la cele care sunt necesare atingerii scopului său, astfel că atunci când ea

comite o infracţiune îşi pierde capacitatea şi personalitatea

juridică din momentul în care se angajează pe terenul infracţionalităţii. La rândul lor, persoanele fizice care

acţionează în numele persoanei juridice sunt limitate în

activitatea lor de prevederile legale şi statutare şi este evident că nici legea şi nici statutele nu le pot acorda

competenţă sau o împuternicire valabilă pentru comiterea

de infracţiuni. În realitate, principiul specialităţii capacităţii de

folosinţă nu poate constitui un impediment în calea

angajării răspunderii penale a persoanelor juridice. Dacă este evident că legiuitorul nu a recunoscut capacitatea

juridică a entităţilor colective în scopul comiterii de

infracţiuni, nu este mai puţin adevărat că nici drepturile ale căror titulari sunt persoanele fizice nu au fost consacrate

pentru a intra în câmpul infracţionalităţii. Pe de altă parte, o

persoană juridică, desfăşurându-şi activitatea specifică, poate comite infracţiuni care se leagă de această activitate,

fără însă a fi depăşit limitele capacităţii de folosinţă. De

exemplu, o societate poate, fără a ieşi din sfera sa de activitate, să vândă produse cu depăşirea adaosului

comercial maxim. Într-adevăr, motivele înfiinţării unei

persoane juridice trebuie să fie licite, însă uneori scopurile urmărite ulterior de către aceasta nu sunt întotdeauna în

concordanţă cu cele care au determinat crearea ei. Mobilul

criminalităţii corporative nu rezidă într-o dorinţă a persoanelor juridice de a încălca legea, ci în încercarea de a

obţine un profit maxim cu eforturi minime, ceea ce poate fi

mult mai uşor de realizat prin încălcarea dispoziţiilor legale.

175

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice apare ca o regulă de drept civil ce nu

vizează decât materia actelor juridice civile. Prin urmare,

acest principiu nu are incidenţă în sfera faptelor civile stricto sensu, de exemplu în materia delictelor civile. Astfel

că este evident că nici comiterea de delicte civile nu se

înscrie în sfera capacităţii de folosinţă dar, cu toate acestea, este unanim recunoscută posibilitatea obligării persoanei

juridice la repararea prejudiciului cauzat. În aceste condiţii

apare greu de acceptat extinderea acestei reguli pe terenul altor ramuri de drept, deoarece fiecare ramură de drept

conferă persoanei juridice capacitatea pe care normele ei o

determină. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă din dreptul civil nu se poate opune recunoaşterii de către

dreptul penal a răspunderii penale a persoanei juridice, fapt

care a avut loc la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006. 1

4.5. Elementul material al infracţiunii săvârşite de

persoana juridică Modelul răspunderii penale consacrat de Legea nr.

278/2006 este unul de răspundere directă a persoanei

juridice pentru fapta proprie. Din acest principiu rezultă faptul că toate elementele infracţiunii, atât elementul

material, cât şi cel subiectiv trebuie să fie constatate cu

privire la persoana juridică, separat de eventuala lor consacrare în cazul persoanei fizice. Cu privire la elementul

material, legiuitorul a stabilit trei criterii pe baza cărora o

infracţiune poate fi atribuită unei persoane juridice. Conform dispoziţiilor art. 191 C.pen., persoanele juridice

răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea

1 F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 326.

176

obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. În aparenţă, textul poate sugera că ar

putea fi vorba de trei ipoteze distincte în care o infracţiune

este imputată unei persoane juridice, astfel: 1) săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate; 2)

săvârşirea infracţiunii în interesul persoanei juridice; 3)

săvârşirea infracţiunii în numele persoanei juridice. În prima situaţie, legiuitorul, deşi nu a prevăzut expres

condiţia existenţei unei legături intrinseci între obiectul de

activitate a persoanei juridice şi infracţiune, aceasta există. Fapta ce constituie infracţiune se leagă de politica generală

a persoanei juridice ori de activităţile principale menite să

ducă la realizarea obiectului social şi exclude fapte care au fost doar ocazionate de activităţi legate indirect de acest

obiect. Ca urmare, vor fi incluse infracţiunile privind

concurenţa, infracţiuni privind regimul unor activităţi economice, infracţiuni privind protecţia mediului,

infracţiuni privind protecţia muncii etc.

În cea de-a doua categorie de infracţiuni care pot fi săvârşite de persoana juridică, cele în interesul acesteia, se

vor regăsi infracţiunile ce exced cadrului activităţilor legate

de realizarea obiectului de activitate, dar care sunt susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice.

Beneficiul trebuie înţeles în sensul larg al cuvântului,

incluzând atât obţinerea unui profit, precum şi evitarea unei pierderi. Din aceste dispoziţii nu trebuie să se înţeleagă

faptul că această categorie ar putea cuprinde doar

infracţiuni contra patrimoniului, dimpotrivă infracţiunile săvârşite în interesul persoanei juridice cuprind o sferă

foarte largă, de la infracţiunile de corupţie – darea de mită

în vederea obţinerii unui contract avantajos – până la infracţiunile contra vieţii – uciderea unei persoane care,

177

prin poziţia sa, este importantă pentru o întreprindere concurentă sau care era pe punctul de a lua anumite măsuri

defavorabile persoanei juridice – (depunerea unui raport de

constatare care să determine aplicarea unei sancţiuni contravenţionale importante).

Infracţiunile săvârşite în numele persoanei juridice sunt

fapte care nu se leagă nemijlocit de obiectul de activitate a acesteia şi nici nu sunt de natură a aduce un beneficiu

persoanei juridice, dar se săvârşesc în procesul de

organizare a activităţii şi funcţionării acesteia. De pildă, o infracţiune de abuz în serviciu, constând în refuzul angajării

datorită etniei unei persoane candidate care a câştigat

concursul; fapta nu va aduce niciun profit persoanei juridice, dar este săvârşită de către funcţionarul în cauză în

numele persoanei juridice.

Este lesne de observat că, în realitate, cele trei categorii de infracţiuni se întrepătrund. În practică este foarte grea

operaţiunea delimitării în mod precis a sferei de infracţiuni

legate nemijlocit de activitatea persoanei juridice, astfel că menţionarea expresă a celor trei categorii de infracţiuni este

justificată de preocuparea legiuitorului de a nu-i oferi

acesteia posibilitatea eludării răspunderii penale în cazul infracţiunilor legate într-un fel sau altul de activitatea sa.

Astfel, pentru a putea fi imputat, din punct de vedere

obiectiv, actul material, unei persoane juridice, va fi suficientă constatarea că infracţiunea săvârşită se

încadrează în cel puţin una din cele trei categorii ale

elementului material al infracţiunii.1

4.6. Persoanele fizice care pot angaja penal persoana

juridică

1 F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr. 3/2006, p. 18.

178

Prin Legea nr. 301/2004 pentru adoptarea noului Cod penal (a cărui intrare în vigoare a fost prorogată până la 1

septembrie 2008) se prevede, în art. 45 alin. (1), printre

condiţiile pentru care o persoană juridică să poată fi trasă la răspundere penală şi cea privitoare la persoanele fizice care

pot angaja penal persoana juridică. Dispoziţiile legale mai

sus arătate se referă in terminis la persoanele fizice care pot angaja penal persoana juridică, prevăzând că persoanele

juridice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite ,,de

către organele sau reprezentanţii acestora”. Condiţia priveşte, de fapt, raportul care trebuie să existe între

persoana juridică şi persoana fizică autoare a actului

material pentru a putea fi angajată răspunderea celei dintâi. Prevederea din art. 45 alin. (1), potrivit căreia persoanele

juridice răspund pentru infracţiunile comise de organele sau

reprezentanţii acestora constituie o condiţie generală de angajare a răspunderii penale a persoanelor juridice şi

deoarece textul nu face nicio distincţie între situaţia

persoanelor juridice de drept public şi cea a persoanelor juridice de drept privat, trebuie considerat că aceasta se

aplică ambelor categorii. Articolul 45 alin. (1) prevede două

categorii de persoane fizice care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice, respectiv: persoanele care fac

parte din ,,organele” persoanei juridice şi a doua,

persoanele care au calitatea de ,,reprezentanţi” ai persoanelor juridice. Sub aspectul categoriei persoanelor

fizice care fac parte din ,,organele” persoanei juridice, art.

45 alin. (1) foloseşte o formulare concisă, chiar eliptică, referindu-se numai la organele persoanei juridice. Termenul

de ,,organ” al persoanei juridice trebuie înţeles însă în

contextul prevederilor alin. (1), şi anume, fie că el este reprezentat de o persoană fizică singură care constituie,

179

astfel, ea însăşi organul unei persoane juridice – directorul sau administratorul unei societăţi comerciale –, fie că este

reprezentat de mai multe persoane fizice care alcătuiesc un

organ colectiv al persoanei juridice – persoanele fizice care fac parte din consiliul de administraţie sau din adunarea

generală pentru societăţile comerciale, din consiliul director

sau din adunarea generală pentru asociaţii, consiliul director pentru fundaţii.

Prin urmare, într-o accepţiune largă, în noţiunea de

,,organe” în sensul art. 45 alin. (1) intră persoanele fizice care fac parte din anumite structuri ale persoanei juridice

prevăzute de statutul lor sau de lege şi au anumite puteri de

conducere pe care acestea i le acordă, adică persoanele fizice care, potrivit statutului persoanei juridice sau potrivit

legii, personalizează un organ al celei din urmă. Privit sub

alt aspect tehnico-juridic, termenul de ,,organe” ale persoanei juridice la care face referire art. 45 alin. (1) are

înţelesul de organe de drept, ceea ce înseamnă că ele trebuie

raportate la legislaţia în vigoare sau la statutul persoanei juridice care le conferă o anumită poziţie şi un regim

special în cadrul persoanei juridice. Organele de fapt, adică

acele organe care conduc în fapt persoana juridică, fără să fie numite conform legii sau statutelor, nu pot angaja, prin

faptele lor, răspunderea persoanei juridice, deşi o parte din

doctrina străină acceptă asimilarea acestora cu organele de drept. Deoarece art. 45 alin. (1) nu defineşte şi nu enumeră

care anume organe ale persoanei juridice intră sub incidenţa

prevederilor lui şi nici nu prevede criterii de departajare a acestora urmează ca pentru identificarea lor să fie avute în

vedere prevederile cuprinse în anumite convenţii

internaţionale, de legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina în materie din alte state. Trebuie, de asemenea, considerate

180

organe de conducere ale persoanei juridice, în sensul art. 45 alin. (1), şi persoanele fizice care exercită prerogative de

conducere. Acestea sunt, conform Protocolului 2 la

Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, cele care au puteri de reprezentare

a persoanei juridice sau de a lua decizii în numele acesteia

ori de a exercita un control în interiorul ei. Astfel, au fost considerate că sunt ,,organe de conducere” consiliul de

administraţie, consiliul de supraveghere, adunarea generală,

directorii generali, preşedintele, managerul. Prin organe sau persoane care exercită un control trebuie înţelese, aşa cum

se reţine şi în Raportul explicativ la cel de al doilea

Protocol la Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, numai organele sau

persoanele fizice care exercită un control în interiorul

persoanei juridice, deci un control intern care decurge din puterea lor de supraveghere a gestiunii persoanei juridice –

control financiar sau de revizie internă – însă numai în

măsura în care, prin prerogativele lor, au o poziţie cheie care să permită să influenţeze gestiunea persoanei juridice.

Astfel că nu vor intra în noţiunea de organ ce execută un

control, organele şi persoanele fizice exterioare persoanei juridice, însărcinate să verifice conturile acestei persoane,

cum sunt de exemplu birourile de audit.

Cea de a doua categorie de persoane fizice prevăzută de art. 45 alin. (1) care are aptitudinea de a angaja

răspunderea penală a persoanelor juridice sunt

,,reprezentanţii” acestora. Pentru a determina înţelesul termenului de ,,reprezentant” este necesar să ne referim mai

întâi la sensul pe care îl are acest termen atunci când este

raportat, în general, la o persoană juridică. Astfel, ,,reprezentantul” unei persoane juridice poate avea un dublu

181

înţeles. În primul rând, unul restrâns, strict determinat prin lege, pe care i-l atribuie dreptul civil, care foloseşte

termenul ,,reprezentant” pentru a defini instituţia juridică a

reprezentării reglementată de normele sale. Astfel, potrivit dreptului civil, reprezentarea constă în împuternicirea unei

persoane, numită reprezentant, de a îndeplini acte juridice

pe seama şi uneori şi în numele altei persoane, numită reprezentat. Reprezentarea poate fi convenţională, atunci

când se întemeiază pe un contract de mandat intervenit între

reprezentant şi reprezentat, sau poate fi legală atunci când împuternicirea este dată de lege. În ambele situaţii,

reprezentarea este obligatorie.

Termenul de ,,reprezentant” poate avea însă şi un înţeles mai larg, folosit în limbajul juridic – în domeniul

raporturilor de muncă –, pentru a desemna un angajat al

unei persoane. Articolul 45 alin. (1) impune o interpretare restrictivă a termenului, numai aceasta putând să singure o

aplicare unitară a reglementării.

Astfel, trebuie considerat că au calitate de reprezentanţi ai unei persoane juridice, conform art. 45 alin. (1),

reprezentanţii legali – conducătorul sau administratorul

unei societăţi comerciale –, precum şi reprezentanţii convenţionali – persoanele fizice care au încheiat contracte

de mandat cu persoana juridică, devenind mandatarii

acesteia. Pe plan internaţional se constată o tendinţă de lărgire a

sferei persoanelor fizice care pot angaja răspunderea penală

a persoanei juridice. S-a propus, în acest sens, a fi inclusă în această categorie orice persoană sau grup de persoane care

are în competenţă o anumită unitate operativă a societăţii şi

deţine o capacitate reală de decizie şi reprezentare în

182

procesul diviziunii muncii în cadrul societăţii, cum ar fi şefii de secţie.

În doctrina germană, unii autori au susţinut că pentru

angajarea răspunderii persoanei juridice trebuie să fi acţionat pentru ea şi în limitele competenţelor sale, iar

organizarea întreprinderii să fi fost defectuoasă, neavând

importanţă poziţia pe care o persoană fizică o deţine în cadrul persoanei juridice.1

Modelul de răspundere introdus prin Legea nr. 278/

2006 se îndepărtează de reglementarea consacrată de Noul Cod penal, pe care am detaliat-o mai sus. Articolul 191

C.pen. în vigoare, urmând modelul belgian, nu mai prevede

ca şi condiţie pentru angajarea răspunderii penale ca infracţiunea imputabilă persoanei juridice să fi fost comisă

de un organ sau un reprezentant al acesteia. Ca atare, pot fi

imputate persoanei juridice actele comise de organe, reprezentanţi, mandatari, prepuşi sau chiar persoane care,

formal, nu lucrează pentru persoana juridică, dar care în

fapt acţionează sub autoritatea acesteia ori de a căror acţiune persoana juridică a beneficiat. Aşa că persoana

juridică va putea răspunde pentru o infracţiune săvârşită la

instigarea ei, de către un făptuitor plătit. Nu trebuie înţeles de aici că o societate răspunde

pentru orice infracţiune comisă de o persoană care are

legătură cu ea, cum ar fi infracţiunile săvârşite de salariaţi care doar au profitat de cadrul juridic sau material oferit de

societate pentru a comite infracţiuni în interes personal. Cu

atât mai mult, nu se poate pune problema răspunderii penale a persoanei juridice în cazul în care prepusul său

comite o infracţiune îndreptată chiar împotriva acesteia, în

1 G. Antoniu şi colab., Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, p. 495-496.

183

acest caz societatea fiind persoana vătămată prin infracţiune. Acest model de reglementare nu condiţionează

angajarea răspunderii penale a persoanei juridice de

identificarea persoanei fizice implicate în comiterea aceleiaşi infracţiuni.1

4.7. Cumulul de răspunderi între persoana juridică şi

persoana fizică În doctrină sunt puse în evidenţă trei modele cu privire

la persoana fizică ce poate angaja răspunderea persoanei

juridice. Aceste modele sunt extrase din legislaţiile şi jurisprudenţele naţionale:

a) modelul clasic, cel mai apropiat de viziunea

organică, este cel conform căruia răspunderea penală a persoanei juridice este angajată doar prin acţiunea organelor

sau reprezentanţilor săi. Acest model este aplicat în

Germania, Franţa Portugalia. Noţiunea de organ şi de reprezentant ai unei persoane juridice sunt definite de

legislaţiile naţionale în funcţie de natura persoanei juridice.

În general, în ceea ce priveşte societăţile comerciale, organele de conducere sunt directorul, preşedintele –

director general, consiliul de administraţie, comisia de

cenzori. Reprezentant este cel mai adesea un organ de conducere, dar poate fi şi o persoană fizică căreia entitatea

colectivă i-a conferit o putere de reprezentare, ca de

exemplu: lichidatorul, mandatarul special etc.; b) modelul pragmatic, cunoscut în Danemarca, Olanda,

Japonia, SUA este modelul cel mai extensiv care admite

angajarea răspunderii persoanei juridice prin fapta oricărei persoane care acţionează în numele său sau pentru

întreprindere. Avantajul practic al acestui model este că el

1 F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr. 3/2006, Ed. Rosetti,

Wolters Kluwer România, p. 19.

184

face inutil efortul de a analiza de fiecare dată dacă agentul are sau nu calitatea de organ sau de reprezentant –

problemele cele mai mari se pun atunci când este vorba de

un reprezentant de fapt. Efectele celor două modele, restrictiv în primul caz şi

extensiv în cel de-al doilea, se atenuează şi se apropie

atunci când se aplică în paralel cu anumite mecanisme. Astfel, în dreptul german există o infracţiune distinctă ce

constă în omisiunea din partea unui organ de a exercita

controlul, organizarea şi supravegherea, ceea ce a permis unui prepus de rang inferior să comită infracţiunea – cu

condiţia să fi putut împiedica rezultatul. O astfel de

infracţiune comisă de un organ al persoanei juridice atrage răspunderea penală a acesteia (în acest caz vorbim de o

răspundere administrativ-punitivă) în fapt, indirect, pentru

fapta subordonatului. Acelaşi efect poate fi obţinut şi prin intermediul răspunderii penale a şefului de întreprindere în

sistemele de drept care o admit pe cale legislativă sau

jurisprudenţială. În aceste cazuri se ajunge la o atenuare a caracterului restrictiv al modelului clasic. Pe de altă parte,

în anumite sisteme juridice care au adoptat modelul

răspunderii pentru actele oricărui prepus se aplică un mecanism care restrânge într-o anumită măsură efectele

acestei responsabilităţi.1 Astfel, în anumite sisteme,

răspunderea penală a persoanei juridice este angajată nu doar de acţiunea unui organ de conducere, dar şi de a

oricărei persoane care se află într-o relaţie de serviciu cu

organizaţia respectivă sau de o persoană desemnată de către un reprezentant al acesteia.

1 A. Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr. 1/2003, Bucureşti, p. 111-112.

185

c) Modelul mixt a apărut din necesitatea de a depăşi neajunsurile efectelor prea restrictive ale primului model şi

prea largi ale celui de-al doilea şi atribuie capacitatea de a

antrena răspunderea persoanei juridice doar persoanelor fizice care au putere de decizie în cadrul societăţii,

introducând în această sfera agenţii-persoane fizice şi

conducătorii de rang mediu.1 Din prevederile art. 45 alin. (2) al noului Cod penal se

desprinde ideea instituirii cumulului de răspunderi penale

între persoana juridică şi persoana fizică ce face parte din organele de conducere ale persoanei juridice, precum şi

persoană fizică ce are calitatea de reprezentant al persoanei

juridice. Textul este diferit de reglementarea actuală din Codul penal, deoarece se face menţiunea cu privire la

,,persoana fizică ce a participat la săvârşirea aceleiaşi

fapte”, fără a fi prevăzută modalitatea de participare, contribuţia persoanei fizice la comiterea faptei şi nu a

infracţiunii. Sub aspectul înţelesului ce trebuie dat

termenului ,,a participa”, acesta este detaliat în art. 37 din Noul Cod penal care prevede că ,,Participanţii sunt

persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute

de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.” Astfel că, pentru ca persoana fizică să îşi poată

angaja propria răspundere penală alături de persoana

juridică, este necesar ca ea să fi comis actul material ce angajează răspunderea penală a persoanei juridice în mod

nemijlocit, în calitate de autor, instigator sau complice.

Totodată, art. 45 alin. (2) condiţionează existenţa cumulului de răspunderi şi de participarea persoanei fizice la

săvârşirea aceleiaşi fapte.

1 De exemplu, prof. Tiedeman a introdus conceptul de managerial test.

186

Deşi art. 45 alin. (2) nu conţine nicio limitare expresă a aplicării regulii cumulului, trebuie admise totuşi unele

excepţii care, prin natura lor fac imposibilă aplicarea

acestor dispoziţii, putând fi antrenată, în aceste situaţii, numai răspunderea penală a persoanei juridice. De altfel,

textul, prin formularea sa negativă, în sensul că

,,răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice” conţine indirect şi

alternativa unei răspunderi penale singulare a persoanei

juridice, fără existenţa şi a unei răspunderi penale a persoanei fizice cu care poate fi cumulată. O astfel de

situaţie care face imposibilă aplicarea art. 45 alin. (2) este

cazul în care persoana fizică ce a comis fapta care angajează răspunderea penală a persoanei juridice nu poate

fi identificată. Tot astfel, s-a considerat că nu poate fi

aplicată regula cumulului în situaţia în care fapta săvârşită de persoana fizică constituie infracţiune din culpă. Şi în

acest caz, fapta angajează numai răspunderea persoanei

juridice. Această soluţie a fost legiferată de Codul penal francez în anul 2000, în contradicţie cu doctrina care nu

este favorabilă limitării pe cale legislativă a cumulului

răspunderilor, în special în materia infracţiunilor din culpă. 1

Codul penal român, în art. 191 alin. (2) prevede că

,,răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în

orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni”. Trebuie

făcută precizarea că legea vorbeşte doar de comiterea aceleiaşi infracţiuni şi are în vedere, în mod real, săvârşirea

aceleiaşi fapte, în sens material, obiectiv. Aceasta,

1 G. Antoniu şi colab., Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, p. 502-504.

187

deoarece, sub aspectul formei vinovăţiei, pot exista diferenţe între persoana juridică şi persoana fizică ce a

comis nemijlocit actul material. Legiuitorul român a ales

soluţia cumulării răspunderilor celor două persoane cunoscute – fizică şi juridică – cu aplicarea unor reguli în

materia stabilirii raportului dintre răspunderea penală a

persoanei fizice şi juridice. Totuşi, regula cuprinsă în art. 191 alin. (2) C.pen. nu

presupune întotdeauna condamnarea tuturor persoanelor

menţionate. Astfel, vor putea fi inculpate toate persoanele implicate în comiterea faptei – persoană juridică, persoana

care o conduce şi autorul material – de regulă atunci când

există o participaţie penală între persoana juridică şi autorul material (implicit între acesta şi conducătorul persoanei

juridice). În schimb, atunci când nu există o asemenea

participaţie, răspunderea penală va reveni doar autorului material şi persoanei juridice.

Chiar atunci când există participaţie între persoana

juridică şi autorul material, răspunderea persoanelor fizice aflate la conducerea persoanei juridice poate fi exclusă. Aşa

se întâmplă atunci când decizia de a comite infracţiunea s-a

adoptat prin vot secret şi cu majoritate de voturi de către un organ colegial al persoanei juridice. Neputându-se stabili

cine a determinat, prin votul său, comiterea infracţiunii, nu

va fi posibilă angajarea răspunderii niciunui membru al organului colectiv de conducere. Astfel, dacă autorul

material nu poate fi identificat sau dacă acesta beneficiază

de o cauză care exclude vinovăţia, persoana juridică va fi singura condamnată.

Membrii organului de conducere nu vor putea fi

sancţionaţi penal atâta timp cât nu se poate stabili care a fost poziţia fiecăruia faţă de respectiva decizie. În

188

concluzie, singura sancţionată va fi persoana juridică. Aceeaşi soluţie se impune şi în situaţia în care autorul

material al infracţiunii şi conducătorul vinovat sunt

identificaţi, dar nu mai pot fi urmăriţi, indiferent de motiv – a intervenit decesul, împăcarea cu partea vătămată,

beneficiază de imunitate etc. – deci răspunzătoare din punct

de vedere penal va fi doar persoana juridică. Dacă o persoană juridică răspunde pentru faptă proprie,

ea nu se va mai putea îndrepta împotriva persoanei fizice cu

acţiune în regres pentru recuperarea sumei plătite ca amendă penală. O soluţie contrară ar încălca principiul

caracterului personal al răspunderii penale, iar în ipoteza în

care persoana fizică a fost şi ea condamnată, ar conduce la o dublă sancţionare a acesteia, ceea ce nu poate fi acceptat.1

Regula cumulului între răspunderea penală a persoanei

juridice şi răspunderea penală a persoanei fizice a fost recunoscută, cu unele nuanţări şi diferenţieri, încă din anul

1929, fiind înscrisă în Rezoluţia celui de-al III-lea Congres

al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal ţinut la Bucureşti, care prevedea că ,,aplicarea unor măsuri de

apărare socială faţă de persoana juridică nu trebuie să

excludă posibilitatea unei răspunderi penale individuale pentru aceeaşi infracţiune”.2 De asemenea, Rezoluţia celui

de-al XV-lea Congres Internaţional de drept penal O.N.U.,

din 1994 prevede că ,,pronunţarea de sancţiuni penale împotriva persoanelor juridice de drept privat nu trebuie să

împiedice urmărirea persoanelor fizice în serviciul acestor

persoane”.3 Dispoziţiile privind posibilitatea cumulului între cele două feluri de răspunderi sunt cuprinse şi în unele

1 F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr. 3/2006, Ed. Rosetti,

Wolters Kluwer România, p. 22-24. 2 G. Antoniu şi colab., op. cit., p. 470.

3 Ibidem.

189

Convenţii internaţionale, cum este cel de-al doilea Protocol la Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale

Comunităţilor Europene, care în art. 3 paragraful 3 prevede

că răspunderea persoanei juridice nu exclude urmărirea penală împotriva persoanelor fizice care au comis de facto

infracţiunea pentru care răspunde persoana juridică.1 În

dreptul pozitiv, atât în legislaţiile europene, cât şi în sistemul common law este admisă în general regula

cumulului răspunderii persoanei juridice cu cea a persoanei

fizice, însă cu unele limitări şi nuanţări care variază de la o legislaţie la alta sau de la un sistem de drept la altul. În

doctrină, deşi majoritatea autorilor s-au pronunţat în sensul

admiterii cumulului, s-au semnalat şi unele opinii de respingere a acestuia, socotindu-se că s-ar contraveni

principiului non bis in idem, operând o dublă sancţionare

pentru aceeaşi faptă. Nu în ultimul rând trebuie menţionată, în materia

protecţiei împotriva concurenţei neloiale, poziţia

jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care a statuat o responsabilitate autonomă a întreprinderilor,

independentă de cea a prepuşilor.2

4.8. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei săvârşite de persoana juridică

Codul penal român nu prevede dispoziţii speciale

privind cauze de exonerare a răspunderii penale incidente în cazul persoanei juridice, nici în art. 191 C.pen. şi nici în alte

articole distincte din cadrul Capitolului V, denumit ,,Cauze

care înlătură caracterul penal al faptei”, din Titlul II Infracţiunea, situate în partea generală a Codului, nici în

partea specială a acestuia. Nici alte coduri penale din

1 Ibidem, p. 465.

2 Ibidem, p. 470.

190

sistemul de drept continental, care prevăd răspunderea penală a persoanei juridice, cum este Codul penal francez

sau Codul penal belgian nu conţin referiri exprese la

cauzele justificative aplicabile persoanelor juridice. Din doctrină se poate desprinde concluzia că aceasta

este, în principiu, favorabilă ideii admiterii incidenţei

dispoziţiilor privind cauzele de exonerare de răspundere prevăzute de lege pentru persoanele fizice şi în cazul

persoanelor juridice, fiind necesare însă anumite adaptări.

În dreptul francez se admite că persoana juridică poate invoca legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii,

constrângerea sau eroarea de drept. Se face însă distincţie

între efectele cauzelor justificative şi cele ale cauzelor de neimputabilitate, în cazul răspunderii penale a persoanei

juridice, în sensul că, în primul caz se consideră că un fapt

justificativ – legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii – invocat de organul sau reprezentantul persoanei

juridice trebuie să profite şi persoanei juridice, pe când în

situaţia cauzelor de neimputabilitate – constrângerea, eroarea de drept, iresponsabilitatea datorată alienaţiei

mintale – exonerarea de răspundere a organului sau

reprezentantului nu ar trebui să atragă, automat, exonerarea de răspundere a persoanei juridice.

În dreptul belgian, de asemenea, o parte din doctrină,

chiar înainte de consacrarea în Codul penal a răspunderii penale pentru persoanele juridice, când însăşi jurisprudenţa

admitea că o persoană juridică poate comite o infracţiune

chiar dacă legislaţia nu permitea sancţionarea ei, a considerat că persoana juridică trebuie să beneficieze de

aceleaşi cauze exoneratoare ca şi persoana fizică. S-a

susţinut şi o altă opinie, potrivit căreia ar fi anormal ca persoana juridică să beneficieze de cauzele justificative

191

prevăzute pentru persoana fizică, datorită naturii diferite a entităţilor colective şi a particularităţilor acestora.

În sistemul common law, cauzele clasice de înlăturare a

caracterului penal al faptei admise pentru persoana fizică se aplică şi persoanelor juridice – ele neprezentând nici o

particularitate în raport cu persoanele fizice – tot aşa cum

persoanele juridice răspund penal în aceleaşi condiţii ca şi o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale, anume

diligenţa rezonabilă manifestată de acestea pentru

prevenirea infracţiunii, prin adoptarea tuturor măsurilor posibile pentru a evita săvârşirea de fapte ilicite în cadrul

activităţii lor. Această cauză de exonerare a răspunderii

penale – diligenţa rezonabilă – are fie un caracter general, fie este reţinută doar în cazul unor anume infracţiuni, atunci

când legea sau cutuma juridică o prevede expres.

În ce priveşte dreptul românesc, după cum s-a arătat, Codul penal nu conţine nicio dispoziţie specială referitoare

la cauzele de exonerare de răspundere penală în cazul

persoanelor juridice. Tocmai de aceea, în lipsa unei jurisprudenţe româneşti în această materie şi a unor poziţii

exprimate până în prezent de doctrina penală, propunerea

este de a se admite incidenţa acestor cauze de exonerare a răspunderii penale prevăzute de lege pentru persoanele

fizice şi în cazul persoanelor juridice, cu anumite adaptări

impuse de modul în care sunt concepute şi reglementate în Codul penal alte instituţii de drept penal, ca de exemplu,

vinovăţia.

§5. Răspunderea civilă delictuală Răspunderea civilă delictuală este mijlocul de apărare

la care face trimitere, în mod expres, art. 6 din Legea nr.

11/1991, dispunând că agentul comercial care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să înceteze sau să

192

înlăture actul, să restituie documentele confidenţiale în mod ilicit de la deţinătorul lor legitim, şi după caz, să plătească

despăgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislaţiei în

vigoare. De asemenea, art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege,

referindu-se la faptele sancţionate contravenţional de art. 4,

precum şi penal de art. 5, stabileşte că cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu o acţiune în

răspundere civilă corespunzătoare, dacă i s-au adus daune

patrimoniale sau morale. Punând alături cele două reglementări dorim să

subliniem, mai întâi, că răspunderea civilă delictuală este

generală în raport cu răspunderea contravenţională şi penală, tratate anterior. Astfel, dacă răspunderea pentru

fapte constituind contravenţii şi infracţiuni, este atrasă

numai dacă o normă juridică le incriminează ca atare, răspunderea delictuală poate fi invocată ori de câte ori

comercianţii încalcă obligaţia de a-şi exercita activitatea cu

bună-credinţă şi conform uzanţelor cinstite, chiar dacă faptele lor nu reprezintă trăsăturile unei contravenţii sau

infracţiuni.

În consecinţă, orice fapt de concurenţă comercială sau industrială exercitat contrar uzanţelor cinstite, fie că este

abuziv, fie că este excesiv, antrenează obligaţia de

dezdăunare pentru pagubele pricinuite. Este necesar să subliniem că răspunderea delictuală

pentru prejudicii, sub forma plăţii ,,pentru daunele

pricinuite”, acoperă orice fapte de concurenţă neloială, care se pot prezenta într-un număr nedeterminat de forme.

În ceea ce priveşte daunele patrimoniale, considerăm

că reglementarea de la art. 6 este similară cu cea de la art. 9. Ca urmare cea din urmă citată este superfluă.

193

În al doilea rând, privind spre răspunderea pentru daune morale, iarăşi considerăm util să remarcăm că poate

fi atrasă numai în cazul faptelor prevăzute la art. 4 sau art. 5

din Legea nr. 11/1991. Dacă, anterior, ne exprimăm rezerva cu privire la

reluarea în art. 9 a dispoziţiilor art. 6, fără un rost anume, de

această dată ne manifestăm nedumerirea faţă de limitarea expresă a dreptului comerciantului, clientului sau unei

autorităţi, de a acţiona pentru reparaţii morale numai ,,în

cazurile prevăzute de art. 4 sau art. 5” din Legea nr. 11/1991.

Cu alte cuvinte, nu vedem sensul restrângerii legale a

dreptului celui prejudiciat prin fapte de concurenţă neloială, de a acţiona împotriva comerciantului vătămător, pentru

daune morale, numai dacă acesta este autorul unei

contravenţii sau infracţiuni care a generat prejudiciul reclamat.

Apreciem că restrângerea legală a sferei răspunderii

pentru daune morale nu corespunde astăzi necesităţii imperative de ocrotire a libertăţii comerţului şi concurenţei

comerciale oneste şi că aceasta trebuie să funcţioneze fără

limite, exact ca răspunderea pentru daunele patrimoniale, deci şi în cazurile de concurenţă neloială ce nu ating

gravitatea pericolului social al unei contravenţii sau

infracţiuni. 5.1. Condiţiile exercitării acţiunii contra faptelor de

concurenţă neloială prezintă unele particularităţi faţă de

acţiunea civilă delictuală, chiar şi când scopul ambelor este obţinerea daunelor patrimoniale sau morale.

În mod unanim, pentru antrenarea răspunderii

delictuale sunt considerate necesare, cumulativ, următoarele

194

condiţii: o faptă ilicită, vinovăţia autorului ei, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Pentru acţiunea în concurenţă neloială considerată

acţiune în responsabilitate de tip special, unii autori apreciază necesară numai existenţa unui act sau fapt de

concurenţă şi caracterul neleal al acestuia.1

Fapta ilicită constă în desfăşurarea unui act de concurenţă comercială sau industrială contrar uzanţelor

cinstite. Legea nu defineşte ce se înţelege prin uzanţe

cinstite, fapt ce îngreunează stabilirea barierei dintre concurenţa comercială licită, stimulativă, legitatea

economiei de piaţă şi concurenţa patologică, dăunătoare

legităţii însăşi, comercianţilor şi clientelei de pe piaţa relevantă.

Graniţa dintre cele două forme de concurenţă se poate

stabili numai pe baza circumstanţelor de fapt ale actului concurenţial strâns legat de ,,tradiţia negoţului, de locul

unde acesta se desfăşoară şi de practica împământenită între

comercianţi, într-o anumită zonă geografică şi cu privire la activităţi specifice de negoţ”2.

Cu referire la vinovăţie s-a exprimat punctul de vedere

că ,,în mod excepţional, în temeiul legii sau al unor considerente ce ţin de echitate, este posibil ca, în unele

situaţii, să prevaleze funcţia reparatorie a răspunderii civile

şi stabilirea obligaţiei de reparare să fie posibilă chiar în lipsa elementului vinovăţiei”.3

Prejudiciul este înlocuit, în teoria pe care o prezentăm,

cu ,,interesul născut şi actual, condiţie de drept comun a

1 Y. Eminescu, op. cit., p. 130.

2 O. Cojocaru, Consideraţii asupra Legii privind combaterea concurenţei neloiale, Dreptul nr. 7-8/1991, p. 109.

3 C. Stătescu, Drept civil Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Universitatea Bucureşti,

Facultatea de drept, 1980, p. 83.

195

acţiunilor în justiţie”1, cu precizarea că este totuşi necesar atunci când finalitatea acţiunii este obţinerea de daune.

Dacă în dreptul comun prejudiciul trebuie să fie actual

sau viitor, în dreptul concurenţial este suficient ca acesta să fie eventual, concepţie exprimată de Tudor Popescu şi

Yolanda Eminescu.

Analizând în mod critic felul în care a fost soluţionată de instanţele judecătoreşti, o acţiune în concurenţă neleală

având obiect ,,încetarea practicii de concurenţă neloială” şi

obligarea pârâtei ,,să practice tarife, la biletele de călătorie, identice cu cele practicate pe celelalte trasee interjudeţene”,

Octavian Căpăţînă consideră că ,,acţiunea negatorie trebuie

să îndeplinească următoarele condiţii cumulative transpuse din dreptul comun al răspunderii civile delictuale, fapta

ilicită, .... vinovăţia autorului, prejudiciul suferit de agentul

economic lezat, cât şi legătura de cauzalitate dintre comportarea comerciantului neonest şi daună”2.

O poziţie oarecum intermediară a exprimat Ion Băcanu,

care precizează că „fundamentul acţiunii în concurenţă neloială – art. 998 şi art. 999 C.civ. – implică existenţa

cumulativă a condiţiilor generale ale răspunderii civile

delictuale, şi anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi culpa

autorului”.

Totuşi, datorită unor „trăsături particulare” ale acţiunii în concurenţă neloială, autorul citat admite că, în unele

cazuri, aceasta este admisibilă şi „în lipsă de culpă şi chiar

de prejudiciu”3.

1 Y. Eminescu, op. cit., p. 131. 2 O. Căpăţînă, Concurenţa neloială. Noţiune. Conţinut. Necesitatea dovedirii relei-credinţe a comerciantului pârât,

Dreptul nr. 5/1998, p. 107.

3 I. Băcanu, Concurenţa neloială. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, temeiul şi finalitatea

acţiunii. Înlăturarea actului de concurenţă neloială, R.D.C. nr. 5/1994, p. 71.

196

5.2. Aspecte procesuale Considerăm util să ne referim în continuare la câteva

aspecte de drept procesual ale acţiunii în plata daunelor

pentru faptele de concurenţă neloială. Aceasta poate fi exercitată de o persoană fizică sau

juridică, dacă are calitate de comerciant şi desfăşoară o

activitate de producţie, prestări servicii, lucrări, comerţ, import-export etc.

Subiect pasiv al acţiunii este tot un comerciant, care

desfăşoară o activitate similară pe aceeaşi piaţă relevantă, astfel ca între reclamant şi pârât să existe o concurenţă

comercială efectivă, actuală.

În această calitate pot figura şi persoane juridice sau fizice străine, dacă desfăşoară activităţi comerciale de

concurenţă neloială, pe teritoriul României.

Când actul de concurenţă neloială este rezultatul activităţii mai multor persoane, răspunderea lor este

solidară şi acestea figurează împreună în cauză, în calitate

de pârâte. Competenţa de judecată revine instanţei ce are

plenitudinea soluţionării cauzelor în materie comercială.

Sub aspect teritorial este hotărâtor sediul sau domiciliul pârâtului sau inculpatului. Acţiunea se înregistrează la

secţia comercială a instanţei, dacă există.

Când fapta de concurenţă neloială este infracţiune, comerciantul vătămat poate înainta acţiunea la instanţa

comercială (civilă) sau o poate alătura acţiunii penale,

constituindu-se parte civilă în procesul penal. În situaţia sesizării instanţei comerciale (civile), dacă

acţiunea nu a fost soluţionată, reclamantul poate părăsi

prima instanţă pentru a se adresa instanţei penale.

197

În cazul sesizării instanţei comerciale (civile), înainte de judecarea definitivă a cauzei penale, cea dintâi are

sarcina de a suspenda judecarea pricinii până la

soluţionarea cauzei penale. Instanţa comercială (civilă) poate fi învestită şi după ce

anterior a fost sesizată instanţa penală, dacă aceasta din

urmă a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, dacă se solicită repararea prejudiciului integral, iar instanţa penală a acordat

daune parţiale, precum şi când prejudiciul s-a născut ori a

fost descoperit după pronunţarea hotărârii penale. Actele de concurenţă neloială şi temeiurile de fapt ale

acţiunii se dovedesc prin orice mijloc de probă admis de

lege. Sarcina probei revine reclamantului.

Prescripţia dreptului la acţiune intervine în termen de

un an de la data la care comerciantul vătămat a cunoscut ori trebuia să cunoască dauna şi pe cel care a produs-o, dau nu

mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

Dacă acelaşi comerciant neonest a săvârşit, în mod repetat, acte de concurenţă vătămătoare, pentru fiecare

curge un termen de prescripţie separat.

Termenul de prescripţie este susceptibil de întrerupere şi suspendare, în condiţiile legii.

Instanţa se pronunţă prin sentinţă supusă căilor legale

de atac. Pentru luarea unor măsuri ce nu suferă amânare se

poate recurge la dispoziţiile legale referitoare la ordonanţa

preşedinţială, cu privire la care considerăm necesar să ne referim în cele ce urmează.

5.3. Ordonanţa preşedinţială este reglementată prin

dispoziţiile art. 581 şi 582 C. proc.civ. La această modalitate de soluţionare urgentă a unor cauze se poate

198

recurge numai în cazuri grabnice, când se urmăreşte păstrarea unui drept, iar întârzierea ocrotirii lui ar provoca

sau ar putea provoca pagube iminente.

Procedura specială a ordonanţei preşedinţiale poate fi urmată şi în faza de executare silită, când scopul său este

înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în calea acesteia.

Cauzele cu acest obiect sunt considerate urgente, motiv pentru care termenele ce se acordă sunt scurte.

În scopul soluţionării lor cu celeritate, se pot judeca

fără citarea părţilor. Dacă acestea se prezintă totuşi, instanţa are obligaţia de a le audia.

Acţiunile înaintate în temeiul art. 581 C. proc.civ., se

pot soluţiona, independent de existenţa unei alte judecăţi, pe rolul aceleiaşi instanţe, sau al alteia, între aceleaşi părţi

sau între altele, cu privire la fondul dreptului, intervenirea

unei înţelegeri a părţilor etc. Probaţiunea ce se administrează este supusă regulilor

dreptului comun, cu specificul că este mai sumară, fiind

necesar a se dovedi caracterul urgent, aparenţa dreptului şi iminenţa pagubei.

Hotărârea pronunţată are caracter vremelnic, de regulă

până la soluţionarea problemelor legate de fondul dreptului. De asemenea, are caracter executoriu chiar înainte de a

rămâne definitivă.

Executarea silită este simplificată, nefiind necesară învestirea cu formulă executorie a hotărârii, somaţia

debitorului sau acordarea unui termen pentru executarea de

bună voie. Căile de atac beneficiază de termene scurte, iar acestea

încep a curge de la pronunţare, când părţile au fost citate şi

de la comunicare în lipsa citării.

199

Suspendarea executării silite a hotărârii se poate pronunţa numai după plata cauţiunii fixate de instanţă.

5.4. Importanţa ordonanţei preşedinţiale Parcurgând inventarul sumar al caracteristicilor

ordonanţei preşedinţiale apare evidentă utilitatea sa ca

mijloc procesual de apărare a drepturilor comercianţilor, de

actele vătămătoare ale concurenţilor de pe piaţa relevantă. Prin intermediul ordonanţei se poate împiedică

săvârşirea şi continuarea majorităţii faptelor de concurenţă

neleală constând în publicitate neonestă, confuzia cu întreprinderea concurentă, mărfurile sau comerţul efectuate

de aceasta, denigrarea şi acapararea agresivă a clientelei,

precum şi orice altă faptă de concurenţă comercială desfăşurată cu încălcarea uzanţelor cinstite, cu o anumită

durabilitate în timp.

De asemenea, se poate dispune sechestrarea mărfurilor purtând menţiuni false şi valorificarea lor urgentă dacă sunt

perisabile, indisponibilizarea mijloacelor publicitare,

interzicerea şi încetarea publicităţii neloiale, probarea exactităţii afirmaţiilor, indicaţiilor sau prezentărilor din

anunţul publicitar etc.

Deşi nu este posibilă decât o enunţare limitativă a categoriilor de cereri ce pot forma obiectul acţiunii

introduse pe calea procedurii speciale a ordonanţei

preşedinţiale, apreciem că este evident caracterul mai restrâns al acesteia în raport cu cel al acţiunii în răspundere

civilă delictuală de drept comun.

5.5. Obiectul acţiunii civile delictuale generate de fapte de concurenţă neloială poate avea caracter patrimonial

şi nepatrimonial.

Cea mai importantă acţiune, din prima categorie, vizează obţinerea despăgubirilor, cauzate de concurentul

200

neonest, prin încălcarea obligaţiei legale de a-şi exercita activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite.

Dreptul la acţiune aparţine comerciantului vătămat.

Acesta poate pretinde echivalentul bănesc atât al prejudiciului efectiv, cât şi al beneficiarului nerealizat, iar

reparaţia se stabileşte potrivit principiilor obligaţiilor

comerciale. Normele procesuale aplicabile sunt cele ale dreptului

procesual civil la care face expres trimitere art. 13 din

Legea privind combaterea concurenţei neloiale.

5.6. Acţiunea civilă delictuală cu caracter nepatrimonial priveşte orice acţiune sau inacţiune a

concurentului abuziv având scop încetarea actelor sau faptelor de concurenţă neloială, restabilirea situaţiei

anterioare producerii lor, stabilirea daunelor morale etc.

Unele dintre măsurile ce pot constitui obiectul acţiunii sunt prevăzute de Legea nr. 11/1991 şi le redăm după cum

urmează:

– încetarea actului de concurenţă neloială (art. 6); – înlăturarea actului (art. 6);

– acordarea daunelor morale (art. 9);

– sechestrarea mărfurilor purtând menţiuni false (art. 10); – vinderea acestora, după distrugerea falselor menţiuni

(art. 10);

– plata daunelor morale din sumele obţinute (art. 10); – publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala făptuitorului

(art. 11).

De asemenea, prezentăm şi acţiunile specifice reglementate de Legea privind publicitatea în art. 25:

– interzicerea publicităţii, în cazul în care a fost difuzată

sau urmează să fie difuzată; – încetarea publicităţii până la data corectării ei;

201

– publicarea deciziei autorităţii publice, în totalitate sau parţial, şi stabilirea modului în care urmează să se

realizeze;

– publicarea, pe cheltuiala contravenientului, a unuia sau mai multor anunţuri rectificative, cu fixarea conţinutului

şi a modului de difuzare.

Apreciem că aceste măsuri ce pot forma obiectul acţiunilor comercianţilor vătămaţi prin acte de concurenţă

neloială sunt enumerate de actele normative menţionate

doar în mod exemplificativ. Ca urmare, ori de câte ori actul sau fapta de concurenţă

neloială constă în încălcarea obligaţiei de exercitare a

activităţii industriale şi comerciale cu bună-credinţă şi conform uzanţelor cinstite, obiectul acţiunii delictuale cu

caracter nepatrimonial poate consta în obligarea la luarea

celei mai oportune măsuri, în funcţie de specificul conduitei ilicite, astfel că, dacă faptele de concurenţă neloială sunt

imposibil de catalogat şi denumit, aceeaşi însuşire o au şi

acţiunile menite să le pună capăt.

202

Partea a II-a Protecţia juridică a concurenţei în sectoare, produse şi

servicii

Capitolul I

Instituţii naţionale şi comunitare cu atribuţii în

domeniu concurenţei

„Salut decizia Curţii de a preciza cu atâta claritate

faptul că autorităţile naţionale de concurenţă au un rol fundamental – alături de judecătorii naţionali şi de

Comisia Europeană, în asigurarea conformităţii legislaţiei

naţionale cu principiile concurenţei.”

(Neelie Kroes la 05/324 la a 12-a Conferinţă

internaţională de concurenţă, Bonn 6 iunie 2005)

§1. Consiliul Concurenţei - autoritate naţională în

domeniul concurenţei Consiliul Concurenţei, autoritate administrativă,

autonomă, cu personalitate juridică în domeniul concurenţei

îşi are sediul central în municipiul Bucureşti, având şi structuri teritoriale denumite inspectorate. Urmare

modificărilor legislative1, Consiliul Concurenţei a preluat şi

o parte a personalului fostului Oficiu al Concurenţei. Structura autorităţilor naţionale de concurenţă diferă de

la un stat membru la altul. În unele state membre un singur

organism investighează cauzele şi adoptă toate tipurile de decizii. În alte state membre, rolurile sunt împărţite între

două organisme, unul care răspunde de investigarea cauzei

1 Prin O.U.G. nr. 121/2003 (M. Of. nr. 875 din 10 decembrie 2003).

203

şi altul, adesea un colegiu, care răspunde de adoptarea deciziilor. În alte state membre, deciziile de interzicere

şi/sau de aplicare a amenzilor nu pot fi adoptate decât de o

instanţă, în acest caz o altă autoritate de concurenţă acţionează în calitate de procuror, prin aducerea cauzei în

faţa instanţei de judecată.

Articolul 35 din Regulamentul nr. 1/2003 din 16 decembrie 2002 referitor la punerea în aplicare a regulilor

de concurenţă, prevăzute în art. 81-82 din Tratatul C.E.1

permite statelor membre să aleagă organismul sau organismele care să fie desemnate ca autorităţi naţionale de

concurenţă şi să le stabilească atribuţiile.

§2. Organizarea Consiliului Concurenţei Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial

şi este format din 7 membri2: un preşedinte3, 2

vicepreşedinţi şi 4 consilieri de concurenţă. Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează

de către Preşedintele României, la propunerea Guvernului.

Preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă trebuie sa aibă o independenţă reală şi să se bucure de o

înaltă reputaţie profesională şi probitate civică. Pentru a fi

numit membru al Consiliului Concurenţei se cer studii superioare, înaltă competenţă profesională, o bună reputaţie

şi vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniile:

economic, comercial, al preţurilor şi concurenţei sau juridic.

1 Publicat în J.O. nr. L 1 din 4 ianuarie 2003.

2 Conform art. 17 alin. (2) din Legea concurenţei „Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este

de 5 ani, aceştia putând fi reînvestiţi cel mult încă o data. La numirea primului Plen al Consiliului Concurenţei, după

intrarea în vigoare a prezentei legi, un vicepreşedinte şi 2 consilieri de concurenţă vor avea un mandat de 2 ani şi

jumătate, stabilit prin decretul de numire în funcţie.” 3 Potrivit art. 23 din Legea concurenţei „Funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei este asimilată celei de

ministru, cea de vicepreşedinte celei de secretar de stat, iar cea de consilier de concurenţă celei de subsecretar de stat.”

204

Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi

profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă sau

prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii

ori de demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice din

învăţământul superior. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri, nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de

către o altă instituţie.

§3. Funcţionarea Consiliului Concurenţei Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea,

deliberează şi ia decizii în plen şi în comisii, cu majoritatea

voturilor membrilor. Fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurenţă în componenţa stabilită de

preşedintele Consiliului Concurenţei, pentru fiecare caz în

parte, şi este condusă de către un vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei. Preşedintele Consiliului

Concurenţei ordonă efectuarea de investigaţii şi

desemnează raportorul pentru fiecare investigaţie.

§4. Atribuţiile Consiliului Concurenţei Consiliul Concurenţei are, conform art. 26 lit. a)-s) din

legea organică, o serie de atribuţii. Efectuează fie din oficiu, fie pe baza plângerilor,

sesizărilor sau notificărilor transmise de persoane fizice sau

juridice Consiliului, investigaţiile privind practicile

anticoncurenţiale şi concentrările economice ilegale. În vederea realizării eficiente a investigaţiilor,

inspectorii de concurenţă pot solicita, în scris şi la sediul agenţilor economici vizaţi, informaţiile şi documentele

necesare soluţionării legale şi temeinice a cauzelor ivite.1

1 În acest sens, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 103/1999 (M. Of. nr. 357 din 28 iulie 1999).

205

Efectuează, din proprie iniţiativă, şi investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei, investigaţii care nu trebuie să

îndeplinească procedurile specifice, deoarece obiect al

investigaţiei este prospectarea pieţei, iar nu descoperirea şi sancţionarea practicilor anticoncurenţiale.

Finalizarea investigaţiilor se realizează prin emiterea

unor decizii, care pot fi fie de constatare a încălcării legii şi de aplicare a sancţiunilor legale impuse, fie de închidere a investigaţiei, dacă din documentele şi

informaţiile existente la dosar, nu reiese că legea a fost încălcată de persoanele faţă de care s-a efectuat investigaţia.

În urma declanşării unei investigaţii, atunci când are

dovezi pertinente şi consideră necesar sau la cererea agenţilor economici sau a asociaţiilor de agenţi economici,

certifică că nu există temei pentru intervenţia sa în privinţa

practicilor anticoncurenţiale. De asemenea, Consiliul emite decizii prin care acordă

exceptarea individuală a agenţilor economici care

dovedesc că îndeplinesc cerinţele legislaţiei pentru a beneficia de aceasta şi deciziile referitoare la

operaţiunile de concentrare economică. Ia decizii în ceea ce priveşte retragerea beneficiului

exceptării de la prevederile art. 5 alin. (1), stabilit de

Consiliului Concurenţei pentru unele categorii de înţelegeri,

decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate, atunci când constată că acestea nu mai

îndeplinesc exceptările pe categorii.

Consiliul Concurenţei adoptă regulamente1, instrucţiuni1, emite ordine2, ia decizii3 şi formulează

1 Consiliul Concurenţei adopta regulamente, în special cele care privesc:

a) organizarea, funcţionarea şi procedura;

b) autorizarea concentrărilor economice;

c) exceptarea unor categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor agenţilor economici sau practici concertate;

206

avize4, face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor legislaţiei în materie.

Potrivit art. 27 alin. (2) lit. a)-h) din Legea concurenţei,

regulamentele sunt adoptate în special în domenii ce privesc organizarea, funcţionarea şi procedura, autorizarea

concentrărilor economice; exceptarea unor categorii de

înţelegeri, decizii ale asociaţiilor agenţilor economici sau practici concertate; regimul dispenselor; constatarea şi

aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta lege; tarifele

pentru notificări, solicitări de dispense, de acces la documentaţie şi eliberare de copii sau extrase; inspectorii

de concurenţă şi regimul disciplinar al personalului.

Adoptă instrucţiuni, conform art. 27 alin. (3) lit. a)-e) din aceeaşi lege, care vizează: notificările de concentrări

economice; solicitările de dispense şi prorogarea de

dispense; calcularea cifrei de afaceri şi a plafoanelor valorice prevăzute de prezenta lege; definirea pieţei

relevante în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă;

plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin prezenta lege şi prin regulamente.

d) regimul dispenselor;

e) constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta lege;

f) tarifele pentru notificări, solicitări de dispense, de acces la documentaţie şi eliberare de copii sau extrase;

g) inspectorii de concurenţă;

h) regimul disciplinar al personalului. 1 Consiliul Concurenţei adoptă instrucţiuni, în special cele care privesc:

a) notificările de concentrări economice;

b) solicitarile de dispense şi prorogarea de dispense;

c) calcularea cifrei de afaceri şi a plafoanelor valorice prevăzute de prezenta lege;

d) definirea pieţei relevante în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă;

e) plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin prezenta lege şi prin regulamente. 2 Consiliul Concurenţei emite ordine prin care stabileşte plafoanele valorice revizuibile periodic, prevăzute de prezenta

lege, pune în aplicare, suspendă sau abrogă propriile reglementări adoptate, dispune efectuarea de investigaţii, ordonă

inspecţii şi măsurile de luat în privinţa agenţilor economici 3 Deciziile sunt acte individuale de administrare, gestiune şi disciplină internă, de aplicare de sancţiuni, de autorizare, de

acordare şi de prorogare de dispense. Un exemplu de decizie o const ituie Decizia nr. 120/1999 (M. Of. nr. 434 din 06

septembrie 1999), prin care Consiliul Concurenţei certifică neintervenţia în privinţa acordurilor înche iate de HBO

Programming Limited şi respectiv Societatea HBO România SRL cu societăţile de televiziune prin cablu din România,

prin care se furnizează acestora din urmă Programul HBO şi drepturile de licenţă corelative, precum şi serviciile HBO. 4 Avizele sunt formulate, recomandările şi propunerile sunt făcute, punctele de vedere sunt formulate, rapoartele sunt

elaborate şi comunicate, după caz publicate, conform dispoziţiilor prezentei legi.

207

Proiectele de regulamente şi instrucţiuni, cât şi modificările acestora, pentru a fi adoptate în Plenul

Consiliului Concurenţei, vor necesita în prealabil avizul

Consiliului Legislativ, urmând a fi puse în aplicare prin ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei, potrivit art.

28 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.1

Ordinele emise de Consiliul Concurenţei, în baza art. 27 alin. (4) din legea organică, sunt cele prin care se

stabilesc plafoane valorice revizuibile periodic, punerea în

aplicare, suspendarea sau abrogarea propriilor reglementări adoptate; de asemenea, prin ordine se dispune efectuarea de

investigaţii, inspecţii şi măsuri luate în privinţa agenţilor

economici. Deciziile care se iau de Consiliul Concurenţei au natura

juridică de acte individuale de administrare, gestiune şi

disciplină internă, de aplicare de sancţiuni, de autorizare, de acordare şi de prorogare de dispense; avizele sunt

formulate, recomandările şi propunerile sunt făcute,

punctele de vedere sunt formulate, rapoartele sunt elaborate şi comunicate, după caz publicate.

Consiliului Concurenţei îi revine şi sarcina sesizării

Guvernului cu privire la existenţa unor situaţii de monopol, în acest sens propunând măsuri eficiente pentru

deschiderea pieţelor efectuate în acest mod. Această

atribuţie este legată de emiterea avizelor conforme în cazul proiectelor de acte normative cu impact anticoncurenţial.

Consiliul Concurenţei poate recomanda administraţiei

publice centrale – Guvernului – şi organelor administraţiei publice locale adoptarea unor măsuri, care să asigure

dezvoltarea pieţei şi stimularea concurenţei şi poate

1 Potrivit art. 28 alin. (2) din Legea concurenţei, „Reglementările Consiliului Concurenţei pot fi atacate în contencios

administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare, respectiv publicarea actului atacat.”

208

propune Guvernului sau organelor administraţiei publice locale luarea unor măsuri disciplinare faţă de personalul din

subordinea acestora care se fac vinovate de încălcarea

legislaţiei concurenţei şi nu numai. Realizarea de studii, rapoarte, informări către

consumatori reprezintă o altă atribuţie a autorităţii naţionale

de concurenţă, Comisia Europeană considerând că acesta contribuie la disciplinarea agenţilor economici şi

consumatorilor.

Nu în ultimul rând, Consiliul Concurenţei reprezintă România în relaţia cu organizaţiile şi instituţiile

internaţionale şi cooperează cu autorităţile de concurenţă

din comunitate şi nu numai.

§5. Natura juridică a Consiliului Concurenţei

Într-o cauză comunitară expusă în doctrină1, autoritatea de concurenţă a fost calificată de un avocat de la Curtea

Europeană de Justiţie ca fiind o instanţă. În fapt, autoritatea

de concurenţă greacă a solicitat opinia Curţii Europene de Justiţie într-un posibil caz de abuz de poziţie dominantă pe

piaţa produselor farmaceutice. În acest context, avocatul

general al Curţii Europene de Justiţie a verificat dacă autoritatea de concurenţă greacă îndeplineşte condiţiile

pentru a fi calificată tribunal sau instanţă superioară în

sensul art. 234 din Tratatul C.E. În acest sens, avocatul a susţinut că autoritatea de concurenţă a fost înfiinţată prin

lege, este permanentă, aplică prevederile legii, jurisdicţia sa

este obligatorie, este independentă şi decizia sa are natură jurisdicţională. Însă, avocatul a considerat că are dubii în

ceea ce priveşte structura şi componenţa unei instanţe în

1 C. Butacu, Legislaţia concurenţei. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 160.

209

comparaţie cu o autoritate publică, deoarece doar 2 dintre cei 9 membrii ai autorităţii de concurenţă sunt jurişti. Un alt

argument al avocatului se referea la separarea totală a

deciziilor de cele de investigaţie în cadrul autorităţii greceşti. Chiar dacă s-a stabilit că acesta se situează la

limita dintre o instanţă şi o autoritate publică, fiind mai

aproape de prima având puteri jurisdicţionale, în final avocatul Curţii Europene de Justiţie a admis că autoritatea

de concurenţă din Grecia poate fi calificată ca fiind o curte

sau tribunal şi a considerat acţiunea admisibilă.1

Curtea Europeană de Justiţie prin decizia

pronunţată a stabilit contrariul, în sensul că o autoritate

de concurenţă nu poate fi considerată o instanţă, pentru faptul că nu are toate caracteristicile unei instanţe, mai

ales sub aspectul independenţei sale şi a separării totale

a puterii de investigaţie de cea de decizie.2 Apreciem că natura juridică a autorităţii naţionale

de concurenţă din România este autoritate

administrativă cu atribuţii jurisdicţionale.

§6. Instituţii comunitare - în domeniul concurenţei

6.1. Consiliul Uniunii Europene. Având sediul la Bruxelles, denumit şi Consiliul de miniştrii datorită

faptului că este format din miniştrii sau reprezentanţi

delegaţi de către guvernele statelor membre, Consiliul Uniunii Europene se reuneşte în nouă configuraţii3

distincte, în funcţie de domeniile abordate, domeniul

concurenţei fiind configurat de către Consiliul 1 Ibidem.

2 Ibidem.

3 Domeniile în care îşi desfăşoară activitatea sunt: Afaceri generale şi relaţii externe, Afaceri economice şi financiare,

Cooperare în domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne, Muncă, politică socială, sănătate şi protecţia consumatorilor,

Concurenţă, Transport, telecomunicaţii şi energie, Agricultură şi pescuit, Mediul înconjurător, Educaţie, tineret şi

cultură.

210

Concurenţei1. Lucrările Consiliului sunt coordonate de către Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, alcătuit

din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre, lucrări

pregătite de alte comitete şi grupuri de lucru, alcătuite din delegaţi ai statelor membre.

Consiliul Concurenţei este format din miniştrii

afacerilor europene, industriei, cercetării, care se

întâlnesc de cinci şase ori pe an.

Ţelul acestui organism este în realitate asigurarea şi

apropierea competitivităţii între state, precum şi creşterea

economică europeană. În acest scop, analizează atât pe plan orizontal, cât şi sectorial, problemele legate de competiţie,

având un ajutor puternic în acest sens în analizele primite

de la Comisia Europeană.

Consiliul îşi exprimă opiniile cu privire cele legate de

concurenţă şi impactul său asupra mediului antreprenorial

european. În acest sens, are competenţe de propuneri legislative, în diferitele arii de activitate ale sale.

Cele trei domenii2 principale de interes ale Consiliului

Concurenţei sunt Piaţa Internă, arie în care Consiliul se

ocupă de cele referitoare la achiziţiile publice, libera circulaţie a bunurilor, drepturile de proprietate intelectuală

şi industrială, legislaţia concurenţei şi a companiilor;

Industria, sector considerat a fi centrul activităţii Consiliului Concurenţei, Cercetarea, pentru a face faţă

concurenţei pe plan mondial în domeniul economic.

6.2. Comisia Europeană sau Comisia Comunităţilor Europene, organ independent de statele membre, cu

sediul la Berlaymont, Bruxelles, reprezintă instituţia cea

1 Consiliul Concurenţei a fost creat în iunie 2002 prin comasarea Pieţei Interne, Industriei ş i Cercetării.

2 Pentru mai multe detalii a se vedea s ite-ul oficial al Uniunii Europene www.europa.eu.

211

mai originală a sistemului comunitar, îndeplinind atribuţiile unui adevărat executiv, îndeplinind trei funcţii principale:

alături de Curtea Europeană de Justiţie deţine funcţia de

supraveghetor în vederea respectării dispoziţiilor tratatelor Comunităţilor Europene, astfel încât legislaţia comunitară

să fie corect aplicată de către Statele membre; funcţia de

unic iniţiator al politicilor comunitare, întocmind proiectele de legi, pe care le supune pentru adoptare

Parlamentului şi Consiliului şi cea de-a treia funcţie a

Comisiei este cea de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor, în

sensul asigurării aplicării legislaţiei primare şi secundare

europene, execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament.1

Începând cu anul 2004 şi actualmente, portofoliul îi

revine Comisiei Barroso, având în componenţă un preşedinte, 27 de comisari2, pentru fiecare domeniu de

activitate3, precum şi 5 vicepreşedinţi care îndeplinesc şi

funcţia de comisar; activitatea acestora se desfăşoară pe domenii în cadrul Direcţiilor Generale şi Servicii.

Obiectivul strategic al Comisiei Barosso îl constituie

„cursa pentru creşterea economică şi locuri de muncă mai bune, pentru un nivel de viaţă durabil şi pentru

protecţie socială durabilă în Europa.”4

În materie de concurenţă funcţionează Direcţia

Generală de Concurenţă, în cadrul Politicii Economie, 1 Pentru mai multe detalii a se vedea www.ec.europa.eu.

2 Dintre care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei Europene.

3 Cele 24 de domenii care funcţionează la nivelul Comisiei Europene sunt: Justiţie, libertate şi securitate, Probleme

administrative, audit, antifraudă, Întreprinderi şi industrie, Relaţii instituţionale şi strategia de comunica re, Societate

informaţională şi mass-media, Transporturi, Mediu, Afaceri economice şi financiare, Politică regională, Pescuit şi

afaceri maritime, Programare financiară şi buget, Ştiinţă şi cercetare, Educaţie, formare, cultură şi tineret, Sănătate,

Extindere, Dezvoltare şi ajutor umanitar, Impozitare şi Uniune vamală, Concurenţă, Agricultură şi dezvoltare rurală,

Relaţii externe şi politica europeană de vecinătate, Piaţa internă şi servicii, Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi

egalitate de şanse, Comerţ, Energie, Protecţia consumatorilor, Multiligvism. 4 În acest sens, a se vedea www.ec.europa.eu.

212

finanţe şi impozite condusă de un Director General al Concurenţei, şi nu în ultimul rând de către un Comisar

pe probleme de concurenţă.

Alături de Directoratul General al Concurenţei,

Comisarul are drept scop promovarea unui mediu liber şi echitabil pentru întreprinderile europene, definirea

regulilor generale ale Uniunii pentru garantarea unei

concurenţe reale şi echitabile, precum şi aplicarea riguroasă a legislaţiei comunitare. De asemenea, au ca

obiectiv prevenirea şi sancţionarea oricăror încălcări

referitoare la împărţirea pieţelor sau fixarea preţurilor, la operaţiunile care restrâng concurenţa prin operaţiunile

de fuzionare şi preluare a unei alte întreprinderi faţă de alţi concurenţi, precum şi monitorizarea investirii

banilor contribuabililor, atunci când autorităţile acordă

subvenţii întreprinderilor.

Misiunea Directoratului General al Concurenţei este

să vegheze la aplicarea regulilor concurenţei înscrise în

tratatele comunitare, pentru ca această concurenţă să nu

fie denaturată şi pentru ca pieţele să funcţioneze cât mai eficient posibil. Principalele instrumente disponibile

pentru îndeplinirea misiunii se referă la aplicarea

regulilor concurenţei cu privire la practicile antitrust, fuziuni, infracţiuni şi controlul ajutoarelor de stat,

realizarea de anchete sectoriale şi acţiuni de

monitorizare a pieţei, dezvoltarea politicii de concurenţă, apărarea concurenţei şi cooperarea

internaţională.

Referitor la aplicarea regulilor concurenţiale, acestea au efect pozitiv asupra consumatorilor, deoarece

concurenţa eficientă contribuie la lărgirea spectrului de

213

produse şi servicii, preţuri mai mici pentru o calitate mai bună. În anumite cazuri, această autoritate este

competentă împreună cu jurisdicţia autorităţilor de

concurenţă ale Statelor Membre (Articolele 81 şi 82). Controlul fuziunilor şi subvenţiilor acordate de către

stat aparţine exclusiv Comisiei Europene. Pentru a

exercita un control asupra fuziunilor pe scară largă, ţările membre au considerat că este necesară crearea unui birou

unic de Control. Ele au împuternicit Comisia Europeană în

acest scop. Pentru ajutorul acordat de Stat, numai o autoritate supranaţională şi independentă este în măsură a decide

caracterul ilegal al ajutorului acordat de Statele Membre,

aceasta fiind Comisia Europeană.

Strategia de aplicare a regulilor concurenţei este

constituită în jurul a patru principii de bază:

– prioritatea acţiunilor de aplicare a regulilor

concurenţei;

– o abordare economică a evaluării cazurilor;

– remedii eficiente şi împiedicarea săvârşirii

infracţiunilor;

– cooperarea între instituţiile din cadrul Uniunii, cât şi prin intermediul Reţelei Europene de Concurenţă, cât şi

la nivel internaţional.

Acţiunile de monitorizare a pieţei şi anchetele de sector instituite de art. 17 al Regulamentului nr. 1/2003

sunt instrumente indispensabile pentru alimentarea

activităţilor de aplicare a regulilor de concurenţă.

Domeniul dezvoltării politicii cuprinde o serie de

activităţi, incluzând în special schiţarea şi examinarea

regulilor procedurale şi esenţiale ale concurenţei,

214

coordonarea autorităţilor statelor membre competente, precum şi o comunicare eficientă externă a politicii

concurenţei comunitare.

Apărarea concurenţei se referă la acţiunile care au

ca scop influenţarea proceselor de regularizare atât la nivel comunitar, cât şi la nivel naţional, pentru

asigurarea unor regulamente mai eficiente şi pro

concurenţă. De asemenea, apărarea concurenţei poate lua forme diferite, cum ar fi, de pildă, participarea la

pregătirea cazurilor, consultări publice, rapoarte

referitoare la starea concurenţei sau promovarea celor mai bune practici.

Pentru crearea uneltelor în vederea cooperării

internaţionale, Comisia ţinteşte spre promovarea politicii concurenţiale internaţionale, cu scopul aplicării

eficiente a regulilor concurenţei comunitare şi a evitării

conflictelor cu autorităţile concurenţiale ale altor ţări.

§7. Extrateritorialitatea dreptului concurenţei Presupune că aplicarea normelor de concurenţă este

determinată de locul unde se produc efectele anticoncurenţiale de pe piaţa internă, neinteresând

naţionalitatea agenţilor economici implicaţi, nici chiar dacă

aceasta este comunitară sau extracomunitară. Astfel, în Cauza Wood Pulp1, Curtea Europeană de Justiţie a susţinut

decizia Comisiei de a sancţiona mai mulţi agenţi economici

înregistraţi în afara Comunităţii, dar ale căror practici concertate privind stabilirea preţurilor la cherestea afectau

clienţii din Comunitate, respingând argumentele

reclamanţilor că o astfel de hotărâre ar încălca normele de 1 A se vedea infra Relaţia art. 81 din Tratatul C.E. cu dreptul intern

215

drept internaţional public sau ale unor state din afara Comunităţii.

7.1. Aplicarea normelor de concurenţă. Cooperarea

dintre Comisia Europeană, autorităţile de concurenţă dintre statele membre şi instanţele naţionale

Sediul materiei îl constituie Regulamentul Consiliului

C.E. nr. 1/2003, act normativ reprezentativ în materie, întrucât stabileşte un nou set de norme pentru aplicarea art.

81 şi art. 82 din Tratatul C.E., inclusiv de către autorităţile

naţionale. De asemenea, au fost emise două Comunicări referitoare la cooperarea Comisiei cu instanţele naţionale

ale statelor membre în aplicarea art. 81-82 şi cooperarea

între autorităţile naţionale din domeniul concurenţei.1 Până la data aderării, România nu a aplicat

Regulamentul nr. 1/2003, ci legislaţia naţională, care a

transpus legislaţia comunitară, primară şi secundară. De la data aderării, regulamentele, potrivit art. 249 din Tratat, au

devenit direct aplicabile şi obligatorii, producând drepturi şi

obligaţii întocmai ca un act normativ de drept intern. Prin urmare, cunoaşterea şi aplicarea acestor acte comunitare

este obligatorie, atât pentru instituţiile statului, cât şi pentru

toate persoanele implicate în activităţi economice şi comerciale, ce acţionează pe piaţă.

În acest context, unul dintre cele mai importante

principii stabilite de Regulamentul nr. 1/2003, urmând deciziile anterioare ale Curţii Europene de Justiţie, este că

art. 81 şi art. 82 ale Tratatului C.E. sunt direct aplicabile nu

numai de către Comisia Europeană, dar mai ales de către autorităţile naţionale de concurenţă şi de instanţele

naţionale, potrivit prevederilor procedurale interne.

1 2004/ C 101/03 (J.O. C 101, 27.04.2004, p. 43-53) şi 2004/ C 101/04 ( J.O. C 101, 27.04.2004, p. 54-64).

216

În ceea ce priveşte relaţia dreptului naţional cu dreptul comunitar, mai ales având în vedere faptul că autorităţile

naţionale au posibilitatea să aplice şi normele de drept

comunitar şi pe cele interne, Regulamentul stabileşte că aplicarea dreptului naţional nu trebuie să conducă la

interzicerea înţelegerilor, deciziilor asociaţiilor de agenţi

economici sau practicilor concertate care nu cad sub incidenţa art. 81 alin. (1) sau care pot fi exceptate potrivit

art. 81 alin. (3). Cu toate acestea, autorităţile naţionale pot

aplica în statele respective reguli mai stricte care să sancţioneze comportamentul unilateral al agenţilor

economici.1

Regulamentul introduce procedura angajamentelor, potrivit căreia, în cazul în care Comisia identifică o

încălcare a regulilor de concurenţă poate accepta, de la

agenţii economici în cauză, angajamente în sensul eliminării atitudinilor anticoncurenţiale relevate în

evaluarea preliminară. În cazul nerespectării

angajamentului, schimbării circumstanţelor, descoperirii altor informaţii incriminatoare, Comisia poate redeschide

procedura. Această procedură nu aduce atingere

competenţelor autorităţilor naţionale de concurenţă şi instanţelor din statele membre.

7.2. Cooperarea dintre Comisie şi autorităţile naţionale. Acestei cooperări îi este dedicat întreg capitolul IV al Regulamentului nr. 1/2003, statuându-se că regulile

comunitare de concurenţă sunt aplicate de acestea „…în

strânsă cooperare.” În viziunea Regulamentului nr. 1/2003, raporturile

dintre Comisie şi autorităţile naţionale nu mai sunt

1 Art. 3 din Regulamentul nr. 1/2003.

217

guvernate doar de principiul „bunei credinţe comunitare”, iar cooperarea dintre acestea devine o obligaţie.1 În

aplicarea art. 81 şi art. 82 din Tratat autorităţile de

concurenţă din statele membre pot lua următoarele decizii:

– să solicite încetarea unei încălcări;

– să impună măsuri interimare; – să accepte angajamente;

– să aplice amenzi, penalităţi cu titlu cominatoriu

sau alte penalităţi reglementate de dreptul intern.2 Astfel, cooperarea reglementată de art. 11 din

Regulament obligă:

– Comisia să pună la dispoziţia autorităţilor de concurenţă din statele membre a copiilor celor mai

importante documente privind constatarea şi

încetarea încălcărilor art. 81 sau art. 82 din Tratat, măsurilor interimare, angajamentelor ori a

constatării caracterului inaplicabil al art. 81 sau art.

82 din Tratat; – autorităţile de concurenţă din statele membre să

transmită informaţii scrise Comisiei, atunci când

acţionează în sensul art. 81 sau art. 82 din Tratat; – autorităţile de concurenţă din statele membre să

informeze Comisia, în scris, cu 30 de zile înainte de

adoptarea unei decizii prin care se solicită încetarea încălcării, acceptarea angajamentelor sau retragerea

dreptului de a beneficia de un regulament de

exceptare în bloc. În acest scop, autorităţile din statele membre pun la dispoziţia Comisiei rezumatul

1 A se vedea D. Ungureanu, Cooperarea dintre Comisia Europeană, autorităţile de concurenţă dintre statele membre şi

instanţele naţionale, prezentată la Simpozionul „Dreptul comunitar al concurenţei”, Bucureşti, 24-25 mai 2007 şi 11-12

iunie 2007. 2 Art. 5 din Regulamentul nr. 1/2003.

218

cauzei, decizia preconizată sau orice alt document care indică cursul propus de acţiune. Informaţiile

vor fi puse şi la dispoziţia autorităţilor de

concurenţă din celelalte state membre. Dacă Comisia solicită, autoritatea de concurenţă care

acţionează va pune la dispoziţia acesteia alte

documente necesare evaluării cazului. Autorităţile naţionale de concurenţă pot face schimb de

informaţii necesare evaluării unui anumit caz,

conform art. 81 sau art. 82 din Tratat; – Comisia să se consulte cu autoritatea naţională de

concurenţă dacă iniţiază proceduri într-o cauză în

care aceasta acţionează deja. Foarte importante sunt specificările Regulamentului nr.

1/2003 că aceste informaţii pot fi puse şi la dispoziţia

autorităţilor de concurenţă din celelalte state membre. Autorităţile naţionale şi Comisia Europeană sunt

împuternicite reciproc să facă schimb de informaţii,

inclusiv confidenţiale, cu obligaţia păstrării acestui caracter şi a folosirii exclusiv în scopul în care au fost solicitate.1

Având la bază această strânsă cooperare, este posibilă

suspendarea procedurilor iniţiale sau chiar respingerea reclamaţiei de către Comisie, în condiţiile în care

autorităţile de concurenţă din statele membre acţionează

împotriva aceluiaşi act anticoncurenţial, dacă o autoritate de concurenţă se ocupă deja de acel caz.

În timpul anchetei, autorităţile de concurenţă dintr-un

stat membru pot efectua orice constatări sau inspecţii în numele Comisiei, precum şi al autorităţilor de concurenţă

1 M. Voicu, Consideraţii succinte asupra Regulamentului 1/2003 cu privire la aplicarea regulilor de concurenţă

prevăzute de art. 81-82 din Tratatul Comunităţii Europene, R.D.C. nr. 7-8/2003, p. 289-305.

219

dintr-un alt stat membru, pentru a se stabili dacă s-au încălcat dispoziţiile art. 81 sau art. 82 din Tratat.

În analiza actelor şi faptelor vizate de Regulament, un

rol important revine Comitetului consultativ care, într-o nouă compunere şi organizare, sporeşte eficienţa

demersurilor Comisiei prin emiterea avizelor care pot fi

publicate.1 Rezumându-ne la prezentarea acestor aspecte esenţiale

ale Regulamentului nr. 1/2003, trebuie subliniat că toate

aceste prevederi au fost stabilite în vederea asigurării unei interpretări unitare a dreptului comunitar la nivelul

Comunităţii. De asemenea, s-a dorit descentralizarea2

aplicării dreptului comunitar, având în vedere că, prin normele Regulamentului nr. 17/1962, Comisia Europeană

deţinea monopolul aplicării art. 81 şi art. 82. În plus,

Comisia Europeană, autorităţile naţionale de concurenţă şi instanţele naţionale competente formează, potrivit noului

Regulament, o reţea europeană instituţională pentru

aplicarea dreptului concurenţei, care trebuie să funcţioneze unitar, asigurând crearea unui mediu concurenţial şi o piaţă internă competitivă, potrivit

obiectivelor prevăzute şi asumate prin Tratatul C.E.

7.3. Comunicarea Comisiei privind cooperarea în cadrul Reţelei Autorităţilor de Concurenţă. Cu rol

deosebit în vederea întăririi cooperării Comisiei cu autorităţile naţionale de concurenţă3 este şi Comunicarea

1 Avizul se publică numai la recomandarea Comitetului consultativ, de către Comisie, cu protejarea interesului legitim

al întreprinderilor de a-şi proteja secretele de afaceri 2 O. Ţinca, Noi dispoziţii comunitare în domeniul concurenţei – Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului din 16

decembrie 2002, R.D.C. nr. 9/2003, p. 51.

3 În sensul Comunicării, „autoritatea naţională de concurenţă” este autoritatea desemnată de un stat membru în

conformitate cu art. 35 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

220

Comisiei privind cooperarea în cadrul Reţelei Autorităţilor de Concurenţă.1

Preambulul Comunicării reflectă legătura dintre

Comisie şi autorităţile naţionale, prin intermediul Reţelei

Europene de Concurenţă, formată din autorităţile publice care acţionează în interes public şi care

colaborează în vederea protejării concurenţei; cu alte cuvinte Reţeaua este un forum de discuţii şi cooperare în

aplicarea şi controlul politicii comunitare în domeniul

concurenţei. Reţeaua asigură cadrul pentru cooperarea autorităţilor europene de concurenţă în cauzele în care se

aplică articolele 81 şi 82 din tratat şi constituie fundamentul

pentru crearea şi menţinerea unei culturi comune a concurenţei în Europa.

Regulamentul nr. 1/2003 se bazează pe un sistem de

competenţe paralele în care toate autorităţile de concurenţă au competenţă de a aplica articolele 81 şi 82 din tratat,

fiecare membru al reţelei fiind independent în a decide dacă

va investiga sau nu o cauză. Bunăoară, cauzele se vor instrumenta fie de către o singură autoritate naţională de

concurenţă, eventual cu sprijinul autorităţilor naţionale de

concurenţă competente din alte state membre, fie de mai multe autorităţi naţionale de concurenţă care acţionează în

paralel, fie de către Comisie. În cazul în care o cauză este

reatribuită în cadrul reţelei, întreprinderile implicate şi reclamantul vor fi informaţi în cel mai scurt timp de către

autorităţile de concurenţă implicate.

De regulă, autoritatea care primeşte o plângere sau iniţiază o procedură din oficiu va răspunde în continuare de

cauza respectivă. Dacă reatribuirea este necesară trebuie să

1 Publicată în J.O. C 101 din 27.04.2004, p. 43-53.

221

se desfăşoare rapid (în termen de două luni de la data trimiterii primelor informaţii comunicate reţelei), să nu

întrerupă investigaţiile începute pentru protecţia eficientă a

concurenţei şi a interesului comunitar, iar membrii reţelei vor încerca să reatribuie cauzele unei singure autorităţi de

concurenţă, considerată a fi „bine plasată”1.

Comunicarea exemplifică câteva situaţii de diviziune eficientă a muncii în cadrul Reţelei Europene de

Concurenţă, în care se solicită instrumentarea cauzelor de

autorităţi considerate „bine plasate”. Astfel, dacă într-un stat membru, câteva întreprinderi

au format un cartel de fixare a preţurilor unor produse care

se comercializează în principal pe teritoriul acelui stat, autoritatea de concurenţă a acelui stat va fi considerată cea

mai bine plasată pentru a instrumenta cauza.

Într-o altă situaţie, două întreprinderi au înfiinţat o societate în comun într-un stat membru A, iar societatea

prestează servicii în statele membre A şi B şi determină

apariţia unei probleme concurenţiale, ordinul de încetare va fi suficient pentru soluţionarea eficientă a cauzei, putând

determina încetarea în totalitate a încălcării. Autorităţile

naţionale de concurenţă cele mai bine plasate pentru a instrumenta cauza sunt atât cele ale statului A, cât şi ale

statului B, dar intervenţia singulară a autorităţii naţionale de

1 Potrivit Comunicării, o autoritate este considerată a fi bine plasată, dacă îndeplineşte trei condiţii cumulative:

„1. acordul sau practica are efecte directe considerabile, reale sau previzibile

asupra concurenţei în raza sa de acţiune, se pune în aplicare sau îşi are originea în

raza sa de acţiune;

2. autoritatea poate să facă să înceteze, în mod eficient, încălcarea, cu alte

cuvinte, poate să emită un ordin de încetare, al cărui efect este suficient pentru a

determina încetarea încălcării şi, la nevoie, poate sancţiona încălcarea în mod

corespunzător;

3. autoritatea este în măsură să adune, eventual cu sprijinul altor autorităţi,

probele necesare pentru a demonstra încălcarea.”

222

concurenţă a lui A ar fi suficientă şi mai eficientă decât intervenţia singulară a autorităţii naţionale de concurenţă a

lui B sau decât intervenţia paralelă a ambelor autorităţi

naţionale de concurenţă, în condiţiile în care probele se găsesc în cea mai mare parte la birourile societăţii în comun

din statul membru A.

De asemenea, dacă mai multe întreprinderi convin să împartă piaţa, restrângând activitatea întreprinderii situate

în statul A la teritoriul statului A, iar activitatea

întreprinderii situate în statul B la teritoriul statului B, autorităţile naţionale de concurenţă a lui A şi B sunt bine

plasate pentru a instrumenta cauza în paralel, fiecare pe

teritoriul propriu. Dacă două întreprinderi se înţeleg să îşi împartă pieţele

sau să fixeze preţuri pentru întregul teritoriu al Comunităţii,

Comisia va fi autoritatea cea mai bine plasată pentru a instrumenta cauza; Comisia este deosebit de bine plasată

pentru a instrumenta o cauză şi în cazul în care aceasta este

în strânsă legătură cu alte dispoziţii comunitare care pot fi aplicate exclusiv sau mai eficient de către Comisie sau în

cazul în care interesul comunitar impune adoptarea unei

decizii a Comisiei pentru dezvoltarea politicii comunitare în domeniul concurenţei atunci când apare o nouă problemă în

domeniul concurenţei sau pentru a asigura aplicarea

eficientă a regulilor. În situaţia în care o întreprindere aflată în poziţie

dominantă pe patru pieţe naţionale diferite abuzează de

poziţia sa, impunând distribuitorilor de pe aceste pieţe practicarea unor rabaturi de fidelitate, Comisia va fi

autoritatea cea mai bine plasată pentru a instrumenta cauza.

Comisia ar putea, de asemenea, să se ocupe de o singură piaţă naţională, creând o cauză „principală”, iar de celelalte

223

pieţe naţionale s-ar putea ocupa autorităţile naţionale, în special în cazul în care fiecare piaţă necesită o evaluare

separată.

O condiţie prealabilă tratării şi reatribuirii eficiente a cauzelor este cea de a schimba şi utiliza documente,

declaraţii şi informaţii,1 inclusiv pe suport electronic, care

au fost culese de autorităţile de concurenţă, de a utiliza orice mijloc de probă, orice elemente de fapt sau de drept,

inclusiv informaţii confidenţiale, în vederea aplicării

articolului 81 sau art. 82 din Tratat. Dispoziţiile art. 11 alin. (3) al Regulamentul nr. 1/2003

se coroborează cu art. 2.2. parag. 16 2004/ C 101/03,

referitoare la faptul că membrii reţelei trebuie să se informeze reciproc, încă din stadiile incipiente, înaintea

diferitelor autorităţi de concurenţă, în vederea asigurării că

o autoritate de concurenţă bine plasată instrumentează cauzele şi pentru a putea identifica procedurile multiple.

Membrii reţelei se vor informa reciproc, de fiecare dată

când apare o informaţie importantă, printr-un formular standard, în care sunt indicate: autoritatea care

instrumentează cauza, produsul, teritoriile şi părţile în

cauză, presupusa încălcare, momentul de când se presupune că a început încălcarea şi originea cauzei.

Se poate ivi situaţia în care acelaşi acord sau aceeaşi

practică să fie înaintată mai multor autorităţi de concurenţă, fie datorită faptului că acestea au fost sesizate cu o

plângere, fie datorită faptului că acţionează din oficiu, în

acest caz, autoritatea naţională de concurenţă are posibilitatea, potrivit art. 13 din Regulamentul 1/2003 şi

1 Potrivit Comunicării, schimbul şi utilizarea de informaţii sunt protejate prin garanţii pentru întreprinderi şi persoane

fizice, pe baza secretul profesional, utilizarea informaţiilor care au fost schimbate în cadrul reţelei şi sancţiuni aplicate

persoanelor fizice pe baza informaţiilor schimbate în temeiul articolului 12 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

224

Notei Comisiei, de a suspenda sau de a închide o procedură. Suspendarea poate interveni numai atunci când

o altă autoritate a instrumentat sau instrumentează problema

ridicată de reclamant, chiar dacă autoritatea în cauză a acţionat pe baza unei plângeri depuse de un alt reclamant

sau ca rezultat al unei proceduri din oficiu, adică atunci

când acordul sau practica se referă la aceeaşi încălcare, pe aceleaşi pieţe geografice şi ale produselor. Măsura

suspendării sau închiderii unei proceduri iniţiate din oficiu

sau respingerea plângerilor poate fi iniţiată de către autorităţile naţionale de concurenţă în conformitate cu

dreptul procedural naţional, de asemenea şi Comisia poate

respinge o plângere datorită lipsei interesului comunitar sau din alte motive care ţin de natura plângerii.

Referitor la investigaţiile realizate de autorităţile de

concurenţă din statele membre, atât Regulamentul 1/2003, cât şi Comunicarea prevăd că o autoritate naţională de

concurenţă poate să solicite asistenţa altei autorităţi

naţionale în colectarea informaţiilor sau executarea investigaţiei în numele său, autoritatea solicitată procedând

conform propriei reglementări procedurale şi în limitele

propriilor competenţe de investigare. În acelaşi sens, Comisia poate cere oricărei autorităţi naţionale de

concurenţă să efectueze o inspecţie în numele său, caz în

care Comisia fie va adopta o decizie, prin care va preciza obiectul şi scopul inspecţiei, data şi începerea ei, fie se va

putea adresa cu o cerere autorităţii naţionale de concurenţă.

În vederea soluţionării cu celeritate a cererilor, agenţii Comisiei pot acorda asistenţă autorităţii naţionale de

concurenţă pe parcursul inspecţiilor.

Când Comisia este sesizată cu o plângere, iar aceasta nu investighează plângerea sau nu interzice acordul sau

225

practica denunţată, pe motiv că o altă autoritate de concurenţă instrumentează sau a instrumentat aceeaşi

cauză, reclamantul are dreptul să obţină o suspendare a

plângerii sale. Drepturile reclamanţilor care se adresează cu plângere în faţa autorităţilor naţionale de concurenţă sunt

reglementate de dreptul naţional în vigoare.

Nota Comisiei se referă şi la instituirea unui aşa-zis „program de clemenţă”, prin care se urmăreşte facilitarea

identificării cartelurilor ilegale de către autorităţile de

concurenţă, şi astfel să se descurajeze participarea la astfel de carteluri.

În realitate operează aidoma unui denunţ, oferind

imunitate totală sau reducerea semnificativă a amenzilor participantului la un cartel, în schimbul divulgării de bună

voie, înainte sau pe parcursul etapei de investigare a cauzei,

a informaţilor cu privire la cartel. Atunci când o autoritate naţională de concurenţă

instrumentează o cauză iniţiată în urma unei cereri de

clemenţă, aceasta are obligaţia de a informa Comisia. Cu aceeaşi ocazie poate pune informaţiile la dispoziţia altor

membri ai reţelei, care nu vor putea fi folosite ca bază de

pornire a unei investigaţii individuale, nici în temeiul regulilor de concurenţă din tratat, nici în temeiul propriei

legislaţii din domeniul concurenţei sau altor legi naţionale.

Informaţiile nu vor putea fi transmise altui membru al reţelei decât cu consimţământul solicitantului măsurii de

clemenţă, cu următoarele excepţii:

– atunci când autoritatea care primeşte informaţiile a primit, de la acelaşi solicitant, referitor la aceeaşi

încălcare, aceeaşi solicitare de clemenţă ca şi

autoritatea care transmite informaţiile, cu condiţia ca, la momentul transmiterii informaţiilor,

226

solicitantul de clemenţă să nu poată să retragă informaţiile comunicate;

– atunci când autoritatea care primeşte informaţiile

s-a angajat în scris că informaţiile care i-au fost transmise sau pe care le-ar mai putea obţine după

data şi ora transmiterii, indicate de autoritatea care

transmite informaţiile, nu vor fi folosite nici de ea, nici de altă autoritate căreia i-ar putea transmite

ulterior informaţiile, în vederea aplicării de

sancţiuni: solicitantului de clemenţă; oricărei alte persoane juridice sau fizice care beneficiază de

tratament preferenţial din partea autorităţii care

transmite informaţiile în urma cererii solicitantului în temeiul programului de clemenţă sau oricărui

angajat sau fost angajat al uneia din persoanele

menţionate supra; – în cazul în care au fost colectate informaţii de

către un membru al reţelei în numele şi în contul

membrului reţelei căruia i-a fost adresată cererea de clemenţă.

Referitor la aplicarea omogenă a mecanismele de

cooperare dintre Comisie şi membrii Reţelei, Comunicarea dispune că, în cazul informării Comisiei sau celorlalţi

membrii ai Reţelei de către o autoritate naţională de

concurenţă, cu 30 de zile înainte de adoptarea unei decizii, prin care se solicită încetarea încălcării, acceptarea

angajamentelor sau retragerea dreptului de a beneficia de

un regulament de exceptare în bloc, iar acest termen a expirat, decizia va putea fi luată atâta timp cât Comisia nu a

iniţiat procedura.

Articolul 11 alin. (6) din Regulamentul nr. 1/2003 dispune că iniţierea unei proceduri de către Comisie pentru

227

adoptarea unei decizii scuteşte toate autorităţile naţionale de competenţa lor în ceea ce priveşte aplicarea articolelor 81 şi

82 din Tratat, ceea ce înseamnă că, odată deschisă

procedura de către Comisie, autorităţile naţionale nu pot acţiona în temeiul aceleiaşi baze juridice împotriva

aceluiaşi acord, practică sau întreprinderi de pe aceeaşi

piaţă geografică relevantă şi pe aceeaşi piaţă a produselor. Primirea de către Comisie a unei plângeri nu este

suficientă pentru a degreva autorităţile naţionale de

concurenţă de competenţa lor. Astfel, pot să apară două situaţii: una, în care Comisia este prima autoritate de

concurenţă care iniţiază procedura într-o cauză, în vederea

adoptării unei decizii, autorităţile naţionale de concurenţă nemaifiind competente să instrumenteze acea cauză şi o

alta, care apare atunci când una sau mai multe autorităţi

naţionale de concurenţă au informat reţeaua despre faptul că instrumentează o anumită cauză. În acest caz, Comisia,

în decursul a două luni şi după consultarea autorităţilor în

cauză, poate iniţia procedura adoptării unei decizii, prevăzută de art. 11 alin. (6) din Regulamentul nr. 1/2003.

După faza de alocare, în principiu, Comisia nu aplică

art. 11 alin. (6) din Regulament, decât dacă se iveşte una din următoarele situaţii:

– membrii reţelei propun decizii contradictorii în

aceeaşi cauză; – membrii reţelei recomandă o decizie care este în

mod evident contrară jurisprudenţei constante;

– unul sau mai mulţi membri ai reţelei prelungesc excesiv o procedură;

– există necesitatea adoptării unei decizii a Comisiei

privind dezvoltarea politicii comunitare din domeniul concurenţei, în condiţiile în care o

228

problemă similară de concurenţă apare în mai multe state membre sau pentru aplicarea eficientă;

– autorităţile naţionale de concurenţă în cauză nu se

opun. Dacă o autoritate naţională de concurenţă acţionează

deja într-o cauză, Comisia dă explicaţii în scris referitoare

la motivele aplicării art. 11 alin. (6) din Regulament, atât autorităţii naţionale, precum şi altor membri ai Reţelei

Europene de Concurenţă, astfel încât membrii Reţelei să

aibă posibilitatea de a solicita întrunirea (termen de cel puţin 40 zile de la trimiterea de către Comisie a convocării)1

şi avizul Comitetului Consultativ cu privire la problema în

cauză, înainte ca procedura să fie iniţiată de Comisie2. Comisia este obligată să ţină seama „în mare măsură” de

avizul Comitetului Consultativ şi să-l informeze despre

modul în care avizul este luat în considerare. Comitetul consultativ poate fi consultat şi cu privire la proiectele de

regulamente ale Comisiei în conformitate cu regulamentele

de exceptare pe categorii, orientări şi alte comunicări. În cazul în care niciun stat membru nu ridică obiecţii

cu privire la aplicarea art. 11 alin. (6) din Regulament,

Comisia poate consulta statele membre trimiţându-le documentele şi fixând un termen (nu mai mic de 14 zile, cu

excepţia deciziilor privind măsurile provizorii) până la care

acestea îşi pot formula observaţiile.

§8. Cooperarea Comisiei cu instanţele naţionale

1 Regulamentul nr. 1/2003 permite statelor membre să convină asupra fixării unui termen mai scurt între trimiterea

convocării şi întrunire. 2 Potrivit Comunicării, Comitetul consultativ este forumul în care experţi din diferite autorităţi de concurenţă analizează

anumite cauze şi aspectele generale referitoare la dreptul comunitar al concurenţei

229

În mod firesc, instanţele naţionale din statele

membre aplică dreptul intern concurenţial. Regulamentul nr. 1/2003, prin art. 6, abilitează instanţele

naţionale, în anumite condiţii, să aplice şi art. 81 sau art. 82 din Tratat. Aplicarea paralelă de către acestea a dreptului

naţional şi comunitar al concurenţei nu poate conduce la

hotărâri contradictorii, instanţele naţionale fiind ţinute de

jurisprudenţa jurisdicţiilor comunitare, de

reglementările, deciziile, comunicările şi principiile

directoare ale Comisiei. În vederea aplicării art. 81 şi 82 din Tratat, instanţele

statelor membre pot solicita Comisiei:

– informaţiile pe care le deţine cu privire la caz; – avizul de aplicare a regulilor comunitare de

concurenţă într-un anumit caz.

Totodată, instanţele naţionale au obligaţia de a înainta Comisiei copia oricărei hotărâri de aplicare a art. 81 sau art.

82 din Tratat.

Comisia poate prezenta observaţii scrise şi chiar formula observaţii verbale în faţa instanţelor naţionale, care

au obligaţia de a le analiza şi de a nu dispune contrariul.

În acelaşi spirit, instanţele naţionale pot solicita şi transmite documente autorităţilor naţionale în domeniul

concurenţei din oricare stat membru.

Articolul 16 din Regulamentul nr. 1/2003 consacră

principiul convergenţei, care dispune că „atunci când

instanţele naţionale hotărăsc în privinţa unor acorduri,

decizii sau practici conform art. 81 sau art. 82 din Tratat, care sunt deja reglementate de o decizie a

Comisiei, ele nu pot adopta decizii contrare celei adoptate de Comisie. Instanţele în cauză trebuie să evite adoptarea de hotărâri care pot intra în conflict cu o decizie

230

preconizată de Comisie în cadrul procedurilor iniţiate de aceasta. Ca urmare, instanţa naţională poate decide că este

necesar să îşi înceteze procedurile proprii. Această opţiune

nu aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de art. 234 din Tratat. În sfârşit, când autorităţile de concurenţă

din statele membre hotărăsc în privinţa unor acorduri,

decizii sau practici conform art. 81 sau art. 82 din Tratat, care sunt deja reglementate de o decizie a

Comisiei, ele nu pot adopta decizii care ar fi contrare

deciziei adoptate de Comisie.” Dispoziţiilor Regulamentului nr. 1/2003 în materia

cooperării Comisiei cu instanţele naţionale, li se adaugă şi

cele ale Comunicării 2004/ C 101/041, care reglementează cooperarea dintre Comisie şi instanţele statelor membre ale

U.E., în condiţiile în care acestea aplică art. 81-82 din

Tratatul C.E., iar scopul publicării documentului îl constituie tocmai acordarea de către Comisie, de asistenţă

instanţelor naţionale în aplicarea eficientă a dispoziţiilor

amintite. Jurisprudenţa comunitară2 a stabilit că instanţele

naţionale membre ale Uniunii Europene sunt curţile şi

tribunalele acestor state, care au competenţe în aplicarea dispoziţiilor art. 81-82 şi care se adresează cu o întrebare

preliminară Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Instanţele naţionale pot fi solicitate să aplice articolele 81 sau 82 din Tratat în acţiunile având ca obiect contracte

sau obţinerea de daune-interese sau să acţioneze în calitate

de autorităţi publice de executare sau de instanţe de recurs.

1 Publicată în J.O. C 101 din 27.04.2004, p. 54-64, şi înlocuieşte Comunicarea din 1993 privind cooperarea dintre

Comisie şi instanţele naţionale în aplicarea articolelor 85 şi 86 din Tratatul CEE, publicată în J .O. C 39, 13.2.1993, p. 6. 2 Curtea a stabilit anumiţi factori care califică entităţile naţionale ca instanţe naţionale, şi anume: „…organul respectiv

este instituit prin lege, este permanent, are jurisdicţie cu caracter obligatoriu, caracterul contradictoriu al procedurii,

aplică normele de drept şi este independent”.

231

De asemenea, potrivit art. 35 alin. (1) al Regulamentului nr. 1/2003, o instanţă naţională poate fi desemnată ca autoritate

de concurenţă a unui stat membru, situaţie în care

cooperarea dintre instanţele naţionale şi Comisie este reglementată atât de Comunicarea dintre Comisie şi

instanţele naţionale, cât şi de Comunicarea privind

cooperarea în cadrul Reţelei de autorităţi de concurenţă. Comunicarea tratează distinct, atât aplicarea regulilor

comunitare de concurenţă de către instanţele naţionale, cât

şi cooperarea dintre Comisie şi instanţele naţionale. În ceea ce priveşte regulile comunitare instituite

instanţelor naţionale, Comunicarea stabileşte atât

competenţa, cât şi procedura aplicării regulilor comunitare, în aplicarea art. 81-82 din Tratat.

În stabilirea competenţei instanţelor naţionale în

aplicarea art. 81-82 din Tratat se ţine seama de regulile naţionale, comunitare şi internaţionale de jurisdicţie, în

acest sens fiind relevante dispoziţiile Regulamentul nr.

44/2001 C.E.E. privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială,1

aplicabil în toate cauzele de concurenţă de natură civilă sau

comercială. Instanţele naţionale pot să aplice art. 81-82 din Tratat,

fără a fi necesară aplicarea în paralel a dreptului naţional al

concurenţei; dacă, însă, instanţa naţională aplică dreptul naţional al concurenţei acordurilor, deciziilor asociaţiilor de

întreprinderi şi practicilor concertate care afectează

comerţul între state membre2 sau oricărei practici abuzive, este obligatorie şi aplicarea regulilor comunitare. În acest

fel, instanţelor naţionale nu li se mărgineşte dreptul de a

1 Publicat în J.O. L 12, 16.1.2001, p. 1.

2 A se vedea Comunicarea Comisiei 2004/C101/06 (J.O. C 101, 27.04.2004, p. 81).

232

aplica în paralel dreptul naţional al concurenţei alături de dreptul comunitar al concurenţei, însă aplicarea lor în

paralel nu poate să ducă la concluzii diferite de cele

rezultate din aplicare dreptului comunitar al concurenţei. Totuşi, pentru ipoteza existenţei unor dispoziţii

contradictorii, principiul general al supremaţiei dreptului

comunitar impune instanţelor naţionale să refuze aplicarea oricărei legi naţionale care contravine normei comunitare,

indiferent dacă respectiva dispoziţie naţională a fost

adoptată anterior sau ulterior normei comunitare. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit

că, în cazul în care, în temeiul dreptului intern, instanţele

naţionale sunt obligate să invoce, din oficiu, chestiuni de drept, întemeiate pe normele naţionale cu caracter de ordine

publică ce nu au fost invocate de către părţi, respectiva

obligaţie există şi în cazul normelor comunitare cu caracter obligatoriu, cum ar fi regulile comunitare de concurenţă.

Instanţele naţionale vor avea competenţă şi în

condiţiile în care dreptul intern le permite aplicarea din oficiu a normelor de drept cu caracter obligatoriu, chiar şi

în cazul în care partea care are un interes nu le-a invocat.

De asemenea, instanţele naţionale au o competenţă materială, potrivit dispoziţiilor din dreptul intern, să aplice

art. 81-82 din Tratat, în procedurile administrative, civile

sau penale. Comunicarea instituie instanţelor naţionale competenţa

specială de a aplica, în mod direct, reglementările adoptate

de instituţiile comunitare conform Tratatului sau a actelor adoptate pentru ca Tratatul să producă efecte. Cu alte

cuvinte, instanţele naţionale sunt obligate să pună în

aplicare deciziile Comisiei, Regulamentele de aplicare a art. 81 alin. (3) din Tratat anumitor categorii de acorduri,

233

decizii şi practici concertate, respectând principiile generale ale dreptului comunitar.

Nu în ultimul rând, instanţele naţionale trebuie să se

ţină seama şi de „aprecierile juridice şi economice complexe” ale Comisiei şi să respecte jurisprudenţa

instanţelor comunitare.

Ca regulă generală, condiţiile de procedură privind punerea în aplicare a regulilor comunitare de

concurenţă de către instanţele naţionale şi sancţiunile pe

care acestea le pot aplica în cazul încălcării lor sunt reglementate de dreptul naţional.

Aplicarea dispoziţiilor naţionale trebuie să fie

compatibilă cu principiile eficienţei, echivalenţei şi supremaţiei dreptului comunitar, reiterate prin

intermediul jurisprudenţei Curţii de Justiţie, potrivit căreia:

(a) în cazul unei încălcări a dreptului comunitar, dreptul naţional trebuie să asigure sancţiuni eficiente,

proporţionale şi disuasive; (care determină schimbarea

hotărârii) (b) în cazul în care încălcarea dreptului comunitar aduce

prejudicii unei persoane de drept privat, acesteia din

urmă trebuie să i se asigure dreptul de a se adresa instanţei naţionale cu o acţiune în vederea obţinerii de

daune-interese;

(c) normele de procedură şi referitoare la sancţiunile stabilite de instanţele naţionale în vederea punerii în

practică a dreptul comunitar nu trebuie să determine o

aplicabilitate excesivă, dificilă sau imposibilă şi nu trebuie să fie mai defavorabile decât regulile stabilite în

scopul exercitării normelor echivalente din dreptul

naţional.

234

În temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, o instanţă naţională nu poate aplica norme naţionale

incompatibile cu aceste principii.

În anumite cazuri, dreptul comunitar instituie condiţiile de punere în aplicare a regulilor comunitare de concurenţă.

Aceste dispoziţii comunitare, cu efect direct şi care

prevalează asupra normelor naţionale, permit instanţelor

naţionale posibilitatea de a solicita punctul de vedere al

Comisiei în chestiuni privind aplicarea regulilor

comunitare de concurenţă ori de a crea reguli cu efect obligatoriu asupra acţiunilor cu care au fost sesizate, să

permită Comisiei şi autorităţii naţionale de concurenţă să

prezinte observaţii scrise. Pentru a evita contradicţiile cu dreptul comunitar, care s-ar ivi dacă ar fi aplicate normele

naţionale, instanţele naţionale sunt obligate să nu le aplice.

Comunicarea instituie în art. 11 principiul aplicării în paralel sau succesiv a regulilor comunitare de concurenţă

de către Comisie, alături de instanţele naţionale.1 Cu alte

cuvinte, instanţele naţionale au facultatea de a aplica dreptul comunitar al concurenţei unui acord, unei decizii,

unei practici concertate sau unui comportament unilateral

care afectează comerţul dintre state membre concomitent cu Comisia sau ulterior.

În aceste condiţii, instanţelor naţionale le revin câteva

obligaţii, în funcţie de momentul temporal, în care are loc aplicarea paralelă a regulilor comunitare, de către instanţele

naţionale şi Comisie.

a) Dacă instanţa naţională se pronunţă înaintea Comisiei, instanţa va trebui să evite adoptarea unei decizii

1 Art. 11 alin. (6) coroborat cu art. 35 alin. (3)-(4) din Regulamentul nr. 1/2003 interzic aplicarea în paralel a articolelor

81 şi 82 din Tratatul CE de către Comisie şi instanţa naţională, numai atunci când aceasta din urmă a fost desemnată ca

autoritate naţională de concurenţă.

235

care ar isca o contradicţie cu decizia preconizată de Comisie. În această împrejurare, instanţa naţională va putea

apela la Comisie, punându-i întrebări, dacă a iniţiat o

procedură privind aceleaşi acorduri, decizii sau practici, precum şi informaţii privind stadiul în care se află

procedura şi adoptarea unei decizii în respectivul caz. De

asemenea, instanţa naţională va putea să suspende procedura până la momentul adoptării unei decizii de către

Comisie.

b) Când Comisia adoptă o decizie într-un anumit caz, înaintea instanţei naţionale, aceasta nu va putea adopta o

decizie contrară deciziei Comisiei.

Când instanţa naţională are îndoieli referitoare la legalitatea deciziei Comisiei, instanţa nu va putea să evite

efectul obligatoriu al respectivei decizii, în cazul în care

Curtea de Justiţie nu s-a pronunţat în sens contrar. Astfel, dacă o instanţă naţională intenţionează să se pronunţe în

mod contrar deciziei Comisiei, va fi în prealabil obligată1 să

se adreseze Curţii de Justiţie cu o întrebare preliminară, iar Curtea va adopta o decizie privind compatibilitatea între

decizia Comisiei şi dreptul comunitar.

c) Dacă instanţa naţională suspendă procedurile, în aşteptarea deciziei Comisiei sau în aşteptarea hotărârii

definitive a instanţelor comunitare în acţiunea în anulare

sau în procedura hotărârii preliminare, instanţa naţională are obligaţia examinării obligaţiei de a examina şi de a

dispune măsuri provizorii pentru a proteja interesele

părţilor.

1 Potrivit art. 234 din Tratatul C.E.

236

În vederea unei cooperări1 eficiente între Comisie şi instanţele naţionale şi în scopul îndeplinirii obiectivelor

Tratatului2, se impun obligaţii reciproce de colaborare

loială între acestea, cu îndatorarea Comisiei de a rămâne neutră şi obiectivă, de a respecta independenţa

instanţelor, de a apăra secretul profesional şi de a-şi

proteja propria funcţionare şi independenţă. Articolul 10 din Tratatul C.E. instituie obligaţia

Comisiei de a acorda asistenţă instanţelor naţionale, în

aplicarea dreptului comunitar, şi, corelativ, instanţele naţionale pot fi obligate să acorde asistenţă Comisie în

îndeplinirea misiunii sale. De asemenea, nu trebuie omisă

cooperarea dintre instanţele naţionale şi autorităţile publice naţionale, în special cele de concurenţă pentru aplicarea

articolelor 81 şi 82 din Tratat, reglementată în primul rând

de normele naţionale, dar şi de art. 15 alin. (3) din Regulamentul nr. 1/2003, care prevede posibilitatea ca

autorităţile naţionale de concurenţă să înainteze observaţii

instanţelor naţionale din statele membre în care îşi desfăşoară activitatea.

Comisia este obligată să acorde asistenţă instanţelor

naţionale, potrivit Regulamentului nr. 1/2003, respectiv să se pună la dispoziţia instanţelor naţionale atunci când este

necesar sau când instanţele naţionale o cer fie în scris, pe

adresa Comisiei, fie prin poşta electronică3. Bunăoară, instanţele naţionale pot solicita Comisiei comunicarea de

informaţii, exprimarea unor puncte de vedere, iar Comisia

poate prezenta anumite observaţii într-o anumită cauză.

1 Comisia va publica un rezumat al cooperării sale cu instanţele naţionale în temeiul Comunicării în raportul său anual

privind politica de concurenţă. 2 Art. 10 din Tratatul C.E. instituie obligaţia Comisiei de a acorda asistenţă instanţelor naţionale, în aplicarea dreptului

comunitar 3 Potrivit Comunicării adresa electronică este: comp-amicus@cec.eu.int

237

a) În realizarea obligaţiei Comisiei de comunicare a unor informaţii către instanţele naţionale, instanţă naţională

are posibilitatea de a solicita Comisiei să îi pună la

dispoziţie documentele pe care le deţine sau informaţii privind procedura, pentru a-i permite să afle dacă un anumit

caz este analizat de Comisie, dacă a fost iniţiată procedura

de către Comisie sau dacă aceasta a adoptat deja o poziţie. Comisia va trebui să ofere instanţelor naţionale

informaţiile solicitate în termen de o lună de la data primirii

cererii, iar când Comisia trebuie să solicite instanţei naţionale clarificări suplimentare sau când Comisia trebuie

să se consulte cu cei afectaţi direct de comunicarea acestor

informaţii, acest termen începe să curgă de la data la care Comisia a primit relaţiile solicitate suplimentar.

Potrivit aceluiaşi temei, instanţă naţională poate să

ceară Comisiei o informaţie despre data probabilă a adoptării unei decizii, pentru a stabili dacă sunt întrunite

condiţiile suspendării procedurii sau adoptării unor măsuri

provizorii. b) Instanţa naţională, atunci când trebuie să aplice

regulile comunitare de concurenţă într-o cauză în curs de

soluţionare, în primul rând, trebuie să caute indicii în jurisprudenţa instanţelor comunitare sau în regulamentele,

deciziile, comunicările şi orientările Comisiei de aplicare a

articolelor 81 şi 82 din Tratat, iar când acestea nu oferă indicii suficiente, instanţa naţională poate să solicite

punctul de vedere al Comisiei privind aspectele economice,

faptice şi juridice. În acelaşi timp, instanţa naţională are posibilitatea, cât şi obligaţia potrivit art. 234 din Tratat, de a

se adresa Curţii de Justiţie cu o întrebare preliminară

privind interpretarea sau validitatea unor norme ale dreptului comunitar.

238

Fiindu-i solicitată opinia, Comisia va oferi instanţei doar informaţiile faptice sau clarificările economice sau

juridice solicitate, fără a se pronunţa asupra fondului cauzei

pendinte în faţa instanţei naţionale, punctul de vedere al Comisiei neobligând din punct de vedere juridic instanţa

naţională să pronunţe o anumită soluţie.

c) Autorităţile naţionale de concurenţă şi Comisia pot prezenta observaţii referitoare la aplicarea articolelor 81 şi

82 din Tratat CE, rezumându-se doar la aspectele

economice şi juridice ale problemei, unei instanţei naţionale solicitate să aplice dispoziţiile în cauză.

Regulamentul 1/2003 nu prevede un cadru procedural

pentru prezentarea observaţiilor, acesta fiind stabilit de normele de procedură şi practicile statelor membre, iar în

cazul în care un stat nu a stabilit cadrul procedural relevant,

instanţa naţională va trebui să decidă care sunt normele de procedură aplicabile.

Este necesar ca la reglementarea cadrului procedural să

se ţină seama, în principal, de: - compatibilitatea acestuia cu principiile generale ale

dreptului comunitar şi în special, cu drepturile

fundamentale ale părţilor în cauză; - să nu ducă la o prezentare dificilă a observaţiilor

dificilă sau imposibilă ori;

- să nu determine o prezentare a observaţiilor mai dificilă decât în cazul procedurilor naţionale.

În ceea ce priveşte asistenţa acordată de autorităţile

statelor membre instituţiilor europene, în vederea îndeplinirii obiectivelor, regulamentul prevede trei situaţii

de asistenţă: transmiterea documentelor necesare pentru

evaluarea unei cauze în care Comisia doreşte să prezinte observaţii; transmiterea hotărârilor care aplică articolele

239

81 şi 82 din Tratat şi rolul instanţelor naţionale în cadrul unei inspecţii a Comisiei.

a) Instanţele naţionale pot fi solicitate, de către

Comisie, să comunice sau să asigure comunicarea unor copii ale tuturor documentelor necesare pentru o evaluare a

unei anumite cauze, iar Comisia va utiliza aceste

documentele numai pentru pregătirea observaţiilor sale. b) Potrivit Regulamentului nr. 1/20031, statele membre

transmit Comisiei, de îndată, o copie a fiecărei hotărâri

scrise a instanţelor naţionale în aplicarea articolelor 81 şi 82 din Tratat, după ce întreaga hotărâre este comunicată

părţilor. Aceste comunicări permit Comisiei să fie

informată în timp util despre cauzele în care se pot prezenta observaţii, atunci când una dintre părţi formulează un recurs

împotriva hotărârii adoptate.

c) Rolul instanţelor naţionale în cadrul unei inspecţii a Comisiei este abordat în funcţie de locul unde se efectuează

inspecţia – în incintele în care se desfăşoară activităţi

economice sau în afara lor. Pentru inspecţiile efectuate în incintele în care se

desfăşoară activităţi economice, dreptul naţional poate să

reglementeze autorizarea prealabilă de către o instanţă naţională. Atunci când primeşte o astfel de solicitare,

instanţa naţională are competenţa de a controla dacă decizia

de inspecţie a Comisiei este autentică şi dacă măsurile preconizate nu sunt arbitrare sau excesive în raport cu

obiectul inspecţiei. Autorizarea permite în acest caz

inspectorilor Comisiei, împreună cu delegaţii autorităţilor interne de concurenţă să efectueze constatări referitoare la

activitatea celui investigat.

1 Art. 15 alin. (2).

240

Pentru inspecţiile efectuate în alte incinte decât cele în care se desfăşoară activităţi economice, regulamentul

prevede necesitatea autorizării de către instanţa naţională,

înainte ca decizia Comisiei care ordonă inspecţia să poată fi executată.

În ambele situaţii, instanţa naţională nu poate să pună

în discuţie legalitatea deciziei Comisiei, oportunitatea sau necesitatea inspecţiei şi nici să solicite informaţii aflate la

dosarul Comisiei. Instanţa naţională se pronunţă printr-o

decizie, în timp util, pentru a permite Comisiei să efectueze o inspecţie eficientă.

241

Capitolul II Politica comunitară în materia concurenţei

§1. Dreptul comunitar european şi instituţiile sale. Crearea comunităţilor europene

La 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul

Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Acestea, împreună cu Tratatul Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO intrat în vigoare la 25 iulie 1952 pentru o durată de 50 de ani), au constituit cadrul

fundamental al integrării economice1, având la bază un

mănunchi de principii dintre care enumerăm: – abolirea taxelor de import şi export pentru produse;

– interzicerea măsurilor şi practicilor discriminatorii între

producători, cumpărători şi consumatori; – interzicerea ajutoarelor, taxelor şi subvenţiilor de orice fel

acordate de stat;

– interzicerea practicilor restrictive şi de împărţire a pieţei.

§2. Personalitatea juridică a comunităţilor

Conform celor trei Tratate, fiecare Comunitate are

capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii; poate dobândi şi

dispune de bunuri mobiliare şi imobiliare, să facă parte dintr-o procedură administrativă, judiciară, să fie reprezentată la

nivel internaţional etc. Prin urmare, personalitatea juridică a

fiecărei Comunităţi (în prezent nu mai funcţionează CECO) se manifestă atât pe plan intern, în cadrul statelor membre,

1 Cele trei tratate au fost semnate de şase state: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. În anul 1972 au

aderat la Tratatul de la Roma, Danemarca, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Norvegia, devenind

membre ale Comunităţilor începând cu 1 ianuarie 1973, cu excepţia Norvegiei. Grecia a dobândit calitate de membră a

Comunităţilor la 1 ianuarie 1981, iar Spania şi Portugalia la 1 ianuarie 1986.

242

cât şi pe plan internaţional în raporturi cu state terţe şi organizaţii internaţionale.

Gândită ca o cooperare exclusiv economică, după

creşterea numărului de state membre în Comunitate, au apărut dificultăţi în crearea şi aplicarea unei practici

economice comunitare care au generat nevoia unei cooperări

politice. Aşa s-a creat Consiliul European al şefilor de guvern (9-10 decembrie 1974 Paris), care trebuia să se

întâlnească cel puţin de trei ori pe an. În anul 1985 s-a

hotărât modificarea Tratatului C.E.E. şi componenţa Consiliului European, care era alcătuit din şefii de state,

precum şi de guverne ale ţărilor membre şi Preşedintele

Comisiei Comunităţilor Europene şi avea întâlniri de două ori pe an.

În acest fel, toate deciziile principale privind politica

economică comunitară se luau la nivel comunitar, fiind transferate de la nivelul statelor naţionale. Aşa a fost posibilă

crearea unităţii monetare şi stabilirea cotelor de schimb ECU

în 1978-1979, desăvârşirea Pieţei interne unice, caracterizată prin lipsa frontierelor, libera circulaţie a mărfurilor,

persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, elaborarea unei

politici de coeziune economică şi socială, dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică, privind mediul etc.

Actul care a întărit şi mai mult integrarea europeană a

celor 12 state membre a fost Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, care a

hotărât apropierea Comunităţii de cetăţeni şi luarea

deciziilor cât mai aproape de aceştia. S-a reafirmat:

– urmărirea progresului economic şi social durabil;

– stabilirea unei uniuni economice şi monetare; – instituirea unei cetăţenii unice;

243

– realizarea unei politici externe şi de securitate comună; – o cooperare mai strânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne.

Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus modificări Tratatului Comunităţii Economice Europene, stabilindu-se

Comunitatea Europeană; de asemenea, s-au modificat

Tratatele CECO şi EURATOM. Tratatul de la Maastricht a instituit conceptul de Uniune Europeană, stabilindu-i

fundamental trăsăturile şi obiectivele.

Fundamentele sunt denumite şi piloni şi au la bază cele trei tratate ale Comunităţilor Europene completate cu

politicile şi formele de cooperare stabilite ulterior.

Pilonul 1(fundamentul 1) îl constituie cele trei Comunităţi, pilonul 2 (fundamentul 2) îl reprezintă politica

externă şi de securitate comună, iar pilonul 3 (fundamentul

3) este constituit din cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Tratatul de la Maastricht de instituire a Uniunii

Europene şi Tratatele de instituire a Comunităţilor Europene au fost modificate prin Tratatul de la Amsterdam

din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam este în realitate varianta simplificată a tratatelor anterioare, care înfiinţaseră cele trei

Comunităţi Europene, tratate cărora le-au fost aduse

amendamente, pentru a fi adaptate la realităţile prezentului. Tratatul a precizat că se străbate o nouă etapă în crearea

unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în care

deciziile sunt luate cât mai deschis şi aproape de cetăţeni. Obiectivele Uniunii s-au reafirmat:

– progres economico-social, un înalt nivel de folosire a

forţei de muncă, o dezvoltare durabilă într-un spaţiu fără frontiere, stabilirea unei uniuni economice şi monetare;

244

– afirmarea Uniunii pe scena internaţională printr-o politică externă şi de securitate unică, elaborarea unei politici de

apărare comună;

– instituirea cetăţeniei Uniunii; – dezvoltarea aquis-ului comunitar şi asigurarea eficacităţii

mecanismelor şi instituţiilor comunitare.

Altă modificare importantă a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatelor Comunităţilor Europene s-a adus

prin Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001, intrat în

vigoare la 1 februarie 2003. Principalul obiectiv al Tratatului de la Nisa a fost să

conţină prevederi pentru asigurarea unei bune activităţi

instituţionale, la data la care Uniunea va avea 27 de membri, înscriindu-se în viziunea unei reforme

instituţionale, ale cărei piloni principali sunt:

– componenţa şi modul de funcţionare a instituţiilor europene,

– procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri,

şi – consolidarea cooperării între instituţii.

Legat de reforma procedurilor de decizie, la Nisa s-a

întărit rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura codeciziei urmând să fie aplicată şi în domenii

ca: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică şi

socială, vize, azil sau imigraţie, ocazie cu care au fost extinse şi domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea

de Justiţie a Comunităţilor Europene.

În ceea ce priveşte procedura de vot din cadrul Consiliului Europei, Tratatul de la Nisa a stabilit reguli noi

în privinţa majorităţii calificate, aplicabile din anul 2005, în

sensul că pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi, şi ca majoritatea statelor să fi

245

votat favorabil. Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitate:

coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri

internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară civilă.

Începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene

intră numai câte un comisar provenit din fiecare stat membru, şi este instituit un sistem de rotaţie ale cărui reguli

sunt stabilite de către Consiliu prin vot unanim.

Preşedintele este desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot cu majoritate calificată. Pentru buna

funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui acesteia au

fost extinse, având printre atribuţiile sale şi organizarea internă, eventualele remanieri, precum şi dreptul de a cere

demisia comisarilor.

Tratatul de la Nisa a instituit, pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea

termenelor de judecată, unele modificări în ceea ce priveşte

competenţele Curţii de Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă. Curtea se poate reuni în plen sau în cameră

lărgită, fiind alcătuită din câte un membru desemnat de

fiecare stat. De asemenea, Tratatul de la Nisa a reglementat

acţiunile directe ce pot fi depuse numai la Tribunalul de

Primă Instanţă. Acesta are competenţă şi asupra unor acţiuni în scopul pronunţării unei hotărâri preliminare

asupra validităţii, interpretării şi aplicării unui act

comunitar. Nu în ultimul rând, prin tratat s-a prevăzut că fiecare

stat membru are câte un reprezentant în Curtea de Conturi,

numit de Consiliu, prin vot cu majoritate calificată.

246

A urmat Convenţia privind viitorul Europei, desfăşurată la Bruxelles, pe parcursul a 16 luni, fiind

alcătuită din reprezentanţii şefilor de state şi guverne din

cele 15 state membre şi câte un reprezentant din cele 13 state candidate, Cehia, Estonia, Lituania, Polonia, Slovacia,

România, Bulgaria, Cipru, Ungaria, Malta, Lituania,

Slovenia, Turcia, 16 membri ai Parlamentului European, 2 reprezentanţi ai Comisiei Europene şi 56 reprezentanţi ai

parlamentelor naţionale. Dezbaterile s-au finalizat cu

proiectul Constituţiei Europene. Constituţia europeană (Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa) a fost

elaborată mai întâi prin grija Consiliului European de la

Laeken din decembrie 2003, ulterior textul fiind negociat în Conferinţa Interguvernamentală şi finalizat în luna iunie

2004. Textul Constituţiei publicat în Jurnalul Oficial al

Uniunii Europene nr. C 310 din 16 decembrie 2004 cuprinde patru părţi.

La 15 aprilie 2003 s-au semnat, la Atena, tratele de

aderare a zece state: Cehia, Slovacia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Letonia, Lituania, Cipru şi Malta, intrat

în vigoare la 1 mai 2004, iar la 25 aprilie 2005, la

Luxemburg, s-a semnat tratatul de aderare al României şi Bulgariei, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.

Tratatul prevede câteva domenii pentru care operează

aşa zisele „perioade de tranziţie şi derogări obţinute de România”, între care şi concurenţa. România a obţinut o

perioadă de tranziţie pentru aplicarea scutirilor de taxe în

zonele defavorizate. Pentru investitorii care au dobândit certificatul de investitori în zonele defavorizate înainte de 1

iulie 2003, scutirea de la plata taxelor pentru investiţii noi

va fi aplicată pe durata existenţei zonelor defavorizate:

247

– pentru 3 zone defavorizate (Brad, Valea Jiului, Bălan) până la 31 decembrie 2008;

– pentru 22 de zone defavorizate (Comăneşti Bucovina,

Altân Tepe Filipeşti, Ceptura Albeni, Schela Motru Rovinari, Rusca Montană, Bocşa, Moldova Nouă-Anina,

Baraolt, Apuseni, Ştei-Nucet, Borod Şuncuiuş-Dobreşti-

Vadu Crişului, Popeşti-Derna-Aleşd, Ip, Hida-Surduc-Jibou-Bălan, Şărmăşag-Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borşa

Vişeu, Rodna) până la 31 decembrie 2009;

– pentru 3 zone defavorizate (Cugir, Zimnicea, Copşa Mică) până la 31 decembrie 2010.

De asemenea, s-au instituit şi perioade de tranziţie,

până la 31 decembrie 2011, pentru aplicarea unor scutiri de la plata redevenţei pentru zonele libere, pentru firmele care

au semnat contracte comerciale cu Administraţiile Zonelor

Libere înainte de 1 iulie 2002, cât şi pentru restructurarea sistemului siderurgic.

§3. Izvoarele dreptului comunitar Doctrina consideră tratatele de instituire a celor trei

comunităţi, precum şi tratatele de modificare de la

Maastricht, Amsterdam şi Nisa ca făcând parte din

categoria izvoarelor primare ale dreptului comunitar, iar regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de Consiliul

European şi Comisia Europeană ca fiind izvoare secundare.

O primă caracteristică a dreptului comunitar este aplicabilitatea sa imediată pe întreg teritoriul statelor

membre. Ca urmare nu este necesară nicio procedură

specială de transpunere a tratelor în ordinea legislativă internă. De la data intrării în vigoare a normelor dreptului

comunitar fac parte automat şi din dreptul intern al statelor

248

membre, fără a fi nevoie de un act normativ de ratificare, recunoaştere, transpunere sau de alte măsuri ori proceduri,

adoptate la nivel naţional în statele membre.

Articolul 10 (fostul art. 5) din Tratat obligă statele membre să ia toate măsurile generale sau speciale necesare

pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care decurg din

Tratat sau care rezultă din actele instituţiilor Comunităţii. De asemenea, statele membre facilitează Comunităţii

îndeplinirea misiunii sale şi au obligaţia de a se abţine să ia

măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului.

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar este

efectul scopului integrator al Tratatului C.E.E. în forma semnată la Roma, care, în baza ratificării de către fiecare

stat, a devenit legea cadru a statelor membre, acestea

decizând aplicarea lui în mod direct de către organele administrative, de justiţie naţionale, precum şi de către toate

instituţiile statului membru. Se bucură de aplicabilitate

directă toate dispoziţiile din Tratat, fără distincţie între conduita impusă statelor membre, respectiv o conduită

activă, de a îndeplini anumite obligaţii, sau una de

abstinenţă, de a nu face, acolo unde se impun restricţii sau interdicţii.

Toate tratatele de constituire a Comunităţilor Europene

şi de modificare ale acestora sunt aplicate în mod direct, atât de către statele membre pe teritoriul lor, cât şi de

instituţiile comunitare în spaţiul comunitar, creându-se

raporturi specifice între statele membre, cetăţenii lor şi instituţiile comunitare.

Tratatele se bucură de prezumţia de legalitate absolută.

249

Ele au prioritate atât asupra actelor comunitare adoptate de instituţiile comunitare, cât şi asupra legislaţiilor naţionale

din statele membre, chiar şi asupra constituţiilor naţionale.

Prin art. 308 al actualului Tratat al C.E., statele membre au asigurat un cadru minim de reglementare în domenii

nevizate de reglementarea iniţială, dar care sunt necesare

funcţionării Pieţei comune, dând Consiliului, la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului, competenţa de a

lua măsurile ce se impun. În acest fel, Tratatul este scutit de

multiple revizuiri şi asigură aplicarea sa imediată, pe tot cuprinsul Comunităţii şi al statelor naţionale şi în privinţa

unor aspecte nereglementate.

Aplicarea directă a dreptului comunitar generează efectul direct al acestuia, în sensul că orice persoană poate

invoca, atât în statul al cărui cetăţean este, cât şi în orice alt

stat membre, în faţa oricărei autorităţi, inclusiv a instanţelor de judecată, în mod direct o dispoziţie comunitară care se

substituie normei interne contrare. Efectul direct al tratatelor

comunitare se produce fără a distinge între părţile raporturilor de drept comunitar, respectiv stat membru,

autorităţi sau particulari. Răspunzători pentru aplicarea

directă a dreptului comunitar şi pentru efectul său direct este fiecare stat membru pentru teritoriul său naţional. În cazul

încălcării dreptului comunitar statul este răspunzător pentru

prejudiciul provocat oricărui cetăţean comunitar. Din motive didactice, insistăm doar asupra normelor

comunitare aplicabile în mod direct şi care au efect direct,

precum şi asupra normelor comunitare care reclamă adoptarea de acte naţionale legislative sau executive pentru

transpunerea în dreptul intern.

Pentru actele cu aplicabilitate directă şi efect direct, doctrina a consacrat clasificarea efectului direct vertical şi

250

orizontal. Efectul direct vertical se referă la reglementarea relaţiilor dintre stat şi persoane. Efectul direct orizontal

vizează relaţiile dintre persoane.

Categoria izvoarelor secundare ale dreptului comunitar cuprinde: regulamentele, directivele, deciziile adoptate în

scopul aplicării prevederilor Tratatului.

Regulamentele – norme cu aplicabilitate generală, au un regim asemănător dispoziţiilor din Tratate. Au

aplicabilitate directă şi efecte directe, statele neputând

modifica, completa sau transforma dispoziţiile lor. Nu sunt necesare măsuri legislative pentru implementarea lor.

Aplicarea regulamentelor este simultană, odată cu intrarea

lor în vigoare. De asemenea, trebuie aplicate uniform, fiind obligatorii în întregime.

Directivele au, de regulă, caracter general şi sunt

obligatorii de atins obiectivele lor, scopul, rezultatul vizat, fiind lăsate la latitudinea statelor membre mijloacele şi

formele de transpunere. Ele prevăd un termen obligatoriu

pentru preluarea în dreptul intern al statelor membre. Ca urmare, directivele nu au un efect direct prin ele

însele.

Efectul direct apare numai în cazul în care termenul pentru atingerea rezultatelor vizate a expirat, iar statul nu a

luat măsurile necesare pentru transpunerea lor în dreptul

intern. În acest caz, efectul direct apare tocmai pentru că modificarea în dreptul intern nu s-a produs. În cazul

directivei neimplementate până la termenul vizat de

acestea, funcţionează numai efectul direct vertical, în sensul că numai în raporturile cu statul pasiv persoanele pot invoca

directiva neimplementată. Prin urmare directiva

neimplementată nu poate fi invocată în raporturile dintre particulari.

251

Aceeaşi soluţie a efectului direct vertical funcţionează şi în situaţia în care statul a transpus directiva cu întârziere

sau e implementată incorect, producând alt efect decât cel

sesizat de Comunitate. Deciziile au caracter individual şi sunt obligatorii în

întregime pentru subiectul vizat. Se bucură de aplicabilitate

directă şi de efect direct. Considerăm că prin aceste scurte prezentări convingem

că prin instituirea Comunităţii Europene s-a creat o nouă

ordine de drept internaţional, statele membre limitându-şi suveranitatea în domenii limitate. La această nouă ordine

juridică participă, alături de statele membre, cetăţenii lor,

fără nicio limitare de ordin naţional, născându-se şi pentru aceştia noi drepturi şi obligaţii comunitare.

§8. Cadrul normativ privind concurenţa stabilit prin Tratatul de la Roma1

Scopul instituirii Comunităţii Europene este expus în

art. 2 al Tratatului şi constă în „…instituirea unei Pieţe

comune, a unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune…, să

promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă,

echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială,

egalitatea între bărbaţi şi femei, o creştere durabilă şi

neinflaţionistă, un grad ridicat de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de

protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului, creşterea

nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială, solidaritatea între statele membre.”

1 Astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, în 7 februarie 1992, când li s -a dat textelor o nouă

numerotare, acesta fiind din nou modificat prin Tratatul de la Amsterdam în 2 octombrie 1997, iar ulterior prin Tratatul

de la Nisa, în 26 februarie 2001

252

Pentru realizarea acestora, prin art. 3 al Tratatului, între altele, Comunitatea instituie o politică comercială comună, o

piaţă internă fără bariere în calea liberei circulaţii a

mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, un sistem de norme juridice şi instituţii care împiedică denaturarea

concurenţei pe piaţa internă, măsuri de întărire a protecţiei

consumatorilor. Articolul 4 declară că acţiunea statelor membre şi a

Comunităţii presupune „…în condiţiile şi în conformitate cu

calendarul prevăzute de tratat, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor

economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe

definirea obiectivelor comune şi conduse în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care

concurenţa este liberă.”

Tratatul precizează în art. 7 că cele cinci instituţii comunitare: Parlamentul European, Consiliul, Comisia,

Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi asigură realizarea

misiunilor încredinţate Comunităţii de către statele membre, şi în art. 10 stabileşte obligaţia statelor membre de a lua toate

măsurile generale sau speciale pentru a asigura

,,…îndeplinirea obligaţiilor care decurg din tratat sau care rezultă din actele instituţiilor Comunităţii. Statele membre

facilitează Comunităţii îndeplinirea misiunii sale”… şi „…se

abţin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor tratatului.”

Statele membre sunt libere să coopereze între ele în

conformitate cu art. 11, art. 43 şi art. 44 din Tratatul C.E., cu condiţia, între altele, de a nu introduce discriminări între

resortisanţii statelor membre ori discriminări sau obstacole în

schimburile dintre statele membre şi să nu provoace nicio

253

distorsiune a condiţiilor concurenţei dintre acestea (art. 11 din Tratat).

Sub titlul „Libera circulaţie a mărfurilor” este

reglementată Uniunea vamală, care reprezintă ansamblul schimburilor de mărfuri între statele membre lipsite de taxe

vamale de import şi de export şi de orice taxe cu efect

echivalent, aplicabile produselor originare din statele membre, precum şi produselor din ţări terţe care se află în

liberă circulaţie în statele membre.

De asemenea, sunt interzise restricţiile cantitative la import şi la export, precum şi orice măsuri cu efect

echivalent.

Cu privire la monopolurile naţionale cu caracter comercial şi la monopolurile de stat concesionate sunt

stabilite obligaţii de adaptare, astfel încât să se asigure

excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile de aprovizionare şi desfacere.

Cele mai consistente dispoziţii ale Tratatului referitoare

la concurenţă le regăsim în Titlul VI (fostul Titlu V), intitulat „Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi

armonizarea legislativă”. Ne vom opri la capitolul dedicat

normelor privind concurenţa situat în capitolul I, care în secţiunea I stabileşte normele aplicabile întreprinderilor.

Articolul 81 (fost 85) prevede că „…sunt incompatibile cu

piaţa comună şi sunt, prin urmare, interzise: acordurile între societăţi, deciziile luate de asociaţii societăţilor şi practicile

concertate care pot afecta schimburile comerciale între

statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, limitarea sau distorsionarea concurenţei pe

piaţa comună şi, în special, cele care:

(a) fixează, direct sau indirect, preţurile de cumpărare sau de vânzare sau alte condiţii comerciale;

254

(b) limitează sau controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnologică sau investiţia;

(c) partajează pieţele şi sursele de aprovizionare;

(d) aplică condiţii inegale la tranzacţii de acelaşi fel încheiate cu terţe parţi, plasându-le astfel pe o poziţie

defavorizată din punct de vedere al concurenţei;

(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către celelalte părţi contractante a unor obligaţii

suplimentare care, prin natura lor sau conform practicii

comerciale, nu au legătură cu obiectul contractelor respective…”.

Alineatul (2) al art. 81 stabileşte că acordurile sau

deciziile interzise sunt nule de drept, iar alin. (3) cuprinde deciziile şi acordurile care pot fi exceptate de interdicţia din

alin. (1), care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau

distribuţiei de mărfuri sau la promovarea progresului tehnologic sau economic, oferind totodată consumatorilor o

parte echitabilă din beneficiul realizat şi care nu impun

societăţilor respective restricţii, altele decât cele absolut indispensabile realizării acestor obiective şi nu dau

societăţilor comerciale posibilitatea să elimine concurenţa

pentru o parte substanţială din produsele avute în vedere. Articolul 82 (fost 86) stabileşte că este incompatibilă

cu piaţa comună şi se interzice orice abuz din partea uneia

sau mai multor societăţi care deţin o poziţie dominantă pe piaţa comună în ansamblul ei sau pe un segment substanţial

al acesteia, în măsura în care acesta ar putea afecta

schimburile comerciale între statele membre. Textul se referă la abuzuri cum ar fi:

(a) ,,...impunerea directă sau indirectă a practicilor

necinstite de vânzare sau cumpărare sau a altor condiţii comerciale inechitabile;

255

(b) limitarea producţiei, pieţelor sau a dezvoltării tehnologice, în dezavantajul consumatorilor;

(c) aplicarea de condiţii inegale la tranzacţii de acelaşi

fel încheiate cu alţi parteneri, plasându-i astfel pe o poziţie dezavantajată din punct de vedere al

concurenţei;

(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către celelalte părţi contractante a unor obligaţii

suplimentare care prin natura lor şi conform uzanţei

comerciale nu au nici o legătură cu obiectul contractelor respective.”

Potrivit art. 83 (fost 87) regulamentele sau directivele

care se consideră necesare a fi adoptate, în vederea aplicării art. 81-82 din Tratat, se adoptă cu majoritate calificată de

către Consiliu, după ce în prealabil au fost propuse de către

Comisie şi supuse consultării Parlamentului European. Toate aceste măsuri se iau în scopul asigurării

respectării interdicţiilor impuse de art. 81-82 din Tratat, în

schimbul instituirii de amenzi şi penalităţi cominatorii, pentru a se asigura o supraveghere eficientă şi a se

simplifica controlul administrativ.

Până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor adoptate în acest scop, art. 84 (fost 88) dispune că autorităţile statelor

membre vor hotărî cu privire la admisibilitatea înţelegerilor,

deciziilor, practicilor concertate şi la folosirea în mod abuziv a poziţiei dominante pe piaţa comună, în baza

reglementărilor interne coroborate cu dispoziţiile art. 81

alin. (3) şi art. 82. Comisia Europeană, alături de autorităţile competente

din statele membre, fie din oficiu, fie la cererea unui stat

membru investighează eventualele cazuri de încălcare a interdicţiilor, iar în cazul existenţei vreunei încălcări,

256

Comisia propune măsuri pentru încetarea lor; în eventualitatea în care încălcarea nu încetează, Comisia

constată încălcarea printr-o decizie motivată, pe care o

poate publica şi, totodată, poate autoriza statele membre să ia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei.

Statele membre nu adoptă şi nu menţin, potrivit art. 86

(fost 90), nicio măsură contrară normelor Tratatului, în ceea ce priveşte întrepriderile aflate în proprietate publică şi

întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau

exclusive. Întreprinderile de interes economic general sau cele

care au caracter de monopol fiscal se impun dispoziţiilor

Tratatului, mai ales celor privind concurenţa, cu condiţia ca în aplicarea acestor norme să nu împiedice, în drept sau în

fapt, realizarea scopului special încredinţat; iar dezvoltarea

schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată în măsura în care contravine intereselor Comunităţii.

Cea de a doua secţiune a capitolului privind concurenţa

este consacrată ajutoarelor de stat. Articolul 87 (fost 92) declară incompatibile cu piaţa comună ajutoarele acordate

de stat sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice

formă, care distorsionează sau ar putea distorsiona concurenţa ca urmare a favorizării anumitor întreprinderi

sau a producţiei de anumite bunuri, în măsura în care

afectează schimburile comerciale între statele membre. Alineatul (2) al art. 87 enumeră ajutoarele de stat

compatibile cu piaţa comună:

(a) ajutorul social acordat consumatorilor persoane fizice, cu condiţia ca ajutorul să se acorde fără

discriminare privind originea produselor respective;

(b) ajutorul destinat recuperării pagubelor pricinuite de dezastre naturale sau de situaţii excepţionale;

257

(c) ajutorul acordat refacerii economice a anumitor zone ale Republicii Federale Germane afectate de

divizarea Germaniei, în măsura în care ajutorul este

acordat drept compensaţie pentru dezavantajele economice provocate de divizarea respectivă.

Alineatul (3) exemplifică unele categorii de ajutoare de

stat care pot fi compatibile cu piaţa comună: (a) ajutorul destinat dezvoltării economice a zonelor

cu standard de viaţă anormal de scăzut sau cu o rată

mare a şomajului; (b) ajutorul acordat pentru realizarea unui proiect

important de interes european comun sau pentru

eliminarea unor perturbări grave în economia unui stat membru;

(c) ajutorul destinat dezvoltării anumitor activităţi

economice sau anumitor zone economice, cu condiţia ca ajutorul respectiv să nu afecteze negativ condiţiile

schimburilor comerciale, contravenind astfel

interesului comun; (d) ajutorul destinat promovării culturii şi conservării

patrimoniului, cu condiţia ca ajutorul respectiv să nu

afecteze condiţiile schimburilor comerciale şi concurenţa la nivelul Comunităţii, contravenind astfel

interesului comun;

(e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizia Consiliului luată cu majoritate calificată pe baza unei

propuneri a Comisiei.

Ca şi în cazul normelor aplicabile întreprinderilor, în art. 88-89 sunt cuprinse normele procedurale.

Verificarea sistemelor de alocare a ajutoarelor din

statele membre revine Comisiei, în cooperare cu statele membre, iar Comisia propune statelor membre măsurile

258

adecvate impuse de dezvoltarea sau de funcţionarea pieţei comune.

În cazul în care Comisia consideră un ajutor ca

incompatibil, va transmite părţii în cauză o notificare prin care este chemată să dea explicaţii cu privire la ajutorul de

stat.

Dacă, după transmitere, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat membru sau din resursele statului, nu este

compatibil cu piaţa comună, având în vedere art. 87, sau că

ajutorul este folosit abuziv, Comisia se pronunţă, cerând statului respectiv să elimine sau să modifice ajutorul în

cauză, în termenul stabilit.

Comisia sau un alt stat membru interesat poate, hotărând în unanimitate, să înainteze cazul Curţii de

Justiţie, dacă statul respectiv nu se conformează deciziei în

termenul stabilit. La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în

unanimitate, poate să decidă că ajutorul pe care statul în

cauză îl acordă sau intenţionează să îl acorde este incompatibil cu piaţa comună, prin derogare de la

dispoziţiile de la art. 87 sau de la regulamentele prevăzute

la art. 89, dacă o astfel de decizie este justificată de circumstanţe excepţionale.

Dacă Comisia a început deja procedura iniţială, faptul

că statul în cauză a înaintat o cerere Consiliului are ca efect suspendarea procedurii respective, până când Consiliul îşi

prezintă poziţia; dacă Consiliul nu îşi prezintă poziţia în

termen de trei luni de la primirea cererii menţionate, Comisia se pronunţă în cazul respectiv.

Toate alocările sau modificările de ajutoare se notifică

la Comisie în timp util, pentru ca aceasta să-şi prezinte observaţiile, iar dacă le consideră incompatibile cu piaţa

259

comună, Comisia va iniţia de îndată procedura eliminării sau modificării ajutorului de stat în cauză.

Potrivit art. 89 (fost 94), Consiliul poate să emită

regulamente în vederea aplicării dispoziţiilor de mai sus, pe baza propunerii înaintate de Comisie şi după consultarea

Parlamentului European şi în special să stabilească

condiţiile de aplicare a art. 88 alin. (3) şi categoriile de ajutoare exceptate de la prezenta procedură.

§9. Cartea verde în domeniul concurenţei referitoare

la cererea de daune pentru încălcarea regulilor comunitare antitrust1

După cum se ştie, cărţile verzi, spre deosebire de cărţile

albe2, sunt documente de reflecţie, publicate de Comisia Europeană, referitoare la un domeniu politic specific. Sunt,

în primul rând, documente destinate părţilor implicate –

organisme şi indivizi –, care sunt invitate să participe la procesul de consultare şi dezbatere şi, în anumite cazuri,

contribuie la baza unor dezvoltări legislative ulterioare.

Documentul este structurat pe două secţiuni, intitulate sugestiv „Obiectivele Cărţii verzi” şi „Principalele elemente

ale problemei” şi tratează condiţiile relative la introducerea

cererii de daune pentru încălcarea regulilor comunitare antitrust şi propune mai multe soluţii pentru rezolvarea

acestor probleme. Scopul acestui document constă tocmi în

1 În acest sens, a se vedea studiul asupra condiţiilor acţiunii în despăgubire în cazul încălcării regulilor ant itrust ale C.E.

disponibil pe site-ul Comisiei Europene la adresa:

http: // europa.eu.int/comm/competition/antitrust/others/private_enforcerment/index_en.htlm. 2 Cărţile Albe publicate de Comisia Europeană sunt documente care conţin propuneri de acţiune comunitară într -un

domeniu specific, înscriindu-se în prelungirea Cărţilor Verzi, al căror scop este de a lansa un proces de consultare la

nivel european asupra unui subiect particular; astfel de consultări pot sta la originea publicării unei Cărţi Albe pentru a

traduce concluziile reflecţiei în măsuri concrete de acţiune comunitară. Dacă o Carte Albă este primită favorabil de

către Consiliu, ea poate duce, eventual, la un program de acţiune a Uniunii în domeniul respectiv. În acest sens, vom

aminti cele mai reprezentative: „Plăţi corecte percepute pentru folosirea infrastructurii; o abordare pe etape pentru

stabilirea unui cadru comun în materie de stabilire de preţuri pentru infrastructurile de transport în Uniunea Europeană”,

publicată în iulie 1998; „O strategie pentru revitalizarea căilor ferate comunitare”, publicată în iulie 1996; „Gestionarea

spaţiului aerian. Spre un spaţiu aerian european fără frontiere”, publicată în martie 1996; „Creştere, competitivitate,

ocuparea forţei de muncă”, publicată în decembrie 1993.

260

facilitarea cererii de daune pentru încălcarea dreptului antitrust şi permite nu doar consumatorilor, ci şi firmelor

care au suferit daune în urma nesocotirii dreptului antitrust,

recuperarea pierderilor de la autorul încălcării, dar şi întărirea aplicării acestui drept.

Se cunoaşte că aplicarea regulilor antitrust, care

figurează în art. 81-82 ale Tratatului C.E., este asigurată atât în domeniul public, cât şi în cel privat, deoarece în

ambele domenii se urmăreşte împiedicarea practicilor

anticoncurenţiale interzise şi protejarea firmelor şi consumatorilor de practicile neleale sau de orice daune

provocate de acestea. În ceea ce priveşte legislaţia antitrust,

în domeniul public, atât Comisia Europeană, cât şi autorităţile naţionale de concurenţă aplică legea comunitară

a concurenţei în mod individual. Potrivit Regulamentului

nr. 1/2003, Comisia împreună cu autorităţile naţionale, constituie o reţea de autorităţi în materie de concurenţă

responsabile pentru punerea în aplicare la nivel public a

regulilor antitrust aplicabile Comunităţii. Aceste autorităţi adoptă decizii care stabilesc dacă a fost încălcată legea

antitrust şi impun amenzi în acest caz.

Obiectivul Cărţii este identificarea principalelor obstacole care stau în calea unui sistem mai eficient de

elaborare a cererilor de daune şi să propună diferite posibile

acţiuni pentru îmbunătăţirea sistemului de daune. Cartea verde se referă exclusiv la acţiunile în daune;

acestea servesc mai multor scopuri, şi anume: compensarea

celor care au suferit o pierdere ca şi consecinţă a unui comportament neconcurenţial, precum şi asigurarea

deplinei eficienţe a regulilor antitrust prin descurajarea

comportamentului neconcurenţial. Având posibilitatea de a cere daune, firmele şi consumatorii din Europa sunt mai

261

aproape de regulile concurenţei şi vor fi implicaţi mai activ în aplicarea legilor. În acest sens, Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene a hotărât că o protecţie eficientă a

drepturilor garantate de către tratat necesită ca indivizii care au suferit o pagubă rezultată dintr-o încălcare a art. 81-82

din Tratat să aibă dreptul de a solicita despăgubiri.1

Curtea a hotărât că, în absenţa reglementărilor în materie, rămâne ca sistemul juridic al statelor membre să

furnizeze reglementări mai detaliate pentru cererea de

daune. Deoarece instanţele comunitare nu au nicio jurisdicţie în această problemă, cu excepţia hotărârii

preliminare, instanţele statelor membre vor fi cele care vor

studia în general aceste cazuri.

Capitolul III

Practicile restrictive de concurenţă

§1. Consideraţii generale

Principiile Tratatului Uniunii Europene stipulează că

statele membre ale comunităţii Europene vor adopta o

politică economică „condusă conform respectului principiilor unei economii de piaţă deschise, cu liberă concurenţă”.

Politicile concurenţiale ale Comunităţii Europene urmăresc un scop precis, care este protejarea concurenţei

eficiente pe piaţa comună. Concurenţa este mecanismul de

bază al economiei de piaţă, ce implică oferta (producători, comercianţi) şi cererea (clienţi intermediari, consumatori).

Producătorii oferă mărfuri sau servicii pe piaţă, căutând să

realizeze cel mai corect echilibru între calitate şi preţ. Reacţia 1 A se vedea hotărârea Courage versus Crehan, Cazul C-453/99, hotărârea Curţii din 20 septembrie 2001, parag. 26-27,

publicată în Cartea verde.

262

cea mai eficientă are loc datorită concurenţei care se creează între ofertanţi. Astfel, concurenţa îi face pe toţi cei implicaţi

să caute să ajungă la cel mai bun raport între calitate şi preţ,

pentru a acoperi cererea la cel mai înalt grad cu putinţă. Concurenţa este o metodă simplă şi eficientă de a garanta

consumatorilor un nivel de excelenţă în ceea ce priveşte

calitatea şi preţul produselor şi serviciilor. De asemenea, obligă firmele să facă eforturi pentru a deveni competitive şi

eficiente din punct de vedere economic. Aceasta stimulează

consolidarea componenţei industriale şi comerciale a Comunităţii Europene, care poate să se confrunte cu

concurenţa impusă de alţi parteneri, iar firmele europene pot

să-şi asigure o poziţie de succes pe piaţa mondială.

Pentru a fi eficientă, concurenţa acţionează pe piaţa care

este formată din ofertanţi independenţi unul de celălalt. Toţi

ceilalţi participanţi de pe piaţă îi supun pe fiecare dintre aceştia unei presiuni concurenţiale. Pentru a-i face pe

ofertanţi capabili să exercite astfel de presiuni pe piaţă,

Tratatul C.E. impune interzicerea unor înţelegeri sau practici care ar putea să-i reducă importanţa.

Politicile concurenţiale europene se bazează pe un

cadru legislativ comunitar, promovat în esenţă de Tratatul C.E. (articolele 81-90). Reglementări

suplimentare sunt asigurate prin decizii emise de

Consiliu. Pe baza acestora, politicile concurenţiale se concentrează pe patru domenii principale de acţiune:

– eliminarea acordurilor restrictive ale concurenţei şi a

abuzurilor de poziţie dominantă;

– controlul fuziunii firmelor;

– liberalizarea sectoarelor economice sub formă de

263

monopol;

– monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat.

Tratatul C.E. urmăreşte să protejeze piaţa comună şi să stimuleze concurenţa în cadrul acestui vast spaţiu

economic. Acesta intră în acţiune atunci când comerţul

dintre ţările membre este afectat de practicile respective. De exemplu, o înţelegere prin care se stabilesc anumite

preţuri, încheiată între brutării dintr-un anumit oraş nu

va avea nici un impact asupra pieţei comune. În consecinţă, legislaţia europeană nu se aplică în acest gen

de situaţii. Cadrul legislativ naţional al unui stat

membru este normal să acopere şi astfel de situaţii.

Majoritatea Statelor Membre dispun de o legislaţie

naţională proprie care interzice practicile anticoncurenţiale, fie că este vorba de acorduri restrictive, abuz de poziţie

dominantă ori concentrări, şi permite numai acţiuni care nu au

efect asupra comerţului între statele membre şi nu distorsionează concurenţa.

§2. Acordurile şi înţelegerile între întreprinderi

Acordurile şi înţelegerile între întreprinderi încheiate în scopul creşterii producţiei, promovării cercetării ştiinţifice şi

tehnologice pentru asigurarea progresului economic, o diversitate mai mare de produse, mărfuri de calitate

superioară la preţuri mai scăzute etc., pot avea efecte benefice

asupra pieţei şi pot influenţa în cel mai bun mod concurenţa pe piaţa internă. Anumite înţelegeri încheiate între firme

prejudiciază concurenţa. Exemplul cel mai elocvent este o

înţelegere încheiată privind preţurile practicate de „faimoasele carteluri”, în care întreprinderile fixează nivelul preţurilor de

comun acord, astfel încât consumatorii nu pot beneficia de

concurenţa dintre întreprinderile producătoare, în scopul

264

obţinerii unor produse de calitate şi la preţuri rezonabile, diferenţiate şi competitive. Pentru consumatorul final,

rezultatul este creşterea preţurilor pe piaţă. Alte înţelegeri au

drept obiect sau efect stabilirea unor condiţii pentru funcţionarea pieţelor, altele decât cele impuse concurenţial.

Întreprinderile îşi alocă anumite cote de producţie sau îşi

împart piaţa între ele. În Comunitatea Europeană încheierea acestui tip de înţelegeri este interzisă, pentru că deformează

concurenţa şi prejudiciază atât alte întreprinderi aflate pe

piaţă sau care doresc să pătrundă pe piaţă, cât şi pe consumatori.

Dacă există o înţelegere de fixare a preţului,

întreprinderile nu mai încearcă să ofere produse sau servicii noi de calitate bună, la preţuri competitive. Ele nu fac altceva

decât să exploateze o situaţie pe care au creat-o în detrimentul consumatorilor, care nu mai au libertate de

decizie şi alegere a preţurilor sau produse ori forme de

distribuire a acestora. În asemenea circumstanţe, întreprinderile nu mai au grija de-a fi realmente competitive

şi nu mai au niciun stimulent ca să promoveze inovaţii,

tehnologii noi sau să reducă costurile de producţie. Consecinţa este că se ajunge ca ele să ofere produse şi

servicii scumpe şi depăşite în timp.

Pe termen mediu, aceste firme pot fi afectate de concurenţa străină, putând genera izbucnirea unor crize,

reducerea forţei de muncă sau chiar falimentul. Sunt afectaţi

salariaţii, sub-contractorii, comercianţii şi consumatorii. Mai mult, preţurile ridicate în mod artificial influenţează negativ

costurile consumatorilor intermediari, care sunt serios

afectaţi de comportarea anti-concurenţială a furnizorilor lor. În consecinţă, dinamismul acestor producători scade. În cele

265

din urmă, consumatorii finali vor plăti mai mult pentru bunuri sau servicii de aceeaşi calitate, vor avea o gamă de

selecţie redusă şi nu vor beneficia de progresele tehnice sau

economice.

Comportamentul anticoncurenţial al câtorva

întreprinderi poate prejudicia pe toţi operatorii de pe piaţă şi

justifică intervenţia autorităţilor publice. În ultimii trei ani, Comisia Europeană s-a ocupat în medie cu aproximativ 400

de cazuri referitoare la înţelegeri restrictive ale

concurenţei.1

Art. 81 al Tratatului C.E. interzice acele acorduri între

întreprinderi, decizii şi practici concertate care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea

concurenţei în interiorul spaţiului comunitar şi care sunt

susceptibile să afecteze comerţul între statele membre.

Acordul presupune adoptarea de către întreprinderile

implicate a unui comportament de încălcare sau ocolire a regulilor pieţei interne şi ale concurenţei. Poate fi consemnat

în scris, oral, acceptat tacit, în afara unei înţelegeri exprese

etc.

Doctrina distinge acordurile restrictive orizontale care

intervin între agenţi de acelaşi nivel al circuitului economic,

de cele mai multe ori competitori (fabricanţi de autoturisme, distribuitori de aparatură electrică).

Acordurile verticale vizează acţiuni ale întreprinderilor aflate în stadii diferite ale procesului de producţie şi

comercializare care nu sunt concurente între ele: producător

– distribuitor en-gross-ist; en-gross-ist – detail-ist.

1 A se vedea site-ul Consiliului Concurenţei – www.consiliulconcurentei.ro.

266

Dacă acordurile pot fi tacite, implicite, publice sau oculte, înţelegeri formale sau informale, promisiuni,

declaraţii de intenţii etc., deciziile luate de asociaţii ale

agenţilor economici sunt, de regulă, înţelegeri în care partenerii se obligă să acţioneze într-un mod bine definit.

Implică o minimă organizare, participare la întruniri,

reuniuni.

§3. Practicile concertate

Practicile concertate reprezintă coordonări ale întreprinderilor la nivelul producţiei, desfacerii, în afara unei

colaborări ori a unui acord de voinţă, dar implică renunţarea

la independenţa în stabilirea strategiilor şi politicilor economice.

Efectul acestor practici duce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la fixarea

preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau la impunerea

altor condiţii comerciale; poate limita producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică, investiţiile. De asemenea, poate duce la

împărţirea pieţelor sau a surselor de furnizare între

concurenţi. În cele din urmă, poate impune condiţii discriminatorii firmelor care nu au încheiat înţelegerea

respectivă, plasându-le într-o poziţie competiţională

dezavantajoasă.

Pentru a fi interzise de art. 81 alin. (1) din Tratat,

acordurile, deciziile şi practicile concertate trebuie să aibă

loc între agenţii economici indiferent de forma de organizare.1

Tratatul impune şi condiţia ca înţelegerea să poată afecta comerţul între state. Este suficientă probabilitatea,

un efect potenţial, o atingere posibilă a comerţului dintre 1 A se vedea Capitolul I, Secţiunea 1, §4, parag. 4.1. privind subiectele raportului juridic de concurenţă.

267

cel puţin două state membre, care în lipsa înţelegerii nu s-ar manifesta.

Ultima cerinţă este ca practicile interzise să afecteze

mediul concurenţial. Indiferent că urmăresc deliberat acest obiect sau că au acest efect, concurenţa pe piaţa comună

este împiedicată, limitată sau distorsionată.

Aprecierile asupra obiectului acordurilor trebuie făcute în concret în contextul economic şi juridic dat de piaţa

relevantă. Efectul acordurilor constă în consecinţele pe care le produc, evaluate global cu aspectele pozitive şi negative

care, fie impulsionează, fie restrâng sau distorsionează

concurenţa pe piaţa unică.

De regulă, sunt interzise acordurile care au un impact

considerabil asupra pieţei şi concurenţei, manifestat prin modificarea poziţiei de pe piaţă a întreprinderilor angajate,

în detrimentul întreprinderilor concurente şi a

beneficiarilor.

Examinarea efectului înţelegerilor este complexă şi

trebuie să aibă în vedere şi concurenţa potenţială pe piaţa

relevantă; respectiv posibilitatea de a pătrunde şi concura pe piaţă cu întreprinderi existente, a unui nou agent

economic, a unei noi reţele de distribuţie etc.

Unele acorduri de cooperare verticale sau orizontale nu afectează într-o mare măsură concurenţa nici intra-brand,

nici inter-brand, iar efectele lor sunt benefice din punct de vedere economic. Este situaţia întreprinderilor mici şi

mijlocii, a căror acorduri nu pot fi considerate că restrâng

concurenţa întrucât au o importanţă minoră şi scapă de sub incidenţa art. 81 alin. (1) al Tratatului C.E.

În sprijinul acestui tip de înţelegeri, Comisia a emis mai multe comunicări începând cu anul 1968, ultima fiind

268

nr. 368/07/2001 privind acordurile de importanţă minoră, în care a stabilit că un acord între întreprinderi nu afectează

comerţul între statele membre şi nu afectează considerabil

concurenţa dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:

– acordul să intervină între întreprinderi concurente,

prezente sau potenţiale pe piaţa relevantă, a căror cotă pe

piaţa respectivă nu depăşeşte 10%;

– în cazul înţelegerilor dintre întreprinderi

neconcurente actuale sau viitoare, cota acestora pe piaţa relevantă să nu depăşească 15%.

Comunicarea consideră că acordurile respective nu afectează concurenţa, chiar dacă depăşesc procentele de

10% şi 15%, cu 2%......, vădind o aplicare elastică a

dispoziţiilor sale. Sunt aşa numitele excepţii de minimis.

Articolul 81 alin. (3) din Tratat instituie posibilitatea

autorizării anumitor acorduri prin acordarea de exceptări în

bloc. Este vorba despre înţelegeri între agenţi economici care încalcă interdicţiile prevăzute de art. 81 alin. (1)

împiedicând, restricţionând sau distorsionând concurenţa

într-o măsură nepermisă şi care afectează sau poate afecta comerţul între statele membre. Cu toate acestea, înţelegerile

respective au efecte pozitive, contribuind la îmbunătăţirea

producţiei,a distribuţiei, a cercetării ştiinţifice, a realizării unui progres economic, reducerea preţurilor, etc.

Sunt cunoscute exceptările în bloc pentru întreprinderi concurente, în cazul acordurilor orizontale de specializare,

prin Regulamentul nr. 2658/2000, şi cele de cercetare-

dezvoltare, prin Regulamentul nr. 2659/2000.

Exceptarea acordurilor verticale, încheiate între firme

situate în stadii diferite de producţie sau distribuţie este supusă Regulamentului nr. 2799/1999.

269

Condiţiile generale pentru exceptarea în bloc cuprinse de art. 81 alin. (3) sunt cumulative şi trebuie să:

- contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei

mărfurilor sau la promovarea progresului tehnic;

- asigure consumatorilor un beneficiu echitabil, prin

raportare la cel obţinut de participanţii la acord.

Cele două condiţii pozitive se răsfrâng asupra

consumatorilor finali prin reducerea preţurilor, îmbunătăţirea calităţii produselor, perfecţionarea distribuţiei

etc.

Alături de aceste condiţii pozitive, acordurile, înţelegerile sau practicile vizate de exceptare în bloc trebuie

să satisfacă şi cerinţele negative de a:

– nu impune întreprinderilor participante restricţii care nu sunt indispensabile pentru realizarea scopurilor propuse;

– nu elimină concurenţa pentru o parte substanţială a mărfurilor şi serviciilor vizate.

De asemenea, exceptările în bloc nu elimină concurenţa produselor sau serviciilor pe care le vizează,

neîmpiedicând producătorii actuali sau pe cei potenţiali să

activeze pe piaţă, fiind necesară minima garantare a concurenţei.

Aceste condiţionări exclud posibilitatea ca prin exceptarea în bloc să se constituie un monopol.

Articolul 29 din Regulamentul nr. 1/20031 îndreptăţeşte

Comisia să retragă beneficiul exceptării, fie la iniţiativa sa, fie a unui stat membru, sau persoane fizice sau juridice ce

reclamă un interes legitim, atunci când acordul devine

incompatibil cu cerinţele art. 81 alin. (3). Exceptarea prin 1 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 of 16 Decembrie 2002 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute

de Articolele 81 şi 82 TCE (J.O. nr. L 1/04.01.2003, p. 1-25).

270

Regulament1 poate fi retrasă şi de autoritatea de concurenţă a unui stat membru, dacă efectele incompatibile cu art. 81

alin. (3) din Tratat se răsfrâng pe teritoriul acelui stat sau pe

o parte a acestuia.

Dorim să încheiem sumara prezentare a regulilor de

concurenţă ale art. 81 alin. (1), prezentând alin. (2) care

stabileşte că acordurile şi deciziile interzise de alin. (1) sunt nule de drept. Desigur că sancţiunea priveşte şi practicile

concertate care, prin efecte, se aliniază înţelegerilor.

Nulitatea este absolută şi retroactivă, nerecunoscând acordului sancţionat niciun efect juridic, nici între părţile

participante, nici faţă de terţi.

Sub aspectul întinderii sancţiunii, nulitatea este

parţială, limitându-se la acele părţi ale înţelegerii care încalcă Tratatul, dacă este posibilă separarea acestora de

restul actului.

Nulitatea se constată de instanţele naţionale ale statelor membre, iar dovada încălcării art. 81 alin. (1) din Tratat

revine părţii care invocă încălcarea.

§4. Cartelurile Cartelurile sunt acordurile prin care două sau mai

multe societăţi, producători sau distribuitori ai aceluiaşi

produs, îşi fixează preţurile şi îşi împart piaţa. Caracterizate în practică prin fixarea de preţuri, limitarea producţiei,

alocarea clienţilor etc., cartelurile se pot înfăţişa sub forma

cartelului naţional, încheiat în scopul controlării producţiei şi distribuţiei produselor, la nivelul pieţei unei anumite ţări;

cartelul internaţional, încheiat între societăţi din ţări

diferite, şi care are ca scop fixarea preţurilor şi împărţirea pieţelor; cartelul de import, prin care două sau mai multe

1 Regulamentele 19/65/CEE, nr. 2821/71 CEE, nr. 3976/87 CEE, nr. 1534/91 CEE sau nr. 479/92 CEE.

271

societăţi cumpără o anumită materie primă în vederea furnizării unei anumite ramuri industriale, şi nu în ultimul

rând cartelul de export, prin care societăţile îşi stabilesc un

anumit preţ de export sau îşi împart pieţele de export.

4.1. Acţiuni întreprinse de Comisia Europeană şi interzicerea unui cartel în domeniul încălzirii urbane1

În 1998, Comisia Europeană a desfiinţat un cartel al

producătorilor de conducte pentru sisteme de transport a

energiei termice urbane, care fixase preţurile de comun acord şi condiţiile de licitare către autorităţile publice.

Cartelul fusese stabilit în Danemarca, la sfârşitul lui 1990 şi

mai apoi s-a extins în Germania şi alte ţări membre ale CE. Începând cu 1994, el acoperise întreaga piaţă europeană. În

Danemarca şi Germania, firmele puseseră la punct un sistem

de fraudă a procedurilor de licitaţie: ele stabileau ,,favoritul” care urma să câştige fiecare contract. Fiecare membru al

cartelului lua parte la licitaţii cu oferte mult mai scumpe

decât ale ,,favoritului”. În plus, membrii cartelului îşi împărţiseră pieţele.

În prezent, numai Comisia Europeană poate să-şi

exercite autoritatea de exceptare a unui acord restrictiv în conformitate cu prevederile articolului 81. Pentru a obţine o

exceptare individuală firmele trebuie să informeze Comisia

Europeană în legătură cu acordurile pe care le-au încheiat. În ultimii ani, Comisia a primit în medie peste 200 de

notificări anual. În 1999, a sugerat încetarea obligativităţii

de a centraliza toate acordurile încheiate între întreprinderi. Multe acorduri notificate nu au implicat probleme serioase

pentru concurenţă. În consecinţă, Comisia Europeană speră

1 A se vedea site-ul Consiliului Concurenţei – www.consiliulconcurentei.ro.

272

să se poată concentra mai mult pe acordurile care aduc prejudicii serioase concurenţei de pe piaţa comună, mai ales

asupra cartelurilor.

4.2. Cartel interzis în domeniul industriei zahărului1

Anumiţi producători şi comercianţi de zahăr din Marea Britanie au adoptat o strategie concertată pentru a creşte preţurile pe piaţa zahărului. Pentru consumatorul final, această

înţelegere a dus la creşterea preţului de cumpărare mai mult

decât s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat concurenţa. În 1998, Comisia a interzis înţelegerea şi a aplicat firmelor amenzi în

valoare de peste 50 milioane euro.2

4.3. Excepţie la o înţelegere privind televiziunea digitală

Comisia Europeană a făcut excepţie la acordul care înfiinţa o firmă mixtă, cunoscută sub numele de Open, care

fusese încheiată între patru firme, printre care BSkyB şi

British Telecom, ambele firme britanice, al căror obiect de activitate include televiziunea digitală şi telecomunicaţiile.

Open oferea servicii digitale interactive noi, în Marea

Britanie. După înfiinţarea noii firme mixte, diverse firme, cum ar fi bănci, magazine mari sau agenţii de voiaj, puteau

oferi consumatorilor britanici servicii interactive prin reţelele

de televiziune. Serviciile erau accesate prin intermediul unui decodor. În ciuda avantajelor evidente aduse consumatorilor,

Comisia Europeană a avut obiecţii: BSkyB şi British

Telecom, care au poziţii importante pe piaţă în zonele în care opera Open, ar putea să dispară ca potenţiali concurenţi. În

1 Ibidem.

2 Ibidem.

273

concluzie, exista riscul de a elimina parteneri importanţi ai concurenţei de pe piaţa britanică, ce se ocupau cu

televiziunea digitală interactivă. Înainte de autorizarea

înţelegerii de câtre Comisie, aceasta s-a convins că şi după înfiinţarea Open, concurenţa va fi prezentă pe piaţă. Conform

promisiunilor făcute de acţionarii Open, terţe părţi puteau fi

prezente pe piaţă. Terţele părţi aveau acces la decodoarele Open şi la canalele de filme şi sport ale BskyB. De asemenea,

decodoare care concurează direct cu decodoarele Open

puteau fi vândute pe piaţă fără nicio oprelişte. În acest caz, Comisia Europeană1 a considerat că serviciile noi de

televiziune interactivă, digitală se vor dezvolta mult mai

repede. În acelaşi timp, s-a asigurat de faptul că pe piaţă există concurenţă. În concluzie, consumatorul britanic este

dublu avantajat de această înţelegere care răspunde

condiţiilor art. 81 alin. (3) din Tratat, de a: – contribui la îmbunătăţirea producţiei sau

distribuţiei produselor sau la promovarea

progresului tehnic sau economic; – asigura consumatorilor un beneficiu echitabil prin

raportare la cel realizat de părţile la înţelegerea,

decizia sau practica respectivă; – nu impun agenţilor economici implicaţi restricţii

care nu sunt indispensabile în realizarea obiectivelor

respective; – nu elimină concurenţa de pe o parte substanţială a

produselor sau serviciilor la care se referă.

4.4. Cazul Metro S.B. & CO.KG versus Comisia & SABA2

1 Ibidem.

2 Decizia nr. 26/76 din 25 octombrie 1977, în Repere fundamentale ale jurisprudenţei C.E.J. în materie de liberă

concurenţă, selecţii realizate de D.M. Bulancea, prezentat la Seminarul de Drept comunitar al concurenţei, Timişoara,

octombrie 2006.

274

Speţa se referă la un litigiu între societatea Metro, în

calitate de reclamant şi societatea Cartier, producătoare de

ceasuri, şi care a instituit un sistem de distribuţie selectivă a ceasurilor sale, considerate ca produse de lux, în care

societatea Metro nu se afla pe lista distribuitorilor acceptaţi

de către Cartier. Metro îşi achiziţiona produsul prin intermediari independenţi şi le vindea cu garanţie la Cartier.

Firma producătoare a refuzat să acorde garanţia pe care a

rezervat-o cumpărătorilor de la distribuitorii reţelei create în mod selectiv.

Cauza are la bază o întrebare pusă de un tribunal din

Germania în ceea ce priveşte condiţiile impuse în cadrul sistemelor de distribuţie selectivă, pentru ca acestea să fie

acceptate de către Comisie.

Soluţia dată de C.E.J. este fundamentată pe noţiunea de concurenţă eficace (workable competition), în sensul că

noţiunea de liberă concurenţă prevăzută de art. 81 alin. (3)

din Tratat presupune existenţa unei concurenţe eficace pe piaţă, definită ca un „grad de concurenţă necesar pentru a fi

respectate exigenţele fundamentale şi obiective ale

Tratatului, în general, şi în special cele vizând crearea unei pieţe unice. Prin aceasta se permite ca natura şi intensitatea

concurenţei să varieze în funcţie de produsele sau serviciile

în cauză şi de structura economică a pieţelor sectoriale vizate.”

De asemenea, Comisia a stabilit că sistemele de

distribuţie selectivă nu cad sub incidenţa interdicţiei instituite de art. 81 alin. (1) din Tratat, cu următoarele

condiţii:

275

– proprietăţile produselor să necesite un sistem de distribuţie selectivă, astfel încât să fie asigurată

conservarea calităţii şi utilizarea lor eficientă;

– selecţia distribuitorilor să se facă pe baza criteriilor obiective în ceea ce priveşte calificarea lor

profesională, precum şi a personalului de consiliere

în vânzare-cumpărare specializat; – amplasarea şi amenajarea spaţiului de desfacere,

astfel încât să se deosebească de produsele banale,

cumpărate de oriunde.1 Într-adevăr, produsele în cauză, denumite şi „de firmă”

sau „originale”, sunt considerate a fi de „lux”, prezentând o

înaltă calitate, atât a materialelor folosite, cât şi a formei de prezentare. Natura produselor de lux îşi are originea în

sectorul produselor atrăgătoare, prestigioase şi chiar

exclusiviste, adresându-se unor consumatori exigenţi, parametrii prin care se disting de produsele de aceeaşi

natură, dar care se adresează unor consumatori mai

indulgenţi de pe piaţă. În concluzie, decizia C.E.J. prezintă relevanţă în ceea

ce priveşte conceptul de concurenţă eficace, apreciindu-se

că aceasta poate fi în acelaşi timp şi fluctuantă, în funcţie de produsele sau serviciile în cauză.

4.5. Cazul Imperial Chemical Industries Ltd. versus Comisia2

Compania Imperial Chemical Industries Ltd. a deţinut

80% pe piaţa vopselelor din cadrul Comunităţii Europene, procedând în câteva etape consecutive, la o creştere a

1 A se vedea, în acest sens, şi hotărârile Curţii din 11 decembrie 1980, L’Oreal, C-31/80 şi din 25 octombrie 1983, AEG

– Telefunken/Comisie, C-107/82, Ibidem. 2 Decizia nr. 48/69 din 14 iulie 1972, Ibidem.

276

preţurilor. Acest fapt, a determinat o creştere rapidă şi a preţurilor celorlalţi producători, de aceste produse.

Comisia a considerat că acestea au recurs la practici

anticoncurenţiale, calificate concertate de art. 81 alin. (1) din Tratat, impunând amenzi companiilor în cauză. Acestea

au contestat decizia Comisiei, considerând că creşterea

preţurilor s-a datorat comportamentului paralel pe piaţa de oligopol al vopselelor.

Curtea Europeana de Justiţie a considerat nejustificat

comportamentul paralel, întrucât piaţa europeană a vopselelor nu este o piaţă de tip oligopol, în consecinţă

concurenţa în privinţa preţurilor trebuie să continue.

Creşterea generală şi uniformă a preţurilor a fost rezultatul unei intenţii comune a companiilor de a ajusta

preţurile, pentru a evita riscurile concurenţei, ceea ce

contravine art. 81 alin. (1) din Tratat. Problema existenţei creşterii de preţuri similare a fost

rezolvată de Curte în sensul că întreprinderile vizate şi

comerţul între statele membre au desfăşurat o practică concertată, afectând concurenţa.

4.6. Cazul Consten SARL & Grundig VerkaufsGmbh. versus Comisia1

Cunoscuta companie germană, producătoare de

electronice, Grundig, a încheiat un contract de distribuţie

exclusivă cu societatea franceză Consten. Prin contract,

compania Grundig a consimţit să aibă ca unic distribuitor, pe piaţa franceză, societatea Consten, cu condiţia de a nu

vinde produse din game competitoare şi să nu re-exporte

1 Decizia nr. 56&58/64 din 10 iunie 1965, Ibidem.

277

produse Grundig. Cu aceeaşi ocazie societatea franceză a primit dreptul de folosinţă exclusivă a mărcii GINT,

înregistrată internaţional de Grundig.

O altă societate franceză – UNRF a cumpărat produsele Grundig din Germania, unde erau mai ieftine, pe care le-a

vândut în Franţa, motiv pentru care firma Costen a acţionat-

o în justiţie în faţa instanţelor franceze pentru încălcarea dreptului asupra mărcii internaţionale Gint, asupra căreia

avea drept exclusiv de folosinţă.

Societatea UNRF a introdus plângere la Comisia Europeană, invocând încălcarea art. 81 din Tratat prin

contractul existent între Grundig şi Costen, Comisia

pronunţându-se prin decizie în favoarea societăţii UNRF, decizie atacată la C.E.J. de Grundig şi Costen.

Curtea, în motivarea sa, a apreciat că lista practicilor

ilegale prevăzute de art. 81 din Tratat este ilustrativă, iar nu exhaustivă, reglementarea precizând doar interdicţia de a

încheia înţelegeri de fixare a preţurilor, de limitare a pieţei

sau producţiei, de aplicare a unor condiţii diferite tranzacţiilor echivalente şi prin care se impun obligaţii

suplimentare fără legătură cu obiectul contractului.

De asemenea, Curtea1 a apreciat că este inutil a se lua în considerare efectele înţelegerilor, atâta timp cât acestea

au ca obiect prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea

concurenţei.

4.7. Volksvagen AG versus Comisia2

1 Decizia a fost criticată pe motiv că interzice acordurile verticale, în speţă între producător şi distribuitor. Aceste

acorduri sunt catalogate ca mai puţin periculoase decât înţelegerile orizontale, cum sunt cartelurile. În consecinţă, unii

au argumentat că nu trebuie interzise acordurile prin care se restrânge disponibilitatea unei anumite mărci pe piaţă, atâta

vreme cât există concurenţă efectivă între brand-uri. 2 Soluţie dată de Tribunalul de Primă Instanţă la 3 decembrie 2003, în Repere fundamentale ale jurisprudenţei C.E.J. în

materie de liberă concurenţă, selecţii realizate de D.M. Bulancea, prezentat la Seminarul de Drept comunitar al

concurenţei, Timişoara, octombrie 2006.

278

Firma Volksvagen a interzis concesionarilor săi din

Germania practicarea unor reduceri la vânzarea unui model

de autoturism, recomandând un preţ unic de vânzare, fapt pentru care Comisia a considerat că această practică încalcă

principiile liberei concurenţe şi a impus amendă faţă de

compania în cauză. Volksvagen a atacat decizia Comisiei la Tribunalul de

Primă Instanţă, motivând că nu s-au încălcat principiile

liberei concurenţe, din moment ce iniţiativele de plafonare a preţului de vânzare a autoturismului aveau caracter

unilateral, neexistând un acord între consumator şi

concesionari în acest scop. Tribunalul de primă instanţă a anulat decizia Comisiei

de aplicare a amenzii, motivând că nu a fost dovedită

existenţa acordului de voinţă între producător şi concesionari, având ca obiect impunerea unui preţ de

vânzare unic, fiind vorba doar de un act unilateral de

voinţă. Pentru a exista o încălcare a prevederilor art. 81 din

Tratat este necesară existenţa acordului de voinţă şi

constatarea unei înţelegeri efective între întreprinderi, o decizie unilaterală a uneia dintre întreprinderi nefiind

suficientă.

Comisia a argumentat că, prin acordul de voinţă dintre producător şi concesionari, s-a impus un preţ de vânzare

prin contractul de concesiune.

Tribunalul a considerat că semnarea contractului de concesiune nu echivalează cu o acceptare tacită a unor

ulterioare acţiuni ale concedentului, care ar putea

contraveni principiilor liberei concurenţe şi că îi revine

279

Comisiei să facă dovada alinierii poziţiei concesionarului la iniţiativa anticoncurenţială a concedentului.

4.8. Cazul Van den Bergh Foods Ltd. versus Comisia1

Filiala grupului Unilever, Van den Bergh Foods – HB Ice Cream este principalul producător de îngheţată din

Irlanda. Firma a furnizat distribuitorilor de îngheţată

congelatoare, asupra cărora şi-a păstrat proprietatea şi pe care distribuitorii trebuiau să le folosească exclusiv pentru

depozitarea îngheţatei HB. După pătrunderea pe piaţa de

desfacere a îngheţatei produsă de firma Mars, distribuitorii au depozitat şi această îngheţată în aceleaşi congelatoare,

drept urmare HB a cerut respectarea contractului de

exclusivitate. Comisia, în urma plângerii firmei Mars, a emis o

decizie prin care considera aceste contracte de exclusivitate

contrare principiilor liberei concurenţe şi a apreciat că HB deţine o poziţie dominantă pe piaţa îngheţatei din Irlanda.

Comisia a considerat că existenţa acestor contracte de

exclusivitate restrânge capacitatea distribuitorilor de a comercializa produse ale altor producători, în consecinţă a

refuzat acordarea unei excepţii individuale către HB.

HB a introdus recurs la Tribunalul de Primă Instanţă, în vederea anulării deciziei Comisiei.

Tribunalul a considerat că acea clauză de exclusivitate

îi provoacă pe distribuitori să aibă un comportament diferit de ceilalţi producători de îngheţată, astfel Comisia a

apreciat corect că distribuitorilor li se restrânge libertatea de

1Soluţie dată de Tribunalul de Primă Instanţă la 23 octombrie 2003, Ibidem.

280

a alege produsele pe care vor să le vândă, prin această clauză de exclusivitate.

Tribunalul a considerat că această clauză „nu prezintă

avantaje obiective de natură a compensa inconvenientele create pe piaţă.”

În consecinţă, Tribunalul a respins recursul înaintat de

HB.

§5. Relaţia art. 81 din Tratatul C.E. cu dreptul

intern

În scop didactic şi recapitulativ reluăm dispoziţiile

Tratatului, cât şi dreptul intern în materia acordurilor de întreprinderi, cu interpretările şi statuările C.E.J.

Prevederile art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996,

republicată sunt similare art. 81 Tratatul C.E. Articolul 81 din Tratatul C.E., respectiv art. 5 din legea

română, poate fi redus schematic la două condiţii

cumulative: înţelegerea între agenţi economici care afectează mediul concurenţial şi comerţul între statele

membre este interzis.

5.1. Conceptul de „agent economic” sau întreprindere1. Acest concept nu este definit de legiuitor,

sarcină care a revenit Comisiei Europene2 şi Curţii

Europene de Justiţie. Astfel, având în vedere importanţa aplicării normelor de concurenţă unei cât mai mari părţi a

pieţei interne, în vederea asigurării climatului concurenţial,

Curtea a reţinut o definiţie extinsă a noţiunii de agent

1 ,,Undertaking”, în versiunea engleză a Tratatului, ,,enterprise” în versiunea franceză; legiuitorul român foloseşte

termenul ,,agent economic”. 2 După cum va fi prezentat în cele ce urmează, Comisia Europeană este instituţia comunitară cu cele mai importante

atribuţii în asigurarea respectării unitare a normelor de concurenţă. Potrivit art. 230 TCE, deciziile Comisiei pot fi

verificate sub aspectul legalităţii de către Curtea Europeană de Justiţie.

281

economic, incluzând nu numai societăţi comerciale, ci şi comercianţi persoane fizice1. Un caz interesant este cel al

agenţilor economici între care există legături foarte strânse,

ca între o societate şi filialele sale, care, chiar dacă formal sunt entităţi cu personalitate juridică distinctă, unitatea de

comportament poate exclude aplicabilitatea art. 81, fiind

considerate un singur agent economic – este şi cazul grupurilor de agenţi economici în cadrul cărora unul dintre

aceştia deţine controlul asupra celorlalţi, ceea ce face ca

grupul să acţioneze ca un singur agent, fără a fi vorba de o înţelegere sau practică concertată2.

Prin urmare, noţiunea de agent economic nu poate fi

limitată la o singură sau anumită entitate legală; singura condiţie este implicarea entităţii respective în activităţi

economice.3

5.2. Noţiunea de înţelegere. În ceea ce priveşte noţiunea de „înţelegere”, reprezintă orice acord

consemnat în scris sau oral, între unul sau mai mulţi

agenţi economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit legii – nu este necesar ca expresia de voinţă a

părţilor să constituie un contract valabil sau obligatoriu potrivit dreptului naţional.4 Se observă aceeaşi tendinţă de a stabili o definiţie cât mai cuprinzătoare.

Înţelegerile/acordurile pot fi „orizontale” – încheiate între

agenţi economici aflaţi la acelaşi nivel al circuitului economic, de regulă competitori – sau „verticale” – spre

exemplu, între un producător şi distribuitorul acestuia, între

agenţi aflaţi în relaţie vânzător-cumpărător. Cu toate

1 Decizia Comisiei 79/86/EEC, Vaessen/Morris, 10 ianuarie 1979 (J.O. nr. L 19/1979).

2 Cu toate acestea, practica anticoncurenţială a grupului respectiv poate intra sub incidenţa art. 82 TCE dacă sunt

întrunite condiţiile abuzului de poziţie dominantă. 3 A se vedea paragraful 21, Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 41/90 Hofner v. Macrotron, (1991) ECR I –

1979. 4 Decizia Comisiei Europene Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA, 13 iulie 1987 (J.O. nr. L 222/1989).

282

acestea, înţelegerile orizontale sunt, de regulă, mai dăunătoare mediului concurenţial decât celelalte, având ca

efect restrângerea concurenţei între agenţi competitori în

mod normal; cele verticale pot avea efecte pozitive pentru piaţa respectivă, de regulă, reducând preţul final; în acelaşi

timp, părţile la un astfel de acord nu sunt în poziţie de

concurenţă. Unele înţelegeri pot fi deghizate în forma unui

comportament unilateral, cum este cazul unor agenţi

independenţi care acceptă tacit decizii cu efect anticoncurenţial din partea unui partener dominant.1

5.3. Deciziile asociaţiilor agenţilor economici. Presupun necesitatea existenţei unor forme de organizare, însă nu are importanţă felul acestora şi nici modul în care

sunt luate deciziile – formal sau informal. Această

interpretare extinsă generează riscul ca membri ai asociaţiilor respective să fie atraşi în decizii

anticoncurenţiale; prezumţia operând împotriva lor, ei

trebuie să dovedească neimplicarea, respectiv că nu au fost prezenţi la reuniunile în care au fost luate deciziile

respective, s-au opus deciziei etc.

5.4. Practicile concertate. O noţiune interesantă o reprezintă practicile concertate – în primul rând datorită

caracterului informal şi apoi datorită dificultăţii de

identificare şi probare. Ideea de bază a incriminării practicilor concertate porneşte de la faptul că agenţii

economici trebuie să-şi stabilească politicile economice şi

strategiile de piaţă în mod independent. În cazul în care încalcă acest principiu şi îşi coordonează acţiunile în mod

voit, aducând atingere concurenţei, comportamentul lor

1 A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauzele 25 & 26/84, Ford – Werke AG & of Europe Inc. v. Comisia

Europeană, (1985) ECR 2725.

283

este sancţionat în conformitate cu art. 81 alin. (2) din Tratat sau art. 5 din Legea concurenţei. Practicile

concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele

similare (paralele), când, fără a-şi coordona acţiunile, mai mulţi agenţi economici, în funcţie de condiţiile pieţei

respective, au aceeaşi atitudine – spre exemplu, creşterea

preţului unui produs finit, la date apropiate, cu sume similare, dar ca urmare a creşterii preţului pentru materia

primă pe piaţa mondială.1

Pentru un exemplu de practici concertate, care de regulă reiese din poziţia celor implicaţi, este edificatoare

cauza „materiilor pentru vopsit” „ICI v. Comisia

Europeană” soluţionată în 1972 de Curtea Europeană de Justiţie.2

În ceea ce priveşte afectarea concurenţei şi a

comerţului între state, în afară de cele subliniate anterior, trebuie menţionat că nu orice înţelegere, decizie a unei

asociaţii sau practică concertată poate avea efecte negative.

Astfel, Comisia Europeană, având în vedere jurisprudenţa Curţii, care a arătat că dacă o practică anticoncurenţială are

efecte nesemnificative asupra pieţei, a emis o notificare

1 Potrivit Curţii, un comportament paralel nu poate dovedi singur o practică concertată decât în cazul în care aceasta

este singura explicaţie – Cauzele 89/85, 104/85, 114/85, 114/85, 116/85, 117/85 la 129/85 – Wood Pulp II, (1988) ECR

5193. 2 Cauza 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. v. Comisia Europeană, (1972) ECR 619. În esenţă, Curtea a reţinut că

în perioada ianuarie 1964-octombrie 1967 au avut loc în mai multe state membre CE trei creşteri uniforme pentru

vopsele: în ianuarie 1964 o creştere uniformă cu 15% pentru anumite vopsele în Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg. La

începutul anului 1965 a urmat Germania. La 1 ianuarie 1965 majoritatea producătorilor în toate statele membre, mai

puţin Franţa, au introdus o creştere de 10%, pentru alte vopsele, neacoperite de prima majorare. Până în 1967, au mai

fost crescute preţurile pentru toate vopselele cu 8%, în toate statele membre, cu excepţia Italiei, iar în Franţa cu 12%,

pentru a compensa menţinerea anterioară a preţurilor. Creşterile preţurilor au fost precedate de anunţuri ale unuia din

producători în acest sens, urmate de majorările introduse de ceilalţi producători. Un element importat a fost întâlnirea

din august 1967 de la Basel, la care au participat toţi producătorii, mai puţin cel italian, unde unul din aceştia a anunţat o

creştere cu 8%. Privite în context, cele trei majorări consecutive au revelat cooperarea progresivă între agenţii

economici implicaţi: creşterea din 1964, spre deosebire de celelalte două, nu a fost precedată de un anunţ al unui

producător, urmat apoi de majoritatea producătorilor; anunţurile au permis concertarea acţiunilor în sensul evaluării

modului de operare a competitorilor şi eliminare a incertitudinilor, cu efecte majore pe o piaţă de oligopol, care

excludea posibilitatea unui simplu comportament similar.

284

numită „de minimis”, prin care înţelegerile orizontale sunt acceptate.1

Înţelegerile sau practicile care sunt exceptate de la

aplicarea art. 81 din Tratat pot intra sub incidenţa dreptului naţional. În ceea ce priveşte ordinea de drept internă,

dispoziţiile Legii nr. 21/1996 nu se aplică agenţilor

economici sau grupărilor agenţilor economici a căror cifră de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent practicilor

susceptibil anticoncurenţiale nu depăşeşte plafonul stabilit

anual de Consiliul Concurenţei şi cota de piaţă a părţilor nu depăşeşte 5% pentru înţelegerile dintre agenţii economici

concurenţi (orizontale), iar pentru înţelegerile verticale

10%. Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a

normelor care reglementează mediul concurenţial,

sancţionate potrivit art. 81 din Tratat şi art. 5 Legea nr. 21/1996, subliniem că practicile anticoncurenţiale sunt

deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel

mai grave şi des întâlnite: înţelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor, partajarea pieţelor2,

condiţii şi obligaţii apăsătoare în vederea aprovizionării etc.

Faptul că o societate a realizat o majorare a preţului produselor sale nu constituie un argument suficient pentru

sancţionarea acesteia, reţinându-se încălcarea dispoziţiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată. Autoritatea de concurenţă poate hotărî sancţionarea numai

în condiţiile în care s-a dovedit fără dubiu că respectiva

creştere de preţuri se datorează existenţei unei practici

1 Notificarea Comisiei Europene privind înţelegerile de importanţă minoră care nu cad sub in cidenţa art. 85 alin. (1)

(J.O. nr. C 372/1997). În ceea ce priveşte clauzele interzise a se vedea şi art. 8 alin. (2) din Legea concurenţei. 2 A se vedea Decizia Comisiei 84/405/CEE din 6 august 1984, Zinc producer group (J.O. nr. L 220/1984).

285

concertate, cu excluderea argumentată a posibilelor motivaţii de natură economică.1

De asemenea, stabilirea prin contractele cu furnizorii a

unor preţuri fixe de vânzare constituie faptă anticoncurenţială, în sensul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 21/19996. Argumentul distribuitorului privind

acceptarea preţurilor maximale recomandate de producător, ca practică justificată de interesul public al protecţiei

consumatorilor, şi acceptată de legislaţia2 şi jurisprudenţa

europeană, este nefondat, atâta timp cât, pe de o parte din interpretarea contractului dintre furnizor şi distribuitori

rezultă că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a stabili

preţuri fixe, iar nu „recomandate”, iar, pe de altă parte, cota de piaţă a furnizorului depăşind 30%, condiţiile prevăzute

de Ordinul nr. 77/2004 al Consiliului Concurenţei3 pentru

realizarea în condiţii de legalitate a unei astfel de practici nu erau întrunite.4

Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât şi cel

naţional permit, având în vedere principiul interesului economic general, excepţii, în anumite condiţii, care, pe

scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele

pozitive depăşesc pe cele negative, iar cele negative nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului

propus5.

1 I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1358/2007, publicată pe site-ul www.scj.ro, a se vedea

Decizia în extensor din finalul cursului. 2 Articolul 81 alin. (3) TCE a prevăzut posibilitatea autorizării anumitor acorduri, prin acordarea de exceptări în bloc, în

cazul anumitor tipuri de înţelegeri considerate ca fiind aducătoare de avantaje ce se manifestă la nivelul consumatorului.

Regulamentul nr. 2790/99 din 22 decembrie 1999, prin care sunt exceptate global acordurile verticale care nu au o

poziţie dominantă pe piaţă, impune, însă, unele condiţii care se referă la existenţa unui prag (nu mai mult de 30% din

piaţa de desfacere) şi la excluderea unor practici restrictive grave. 3 Prin Ordinul nr. 77/2004 al Consiliului Concurenţei, au fost aprobate Instrucţiunile privind aplicarea art. 5 din Legea

concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale. 4 I.C.C.J., secţia de contencios administrativ ş i fiscal, decizia nr. 3313/2007, publicată pe site-ul www.scj.ro, a se vedea

decizia in extenso din finalul cursului. 5 Enumerările cuprinse în Tratat şi Legea concurenţei se referă la tipuri de acorduri care aproape niciodată nu pot fi

exceptate, având în vedere efectele asupra mediului concurenţial şi a comerţului pe piaţa respectivă.

286

În conformitate cu art. 81 alin. (3) din Tratat sau art. 5 alin. (2) Legea nr. 21/1996, înţelegerile, deciziile

asociaţiilor agenţilor economici şi practicile concertate care

se încadrează în una din categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit

regulamentelor emise de Consiliul Concurenţei1, sunt

considerate legale, fără obligaţia notificării sau obţinerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană,

respectiv Consiliul Concurenţei, cu obligaţia pentru agenţii

economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legislaţia concurenţei.

Excepţiile se încadrează în două categorii, în funcţie de

modul de reglementare de către autorităţile de concurenţă: excepţii individuale şi excepţii de grup. Exceptările de grup

(aşa numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin

regulamente ale Consiliului şi Comisiei Europene sau ale autorităţilor de concurenţă din fiecare stat membru pentru

statul respectiv. Ele includ anumite categorii de acorduri

susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative reduse pe care le au asupra mediului concurenţial şi acoperă

acorduri pe verticală: acorduri privind distribuţia sau

furnizarea, transporturile maritime, desfacerea de autoturisme2, iar pentru acordurile orizontale: acorduri

privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea

şi dezvoltarea etc.3

1 Regulamentul din 8 mai 2006 pentru modificarea ş i completarea Regulamentului privind regimul exceptării pe

categorii de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate, în domeniul transporturilor

maritime, de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea Concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările

ulterioare (M. Of. nr. 432 din 18 mai 2006); Regulamentul din 4 mai 2005 privind exceptarea acordurilor de transfer de

tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenţei nr. 21/1996 (M. Of. nr. 429 din 20 mai

2005); Regulamentul privind regimul exceptării, pe categorii de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi

economici şi practici concertate, în domeniul transporturilor maritime, de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din

Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare (M. Of. nr. 437 din 17 mai 2004). 2 A se vedea, spre exemplu, Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea

Concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale din s ectorul autovehiculelor (M. Of. nr. 280 din 31 martie 2004). 3 Prin Decizia 73/323, Prym – Werke (J.O. L 296/24.10.1973), Comisia Europeană a exceptat de la aplicarea art. 85

alin. (3) [acum art. 81 alin. (1)] acordul încheiat între societatea germană Prym şi societatea belgiană Beka privind:

287

Înţelegerile care nu se încadrează în condiţiile stabilite pentru exceptările de grup pot fi exceptate în mod

individual, în urma analizării clauzelor respective, care

trebuie să se circumscrie condiţiilor stabilite de art. 81 alin. (3) TCE sau art. 5 alin. (2) Legea nr. 21/1996, mai sus

menţionate.

Corelarea activităţilor firmelor le permite realizarea sinergiei în multe domenii, cum ar fi cercetarea şi

dezvoltarea şi crearea de produse noi. Uneori, firmele pot

implementa măsuri de restructurare care vor reduce costurile de producţie sau de distribuţie pentru firma nouă.

Astfel, ele pot deveni mai eficiente pe piaţă. Concurenţa se

intensifică şi consumatorul final beneficiază de servicii de calitate superioară, oferite la preţuri accesibile.

§6. Fuziunile sau concentrările de întreprinderi

6.1. Consideraţii generale. În dublul context al

mondializării schimburilor şi expansiunii pieţei interne comunitare, întreprinderile sunt determinate să fuzioneze

pentru a avea dimensiuni care să le permită să rămână

competitive şi să fie prezente pe piaţă. Tendinţa de fuzionare s-a intensificat în ultimii ani şi în Uniunea

Europeană.

Fuziunea reprezintă acea operaţiune juridică prin care o societate obţine controlul exclusiv asupra altei societăţi sau

asupra unei societăţi pe care o controlează împreună cu altă

concentrarea producţiei de ace pentru maşinile de cusut de uz casnic într-o singură fabrică, încetarea fabricării

produsului respectiv la Prym, angajamentul acesteia din urmă să nu achiziţioneze produsul decât de la Beka, în co ndiţii

prestabilite etc. Deşi Comisia a reţinut că înţelegerea respectivă intră sub incidenţa art. 81 alin . (1), afectând mediul

concurenţial pe piaţă, precum şi comerţul între statele membre, poate fi exceptată individual potrivit alin. (3), având în

vedere următoarele efecte: scăderea costurilor de producţie şi a preţurilor de desfacere, creând beneficii consumatorilor,

prin creşterea producţiei şi scăderea preţului, raţionalizarea producţiei şi introducerea fabricării în serie etc.

288

societate, ori atunci când anumite societăţi preiau controlul uneia existente sau creează chiar o nouă societate.1

Temeiul juridic al interzicerii fuziunii sunt dispoziţiile

art. 81-83, art. 85 şi art. 235 al Tratatului C.E. Datorită creşterii numărului fuziunilor, s-a impus necesitatea unor

intervenţii comunitare, în baza prevederilor existente şi prin

adoptarea altora, respectiv Regulamentul nr. 4064/89 privind controlul concentrărilor de întreprinderi2, care

dispune că „este incompatibilă cu piaţa internă orice

concentrare la nivel comunitar, ce creează sau consolidează o poziţie ca rezultat al căreia este afectată concurenţa

efectivă pe piaţa internă sau pe o parte substanţială a

acesteia.” Regulamentul îndriduieşte Comisia de a examina, încă

înainte de a avea loc, fuziunea, pentru a hotărî dacă este sau

nu compatibilă cu libera concurenţă pe piaţa internă sau pe o parte substanţială a acesteia.

Fuziunile sau concentrările de întreprinderi presupun în

legislaţia internă3 trei categorii de operaţiuni, respectiv achiziţiile prin dobândirea controlului, crearea de societăţi

în comun concentrative şi fuziunile propriu-zise.

Potrivit art. 41 al Regulamentului Consiliului Concurenţei privind autorizarea concentrărilor economice4,

fuziunile se pot forma prin contopire, prin absorbţie şi de

facto.

1 În acest sens, a se vedea Decizia Consiliului Concurenţei nr. 346/2003 privind autorizarea operaţiunii de concentrare

economică realizată de către S.C. Microsoft Corporation SUA prin dobândirea controlului asupra activelor RAV a SC

GeCad Softwer SRL România (M. Of. nr. 636 din 5 septembrie 2003) sau Decizia Consiliului Concurenţei nr. 203/1999

referitoare la autorizarea concentrării economice realizată prin achiziţionarea de către Renault a 50,96% din capitalul

social al S.C. Automobile Dacia – S.A. Piteşti (M. Of. nr. 518 din 25 octombrie 1999). 2 Publicat în J.O. L 395, 30.12.1989, p. 1; corrigendum J.O. L 257, 21.9.1990, p. 13, modificat ultima dată prin

Regulamentul (CE) nr. 1310/97 (J.O. L 180, 9.7.1997, p. 1). 3 Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 21/1996.

4 M. Of. nr. 280 din 31 martie 2004.

289

Fuziunile realizate prin contopire se caracterizează prin faptul că două sau mai multe societăţi se unesc într-o

singură entitate, care este un nou agent economic,

societăţile iniţiale încetând să mai existe. Fuziunile realizate prin absorbţie iau naştere atunci

când o anumită societate este inclusă în alta; în timp ce cea

din urmă îşi păstrează personalitatea juridică, prima îşi încetează existenţa.

Fuziunea de facto se realizează când două sau mai

multe societăţi, cu personalităţi juridice distincte, îşi contopesc activităţile, creând un grup care se manifestă ca o

singură entitate, în lipsa unui act juridic în acest sens.

Fuziunile sunt create în scopul dezvoltării economice, diversificării şi expansiunii pe diferite pieţe geografice,

dobândirii puterii pe piaţă, promovării mecanismelor

financiare, de cercetare-dezvoltare etc. Potrivit art. 10 din Legea concurenţei nr. 21/1996,

concentrările economice se realizează prin orice act juridic,

indiferent de forma acestuia, şi care operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi

a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic,

iar potrivit art. 15 din aceeaşi lege, concentrările economice care depăşesc anumite praguri valorice sunt supuse

controlului şi trebuie notificate Consiliului Concurenţei.

Faptul că o persoană, la momentul lansării ofertei publice de cumpărare a acţiunilor unui agent economic, a

depus la Consiliul Concurenţei o solicitare privind analiza

unei posibile operaţiuni de concentrare economică, nu valorează drept îndeplinire a obligaţiei prevăzute în art. 15

din lege, termenul în care agenţii economici au obligaţia

depunerii notificării începând să curgă, potrivit art. 128 lit. b) din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor

290

economice, de la momentul semnării actului prin care s-a dobândit controlul – aşadar, de la momentul întrunirii

acordului de voinţă, iar nu de la cel în care a existat o

manifestare de voinţă unilaterală.1 6.2. Clasificarea fuziunilor. Fuziunile sunt clasificate

în fuziuni orizontale, verticale şi conglomerate.

Cele orizontale se caracterizează printr-o asociere de societăţi concurente, producătoare şi distribuitoare de

aceleaşi produse pe piaţă. Se află sub supravegherea

autorităţilor de concurenţă, deoarece pot influenţa negativ concurenţa.

Caracterizate printr-o creştere a eficienţei economice,

fuziunile verticale activează de la diferite stadii de producţie până la cel de distribuţie, iar fuziunea

conglomerată se realizează între societăţi aflate în diferite

sectoare de activitate. O firmă este într-o poziţie dominantă atunci când poate

acţiona pe piaţă fără să ţină cont de reacţiile concurenţilor,

furnizorilor, sau ale clienţilor săi. O astfel de întreprindere poate să crească preţurile peste cele practicate de

concurenţii săi fără să se teamă că îi va scădea profitul. Toţi

actorii prezenţi pe piaţă şi mai ales consumatorii pot să piardă din apariţia acestor structuri dominante. Ele pot duce

la creşterea preţurilor, la restrângerea ofertei de bunuri, la

limitarea inovaţiilor etc. De aceea, Uniunea Europeană a pus la punct un sistem perfecţionat de proceduri pentru

interzicerea fuziunilor care nu sunt compatibile cu

reglementările comunitare. Sisteme identice au fost puse la punct în statele membre pentru controlul fuziunilor de

dimensiuni naţionale.

1 I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2915/2007, publicată pe s ite-ul Înaltei Curţi

http://www.scj.ro, a se vedea Decizia in extenso din finalul cursului.

291

6.3. Regulamentul nr. 4064/89. Reglementarea referitoare la fuziuni se aplică începând cu anul 19901,

Regulamentul nr. 4064/89 introducând următoarele

principii: – Comisia Europeană are autoritatea exclusivă de a

examina procesele de fuziune care sunt importante la

nivelul Comunităţii Europene înainte de realizarea acestora, pentru a se stabili compatibilitatea cu piaţa internă, în timp

util.

Astfel, firmele pot beneficia de un birou unic pentru controlul fuziunilor. Acest lucru facilitează aplicarea

procedurilor administrative şi asigură acordarea unui

tratament egal pentru toţi. Dimensiunea comunitară a unei fuziuni sau achiziţii se estimează pe baza pragurilor

stabilite de cifrele de afaceri ale firmelor implicate. Cel mai

important este pragul mondial (iniţial 5.000 miliarde euro) redus la pragul individual de 2.5 miliarde euro pe tot

cuprinsul Comunităţii Europene (iniţial de 250 milioane

euro) redus la 100 milioane euro. Sub aceste valori, controlul fuziunilor se face de către autorităţile naţionale, în

conformitate cu propriile lor norme legislative;

– Comisia Europeană trebuie informată despre fuziunile şi achiziţiile cu dimensiune comunitară pentru

aprobare, înainte ca acestea să fie realizate.

De când au intrat în vigoare reglementările privind fuziunile, Comisia Europeană a observat că numărul

notificărilor a crescut extrem de repede, mai ales în ultimii

ani, când rata anuală de creştere a fost în jur de 30 %; – După o perioadă iniţială de analiză de o lună,

Comisia Europeană decide dacă tranzacţia se autorizează.

1 Regulamentul nr. 4064/89.

292

Dacă ajunge la concluzia că astfel se creează o poziţie dominantă pe piaţă sau că poziţia anumitor firme va fi

întărită, Comisia Europeană poate iniţia proceduri de

verificare care durează patru luni; – La sfârşitul acestei proceduri, Comisia Europeană

poate autoriza fuziunea condiţionat sau necondiţionat.

De asemenea, poate să o interzică, în cazurile în care companiile nu au putut să propună soluţii corecte, la

motivele de îngrijorare ale Comisiei. Condiţiile anexate

autorizării impun adesea vânzarea de active sau acţiuni deţinute în alte firme, brevete, patente etc., către firmele

concurente;

– Majoritatea cazurilor notificate sunt aprobate după o analiză iniţială de o lună (mai mult de 90 %);

– Majoritatea cazurilor care au făcut necesară derularea

unei investigaţii de patru luni sunt rezolvate prin acordarea unei autorizaţii condiţionate. Aceasta înseamnă că

autorizaţia emisă de Comisie impune firmelor să dea lucrări

în antrepriză sau să promită ca vor renunţa la anumite drepturi, permiţând un climat concurenţial eficient, după

realizarea fuziunii. În anumite cazuri fuziunea este interzisă

pentru că ar crea sau ar duce la întărirea unei poziţii dominante.

Se consideră compatibilă cu reglementările comunitare

concentrarea realizată de firme a căror cotă de piaţă nu depăşeşte 25% nici în cadrul pieţei unice, nici într-o zonă

semnificativă a acesteia.

6.4. Regulamentul nr. 139/2004. Începând cu anul 2004 a fost introdusă o nouă procedură simplificată, prin

care Comisia intenţionează să analizeze anumite

concentrări în temeiul Comunicării Comisiei privind procedura simplificată de analiză a anumitor concentrări în

293

temeiul Regulamentului nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice

între întreprinderi1.

Comisia va aplica procedura simplificată următoarelor categorii de concentrări:

1. două sau mai multe întreprinderi preiau control în

comun al unei societăţi în comun, cu condiţia ca societatea în comun să nu desfăşoare activităţi actuale sau potenţiale,

sau aceste activităţi să nu fie semnificative, pe teritoriul

Spaţiului Economic European. Aceste cazuri au loc atunci când cifra de afaceri2 a

societăţii în comun şi/sau cifra de afaceri a activităţilor

transferate3 este mai mică de 100 de milioane euro pe teritoriul Spaţiului Economic European şi când valoarea

totală a activelor4 transferate societăţii în comun este mai

mică de 100 de milioane de euro pe teritoriul Spaţiului Economic European;5

2. două sau mai multe întreprinderi fuzionează sau una

sau mai multe întreprinderi preiau controlul exclusiv sau în comun al unei alte întreprinderi, cu condiţia ca niciuna

dintre părţile implicate în concentrare să nu desfăşoare

1 Publicat în J.O. L 24, 29.1.2004, p. 1, Comunicare care înlocuieşte Comunicarea privind o procedură simplificată de

analiză a anumitor concentrări în temeiul Regulamentului CEE nr. 4064/89 (J.O. C 217, 29.7.2000, p. 32). 2 Cifra de afaceri a societăţii în comun trebuie stabilită pe baza celor mai recente conturi auditate ale societăţilor-mamă

sau ale societăţii în comun însăşi, în funcţie de disponibilitatea conturilor separate pentru resursele combinate ale

societăţii în comun. 3 Formularea „şi/sau” se referă la diversitatea de situaţii reglementate; de exemplu:

– în cazul unei preluări în comun a unei societăţi ţintă, cifra de afaceri care se ia în considerare este cifra de afaceri a

acestei ţinte (societatea în comun),

– în cazul creării unei societăţi în comun căreia societăţile-mamă îi transferă activităţile lor, cifra de afaceri care se ia în

considerare este cifra de afaceri a activităţilor transferate,

– în cazul apariţiei unei noi părţi care controlează într-o societate în comun existentă, cifra de afaceri a societăţii în

comun şi cifra de afaceri a activităţilor transferate de noua societate mamă (după caz) trebuie să fie luate în considerare. 4 Valoarea totală a activelor societăţii în comun trebuie stabilită pe baza celui mai recent bilanţ contabil al fiecărei

companii-mamă încheiat şi aprobat. Termenul „active” include: (1) toate activele corporale şi necorporale care urmează

să fie transferate societăţii în comun (exemple de active corporale includ: uzine de producţie, puncte de vânzare en gros

sau cu amănuntul şi stocul de mărfuri; exemple de active necorporale includ proprietatea intelectuală, fondul comercial

etc.) şi (2) orice sumă de creditare sau orice obligaţii ale societăţii în comun pe care orice societate -mamă a societăţii în

comun a acceptat să le prelungească sau să le garanteze. 5 Atunci când activele transferate generează o cifră de afaceri, nici valoarea activelor şi nici cea a cifrei de afaceri nu pot

să depăşească 100 de milioane EURO.

294

activităţi comerciale pe aceeaşi piaţă a produsului şi geografică sau pe o piaţă a produsului aflată în amonte sau

în aval faţă de o piaţă a produsului pe care este activă

oricare altă parte implicată în concentrare1; 3. două sau mai multe întreprinderi fuzionează sau una

sau mai multe întreprinderi preiau control exclusiv sau în

comun al unei alte întreprinderi, şi – două sau mai multe părţi la concentrare desfăşoară

activităţi comerciale pe aceeaşi piaţă a produsului şi

geografică (relaţii orizontale), cu condiţia ca cota lor de piaţă combinată să fie mai mică de 15 % sau

– una sau mai multe părţi la concentrare desfăşoară

activităţi comerciale pe o piaţă a produsului aflată în amonte sau în aval faţă de o piaţă a produsului pe care e

activă oricare altă parte la concentrare (relaţii verticale), cu

condiţia ca niciuna dintre cotele lor de piaţă individuale sau combinate să nu se fie de 25 % 2 sau mai mult;

4. una din părţi poate dobândi control exclusiv asupra

unei întreprinderi la care deţine deja un control în comun. Comunicarea Comisiei instituie în art. 8 şi exemple de

cauze care pot fi excluse de la aplicarea procedurii

simplificate: – concentrări care pot creşte puterea de piaţă a părţilor,

de exemplu prin combinarea resurselor tehnologice,

financiare sau de alt tip, chiar în cazul în care părţile implicate în concentrare nu acţionează pe aceeaşi piaţă;

1 A se vedea Comunicarea Comisiei privind definiţia pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei (J.O.

C 372, 9.12.1997, p. 5). 2 Aceasta înseamnă că se încadrează în această categorie doar acele concentrări care nu afectează pieţele, astfel cum au

fost definite în secţiunea 6 III a Formularului CO. Pragurile relaţiilor orizontale şi verticale se aplică cotelor de piaţă

atât la nivel naţional, cât şi la nivel SEE, precum şi oricărei definiri alternative plauzibile a pieţei produsului care ar

putea fi avută în vedere într-un anumit caz. Definirea pieţelor descrise în notificare trebuie să fie suficient de precisă

pentru a justifica aprecierea că pragurile în cauză nu sunt respectate şi că toate definiţiile alternative posibile ale pieţe lor

sunt menţionate (inclusiv pieţele geografice mai restrânse decât cele naţionale).

295

– concentrările în care cel puţin două dintre părţile la concentrare sunt prezente pe pieţe învecinate strâns legate,

atunci când una sau mai multe dintre părţile la concentrare

deţin în mod individual o cotă de piaţă de cel puţin 25 % pe orice piaţă a produsului pe care nu există relaţii orizontale

sau verticale între părţi, dar care este o piaţă învecinată unei

alte pieţe pe care acţionează o altă parte; – concentrările de pe pieţe cu bariere la intrare ridicate,

cu un grad înalt de concentrare1 sau cu alte probleme de

concurenţă.

6.5. Fuziuni în sectorul de vânzare cu amănuntul2

În ultimii ani, multe firme de vânzare cu amânuntul au

notificat Comisiei planurile lor de fuziune. Exemplificăm

cu firmele de vânzare cu amănuntul a produselor alimentare Kesko/Tuko (1997) Rewe/Mainl în Austria (1999) şi

Carrefour/Promodes (2000) (mare centru de distribuţie

alimentară în Finlanda, Austria, Franţa şi Spania). Atât în cazul Finlandei, cât şi al Austriei, Comisia Europeană a

considerat că fuziunea acestor lanţuri de magazine pentru

vânzarea cu amănuntul ar fi dus la apariţia unei poziţii dominante pe piaţă. În cazul Finlandei a hotărât să interzică

tranzacţia, în timp ce în cazul Austriei a acceptat

modificările propuse de companii. Acestea au constat, mai ales, din vânzarea anumitor segmente ale pieţelor de

desfacere către firmele concurente.

Fuziunea între Carrefour şi Promodes a fost autorizată cu condiţia cedării unei părţi importante către capitalul unui

1 A se vedea Orientările privind evaluarea concentrărilor orizontale în temeiul Regulamentului Consiliului privind

controlul concentrărilor economice între întreprinderi (J.O. C 31, 5.2.2004, p. 5, punctele 14-21). 2 Publicat pe site-ul consiliului concurenţei www.consiliulconcurenţei.ro .

296

concurent. Analiza condiţiilor concurenţei la nivel local a fost lăsată la latitudinea autorităţilor naţionale, deoarece

fuziunea implică o serie de probleme referitoare la

concurenţă cu un specific local. Astfel, Comisia Europeană s-a asigurat că s-a păstrat spiritul concurenţial, pentru a

permite consumatorilor să beneficieze în continuare de mai

multe pieţe de desfacere, preţuri atractive şi o gamă variată de bunuri de consum.

6.6. Fuziune în sectorul asigurărilor1

Deţinătorii de poliţe de asigurare şi investitorii, mai

ales cei din Italia, sunt avantajaţi de soluţiile propuse de firme, mai ales în contextul în care INA a fost achiziţionată

de Generali; ambele sunt firme internaţionale importante pe

piaţa asigurărilor. Preluarea a ridicat îndoieli serioase în cadrul Comisiei Europene referitoare la compatibilitatea

acestui proces cu legislaţia comunitară. Fuziunea ar fi dat

firmei nou create segmente importante de pe piaţa italiană a poliţelor de asigurare de viaţă. În plus, investigaţia a scos la

iveală legăturile existente între cele două firme şi principalii

lor concurenţi, care ar fi putut să le facă să-şi coordoneze acţiunile în domeniul asigurărilor şi investiţiilor. În anul

2000 Comisia Europeană a autorizat desfăşurarea

procesului de preluare planificat, cu condiţia ca cele două părţi implicate să pună în aplicare propunerea de a-şi vinde

acţiunile deţinute la anumite filiale şi astfel să-şi reducă

segmentul de piaţă la mai puţin de 30%. Cele două firme urmau să înceteze toate legăturile cu firmele concurente. În

acest mod s-a reinstaurat o concurenţă eficientă pe piaţa

1 Ibidem.

297

italiană, într-un sector financiar de interes deosebit pentru cetăţeni.

6.7. Fuziune în sectorul produselor petroliere

Comisia Europeană a analizat proiectul de fuzionare

dintre TotalFina şi Elf Aquitaine. Fuziunea operaţiilor

derulate de cei doi actori principali de pe piaţa franceză a produselor petroliere ar fi dus la crearea unei poziţii

dominante pe piaţa Franţei, şi nu numai. După fuziune,

TotalFina şi Elf ar fi avut posibilitatea să exercite controlul asupra unei părţi extinse a reţelei logistice franceze şi să

impună creşterea costurilor de aprovizionare pentru

distribuitorii independenţi şi mai ales pentru supermarketuri, care joacă un rol important pe piaţa

franceză. Supermarketurile au ajutat la scăderea preţurilor

combustibililor în Franţa şi la menţinerea lor la un nivel scăzut.

În plus, combinarea staţiilor de livrare ale TotalFina şi

Elf, prezente pe autostrăzile franceze, ar fi dat noului grup o cotă pe piaţă de aproximativ 60%. Comisia Europeană a

considerat că această putere de piaţă ar fi putut duce la

creşterea preţurilor pe o piaţă deja caracterizată de preţuri ridicate. În final, TotalFina şi Elf ar fi devenit liderii

principali pe piaţă pentru produsul GPL, care se foloseşte la

sistemele de încălzire. Pentru a rezolva problemele de concurenţă care au fost identificate, TotalFina şi Elf s-au

angajat să revândă o parte importantă din operaţiunile

respective concurenţilor lor. Au propus vânzarea a 70 de staţii de alimentare aflate pe autostrăzile din Franţa firmelor

concurente. Astfel, Comisia Europeană s-a asigurat că piaţa

franceză a combustibililor rămâne competitivă şi consumatorii continuă să beneficieze de livrări de produse

298

petroliere la preţuri adecvate de la mai mulţi furnizori concurenţi.

6.6. Două fuziuni în sectorul produselor ceramice şi obiectelor sanitare ceramice1

În continuare prezentăm două operaţiuni de concentrare economică notificate şi soluţionate de către

Consiliul Concurenţei. Compania austriacă Lasserberger

GmbH2 a dobândit controlul legal, unic şi direct asupra producătorilor autohtoni de plăci ceramice şi obiecte

sanitare S.C Cesarom3 şi S.C. Sanex.4

În cazul achiziţiei Cesarom, operaţiunea a fost realizată prin contracte de vânzare-cumpărare, respectiv de intenţie

de vânzare-cumpărare între societatea cumpărătoare

Lasserberger GmbH şi societatea vânzătoare Altalanos Ertekforgalmi Bank Rt. Budapesta.

În cazul achiziţiei Sanex, operaţiunea a fost realizată de

către societatea cumpărătoare Lasserberger GmbH şi societatea vânzătoare International Ceramics Investments

S.R.L.

Operaţiunile s-au realizat conform dispoziţiilor art. 11 din legea concurenţei şi Regulamentului privind autorizarea

concentrărilor economice, întrunind condiţiile pragului

valoric pentru a fi notificate Consiliului Concurenţei, în

1 Ibidem.

2 Compania austriacă aparţine unui grup de societăţi care au ca obiect de activitate producţia de materiale de construcţii

– producerea betoanelor, prefabricate din beton, comercializarea acestor produse, cât şi produse ceramice, precum şi

asigurarea managementului societăţilor controlate. 3 Societatea este producător român de finisaje interioare, producătoare de plăci ceramice, de tipul gresie şi faianţă,

precum şi obiecte sanitare şi porţelan, fabricarea produselor ceramice de uz tehnic, articole ceramice de uz gospodăresc

şi ornamental, cât şi comercializarea acestora. 4 Societatea este producător român de plăci ceramice şi obiecte sanitare, producerea şi comercializarea produselor

ceramice de uz gospodăresc şi ornamental, produse ceramice refractare, precum şi comercializarea acestora.

299

vederea analizării compatibilităţii operaţiunilor cu mediul concurenţial normal.

Cele două operaţiuni de concentrare economică au

devenit operaţionale pe piaţa relevantă a României a plăcilor ceramice şi a produselor sanitare, iar structura

pieţei relevante s-a modificat, în sensul că Lasserberger

GmbH deţine controlul atât al Cesarom, cât şi al Sanex. În momentul analizei concentrării, producătorii

autohtoni şi importatorii au satisfăcut cererea de produse

ceramice şi obiecte sanitare. Segmentele de piaţă analizate constituie suma celor

deţinute anterior de către societăţile Cesarom şi Sanex, iar

importurile de produse au o pondere remarcabilă, cu tendinţe de evoluţie ascendentă.

Preţurile practicate de concurenţi sunt relativ

comparabile. Din analiza operaţiunilor notificate a rezultat faptul că

au avut ca efect crearea unei concentrări economice pe piaţa

plăcilor ceramice de către compania Lasserberger GmbH, iar potrivit legislaţiei concurenţei, deţinerea unei astfel de

poziţii pe piaţa relevantă nu este interzisă, deoarece

operaţiunile analizate nu au ca efect restrângerea, împiedicarea şi denaturarea concurenţei pe piaţa relevantă.

Ceea ce este interzis, este doar manifestarea unui abuz de

către compania deţinătoare a unei astfel de poziţii; astfel, nu au existat îndoieli serioase referitoare la compatibilitatea cu

mediul concurenţial normal şi, prin urmare, Consiliul

Concurenţei a emis decizii de neobiecţiune în cazul ambelor concentrări economice.

§7. Abuzul de poziţie dominantă

300

Deţinerea unei poziţii dominante nu este condamnată, acesta fiind chiar rezultatul eficienţei activităţii desfăşurate de

o întreprindere. Dacă întreprinderea îşi foloseşte puterea

pentru a înăbuşi concurenţa, aceasta este o practică anti-concurenţială, calificată abuz. Ca urmare, abuzurile poziţiei

dominante sunt condamnate de Tratatul C.E. şi legislaţiile

naţionale ale statelor membre. O întreprindere are o poziţie dominantă, când puterea sa

economică îi permite să opereze pe piaţă fără să ţină cont de

reacţia concurenţilor săi, a consumatorilor intermediari şi finali. Ca urmare, o întreprindere care deţine o poziţie

dominantă poate să abuzeze de aceasta pentru a-şi creşte

veniturile şi pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor, cât şi prin interzicerea

accesului pe piaţă a unor noi competitori. Aceasta ar putea

desfăşura acţiuni prejudiciabile pentru alţi operatori ai pieţei, prin practicarea unor preţuri mari de vânzare sau de

cumpărare sau prin acordarea unor avantaje discriminatorii

anumitor clienţi, pentru a le controla acţiunile. În vederea eradicării acestor practici care distorsionează concurenţa,

Comisia poate lua măsuri împotriva întreprinderilor abuzive şi

poate să le pedepsească cu severitate. Articolul 82 din Tratatul C.E. interzice firmelor să

abuzeze de poziţiile lor dominante. Pentru ca articolul să fie

aplicat, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: – firma să deţină o poziţie dominantă, sub aspect

economic. În evaluarea puterii economice se iau în

considerare: cota ei de piaţă alături de alţi factori, cum ar fi – dacă pe piaţă mai există concurenţi credibili; dacă firma

respectivă îşi are propria ei reţea de distribuţie; dacă are

asigurat accesul la materii prime etc. Se evaluează toţi factorii care permit firmei să fie deasupra condiţiilor de

301

concurenţă existente pe piaţă la un moment dat; – firma domină piaţa comună sau doar o parte

importantă a pieţei comune prin puterea de a acţiona fără a

ţine seama de iniţiativele şi comportamentele concurenţilor în privinţa preţurilor, nivelului producţiei, distribuţiei;

– firma abuzează de poziţia sa, potrivit art. 82 lit. a)-d)

din Tratatul C.E. prin: a) impunerea directă sau indirectă a practicilor

necinstite de vânzare sau cumpărare sau a altor condiţii

comerciale inechitabile; b) limitarea producţiei, pieţelor sau a dezvoltării

tehnologice, în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea de condiţii inegale la tranzacţii de acelaşi fel încheiate cu alţi parteneri, plasându-i astfel pe o poziţie

dezavantajată din punct de vedere al concurenţei;

d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către celelalte părţi contractante a unor obligaţii

suplimentare, care, prin natura lor şi conform uzanţei

comerciale, nu au nicio legătură cu obiectul contractelor respective.

Rezultă că poziţia dominantă este situaţia în care una

sau mai multe firme dispun de o putere economică, ce poate obstrucţiona concurenţa pe piaţa pe care acţionează, poziţia

lor permiţând acţiuni în dispreţul legilor concurenţei, al

interesului clinţilor şi al consumatorilor. Uneori poziţia dominantă este determinată şi de

conjunctura pieţei prin absenţa unor competitori, slaba

putere economică a concurenţilor, controlul resurselor, exploatarea tehnologiei, reţele puternice de distribuţie etc.

Comisia Europeană poate emite o decizie care să

interzică abuzul şi să amendeze întreprinderile abuzive.

302

Recent, Comisia a avut câştig de cauză într-un proces cu Microsoft, care acum trei ani a fost amendată cu aproape

500 de milioane de euro, pentru că ar fi abuzat de poziţia

dominantă pe piaţa IT-ului. A creat un sistem codificat, astfel încât celelalte companii de pe piaţă să nu se poată

interconecta la calculatoarele dotate cu programul

Windows or aproximativ 95% dintre calculatoarele şi server-ele din întreaga lume folosesc acest program. De

asemenea, Microsoft a obligat consumatorii care cumpără

Windows să achiziţioneze şi pachetul Windows Media Player – eliminând, în acest mod, alte companii care produc

programe multimedia.

Comisia Europeană a sesizat că nu este vorba de o concurenţă bazată pe meritele fiecărei companii IT, ci că

Microsoft s-a folosit şi a abuzat de monopolul său pe piaţă.

Sancţiunea impusă este cea mai dură dintre sancţiunile impuse până în prezent de Comisia de la Bruxelles, iar

compania Microsoft va trebui să achite prima amendă, de

497 de milioane de euro, dar şi pe cea de-a doua de 280 de milioane de euro, pentru nerespectarea deciziilor Comisiei

Europene.

Tribunalul de Primă Instanţă nu i-a dat dreptul Comisiei Europene să monitorizeze respectarea de către

Microsoft a deciziilor, proces care va intra în sarcina unui

organism independent şi nici nu obligă Microsoft doar la plata amenzii, ci şi la schimbarea comportamentului pe

piaţă.1

§8. Reglementarea abuzului de poziţie dominantă

1 http://ec.europa.eu/comm/competition/antitrust/cases/microsoft/index.html.

303

Raţiunea creării unei pieţe interne unice în cadrul Uniunii Europene a răspuns necesităţii asigurării condiţiilor

propice unei concurenţe nestingherite la nivel comunitar.

Autorităţile publice din statele membre pot acorda drepturi speciale, mai ales drepturi de monopol, anumitor

întreprinderi de stat sau particulare, pentru a desfăşura

activităţi în domeniul serviciilor de interes economic general, în anumite sectoare, cum ar fi serviciile poştale,

transportul feroviar sau producerea şi distribuţia de

electricitate. În general, aceste drepturi speciale corespund responsabilităţilor legate de calitatea serviciului public

acordat întreprinderii. Totuşi, drepturile speciale nu trebuie

să depăşească scopul stabilit pentru prestarea serviciilor respective. Altfel, din punctul de vedere al legislaţiei

comunitare, pot să apară situaţii care limitează concurenţa.

Articolul 82 din Tratatul C.E. şi art. 6 din Legea concurenţei interzic abuzul de poziţie dominantă, cu

exemplificarea unor practici anticoncurenţiale, unele

similare celor prevăzute de art. 81 din Tratat, respectiv art. 5 din Legea concurenţei, altele specifice conduitei

unilaterale a unui agent economic dominant.1 Condiţia

posibilei afectări a comerţului între statele membre este prezentă şi de această dată.

Poziţia dominantă nu este interzisă, nici pe piaţa

comunitară, nici pe piaţa românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie intră sub incidenţa normelor

menţionate numai dacă abuzează prin recurgerea la fapte

anticoncurenţiale. În aceste context, este necesară definirea noţiunii de

poziţie dominantă – situaţia în care un agent economic este

1 Impunerea preţurilor, limitarea producţiei sau distribuţiei, impunerea unor condiţii suplimentare nejustificate, refuzul

de a contracta, practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare etc.

304

capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent faţă de furnizori, concurenţi şi clienţi,

permiţându-i astfel să afecteze mediul concurenţial pe piaţa

relevantă.1 În general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori care, luaţi separat, nu sunt

semnificativi.

Astfel, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că, în analizarea existenţei unei poziţii dominante, trebuie

verificate elemente ca: uşurinţa cu care un nou producător

sau vânzător poate intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client, gradul de

dependenţă a afacerilor acestora cu agentul dominant,

absenţa unei soluţii echivalente din punct de vedere economic.

Piaţa relevantă este esenţială pentru stabilirea unui

abuz de poziţie dominantă, întrucât aceasta se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă,

circumscris de piaţa produsului, piaţa geografică şi piaţa

temporală. Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt

considerate de cumpărători ca interschimbabile sau

substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării lor. Acestea trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel

încât consumatorii să poată alege între ele. În determinarea

pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile, gradul de înlocuire, elasticitatea

cererii pentru produs, variabilitatea/disponibilitatea în timp

etc.2 În mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin

1 A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia Europeană, (1979)

ECR 461. 2 A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană, (1978) ECR

207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în considerare a tuturor

acestor factori.

305

definirea tuturor acestor factori, însă Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de

Curtea Europeană de Justiţie. În acest scop, în 1997,

Comisia a emis o notificare privind definirea pieţei relevante1.

Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt

localizaţi agenţii economici implicaţi în distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de

concurenţă sunt suficient de omogene şi poate fi distinsă de

zonele învecinate pe baza condiţiilor de concurenţă diferite. Având în vedere condiţia afectării comerţului între statele

membre, la început, s-a considerat necesar ca practica

anticoncurenţială să implice cel puţin două state membre. În prezent, s-a ajuns ca dispoziţiile art. 82 din Tratat2 să fie

aplicabile chiar dacă un singur stat membru este afectat.

Abuzul se poate manifesta individual sau în colectiv, atunci când câţiva agenţi economici de pe piaţă o

controlează sau deţin segmente importante ale acesteia şi

acţionează concertat. Piaţa temporală evidenţiază schimbările structurale

intervenite în timp pe aceeaşi piaţă, efect al factorilor de

mediu, climă, preferinţe ale consumatorilor, modă, trend etc.

Odată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie

determinată poziţia agentului economic verificat, demers în care Curtea accentuează asupra factorului putere economică

a agentului respectiv; fără îndoială trebuie luaţi în

considerare toţi factorii care afectează activitatea agentului, în final o poziţie dominantă rezidând în capacitatea

1 Notificarea Comisiei din 3 octombrie 1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul drep tului comunitar al

concurenţei (J.O. nr. 372/1997). 2 A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie Michelin versus

Comisia Europeană, (1983) ECR 3461.

306

agentului de a se comporta independent de concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi şi consumatori.

Curtea a subliniat, în mai multe decizii, că existenţa

unor cote de piaţă ridicate (50% sau mai mult) este prin ea însăşi probă a poziţiei dominante; la fel dacă un agent are o

cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor

următorilor doi concurenţi. Pentru incidenţa art. 82 din Tratatul C.E. sau art. 6 din

Legea concurenţei, este necesar ca agentul să abuzeze de

poziţia sa dominantă, prin practicile anticoncurenţiale menţionate.

Spre deosebire de art. 81 din Tratat şi art. 5 din Legea

concurenţei, nici art. 82, nici art. 6 Legea nr. 21/1996 nu prevede niciun fel de exceptări în favoarea abuzului de

poziţie dominantă. De altfel, pentru constatarea abuzului de

poziţie dominantă nu este necesară prezenţa unui element intenţional, fiind suficiente efectele produse sau care ar

putea aduce atingere comercianţilor din statele membre,

manifestate pe piaţa unde s-a produs abuzul sau pe o piaţă conexă. Astfel de practici identificate de Comisie constau în

discriminarea clienţilor şi consumatorilor prin stabilirea

preţurilor pe zone geografice, favorizarea unor clienţi pentru fidelitate, refuzul de a contracta, indisponibilizarea

licenţelor, refuzul de a livra materii prime unui concurent,

exercitarea unor presiuni asupra comercianţilor pentru a păstra pieţele lor închise, atragerea clienţilor prin rabaturi

comerciale, interdicţiile impuse en-gross-iştilor de a vinde

produse concurente, determinarea unor comercianţi să nu onoreze comenzile la export, reducerea preţurilor pentru

unii utilizatori şi ridicarea preţurilor, în compensare pentru

alţii, practicarea de preţuri de dumping pentru eliminarea concurenţei, acordarea de licenţe în schimbul unor

307

redevenţe excesive, achiziţionarea unei tehnologii în scopul eliminării ei.1

Un exemplu naţional elocvent în materia abuzului de

poziţie dominantă este aşa-numita Cauză Tuingdor2. Obiectivul investigaţiei l-a constituit implicarea

Ministerului de Interne de la acea vreme, pe piaţa execuţiei

de fotografii de permise auto prin selectarea doar a anumitor ateliere fotografice, cu consecinţa limitării

concurenţei atelierelor acreditate pe baza anumitor criterii

stabilite de către Societatea Tuingdor SRL şi a Mitsubischi Electric Europe Gmbh. Societăţile, prin aceste condiţii, şi-

au creat o anumită poziţie dominantă, eliminându-şi

concurenţii de pe piaţa sistemelor electronice de videoimprimare şi a consumabilelor aferente acestora,

îngrădirea accesului fotografilor de pe piaţa execuţiei de

fotografii pentru permise auto şi, nu în ultimul rând, crearea de profituri suplimentare ca urmare a abuzului de poziţie

dominantă.

Un alt instrument specific de garantare a respectării principiilor concurenţei de către statele membre este chiar

art. 86 din Tratat, care cuprinde dispoziţii referitoare la

întreprinderile aflate în proprietate publică, precum şi întreprinderile cărora li se acordă drepturi speciale sau

exclusive. În acest sens, Tratatul nu instituie nicio

interdicţie a unor asemenea monopoluri sau drepturi speciale, excepţie făcând situaţia în care acordarea unor

astfel de drepturi ar conduce inevitabil la un abuz de

poziţiei dominantă a întreprinderii în cauză. Prevederile acestui articol se aplică direct de către instanţele naţionale,

1 În acest sens, a se vedea decizia Consiliului Concurenţei nr. 247/1999 privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 lit. a) şi c)

din Legea concurenţei nr. 21/1996 de către S.C. ,,Registrul Român al Acţionarilor” SA (M. Of. nr. 54 din 3 februarie

2000). 2 Decizia Consiliului Concurenţei nr. 127/1998 (M. Of. nr. 68 din 18 februarie 1999).

308

cu excepţia parag. 3 care conferă, în acest sens, competenţe vaste Comisiei Europene, permiţând adoptarea deciziilor şi

directivelor care cer statelor membre să alinieze acţiunile şi

legislaţia la principiile concurenţei.

§9. Exemple de acţiuni întreprinse de Comisia

Europeană

9.1. Abuzul de poziţie dominantă pe piaţa de distribuţie a îngheţatei1. Ca rezultat al unei reclamaţii făcute de Mars, Comisia Europeană a descoperit că Unilever

abuzase de poziţia sa dominantă. Unilever furniza

congelatoare distribuitorilor din Irlanda complet gratuit, cu condiţia ca aceştia să depoziteze în ele numai produse

Unilever. În consecinţă, consumatorii irlandezi aveau o

posibilitate extrem de restrânsă de a alege între diverse sortimente de îngheţată. Comisia Europeană a considerat

această cerinţă de folosire exclusivă drept un abuz al firmei

Unilever, care a profitat de poziţia sa dominantă pe piaţă.

9.2. Folosirea abuzivă a poziţiei dominante deţinute

pe piaţă a serviciilor de transport aerian, oferite de agenţiile de voiaj2. Acţionând în urma unei reclamaţii făcute de Virgin Airways, în iulie 1999, Comisia Europeană a

descoperit că British Airways abuzase de poziţia sa

dominantă. Abuzul a constat în stabilirea unui sistem de răsplătire a fidelităţii faţă de marcă. Aceasta însemnă că piaţa

serviciilor de transport aeriene asigurate de anumite agenţii

de voiaj britanice era închisă pentru concurenţii firmei British Airways. British Airways oferea anumitor agenţii de

voiaj britanice un comision suplimentar dacă ele aveau

1 A se vedea site-ul Consiliului Concurenţei – www.consiliulconcurentei.ro.

2 Ibidem.

309

acelaşi volum de vânzări ca în anul precedent sau dacă îl depăşeau, la biletele vândute pentru British Airways. Acest

sistem şi-a propus creşterea fidelităţii, şi avea efect

închiderea altor pieţe pentru servicii de transport aerian oferite de agenţiile de voiaj concurenţilor lui British Airways.

British Airways deţinea o poziţie dominantă, împiedicând

accesul altor operatori pe piaţă, deoarece agenţiile favorizau linia aeriană amintită, care plătea cel mai mare comision. Ca

urmare, consumatorilor li se ofereau de către agenţii

întotdeauna bilete pentru British Airways, chiar dacă serviciile oferite de liniile aeriene concurente erau mai

avantajoase.

Comisia Europeană a considerat că această practică, ce afecta piaţa serviciilor oferite de liniile de transport aerian

prin intermediul agenţiilor de voiaj, era un abuz exercitat într-o

poziţie dominantă.

9.3. Abuzul de poziţie dominantă în organizarea Campionatului Mondial de Fotbal1. La 20 iulie 1999, Comisia Europeană a adoptat o decizie formală împotriva

comitetului francez care a organizat Campionatul Mondial

de Fotbal, desfăşurat în Franţa în 1998. Comitetul de organizare al campionatului mondial deţinea monopolul

organizării evenimentului, inclusiv vânzarea biletelor. Comisia

Europeană a descoperit că aranjamentele vizând vânzarea de bilete pentru meciurile finalelor erau discriminatorii şi

constituiau un abuz exercitat datorită unei poziţii dominante.

Aranjamentele făcute pentru vânzarea de bilete îi favorizau pe consumatorii care puteau da o adresă din Franţa, în

detrimentul consumatorilor care erau rezidenţi ai altor ţări.

1 Ibidem.

310

Persoanele nerezidente în Franţa, care doreau să urmărească meciurile finale, erau astfel puternic dezavantajate în

comparaţie cu rezidenţii francezi. În consecinţă, Comisia

Europeană a emis o hotărâre care condamna CFO.1

9.4. Continental Can versus Comisia2. Societatea

Continental Can a solicitat Comisiei anularea deciziei prin care s-a constat încălcarea dispoziţiilor din Tratat referitoare la poziţia

dominantă, prin achiziţionarea prin intermediul unui intermediar

a 80% din acţiunile şi obligaţiunile unei companii concurente. În speţă, C.E.J. a considerat că, pentru existenţa poziţiei

dominante, nu este suficientă simpla sa existenţă, ci însăşi

exploatarea sa în mod abuziv, iar enumerarea din alin. (2) al art. 82 nu este limitativă. Contravin concurenţei loiale atât practicile

susceptibile să provoace consumatorilor un prejudiciu imediat

sau iminent, precum şi cele care le cauzează un prejudiciu prin atingerea structurilor de concurenţă efectivă.

Curtea a apreciat că reprezintă abuz de poziţie dominantă,

consolidarea poziţiei unei întreprinderi pe piaţă, aflată deja în poziţie dominantă, în condiţiile în care gradul de dominaţie atins

limitează considerabil concurenţa, nepermiţând să fiinţeze pe

piaţă decât întreprinderi dependente de comportamentul dominat al întreprinderii abuzive.

9.5. United Brands versus Comisia3. Societatea United Brands Co şi reprezentatul acesteia în Olanda – United Brands

Continentaal Bv – au solicitat Comisiei anularea deciziei, prin

1 Ibidem.

2 Decizia nr. 6 din 72 din 21 februarie 1973 – publicată în Repere fundamentale ale jurisprudenţei C.E.J. în materie de

liberă concurenţă, selecţii realizate de D.M. Bulancea, prezentată la Seminarul de Drept comunitar al concurenţei

Timişoara, octombrie 2006. Decizia constituie una dintre cele mai importante contribuţii jurisprudenţiale la

interpretarea art. 82 din Tratat, implicând judecătorul la determinarea conceptului poziţiei dominante şi la caracterizarea

acestuia, de la caz la caz. 3 Decizia nr. 27 din 76 din 14 februarie 1978 – Ibidem.

311

care s-a constatat cazul de abuz de poziţie dominantă a celor două societăţi.

În soluţionarea speţei C.E.J. şi-a argumentat poziţia plecând

de la determinarea pieţei produsului, a pieţei geografice a produsului şi de la conceptul poziţiei dominante.

Pentru ca un produs să fie considerat ca făcând obiectul unei

pieţe distincte de piaţa altor produse, s-a examinat dacă produsul poate fi individualizat prin caracteristici proprii faţă de produse

similare, încât să nu poată fi substituibile între ele şi, prin urmare,

să nu fie în concurenţă cu acestea. Pentru determinarea pieţei geografice a produsului respectiv

se ţine seama de faptul că, pentru a cădea sub incidenţa art. 82 din

Tratat, concurenţa trebuie să fie afectată într-o parte substanţială a pieţei comune.

Curtea a precizat că poziţia dominantă vizată de art. 82 din

Tratat este poziţia economică a unei întreprinderi, care îi permite să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţă şi îi dă

posibilitatea unui comportament independent faţă de ceilalţi

concurenţi şi faţă de consumatori. La baza poziţiei dominante concură mai mulţi factori care,

luaţi independent, nu sunt determinanţi, cum ar fi de pildă:

interzicerea pe piaţă a unui produs, de către o societate aflată în poziţie dominantă, astfel încât distribuitorii agreaţi să revândă

produsul în anumite condiţii; aplicarea de către societatea aflată

în poziţie dominantă a unor condiţii inegale pentru prestaţii echivalente partenerilor comerciali; practicarea de preţuri

excesive raportate la valoarea economică a prestaţiei etc.

Prin urmare, Curtea a considerat că poziţia dominantă trebuie analizată prin raportare la caracteristicile produsului şi la

zona geografică definită, în care se comercializează produsul, şi

în condiţii de concurenţă echivalente. Produsul în cauză, pentru a putea fi apreciat ca obiect al unei pieţe suficient de distincte,

312

trebuie să fie individualizat prin anumite particularităţi distinctive, în aşa manieră încât să fie foarte puţin interschimbabil cu un altul,

creându-se, astfel, o concurenţă neînsemnată.

9.6. Hofmman – La Roche & Co. AG versus Comisia1.

Societatea Hofmman – La Roche & Co a solicitat Comisiei

anularea deciziei prin care s-a considerat că aceasta deţine o poziţie dominantă pe piaţa comună, urmare a încheierii unor

contracte care acordau exclusivitate sau preferinţă produselor

firmei în cauză şi care obligau sau incitau cumpărătorii, prin acordarea de prime de fidelitate, drept pentru care Comisia a

aplicat sancţiuni societăţii La Roche pentru încălcarea dispoziţiile

art. 82 din Tratat. La Roche s-a adresat C.E.J., susţinând că decizia Comisiei

este incorectă.

Curtea a stabilit că dacă un produs este utilizat în scopuri diferite şi răspunde unor nevoi economice diferite, alături de alte

produse substituibile, acestea vor aparţine unei pieţe distincte.

În privinţa definirii pieţei relevante s-a avut în vedere posibilitatea de a exista o concurenţă efectivă între produsele de

pe piaţa relevantă, ceea ce presupune că produsele care intră în

concurenţă sunt substituibile între ele. Referitor la noţiunea de poziţie dominantă, Curtea a

considerat că este vorba de situaţia în care o întreprindere deţine

puterea economică de a împiedica menţinerea concurenţei efective pe piaţă, beneficiind de un comportament independent

faţă de ceilalţi competitori, clienţi sau consumatori.

Exploatarea abuzivă vizează, potrivit Curţii, comportamentul unei întreprinderi care deţine poziţia dominantă,

1 Decizia nr. 85 din 76 din 13 februarie 1979 – Ibidem.

313

comportament care influenţează structura pieţei şi are efect crearea de obstacole în calea liberei concurenţe.

În ceea ce priveşte acordarea primelor de fidelitate, Curtea

le-a apreciat condamnabile, deoarece au ca efect aplicarea pentru partenerii comerciali a unor condiţii inegale pentru prestaţii

echivalente, reflectate în faptul că doi cumpărători ai aceluiaşi

produs plătesc preţuri diferite, în funcţie de sursa de aprovizionare.

9.7. Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar ştiinţific, medical şi tehnic versus Comisia1.

Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de

instrumentar ştiinţific medical şi tehnic este alcătuită din majoritatea întreprinderilor care comercializează produse

farmaceutice în Spania. Instituţiile care administrează sistemul

medical în Spania achiziţionează produse utilizate în spitalele din Spania de la această federaţie, iar întârzierea la plata produselor

este de 300 de zile. În acest context, federaţia a înaintat o plângere

Comisiei, deoarece nu poate exercita nicio presiune asupra acestor instituţii, datorită poziţiei dominante pe care o deţin.

Comisia a respins plângerea motivând că aceste instituţii nu

acţionează pe piaţă având calitate de întreprinderi, ca urmare, federaţia trebuind să se adreseze Tribunalului de primă instanţă.

În soluţionarea plângerii, tribunalul a reiterat definiţia

întreprinderii în cadrul dreptului comunitar, ca orice entitate care exercită o activitate economică independent de statutul său juridic

şi de modul de finanţare. Entităţile a căror activitate nu este de

natură economică, indiferent de puterea pe care o au pe piaţă, nu pot fi calificate ca având o poziţie dominantă.

1 Decizia din 4 martie 2003 – Ibidem.

314

Activitatea economică se referă la oferirea de bunuri şi servicii pe o piaţă determinată, atunci când o entitate

achiziţionează un anumit produs în cadrul unei activităţi non-

profit, pentru utilizare ulterioară; în aceste condiţii nu acţionează pe piaţă ca o întreprindere, chiar în condiţiile în care deţine o

poziţie economică considerabilă.

Entităţile care îndeplinesc exclusiv o funcţie socială, având la bază principiul solidarităţii, şi fără scop lucrativ nu constituie

întreprinderi, aidoma instituţiilor din sistemul de sănătate spaniol,

finanţate pe baza principiului cotizaţiilor sociale, şi pentru că oferă servicii gratuite subordonaţilor săi.

Ca urmare, acest tip de instituţii nu sunt considerate

întreprinderi în cadrul dreptului comunitar, nici în ceea ce priveşte activitatea lor, nici în ceea ce priveşte achiziţionarea

produselor medicale de la federaţie.

§10. Monopolul şi reprimarea practicilor

monopoliste

10.1. Monopolul. Poziţia de monopol reprezintă

consecinţa unei dominaţii exclusive a unor agenţi

economici, astfel că monopolul poate fi de fapt sau legal.1 Astfel că, dominaţia exclusivă a unei pieţe nu duce

întotdeauna la practici restrictive de concurenţă, deoarece

dominaţia poate să creeze fie o reducere a tarifelor urmare a economiilor de scară2, fie agenţii economici rivali vor lua

locul agentului monopolist, situaţii prin se manifestă o aşa-

numită concurenţă monopolistică.3

1 E. Mihai, op. cit., p. 103.

2 Prin economii de scară se înţeleg procesele microeconomice, particularizate prin creşterea dimensiunii, volumului

producţiei şi scăderea costului mediu pe termen lung, Ibidem, p. 114. 3 Ibidem.

315

Monopolismul generează, înainte de toate, efecte nocive pentru consumatori, ducând în principal la creşterea

preţurilor şi scăderea calităţii produselor, fapt care

determină clienţii să plătească un preţ mai mare pe un anumit produs decât valoarea reală a mărfii. Servicii, cum

ar fi transporturile, energia şi serviciile poştale nu au fost

deschise concurenţei, ca în prezent. Un alt efect al monopolismului este acela al

destabilizării funcţionalităţii relaţiilor economice de piaţă,

dictând condiţiile economice ale operaţiunilor comerciale, anihilează posibilitatea negocierilor libere a schimbului de

valori materiale.

Chiar dacă nu cu acest termen juridic şi nici în cunoştinţă de cauză a mecanismelor cererii şi ofertei pe

piaţa liberă, ocrotirea consumatorilor împotriva practicilor

restrictive de concurenţă datează încă din antichitatea romană, în acea perioadă intervenind măsuri prohibitive şi

sancţionatoare a comerţului cu cereale. În acest context, Lex

Julia de annona a instituit prevenţia creşterii artificiale a preţului cerealelor. Mai târziu, Constituţia împăratului

Zenon din anul 483 a extins reprimarea la produsele

alimentare, cât şi la cele de primă necesitate, urmând ca în Evul Mediu, primele dispoziţii de natură antimonopolistă să

fie adoptate în timpul domniei regelui Eduard al VI-lea al

Angliei, având ca scop înlăturarea înţelegerilor dintre negustorii din acelaşi sector economic, care provocau

majorări nejustificate a preţurilor produselor lor.

În perioada Revoluţiei franceze s-a instituit şi principiul libertăţii comerţului şi industriei1, iar Codul penal

francez de la 1810 pedepsea sever persoanele care prin

1 Principiul libertăţii comerţului proclamat prin Legea Allard din 17 martie 1791.

316

exercitarea sau prin încercarea de a exercita fie individual, fie prin asociere sau coaliţie, o acţiune pe piaţă în scopul de

a realiza un câştig care nu ar fi rezultatul funcţionării

naturale a ofertei şi a cererii, au provocat astfel sau au încercat să provoace mărirea sau scăderea artificială a

preţurilor alimentelor, mărfurilor sau titlurilor de valoare,

publice ori private1. Totuşi, adevărata origine a dreptului antimonopolist

este de dată mai recentă şi o regăsim la sfârşitul secolului

trecut, în S.U.A. La 2 iulie 1890 a fost adoptată Legea Sherman, care, conform titulaturii sale, avea ca obiect

protecţia comerţului şi a schimburilor împotriva restricţiilor

şi monopolurilor contrare dreptului, lege care a declarat numeroase contracte ca ilegale, precum şi diferite

angajamente încheiate sub formă de trust, precum şi orice

fel de coaliţii care împiedicau traficul sau comerţul între diferitele state ale S.U.A. sau cu ţările străine. Sancţiunile

acestei legi erau cele pecuniare, precum şi cele cu

închisoarea persoanelor participante la asemenea înţelegeri, cât şi agenţii economici care provocau efecte

anticoncurenţiale prohibite.

Ulterior, dispoziţiile legii Sherman au fost înăsprite, prin reforma înfăptuită de Legea Clayton din 15 octombrie

1914, în vederea împiedicării concentrărilor excesive, prin

fuziuni a întreprinderilor2, practicile discriminatorii în materie de preţuri, exclusivitatea de piaţă, decurgând din

înţelegeri monopoliste.

1 Potrivit art. 419 din Codul penal francez de la 1810, se interzicea persoanelor „care exercitau sau încercau să exercite,

fie individual, fie prin asociere sau coaliţie, o acţiune pe piaţă în scopul de a realiza un câştig care nu ar fi rezultatul

funcţionării naturale a ofertei şi a cererii, au provocat astfel sau au încercat să provoace mărirea sau scăderea artificială

a preţurilor alimentelor, mărfurilor sau titlurilor de valoare, publice ori private” 2 Făceau excepţie de la regula interzicerii concentrărilor întreprinderile de transporturi publice şi cele bancare, care au

beneficiat în continuare de libertate de acţiune în acest sens.

317

Pe plan instituţional, Legea din 26 septembrie 1914 din S.U.A. a înfiinţat Comisia Federală de Comerţ – The

Federal Trade Commission, care era un organ administrativ

central, având competenţa de a investiga şi urmări faptele de monopolism ale agenţilor economici, în vederea

asigurării concurenţei suficiente pe piaţa americană.

La nivel european, reglementările au fost elaborate, trebuie să recunoaştem, sub influenţa determinantă a

dreptului din S.U.A.1

În anul 1948, Anglia a adoptat legea referitoare la monopoluri şi la practicile comerciale restrictive, iar dreptul

francez a cunoscut o evoluţie rapidă odată cu adoptarea de

ordonanţe şi legi referitoare la monopoluri şi la concentrarea de putere economică, urmând ca în Germania

şi Belgia să fie adoptate legi pentru protecţia împotriva

abuzurilor de putere economică. În ceea ce priveşte reglementările antimonopoliste la

nivelul Comunităţii Economice Europene, deosebim pe de

o parte un regim juridic general, iar pe de altă parte unul special, aplicabil practicilor restrictive de competiţie.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului –

C.E.C.A. a cuprins dispoziţii antimonopoliste profund inspirate din dreptul nord-american.

Mai târziu, Comunitatea Economică Europeană –

C.E.E. a preluat în mare măsură dispoziţiile monopoliste din Tratatul C.E.C.A., cuprinse în art. 85 şi 86.

La nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin

Adunarea generală a fost adoptat, la 5 decembrie 1980, documentul intitulat „Cod de conduită asupra practicilor

comerciale restrictive”, prin care se urmăreşte ca practicile

1 Opinie împărtăşită de literatura de specialitate, care nu ezită să vorbească în dispoziţiile normative din Anglia, Franţa

sau Germania, de „întârzierea Europei”.

318

comerciale restrictive ale întreprinderilor să nu împiedice realizarea avantajelor în ceea ce priveşte ţările aflate în curs

de dezvoltare, iar principiile şi regulile cuprinse în cod să

contribuie la creşterea eficienţei comerţului internaţional şi a progresului social în ţările în curs de dezvoltare.

Legislaţia română în materie a parcurs două etape

decisive, prima perioadă anterioară regimului comunist, definitorie prin dispoziţiile Decretului nr. 2173/1937 pentru

reglementarea controlului cartelurilor, actul normativ

menţionat încetându-şi aplicabilitatea, prin abrogarea sa de către Decretul nr. 66/1950.

Cea de a doua etapă a început odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi societăţi comerciale (art. 36-40)

care preia prevederile art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma

privind Comunitatea Economică Europeană, cât şi cu adaptarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei

neloiale.

10.2. Reglementări comunitare actuale. Comisia Europeană a constituit instrumentul de bază care a condus

la liberalizarea comerţului şi, implicit, a concurenţei. Prin

urmare, la nivel comunitar există reglementări sporadice în materia monopolurilor, de pildă Directiva Comisiei din 16

mai 1988 privind concurenţa pe pieţele echipamentelor

terminale pentru telecomunicaţii 88/301/CEE.1 De asemenea, art. 37 din Tratat dispune că „Statele

membre adaptează în mod treptat orice monopol de stat cu

caracter comercial, astfel încât la expirarea perioadei de tranziţie să nu existe nicio discriminare între cetăţenii

1 Publicat în J.O. L 131 1988 p. 0073- 0077.

319

statelor membre privind condiţiile de achiziţionare şi de comercializare a mărfurilor”.

În privinţa reprimării practicilor monopoliste, potrivit

art. 85 din Tratatul C.E., Comisia asigură aplicarea principiilor stabilite la art. 81 şi art. 82 din acelaşi tratat. La

cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă, în

cooperare cu autorităţile competente din statele membre, Comisia investighează cazurile care se presupune că încalcă

aceste principii.

În condiţiile în care se constată că s-a comis o încălcare, Comisia propune măsurile care se impun pentru

ca măsura să înceteze, iar dacă încălcarea nu încetează

Comisia consemnează încălcarea principiilor printr-o decizie motivată, ocazie cu care o va putea publica şi va

solicita statului membru să ia măsuri de remediere a

situaţiei. 10.3. Reglementări naţionale actuale. Actualmente,

monopolul şi reprimarea practicilor monopoliste formează

obiectul dreptului antitrust; în România actele normative de bază le constituie Legea concurenţei nr. 21/1996 şi Legea

monopolului nr. 31/1996.

În afară de actele normative interne, reprimarea practicilor monopoliste este cârmuită şi de reglementările

Convenţiilor multilaterale semnate de România, dintre care:

Acordul cu statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb şi a aranjamentelor agricole bilaterale încheiat la Geneva1,

Acordul european încheiat la Bruxelles2 între România şi

Comunităţile Europene, Acordul interimar privind comerţul şi aspectele legate de comerţul dintre România şi

1 Semnat la 10 decembrie 1992 şi ratificat prin Legea nr. 19 din 16 aprilie 1993.

2 Acordul european de asociere a fost semnat la 1 februarie 1993 la Bruxelles şi ratificat de România prin Legea nr. 20

din 6 aprilie 1993 (M. Of. nr. 73 din 12 aprilie 1993).

320

Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui1.

În doctrină şi legislaţie se utilizează şi noţiunea de

monopol natural. Astfel, în doctrina economică se apreciază că „în unele cazuri, este mai eficient să existe o singură

firmă într-o ramură şi nu mai multe. Dacă prin apariţia mai

multor firme costurile totale s-ar mări comparativ cu situaţia în care ar exista una singură, atunci firma respectivă

se apreciază că este un monopol natural. Cu alte cuvinte,

dacă procesul de producţie este caracterizat de fenomenul economiilor de scară, atunci costul mediu este în

permanenţă descrescător, ceea ce face ca o singură firmă să

poată realiza orice nivel al producţiei la costuri mai mici decât în cazul în care ar fi mai multe firme pe piaţa

respectivă. În consecinţă, apariţia concurenţei pe o piaţă de

tip monopol natural nu este o soluţie eficientă, deoarece ar duce la creşterea preţurilor.”2

În legislaţie3, o activitate economică de producţie sau

servicii va constitui monopol natural dacă, datorită necesităţii unor tehnologii specifice sau a unor investiţii de

capital cu costuri ridicate, nu se poate realiza cu eficienţă

normală. Reglementarea cadru privind monopolul statului cu

privire la unele activităţi economice o constituie Legea nr.

31/19964 privind regimul monopolului de stat. În sensul art. 1 alin. (2) din această lege, prin monopol de stat se înţelege

1 Ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 16 din 29 martie 1993 (M. Of. nr. 66 din 30 martie 1993).

2 Gh. Oprescu, Despre monopoluri şi monopoluri naturale, articol publicat în Revista Profil – Concurenţă, nr. 1,

octombrie-decembrie, 1998, p. 34-35. 3 Potrivit prevederilor O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome (M. Of.

nr. 202 din 23 august 1993), rectificată şi modificată prin O.G. nr. 3/1994 (M. Of. nr. 18 din 24 ianuarie 1994). 4 M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996, modificată prin Legea nr. 628/2002 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat , publicată în M. Of.

nr.848 din 25 noiembrie 2002

321

dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat şi privat, inclusiv producători

individuali, după caz, la activităţile economice constituind

monopol de stat şi condiţiile de exercitare ale acestora. Sunt calificate, potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1996,

activităţi constituind monopol de stat, următoarele tipuri de

activităţi: a) fabricarea şi comercializarea armamentului,

muniţiilor şi explozibililor;

b) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante;

c) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri

industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase; d) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre

fiscale;

e) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase

distilate;

f) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei pentru

ţigarete;

g) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;

h) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.

Prin excepţie, nu reprezintă monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în gospodăriile personale pentru

consum propriu.

Poziţia de monopol oferită întreprinderilor conduce, în mare măsură, la creşterea preţurilor, la scăderea calităţii

serviciilor oferite şi la o rămânere în urmă din punct de

vedere al inovaţiilor şi investiţiilor. De aceea, Comisia Europeană a considerat că libera concurenţă trebuie

322

introdusă şi în sectoarele sub monopol, în contextul reglementărilor Tratatului, pentru a îmbunătăţi calitatea

serviciilor şi a scădea nivelul preţurilor.

Procesul de deschidere a acestor sectoare spre concurenţă antrenează un impact pozitiv atât pentru

utilizatorii intermediari, cât şi pentru consumatorii finali.

În mod frecvent, monopolul a fost prezent în industriile de reţea-transport, energie şi telecomunicaţii. În aceste

sectoare, trebuie să se facă distincţie între infrastructură şi

serviciile oferite prin intermediul acestei infrastructuri. În timp ce adesea este greu să se creeze o a doua

infrastructură, care poate concura cu prima, din motive de

costuri ale investiţilor şi ale eficienţei economice, este posibil şi este de dorit să se creeze condiţii de concurenţă în

domeniul serviciilor oferite. În consecinţă, Comisia

Europeană a dezvoltat conceptul de separare a infrastructurii de activităţile comerciale. Astfel,

infrastructura devine numai mijlocul care face posibilă

concurenţa, în timp ce dreptul la proprietate exclusivă poate rămâne în vigoare.

În ceea ce priveşte infrastructura reţelele telefonice sau

electrice, cei care deţin monopolul trebuie să garanteze accesul terţelor părţi care doresc să intre în procesul

competiţional în ceea ce priveşte serviciile oferite prin

intermediul acestor reţele. Procesul de deschidere a competiţiei contribuie la

îmbunătăţirea generală a concurenţei din întreaga

economie, iar efectul se simte cel mai bine de către consumatorii finali, care beneficiază de preţuri mai mici şi

de servicii mai eficiente.

În vederea demarării acestui proces, Comisia utilizează diferite metode pentru a aplica principiul deschiderii

323

pieţelor supuse monopolului, verifică dacă antreprenorii şi ţările membre din care aceştia provin respectă regulile

comunitare privind concurenţa, urmăresc dacă autorităţile

publice, atunci când stabilesc condiţiile în care întreprinderile vor presta servicii de interes general, să nu

depăşească limitele necesare prestării serviciilor respective.

Ocrotirea pieţei libere împotriva practicilor monopoliste poate fi urmărită pe două căi distincte, cea a

controlului preventiv şi a aplicării de sancţiuni.

Desigur că preîntâmpinarea riscului de trecere abuzivă de la oligopol–oligopson la monopol–monopson constituie,

în principiu, soluţia optimă, soluţie care presupune

obligarea agenţilor economici la declararea oricărei înţelegeri restrictive de concurenţă, înainte de a fi

executată, cât şi exercitarea prealabilă de către organele

competente a unei verificări destinate să anticipeze eventualele efecte nocive, pe piaţa naţională sau

comunitară.

În România, administrarea monopolurilor de stat se face de către Ministerul Finanţelor, iar exploatarea

activităţilor constituind monopol de stat se face de către

agenţii economici cu capital de stat şi privat, inclusiv de către producătorii individuali, după caz, pe bază de licenţe1

eliberate de Ministerul Finanţelor, cu avizul ministerului de

resort sau al Băncii Naţionale a României în cazul metalelor şi al pietrelor preţioase.

Preţurile şi tarifele maximale la produsele şi serviciile

ce intră în sfera monopolului de stat sunt supravegheate de Guvern, cu avizul Consiliului Concurenţei.

1 Licenţa reprezintă, potrivit art. 4 din Legea monopolului de stat, o autorizare acordată de stat pentru o perioadă

determinată, în baza căreia o persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze ori să comercia lizeze, în

cantitatea solicitată şi de o anumită calitate, un anume produs sau serviciu, care face obiectul monopolului de stat, în

schimbul unui tarif de licenţă.

324

Controlul respectării regimului legal al activităţilor din domeniul monopolului de stat se exercită de către organele

de specialitate ale Ministerului Finanţelor. În vederea

exercitării controlului, ministerele de resort şi, după caz, autorităţile publice interesate vor comunica, la solicitarea

Ministerului Finanţelor, lista cu specialiştii agreaţi pentru

activităţile ce intră în sfera monopolului de stat.

§11. Exemple de acţiuni întreprinse de Comisie

11.1. Telefonia mobilă în Spania1. Serviciile de telefonie mobilă au fost liberalizate în Europa în 1996, printr-o

directivă a Comisiei Europene, care permitea deschiderea pieţelor de comunicaţii mobile şi personale pentru

concurenţă. La sfârşitul lui 1996, Comisia a descoperit că

celui de-al doilea operator de telefonie mobilă din Spania, Airtel Móvil, i se ceruse să plătească aproximativ 510

milioane euro pentru a i se acorda dreptul de operare pe

piaţa spaniolă, în timp ce operatorului de stat Telefónica i se permisese să ofere servicii de telefonie mobilă fără să i

se ceară plata niciunei taxe. Suma plătită echivala cu o

treime din suma necesară unei investiţii care ar fi permis acoperirea întregului teritoriu spaniol. Acest lucru i-a oferit

firmei de stat Telefónica un avantaj asupra noului său

concurent şi i-a permis să-şi întărească poziţia dominantă pe piaţa telefoniei mobile. În consecinţă, Comisia

Europeană a cerut guvernului spaniol să returneze suma de

510 milioane euro firmei Airtel Móvil sau să propună măsuri corective echivalente. În procesul de recreare a

echilibrului între Telefónica şi Airtel Móvil, Comisia a

căutat să stimuleze concurenţa, în interesul utilizatorilor de

1 A se vedea site-ul Consiliului Concurenţei www.consiliulconcurentei.ro .

325

telefoane mobile din Spania, care pot astfel să beneficieze de servicii noi şi de preţuri mai mici. În aprilie 1997,

Comisia Europeană a acceptat măsurile corective propuse

de guvernul spaniol, în scopul înlăturării obstacolelor din calea unei concurenţe libere.

11.2. Reclame publicitare la televiziunea belgiană. Comisia a interzis dreptul exclusiv deţinut de postul de

televiziune comercială VTM, acordat de autorităţile

comunităţii flamande în Belgia, pentru difuzarea de reclame publicitare. Acordarea dreptului exclusiv pentru transmisia

din Finlanda a reclamelor publicitare, care erau destinate

numai telespectatorilor flamanzi, echivala cu excluderea altor operatori din altă ţară membră care ar fi dorit să emită

în Belgia, pentru a difuza reclame publicitare destinate

publicului flamand, cu ajutorul reţelei de televiziune prin cablu existentă în Belgia. Comisia Europeană a hotărât că

nu există neapărat o relaţie directă între obiectivul declarat

de politică culturală care are drept scop păstrarea pluralismului în presa flamandă scrisă şi garantarea unei

poziţii de monopol unei televiziuni comerciale. Scopul final

al acestor măsuri constituia o formă de discriminare, cu consecinţe protecţioniste, care afecta şi telespectatorii

belgieni din comunitatea flamandă, cărora li se restrângea

posibilitatea de a alege între mai multe staţii de televiziune.

Capitolul IV. Ajutoarele de stat

§1. Preliminarii. Aderarea României la Uniunea Europeană a avut un

impact major asupra sistemului juridic naţional, inclusiv

326

asupra cadrului juridic al controlului ajutoarelor de stat. Chiar înainte de aderare, România a amendat anumite acte

normative. Cel mai important, Constituţia României a

trebuit să fie amendată pentru a transpune, printre altele, principiile fundamentale ce stau la baza dreptului

comunitar, şi anume precedenţa sau prioritatea dreptului

comunitar asupra dreptului intern, precum şi efectul direct al normelor juridice comunitare. Începând cu 2007, aceste

principii sunt fundamentale şi pentru funcţionarea

controlului ajutoarelor de stat în România post-aderare. În această privinţă, Constituţia revizuită conţine

prevederi specifice ce recunosc prioritatea dreptului

comunitar şi efectul direct în ordinea juridică internă după aderare. Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu

respectarea prevederilor actului de aderare.

Supremaţia dreptului comunitar solicită statelor membre ale CE să se abţină de la adoptarea de norme

contrare dreptului comunitar. Atunci când astfel de norme

sunt în vigoare, statele membre le vor amenda în vederea armonizării lor cu dreptul comunitar, fiind obligate să nu

adopte acte contrare în viitor.

În practica europeană, măsurile de sprijin sunt considerate ajutoare de stat dacă sunt acordate de

autorităţile publice, din resursele aflate la dispoziţia

statului; măsurile trebuie să fie selective, favorizând anumite zone, activităţi sau anumiţi operatori economici şi

327

să se refere la comerţul între statele membre, distorsionând astfel concurenţa.1

Măsuri importante în materie au fost implementate prin

Strategia de la Lisabona, la care s-a impus redirecţionarea ajutoarelor de stat către anumite obiective orizontale vizând

cercetarea, inovarea şi optimizarea capitalului uman; de

asemenea, s-a impus o mai bună informare la nivel european, constituirea unei zone europene referitoare la

cercetare-inovare, înfiinţarea şi dezvoltarea de afaceri

inovatoare, alocarea de resurse pentru educaţie, protecţie socială etc.2

Ajutoarele de stat acordate, care denaturează

concurenţa de pe piaţa internă a comunităţii, sunt interzise prin Tratatul C.E. Prin acordarea unor tratamente

preferenţiale anumitor firme sau unei producţii în

detrimentul altora, concurenţa normală este distorsionată. Totuşi, în anumite situaţii, Comisia Europeană aplică

excepţiile permise de Tratat şi ia în considerare impactul

benefic al unei scheme de acordare a ajutoarelor în condiţiile generale stabilite de Tratatul C.E. De asemenea,

Comisia poate autoriza acordarea de ajutoare atunci când

acestea sunt justificate, de exemplu pentru dezvoltarea regională, pentru politicile de interes comun de protejare a

mediului ambiant, de cercetare şi dezvoltare, pentru

educaţie etc.

Cel mai des, autorităţile publice acordă ajutor pentru a

susţine o anumită întreprindere, o activitate economică sau

o regiune, pentru a-i promova dezvoltarea sau a o ajuta să-şi rezolve problemele cu care se confruntă. La prima vedere,

1 D. Mazilu, Impactul asistenţei financiare din partea statului asupra politicii concurenţei la nivel european şi mondial.

Strategia europeană în domeniul ajutorului de stat. Minimizarea distorsiunii concurenţe, R.D.C. nr. 9/2006, p. 102. 2 Ibidem, p. 106.

328

mai ales din punctul de vedere al celui care primeşte ajutorul de stat, acesta pare a fi foarte avantajos. Din păcate,

cel mai adesea el nu reuşeşte decât să amâne un proces

inevitabil de restructurare şi nu-l ajută pe cel care primeşte ajutorul să redevină competitiv.

Dacă analizăm lucrurile într-un context mai larg, mai

ales din punctul de vedere al firmelor concurente care funcţionează fără niciun ajutor, ajutorul de stat seamănă

mai mult cu o formă nedorită de discriminare. Firmele

concurente trebuie să facă eforturi singure pentru a-şi dezvolta afacerile şi pentru a rămâne competitive faţă de

cele care, datorită ajutorului primit de la stat, nu trebuie să-

şi diminueze costurile de producţie sau să finanţeze programe de diversificare sau de dezvoltare. Firmele care

nu primesc ajutoare de stat pot chiar să se confrunte cu

dificultăţi economice care le influenţează competitivitatea şi abilitatea de a păstra locurile de muncă pentru salariaţii

lor, de a-şi moderniza şi diversifica producţia etc.

Unele ajutoare de stat sunt acceptate, condiţionat, să contribuie la dezvoltarea regiunilor care se confruntă cu

probleme deosebite, care încearcă să rezolve o situaţie

economică gravă existentă într-una din ţările membre, care încurajează anumite activităţi şi practici de interes comun

pentru toate ţările membre sau să aibă scopuri sociale utile.

Ajutorul acordat regiunilor care sunt subdezvoltate economic contribuie la revigorarea programului de

redresare al acestora. De îndată ce aceste regiuni nu mai

sunt marcate de handicapul subdezvoltării, nu mai există nicio justificare pentru continuarea alocării de ajutoare de

stat. Acest lucru ar însemna exercitarea de practici

discriminatorii în raport cu regiunile dezvoltate, unde

329

schemele de ajutor nu sunt operaţionale. În consecinţă, Comisia Europeană consideră că este ilegal să se acorde

ajutor pentru dezvoltare regională în astfel de condiţii.

Controlul ajutoarelor de stat, desfăşurat de Comisia Europeană, urmăreşte limitarea ajutoarelor de stat la strictul

necesar şi evită risipirea fondurilor publice. Prin prevenirea

denaturării concurenţei pe piaţa intra-comunitară, proces care ar aduce prejudicii unei pieţe unice, impulsionează

creşterea economică în comunitate. Drept rezultat, creşte

gradul de ocupare a forţei de muncă. De asemenea, controlul ajutoarelor contribuie la îmbunătăţirea

standardelor de viaţă şi la creşterea calităţii vieţii, datorită

faptului că autorizează numai acele scheme de ajutor ale căror obiective au într-adevăr un scop comun, şi anume

dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, promovarea

întreprinderilor mici, a cercetării şi dezvoltării, a educaţiei.

§2. Cadrul juridic în materie

Articolul 87 din Tratatul C.E. prevede că sunt

incompatibile cu piaţa comună, în măsura în care afectează schimburile dintre statele membre, ajutoarele acordate de

către state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice

formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau

sectoare ale producţiei.

Ajutoarele pot să îmbrace forme foarte variate: subvenţii, credite fără dobândă sau cu o dobândă scăzută,

acordarea unor scutiri de plată a dobânzilor, dar şi

exonerare de la plata impozitelor şi taxelor sau alte facilităţi acordate preferenţial.

330

Articolul 87 alin. (2) din Tratat consideră compatibile cu piaţa comună:

a) ajutoarele sociale acordate consumatorilor

persoane fizice, cu condiţia ca ajutorul să se acorde fără discriminare privind originea

produselor respective;

b) ajutoarele destinate recuperării pagubelor pricinuite de dezastre naturale sau de situaţii

excepţionale;

c) ajutoarele acordate refacerii economice a anumitor zone ale Republicii Federale Germane afectate de

divizarea Germaniei, în măsura în care ajutorul

este acordat drept compensaţie pentru dezavantajele economice provocate de divizarea

respectivă.

Conform art. 87 alin. (3) pot fi compatibile cu piaţa comună:

a) ajutoarele destinate dezvoltării economice a

zonelor cu standard de viaţă anormal de scăzut sau cu o rată mare a şomajului;

b) ajutoarele acordate pentru realizarea unui proiect

important de interes european comun sau pentru eliminarea unor perturbări grave în economia unui

stat membru;

c) ajutoarele destinate dezvoltării anumitor activităţi economice sau anumitor zone economice, cu

condiţia ca ajutorul respectiv să nu afecteze

negativ condiţiile schimburilor comerciale, contravenind astfel interesului comun;

d) ajutoarele destinate promovării culturii şi

conservării patrimoniului, cu condiţia ca ajutorul respectiv să nu afecteze condiţiile schimburilor

331

comerciale şi concurenţa la nivelul Comunităţii, contravenind astfel interesului comun;

e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizia

Consiliului luată cu majoritate calificată pe baza unei propuneri a Comisiei.

Pentru aplicarea reglementărilor prezentate, art. 88 din

Tratatul C.E. îndreptăţeşte Comisia împreună cu statele membre să stabilească ajutoarele de stat şi regimul de

acordare, monitorizare, modificare, suspendare şi

recuperare. Cu autorizarea art. 89 al Tratatului C.E. Consiliul, după

consultarea Parlamentului Europei1, a stabilit condiţiile de

aplicare ale art. 88 alin. (3) a Tratatului în privinţa ajutoarelor de stat.

Regulamentul Consiliului nr. 659/1999 de stabilire a

normelor de aplicare a art. 88 (actualul art. 88) din Tratatul C.E. din 22 martie 19992, după o parte generală,

în care defineşte mai multe tipuri de ajutoare de stat,

reglementează obligativitatea notificării de către statele membre a planurilor de acordare a unui nou ajutor de stat,

obligaţia negativă de neintrare în vigoare a ajutorului

înainte de adoptarea unei decizii de autorizare sau înainte de momentul în care se consideră adoptată o astfel de

decizie, precum şi competenţele, procedurile şi tipurile de

decizii pe care le emite Comisia. Capitolul III al Regulamentului este alocat procedurii

privind ajutorul ilegal cu reglementarea ordinului de

suspendare şi recuperare a ajutorului, urmat de procedura revizuirii şi competenţele reprezentanţilor oficiali autorizaţi

de Comisie, pe teritoriul statelor membre etc.

1 Publicat în J.O. L 083/1999, p. 0001-0009.

2 Publicat în J.O. C 116 din 16.04.1998, p. 13.

332

Nu încheiem prezentarea sumară a cadrului normativ privind ajutoarele de stat înainte de a aminti Regulamentul

nr. 794/2004 al Comisiei pentru punerea în aplicare a

Regulamentului nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul C.E., din 21

aprilie 20041. Acesta prevede forma, conţinutul şi alte

detalii ale notificărilor şi rapoartelor la care se referă Regulamentul nr. 659/1999, elementele de calcul al

termenelor aplicabile ajutoarele de stat, precum şi

complicatul mod de determinare al dobânzii în cazul recuperării ajutorului ilegal.

Comisia Europeană a adoptat o serie de documente

pentru a face cunoscută politica de acordare a ajutoarelor de stat, care se referă la regiunile rămase mult în urmă din

punct de vedere al cercetării şi dezvoltării, al ocupării forţei

de muncă şi al sistemului educaţional, al întreprinderilor mici şi mijlocii, al protecţiei mediului ambiant şi al salvării

sau restructurării firmelor care se confruntă cu probleme. În

general, Comisia Europeană abordează aceste scheme favorabil, atât timp cât ele nu deformează procesul

competiţional şi nu ajung la un nivel incompatibil cu

interesele comunitare.

Dintre aceste documente cele mai reprezentative sunt:

Regulamentul (CE) nr. 68/2001 al Comisiei din 12 ianuarie

2001 de aplicare a articolelor 87 şi 88 din Tratatul CE privind ajutoarele pentru formare2; Regulamentul (CE) nr.

70/2001 al Comisiei din 12 ianuarie 2001 privind aplicarea

articolelor 87 şi 88 din Tratatul CE ajutorului de stat pentru

1 J.O. L 83 din 27.03.1999, p. 1, modificat prin Regulamentul Comisiei nr. 1935/20.12.2006 şi prin Regulamentul

Comisiei nr. 1627/2006 în ceea ce priveşte formularele complete de notificare a ajutoarele, Regulament care practic

modifică fişa de informaţii şi fişa de informaţii suplimentară 2 J.O. L 083/2001.

333

întreprinderile mici şi mijlocii1; Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1/2004 din 23 decembrie 2003 de aplicare a

articolul 87 şi 88 din Tratatul CE ajutoarelor de stat

acordate întreprinderilor mici şi mijlocii active în producţia, prelucrarea şi comercializarea de produse agricole2;

Regulamentul (CE) nr. 364/2004 al Comisiei din 25

februarie 2004 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 70/2001 privind extinderea sferei de aplicare a acestuia la

ajutoarele pentru cercetare şi dezvoltare3; Orientări

comunitare privind ajutoarele de stat pentru protecţia mediului (2001/C 37/03)4; Cadrul comunitar pentru

ajutoarele de stat pentru cercetare, dezvoltare şi inovare

(2006/c 323/01)5 enumerarea putând continua.

Totodată, Comisia Europeană analizează şi schemele

de ajutor implementate ilegal de către state, fără notificare

prealabilă şi să aştepte autorizarea Comisiei. De obicei, întreprinderile concurente naţionale sau comunitare fac

reclamaţii la Comisie despre folosirea acestor scheme de

ajutoare şi astfel Comisia Europeană este informată. Planurile de ajutor financiar incompatibile sunt interzise şi

impun ţării membre să recupereze ajutoarele acordate.

Beneficiarul ajutorului financiar ilegal trebuie să ramburseze sumele de care a beneficiat în acest mod,

precum şi dobânzi foarte oneroase.

§3. Principiul interdicţiei ajutoarelor de stat

Din conţinutul art. 87 alin. (1) din Tratat rezultă că

ajutoarele de stat sunt incompatibile cu piaţa comună, dacă

1 J.O. L 010/2001.

2 J.O. L 001/2004.

3 J.O. L 063/2004.

4 J.O. C 037/2001.

5 J.O. C 323/2006.

334

afectează schimburile între statele membre; cele două condiţii: să existe un ajutor acordat de stat, acesta să

afecteze schimburile între statele membre, sunt cumulative.

Prima condiţie, „ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă” permite

includerea tuturor autorităţilor publice, centrale şi locale şi

alăturarea lor statului. Generalitatea reglementării Tratatului permite

includerea în sfera subiectelor care acordă ajutorul şi a

întreprinderilor publice şi a celor private, în activitatea cărora ponderea fondurilor publice este considerabilă.

Ajutoarele indirecte, cum sunt garanţiile oferite la

achiziţionarea unui pachet de titluri a căror valoare a fost estimată în condiţii preferenţiale în raport cu piaţa, unele

împrumuturi ale căror dobânzi sunt preluate în sarcina

statului, tarife preferenţiale pentru furnizarea de servicii sau produse, regimuri fiscale derogatorii, pot fi acordate prin

intermediul oricăror autorităţi publice, locale sau centrale,

federale sau a unor agenţi economici la care statul sau autorităţile sale deţine o proporţie considerabilă a

capitalului.

Cele mai evidente sunt prestaţiile pozitive: subvenţiile, garanţiile pentru împrumuturi în condiţii favorabile,

furnizarea de bunuri în regim preferenţial. Menţionăm şi

prestaţiile negative: exonerarea de impozite şi taxe sau exonerarea de taxe parafiscale,1 iertare sau reeşalonare de

datorii cu titlu de sume principale.2

1 E. Mihai, Dreptul concurenţei. Drept comunitar şi drept românesc, Ed. Mirton, Timişoara, 2001, p. 179.

2 A se vedea Hotărârea C.E.J – camera întâi din 22 noiembrie 2007, în Cauza C-525/04P, publicată pe http://eur-

lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62004J0525:RO:HTML

335

A doua condiţie constă în afectarea schimburilor comerciale între statele membre, condiţie la care se referă şi

art. 81 şi 82 din Tratat analizate supra.

Ajutoarele de stat care au o pondere economică neînsemnată sunt considerate că nu afectează comerţul

dintre statele membre. Pentru aceasta Comisia a stabilit un

prag minim de 100.000 euro pentru o perioadă de 3 ani, care poate fi acordat agenţilor economici naţionali fără să

cadă sub incidenţa interdicţiei art. 87 din Tratat.

Prin Regulamentul Comisiei nr. 69 din 12 ianuarie 2001 privind aplicarea art. 87 şi 88 din Tratat, s-au stabilit

ajutoarele de minimis, care se substituie reglementărilor

anterioare. Prin ajutoare de minimis, nu se restrânge concurenţa şi nu se afectează comerţul între statele membre.

Aceste ajutoare nu sunt supuse procedurii notificării şi nici

nu intră în aria de investigare a Comisiei.1

§4. Excepţii de la interdicţia ajutorului de stat. Ajutoare

compatibile cu piaţa comună

Articolul 87 parag. 2 enumeră trei categorii de ajutoare,

care sunt compatibile cu Piaţa comună:

a) ajutoarele sociale acordate consumatorilor persoane fizice, cu condiţia ca ajutorul să se

acorde fără discriminare privind originea

produselor respective; b) ajutoarele destinate recuperării pagubelor

pricinuite de dezastre naturale sau de situaţii

excepţionale; c) ajutoarele acordate refacerii economice a anumitor

zone ale Republicii Federale Germane afectate de

1 Totuşi, statele membre beneficiază de o libertate strict supravegheată, întrucât ele sunt obligate să comunice Comisiei,

regimurile tuturor ajutoarelor consimţite, chiar şi a celor de minimis.

336

divizarea Germaniei, în măsura în care ajutorul este acordat drept compensaţie pentru

dezavantajele economice provocate de divizarea

respectivă. Aceste ajutoare, „numite de drept strict”, îşi justifică

exceptarea prin imperative morale şi de solidaritate,

acceptate de Comunitate, cu condiţia de a fi acordate nediscriminatoriu în scopul compensării unor pagube

materiale sau al dezavantajelor economice germane.

Cele trei categorii de ajutoare sunt de natură să afecteze concurenţa. Acestea sunt permise strict în scopul eliminării

efectelor calamităţilor naturale sau altor evenimente

excepţionale, cum sunt de pildă cutremure, tornade, uragane etc. În aceste cazuri, Comisia urmăreşte ca

ajutoarele să nu fie extinse altor situaţii şi domenii, să nu fie

deturnate de la scopul lor şi să fie compatibile cu dreptul concurenţial în ansamblul său.

§5. Ajutoare care pot fi exceptate de Comisie Articolul 87 parag. 3 din Tratat enumeră cele mai

importante categorii de ajutoare autorizabile prin decizii ale Comisiei, prevăzând posibilitatea Consiliului de a extinde

domeniul exceptărilor.

Comisia, prin importantele prerogative de evaluare a ajutoarelor de stat admisibile, reglementate de art. 87 parag.

3 din Tratat, le poate declara exceptate.

Potrivit principiului transparenţei, Consiliul şi Comisia au elaborat regulamentele de compatibilizare a diferitelor

categorii de ajutoare, urmărind mai multe scopuri:

337

– ajutoarele destinate dezvoltării economice a zonelor cu standard de viaţă anormal de scăzut sau cu o rată mare a

şomajului;

– ajutoarele acordate pentru realizarea unui proiect important de interes european comun sau pentru

eliminarea unor perturbări grave în economia unui stat

membru; – ajutoarele destinate dezvoltării anumitor activităţi

economice sau anumitor zone economice, cu condiţia ca

ajutorul respectiv să nu afecteze negativ condiţiile schimburilor comerciale, contravenind astfel interesului

comun;

– ajutoarele destinate promovării culturii şi conservării patrimoniului, cu condiţia ca ajutorul respectiv să nu

afecteze condiţiile schimburilor comerciale şi concurenţa

la nivelul Comunităţii, contravenind astfel interesului comun;

– alte categorii de ajutoare stabilite prin decizia

Consiliului luată cu majoritate calificată pe baza unei propuneri a Comisiei.

Pentru a beneficia de derogare, ajutorul exceptat

trebuie să fie transparent, cuantificat, să se cunoască beneficiarii, procedeele de punere în aplicare, scopul vizat.

Comisia adoptă o decizie derogatorie de la interdicţia art.

87 alin. (3), în urma unei profunde examinări a situaţiei economice şi sociale ce este supusă influenţei ajutorului

notificat, a contextului comunitar, a impactului ajutorului

asupra concurenţei şi comerţului dintre statele membre, urmărind evitarea oricărui dezechilibru pe piaţa unică.

Numai ajutorul de stat care nu periclitează interesul general

al Comunităţii poate fi autorizat.

338

Doctrina distinge în cadrul exceptărilor ajutoarele globale geografice şi sectoriale. Sunt ajutoare de stat

globale cele care au un scop comun, atât statului membru,

cât şi Comunităţii, cum sunt modernizarea unor obiective sau restructurarea unor întreprinderi, de cele mai multe ori

subordonându-se unor măsuri regionale ori sectoriale.

Ajutoarele regionale vizate de art. 87 alin. (3) lit. f) fac obiectul Deciziei din 13 februarie 2002 a Comisiei, prin

care a avut loc „Încadrarea multisectorială privind ajutorul

ilegal pentru proiecte de mari investiţii, precum şi cu privire la ajutorul de restructurare de închidere pentru industria

siderurgică”.1

Ajutoarele sectoriale vizează întreprinderi, sectoare sau zone economice şi sunt apreciate numai în contextul

interesului Comunităţii. Comisia are abordări speciale

pentru fiecare sector. În cele mai importante dintre ele a elaborat şi a admis programe de modernizare ori

restructurare destinate cercetării şi tehnologiei ori unor

proiecte de investiţii pentru mediu, resurse de energie etc. Ajutoarele se acordă pe termene variabile, în funcţie de

timpul necesar pentru ca tranzacţiile să poată fi făcute cu

costuri economice şi sociale minime sau accesibile. Când perioada pentru care sunt acordate este lungă, ele trebuie să

fie fixate în tranşe precise şi descrescătoare, iar cuantumul

lor să respecte principiul proporţionalităţii.2 Comisia a exceptat şi unele ajutoare pentru

întreprinderi mici şi mijlocii întrucât ele nu afectează

schimburile între statele membre. Noile Regulamente ale Comisiei din 1989 şi 2001 în materia ajutoarelor acordate

întreprinderilor mici şi mijlocii prevăd scutirea de notificare

1 Publicat în J.O. C 70 din 19.03.2002.

2 Cu alte cuvinte, ele trebuie să fie strict necesare obiectivului de compensare a insuficienţelor pieţei.

339

a unor ajutoare care cad sub incidenţa art. 87 parag. 3 din Tratat, dar care nu distorsionează concurenţa şi nu afectează

comerţul dintre state. S-a stabilit că ajutoarele pentru

întreprinderile mici şi mijlocii trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume:

– ele trebuie să fie destinate doar întreprinderilor mici

şi mijlocii, adică acelor firme care deţin mai puţin de 250 de salariaţi sau o cifră de afaceri mai mică de 40

milioane de euro sau deţinând un bilanţ inferior sumei

de 27 milioane de euro; – o altă condiţie se referă la faptul că ajutorul trebuie să

îndeplinească o cerinţă cantitativă, respectiv o

proporţie a ajutorului faţă de costul global al proiectului, precum şi o cerinţă calitativă, referitoare la

obiectul său;

– în ceea ce priveşte obiectul ajutorului, regulamentul nu exceptează decât ajutoarele la investiţii în

imobilizări corporale sau incorporale şi ajutoarele de

consiliere şi de participare la târguri şi expoziţii; – ajutoarele pentru formare sunt scutite în funcţie de

mărimea lor, iar procentajul admis variază după cum

este vorba de o întreprindere mică sau mijlocie, după regiune, sector, după cum sunt sau nu în cauză

muncitori defavorizaţi.

§6. Scheme de ajutor de care beneficiază România după 1 ianuarie 2007

Agenţii economici care creează locuri de muncă în

domeniul dezvoltării regionale pot beneficia de ajutoare de stat şi după aderarea la C.E. Guvernul a adoptat un

memorandum cuprinzând patru proiecte de scheme de

ajutor de stat. În total, suma ajutoarelor ce vor putea fi

340

acordate este de peste 3 miliarde euro, de care ar putea beneficia circa 5.500 agenţi economici.

Astfel, primul proiect de schemă de ajutor de stat

priveşte dezvoltarea regională şi are ca obiectiv stimularea realizării de investiţii şi crearea de noi locuri de muncă.

Ajutoarele vor fi acordate pe perioada 2007-2011, iar

numărul agenţilor economici care urmează să beneficieze de acest tip de ajutor de stat este de 125. Pentru a beneficia

de acest ajutor, firmele trebuie să realizeze investiţii de

peste un milion de euro sau să creeze cel puţin 50 de noi locuri de muncă, ca urmare a realizării investiţiei iniţiale,

într-o zonă cu şomaj mai mare decât media naţională pe

ultimele 12 luni. Investiţiile sau locurile de muncă nou create pot fi realizate în toate sectoarele de activitate, cu

excepţia pescuitului, industriei carbonifere, siderurgiei,

transportului, construcţiilor de nave maritime, fibrelor sintetice, producerii iniţiale a produselor agricole.

Companiile nu pot beneficia de ajutoare de stat pentru

exporturi, cât şi pentru întreprinderile mici nou create sau pentru operare. În plus, firmele nu trebuie sa fie datoare la

stat, iar împotriva lor să nu fie emisa o decizie de

recuperare a unui ajutor de stat. A doua schemă de ajutor de stat priveşte dezvoltarea

regională, prin stimularea investiţiilor directe, pentru

perioada 2007-2011, iar numărul mediu anual estimat al agenţilor economici care urmează să beneficieze de acest

ajutor de stat este de 24. Vizează agenţii economici care

creează unităţi noi, extind unitatea existentă, diversifică rezultatul unei unităţi prin adăugarea unor produse

suplimentare noi sau o schimbare fundamentală în procesul

global de producţie. Una dintre condiţiile pentru a primi ajutor de stat este realizarea de investiţii de peste 50

341

milioane euro în una din regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud-Muntenia şi Sud-Vest-Oltenia şi 100 milioane de euro în

una din regiunile Vest, Centru, Nord-Vest şi Bucureşti-

Ilfov. O altă condiţie este ca investiţia iniţială să creeze cel puţin 100 de noi locuri de muncă într-o zonă cu rata

şomajului mai mare decât media naţională. Ajutoarele de

stat care depăşesc 30 de milioane euro – în regiunea Bucureşti-Ilfov şi 37,5 milioane euro – în celelalte regiuni

se notifică Comisiei Europene.

A treia schemă se referă la acordarea de ajutoare de minimis – care nu trebuie notificate Comisiei Europene,

între 2007-2011, cu posibilitatea prelungirii. Se adresează

agenţilor economici din toate domeniile de activitate, cu excepţia sectorului transporturi rutiere, produse din pescuit

şi acvacultură, producţia primară a produselor agricole,

export, pentru favorizarea utilizării produselor naţionale în detrimentul produselor de import. Nici firmele din sectorul

carbonifer şi cel siderurgic nu vor primi ajutoare de

minimis. Agenţii economici care beneficiază de ajutorul de minimis nu trebuie să fi primit, pe o perioada de trei ani

fiscali, ajutoare de minimis care depăşesc plafonul de

200.000 euro. Numărul total al firmelor care vor beneficia de ajutor de minimis este de 5.000, bugetul total al acestei

scheme de ajutor fiind de un miliard de euro.

Ultimul proiect, schema 4 de ajutor de stat, se referă la stimularea IMM-urilor, numărul estimat al agenţilor

economici care pot beneficia de această schemă este de

circa 250. Se adresează IMM-urilor care fac investiţii în imobilizări corporale şi necorporale, achiziţionarea unor

servicii de consultanţă şi a altor servicii şi activităţi în

legătură cu IMM-urile. Excepţie fac IMM-urile care desfăşoară activităţi în minerit, siderurgie, producţie de

342

fibre sintetice, transporturi, construcţii navale şi pescuit. Ajutorul de stat maxim acordat fiecărui IMM nu poate

depăşi un milion euro.

Un asemenea ajutor s-a realizat în transporturile aeriene. Majoritatea liniilor aeriene naţionale au reacţionat

la liberalizarea transportului aerian în Europa, prin

elaborarea de planuri de restructurare şi recapitalizare, pentru a-şi putea recâştiga competitivitatea. În 1997,

Comisia Europeană a aprobat condiţionat acordarea unui

ajutor în valoare de 1,400 milioane euro către Alitalia. Evaluarea sa s-a bazat pe viabilitatea planului de

restructurare şi pe promisiunile făcute de autorităţile

italiene (de exemplu, că firma va fi administrată conform principiilor comerciale), pe absenţa totală a oricărei

discriminări care ar fi favorizat Alitalia şi pe absenţa unei

influenţe dominante asupra preţurilor. Comisia Europeană a considerat că acordarea respectivului ajutor financiar va

duce la dezvoltarea transportului aerian în Europa, fără să

antreneze un efect advers asupra schimburilor derulate între ţările membre, în măsura care ar putea să fie contrară

intereselor comune. Comisia Europeană a acţionat cu o

dublă intenţie: permiţând unei întreprinderi să se redreseze pe piaţa transporturilor aeriene totodată fără să pericliteze

jocul concurenţei, consumatorii putând beneficia atât de

serviciile oferite de Alitalia, cât şi de cele oferite de firmele concurente.

§7. Cazul Steinike & Weinlig versus Germania1

1 Acţiune preliminară formulată de Tribunalul Administrativ din Frankfurt/Main – Germania, publicată în Culegere

1977, p. 595, nr. de identificare electronică 61976J0078, apud S. Deleanu, G .Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă, Curtea de

Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 91-102.

343

Reclamanta, importator de suc de citrice în R.F.G., din Italia şi alte state, a fost obligată la o taxă de 20.000 mărci

germane, care servea, alături de alte subvenţii federale,

pentru creşterea resurselor fondului de promovare a vânzării produselor germane din agricultură, silvicultură şi

industria alimentară, fond controlat şi finanţat de un

organism de stat. Ajutorul a fost instituit potrivit art. 93 parag. 3 din

Tratat (actualul art. 88 parag. 3) în prealabil notificat

Comisiei, care nu a formulat nicio obiecţie. În faţa instanţei germane, reclamanta a susţinut că taxa

percepută şi achitată a fost dată cu încălcarea legislaţiei

comunitare (art. 92 din Tratat – actualul art. 87; art. 9, 12-13 din Tratat – actualele art. 23 şi 25 şi art. 95 din Tratat –

actualul art. 90), având ca destinaţie finanţarea unui ajutor

de stat interzis şi pentru că reprezintă fie o taxă cu efect echivalent, fie o taxă internă, cu caracter discriminator.

Instanţa germană a solicitat Curţii de Justiţie Europene

interpretarea reglementărilor comunitare raportat la datele problemei.

În considerentele hotărârii1, Curtea de Justiţie

Europeană a trebuit să stabilească dacă prin „întreprinderi sau producţia unor mărfuri”, în sensul art. 92 (actualul art.

87) din Tratatul C.E., sunt înţelese doar întreprinderile

private ori inclusiv stabilimentele publice fără scop lucrativ. În acest sens, Curtea a considerat că art. 92 (actualul art.

87) din Tratat se aplică tuturor întreprinderilor, private sau

publice, precum şi întregii producţii a acestora. În scopul aplicării art. 92 (actualul art. 87) trebuie să fie luate în

1 Hotărârea CJE din 22 martie 1977, cauza C-78/1976, Steinike & Weiling versus Germania, apud S. Deleanu, G.

Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007,

p. 92.

344

considerare efectele ajutorului referitor la întreprinderi sau beneficiari, iar nu situaţia organismelor care controlează şi

finanţează ajutorul.

De asemenea, s-a mai pus întrebarea dacă se consideră că există ajutor de stat, în condiţiile în care o contribuţie

este impusă de o autoritate publică. Răspunsul dat a

considerat că măsura autorităţii publice prin care sunt favorizate anumite întreprinderi sau produse nu îşi pierde

caracterul de avantaj gratuit, prin faptul că ar fi, parţial sau

în totalitate, finanţată din contribuţii impuse de autoritatea publică şi prelevate de la întreprinderile în cauză. Ceea ce

este primordial este efectul pe care îl produce, respectiv

dacă afectează sau nu comerţul între statele membre.

S-a pus şi întrebarea dacă reprezintă discriminare faptul

că taxele aplicate „produselor altor state membre” sunt

percepute doar în momentul transformării acestor produse, iar nu la momentul importului, cu scopul de a se face

diferenţierea între o taxă cu efect echivalent a unei taxe

vamale şi un impozit intern. Curtea a stabilit că aceeaşi taxă nu poate aparţine simultan celor două categorii de taxe

menţionate mai sus, în condiţiile în care dispoziţiile art. 9 şi

12 din Tratat interzic perceperea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export, precum şi a taxelor cu

efect echivalent, în timp ce art. 95 (actualul art. 90)

interzice doar discriminarea produselor altor state membre prin impozitele interne aplicate. Cu alte cuvinte, orice taxă

solicitată produsului importat, nepercepută produsului

naţional similar, are efecte restrictive în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor, prin modificarea preţului, ca şi o taxă

vamală.

345

În consecinţă, Curtea de Justiţie Europeană a hotărât că art. 92 (actualul art. 87) din Tratat se aplică tuturor

întreprinderilor publice sau private, cât şi producţiei

acestora, sub rezerva art. 90 parag. 2 (actualul art. 86 parag. 2) din Tratat, respectiv „…întreprinderile care au sarcina de

a gestiona serviciile de interes economic general sau care

prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor tratatului şi, în special, normelor privind concurenţa, în

măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în

drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale încredinţate. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie

afectată într-o măsură care contravine intereselor

Comunităţii.”

S-a mai stabilit că o măsură a autorităţii publice prin

care sunt favorizate întreprinderi sau produsele acestora nu

îşi pierde caracterul ei de avantaj gratuit prin faptul că ar fi, parţial sau în întregime, finanţată prin contribuţii impuse de

autoritatea publică şi prelevate de la întreprinderea în cauză.

În cauză, Fondul de promovare a vânzării produselor germane din agricultură, silvicultură şi industria alimentară

transmitea veniturile obţinute unui organism public pe care

îl controla şi care folosea veniturile în scopul realizării unor studii de piaţă şi pentru campanii de publicitate

întreprinderilor germane.

Din considerentele Curţii reiese că nu are însemnătate

pentru aplicarea interdicţiei prevăzută de art. 92 parag. 1 (actualul art. 87 parag. 1) faptul că ajutorul este acordat

direct de către stat sau prin intermediul întreprinderilor

publice sau private, care au sarcina administrării şi a distribuirii ajutoarelor de stat.

346

Curtea a precizat că hotărâtoare sunt efectele pe care le are ajutorul acordat pentru beneficiari, iar, în cauză,

constituirea şi funcţionarea fondului avea destinaţie să

sprijine întreprinderile germane, potrivit reglementării legale de instituire a taxei.

În consecinţă, o taxă solicitată cu încălcarea

dispoziţiilor art. 2 sau art. 90 din Tratat nu va putea fi menţinută pe motiv că este compatibilă cu art. 87 din

Tratat, în schimb o taxă internă care respectă dispoziţiile

art. 90 din Tratat ar putea contribui la acordarea unui ajutor de stat prohibit, conform art. 87 din Tratat.

§8. Cazul Capolongo versus Azienda Agricola Maya1

Compania Capolongo a achiziţionat de la compania

Azienda Agricola Maja o cantitate de ouă, livrate în

ambalaje de carton, importate din R.F.G., ocazie cu care,

potrivit legislaţiei italiene, a trebuit să plătească nu numai preţul ouălor şi al ambalajelor, ci şi o taxă de 1,75% din

valoarea ambalajelor, percepută în beneficiul unui organism

public, care reunea producătorii italieni de hârtie şi celuloză, precum şi întreprinderi care utilizau celuloză.

Compania Capolongo a solicitat instanţei italiene

restituirea taxei de 1,75%, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 92 parag. 1 din Tratat (actualul art. 87

parag. 1), care instituie regula incompatibilităţii ajutoarelor

acordate de statele membre cu piaţa comună şi dispoziţiile art. 13 din Tratat (actualul art. 25) prin care sunt interzise,

între statele membre, taxele cu efect echivalent.

1 Acţiunea preliminară formulată de Pretore di Conegliano – Italia, publicată în Culegere 1973, p. 611, nr. de

identificare electronică 61972J0077, apud S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană.

Hotărâri comentate, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 64-70.

347

Instanţa italiană a solicitat Curţii de Justiţie Europeană interpretarea dispoziţiilor comunitare raportate la datele

problemei.

În primul rând, Curtea a analizat dacă prevederile art. 92 parag. 1 (actualul art. 87 parag. 1) au sau nu efect direct,

în funcţie de care reclamantul era sau nu îndreptăţit să

invoce aceste dispoziţii în faţa instanţei italiene. În ceea ce priveşte aceste ajutoare, dispoziţiile art. 92 parag. 1

(actualul art. 87 parag. 1) din Tratat sunt menite să fie

invocate în faţa organelor de jurisdicţie naţionale, dacă au fost concretizate prin acte cu caracter general prevăzute de

art. 94 (actualul art. 89) sau prin decizii, în cazurile

particulare avute în vedere de art. 93 parag. 2 din Tratat (actualul art. 88 parag. 2).

Articolul 87 parag. 1 stipulează că sunt incompatibile

cu piaţa comună, cu excepţia derogărilor prevăzute în tratat, ajutoarele acordate de către stat sau prin intermediul

resurselor de stat, indiferent de forma lor, care

distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi ori producţia unor mărfuri,

în măsura în care afectează schimburile dintre statele

membre.

Spre deosebire de art. 81-82 din Tratatul C.E., care au

efect direct şi care declară incompatibile cu piaţa comună şi

interzic comportamentele anticoncurenţiale ale

întreprinderilor, art. 87 parag. 1 se limitează să declare ajutoarele de stat doar incompatibile cu piaţa comună.

Regula instituită de art. 87 parag. 1 este atenuată de

excepţiile instituite de parag. 2-3 ale aceluiaşi articol. De asemenea, Comisia are, potrivit art. 88, competenţa să

analizeze proiectele care instituie sau modifică ajutoarele

348

acordate de statele membre sau chiar să examineze ajutoarele existente alături de statele membre. Prin derogare

de la dispoziţiile art. 87 sau art. 89, potrivit art. 88,

Consiliul poate decide dacă un ajutor instituit sau care urmează a fi instituit de un stat membru trebuie sau nu să

fie considerat compatibil cu piaţa comună. Consiliul mai

poate adopta reglementări în vederea aplicării art. 87-88 şi poate fixa condiţiile de aplicare ale art. 88 parag. 3 din

Tratat, precum şi categoriile de ajutoare exceptate de la

procedură.

Pentru aceste motive, Curtea a hotărât1 că prevederile

art. 87 parag. 1 nu pot să aibă efect direct, ca atare organele

de jurisdicţie naţionale nu sunt abilitate să decidă dacă un ajutor de stat este sau nu compatibil cu piaţa comună şi nici

să aprecieze consecinţele juridice specifice modalităţii în

care este calificat ajutorul analizat, mai înainte de a interveni o decizie a Comisiei sau a Consiliului.

Curtea a reţinut că art. 87 parag. 1 din Tratat poate să

producă efect direct în anumite cazuri particulare, cum ar fi ipoteza în care dispoziţiile art. 87 parag. 1 au fost

materializate prin acte cu caracter general ale Consiliului

sau prin decizii ale Comisiei sau Consiliului.

Referitor la taxele cu efect echivalent, Curtea a precizat

că dispoziţiile comunitare prin care se interzic între statele

membre aceste taxe au efect direct. Pentru a califica o taxă

ca având efect echivalent, nu are importanţă beneficiarul acesteia, iar o taxă care permite finanţarea unor activităţi

care profită produsului specific naţional impozitat

constituie o taxă ilicită. 1 Hotărârea CJE din 19 iunie 1973, cauza C-77/1972, C. Capolongo versus Azienda Agricola Maya, apud S. Deleanu,

G. Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,

2007, p. 65.

349

§9. Cazul Altmark Trans GmBh, Regierungsprasidium Magdeburg Germania versus

Nahverkehrsgesellschaft Altmark Gmbh1

În anul 1990, societatea Altmark Trans GmBh a obţinut

licenţe şi subvenţii, având ca obiect transportul cu autobuze

a pasagerilor. În anul 1994, autorităţile germane au reînnoit

licenţele societăţii Altmark şi au respins cererea de acordare de licenţă introdusă de o altă societate –

Nahverkehrsgesellschaft Altmark. Aceasta a introdus recurs

la instanţele naţionale germane, motivând că prima societate are caracter „nesănătos”, din punct de vedere

economic, deoarece nu este capabilă să fiinţeze fără subvenţii publice, ca atare licenţele acordate ar fi ilegale.

Instanţa germană a sesizat Curtea de Justiţie

Europeană, pentru a clarifica dacă subvenţiile acordate

societăţii Altmark Trans sunt considerate ajutoare de stat interzise de dreptul comunitar şi dacă autorităţile germane

au competenţa de a stabili faptul că serviciile de transport

regional care au autonomie financiară, nu trebuie supuse Regulamentului nr. 119/1969 privind obligaţiile de serviciu

public, modificat prin Regulamentul nr. 1893/1991.

Regulamentul are ca obiect eliminarea discrepanţelor rezultate din obligaţiile inerente noţiunii de serviciu public

impuse întreprinderilor de transport terestru de către statele

membre şi care împiedică jocul liber al concurenţei.

În ceea ce priveşte calificarea subvenţiilor societăţii

Altmark Trans, ca fiind sau nu ajutoare de stat, Curtea a

hotărât că, pentru ca intervenţia unui stat să fie considerată 1 Publicat în Repere ale jurisprudenţei recente ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene sub egida Consiliului

Superior al Magistraturii, Bucureşti, 2005, p. 25-27.

350

ajutor de stat, este necesar să poată fi considerată ca fiind un avantaj pentru întreprinderea beneficiară, pe care nu l-ar

fi obţinut în condiţiile normale ale pieţei.

Curtea a considerat că nu există un asemenea avantaj, în condiţiile în care intervenţia statului este calificată ca o

compensare a prestaţiilor efectuate de întreprinderea

beneficiară, în vederea executării obligaţiilor de serviciu public. De asemenea, Curtea a precizat că, în cazuri

particulare, trebuie îndeplinite câteva condiţii, pentru ca

aceste compensaţii să nu fie considerate ajutoare de stat, respectiv că beneficiarul ajutorului trebuie să aibă clar

definite obligaţiile de serviciu public; stabilirea în prealabil,

în mod obiectiv şi transparent, a parametrilor de calculare a compensaţiilor; acestea să nu depăşească în tot sau în parte

totalitatea costurilor ocazionate cu executarea obligaţiilor

de serviciu public, raportându-se la sumele care sunt legate de acestea şi de un beneficiu rezonabil, şi, nu în ultimul

rând, atunci când se face selecţia în afara pieţei publice,

nivelul compensaţiei trebuie determinat în funcţie de analiza costurilor unei întreprinderi medii de transport.

În privinţa celei de a doua probleme, Curtea a

considerat că instanţele naţionale nu vor trebui să examineze dacă subvenţiile în cauză au fost sau nu acordate

conform dispoziţiilor tratatului, decât în condiţiile în care

ajung la concluzia că Regulamentul în cauză nu se aplică în Germania. Cu alte cuvinte, nu se vor mai aplica dispoziţiile

generale ale Tratatului referitoare la ajutoare de stat, dacă

se aplică cele ale Regulamentului.

§10. Ajutoarele de stat în România după aderarea la

U.E.

351

10.1. Regimul juridic al ajutoarelor de stat în România.

Având în vedere faptul că de la data aderării la Uniunea

Europeană legislaţia comunitară în domeniul ajutorului de stat devine direct aplicabilă în România, Guvernul

României a emis Ordonanţa de urgenţă nr. 117/2006

privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat1. Această reglementare abrogă, începând cu data de 1

ianuarie 2007, Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat.

Actul normativ are ca scop reglementarea procedurilor naţionale în materia ajutorului de stat, în vederea aplicării

art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene

şi a legislaţiei secundare adoptate în baza acesteia. De la 1 ianuarie 2007, numai ajutoarele de stat pentru

agricultură şi piscicultură mai pot fi acordate de autorităţile

române, fără consultarea celor europene. Ajutoarele de stat care intră sub incidenţa regulilor de autorizare trebuie

notificate Comisiei Europene pentru evaluarea

compatibilităţii cu regulile europene. Comisia trebuie informată şi asupra acordării ajutoarelor care sunt exceptate

de la obligaţia notificării. Comisia Europeana preia, astfel,

mare parte din competenţele, care până la 31 decembrie 2006, au revenit Consiliului Concurenţei, în privinţa

autorizării ajutoarelor de stat.

Ajutorul de stat nou, supus obligaţiei de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către

Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi

fost autorizat. Ajutorul de stat regional poate fi acordat în conformitate cu reglementările în domeniu şi cu harta

ajutorului regional.

1 M. Of. nr. 1042 din 28 decembrie 2006.

352

În acest context, Consiliul Concurenţei îndeplineşte rolul de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia

Europeană şi autorităţile, instituţiile publice, inclusiv cele

implicate în procesul de privatizare, alţi furnizori şi beneficiari de ajutor de stat implicaţi în procedurile din

domeniul ajutorului de stat.

Consiliul Concurenţei va acorda asistenţă de specialitate în domeniul ajutorului de stat furnizorilor şi

beneficiarilor de ajutor de stat. Sprijinul va fi acordat şi în

cadrul procesului de elaborare a actelor normative sau administrative prin care se instituie măsuri de natura

ajutorului de stat. Autoritatea de concurenţă va colabora cu

furnizorii şi beneficiarii de ajutor de stat pentru aplicarea corespunzătoare a legislaţiei comunitare.

În principal, actul normativ stabileşte:

– procedura de pregătire a notificării (pentru ajutoarele de stat supuse acestei obligaţii) şi informării (în cazul

ajutoarelor de stat care intră în aria de aplicare a

exceptărilor pe categorii de la obligaţia notificării), documente care vor fi supuse avizului Consiliul

Concurenţei înainte de transmiterea de către acesta

Comisiei Europene; – procedura în faţa Comisiei Europene, în cadrul căreia

autoritatea de concurenţă va reprezenta România;

– activitatea de monitorizare a ajutoarelor de stat în urma căreia, pe baza raportărilor primite de la furnizorii de ajutor

de stat, Consiliul Concurenţei va organiza registrul

ajutoarelor de stat şi va elabora raportul anual al ajutoarelor de stat acordate în România, precum şi alte rapoarte

necesare îndeplinirii obligaţiilor de stat membru al Uniunii

Europene;

353

– procedura privind rambursarea, recuperarea, suspendarea sau recuperarea provizorie a ajutorului de stat

ilegal şi a ajutorului de stat utilizat abuziv dispuse de

Comisia Europeană, în cadrul cărora sunt prevăzute atribuţii atât pentru autoritatea de concurenţă, cât şi pentru

furnizorii de ajutor de stat;

– contravenţiile şi sancţiunile prevăzute, care pot fi aplicate de Consiliul Concurenţei şi/sau de furnizori de

ajutor de stat autorităţi publice.

După aderarea României la Uniunea Europeană, competenţele Consiliului Concurenţei în domeniul

ajutorului de stat prevăzute de Legea nr. 143/1999 privind

ajutorul de stat, în prezent abrogată, revin Comisiei Europene.

În acest context, prin Ordinul Preşedintelui Consiliului

Concurenţei nr. 300/21 decembrie 2006, autoritatea de concurenţă a adoptat Regulamentul privind abrogarea unor

regulamente şi instrucţiuni adoptate de Consiliul

Concurenţei în domeniul ajutorului de stat1. Prin acest regulament au fost abrogate o serie de acte

normative.2

1 M. Of. nr. 1057 din 30 decembrie 2006. Regulamentul a devenit aplicabil începând cu data de 1 ianuarie 2007.

2 Printre cele mai reprezentative amintim: Regulament privind pragul minim al ajutorului de stat care nu cade sub

incidenţa obligaţiei de notificare, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 27 din 6 martie

2000 (M. Of. nr. 125 din 24 martie 2000); Regulament multi-sectorial privind regulile tranzitorii aplicabile ajutorului de

stat regional pentru proiecte mari de investiţii în s ectoare industriale nespecifice (M. Of. nr. 340 din 19 aprilie 2004) pus

în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţe i nr. 252 din 23 decembrie 2002 (M. Of. nr. 165 din 1

martie 2003), modificat prin Regulamentul pentru modificarea Regulamentului privind ajutorul de stat pentru

întreprinderile mici şi mijlocii, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concu renţei nr. 225 din 10

septembrie 2004 (M. Of. nr. 850 din 1 6 septembrie 2004), modificat şi completat, la rândul său , prin Regulamentul

pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind ajutorul de stat pentru întreprinderile mici şi mijlocii, pus în

aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 13 din 1 februarie 2005 (M. Of. nr. 127 din 9 februarie

2005); Regulament privind ajutorul de stat regional, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concure nţei

nr. 55 din 23 martie 2004 (M. Of. nr. 340 din 19 aprilie 2004), modificat şi completat prin Regulamentul pentru

modificarea şi completarea Regulamentului privind ajutorul de stat regional, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelui

Consiliului Concurenţei nr. 221 din 10 septembrie 2004 (M. Of. nr. 847 din 1 6 septembrie 2004); Regulament privind

ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea întreprinderilor în dificultate, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelu i

Consiliului Concurenţei nr. 501 din 23 noiembrie 2004 (M. Of. nr. 1215 din 17 decembrie 2004); Regulament privind

procedura de investigaţie în materia ajutorului de stat, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concuren ţei

nr. 49 din 16 martie 2005 (M. Of. nr. 257 din 28 martie 2005).

354

În concluzie, crearea unui mediu de afaceri favorabil este o sarcină complexă, care implică o multitudine de

instituţii, atât din mediul guvernamental, cât şi

neguvernamental, inclusiv academic. În plus, aceasta depinde nu numai de construcţia unor politici sau instituţii

potrivite, ci depinde şi de comportamente şi interacţiuni

strategice care presupun modelare şi educare adecvate.

10.2. Condiţia notificării prealabile. Modificări importante au loc în domeniul procedural, controlul ajutoarelor de stat în România fiind totalitate în

competenţa Comisiei Europene.

România trebuie să notifice toate ajutoarele de stat planificate la Comisia Europeană, iar Comisia va aplica

direct art. 87 şi art. 88 din Tratatul CE, inclusiv liniile

directoare, cadrele comunitare, comunicările şi regulamentele ce privesc ajutorul de stat. De asemenea,

regulamentele de exceptare pe categorii, emise de Comisia

Europeană şi care nu au fost aplicabile în totalitate pe parcursul perioadei de preaderare, vor fi de asemenea direct

aplicabile, fără a fi necesară transpunerea lor în dreptul

român. În această privinţă, furnizorii de ajutor de stat vor trebui să fie pregătiţi să aplice acele exceptări pe categorii,

ceea ce va necesita personal instruit în acest scop.

Notificarea este primul act procedural, cel care declanşează, de regulă, procedura controlului ajutorului de

stat în cauză, permiţând Consiliului Concurenţei să

analizeze atât efectele sale pozitive asupra dezvoltării anumitor activităţi sau zone economice, cât şi efectele

negative posibile asupra concurenţei. Potrivit art. 8 din

ordonanţă, notificările privind măsurile de ajutor de stat, denumite în continuare notificări, respectiv informările

355

privind măsurile de ajutor de stat care intră în domeniul de aplicare al exceptărilor pe categorii de la obligaţia de

notificare, se transmit Consiliului Concurentei, care emite

un aviz. Cererea de aviz este înaintată Consiliului Concurenţei de către solicitant, publică sau privată, locală

sau centrală.

Prin urmare, obligaţia de notificare incumbă autorităţilor publice sau altor organisme care administrează

resurse de stat, beneficiarii neavând calitatea de a se adresa

direct Consiliului Concurenţei. Dacă acelaşi furnizor intenţionează să acorde mai multe ajutoare, pentru fiecare

dintre ele trebuie să facă o notificare distinctă. Sunt, de

asemenea, supuse notificării alocările specifice de ajutoare în cadrul unei scheme de ajutor autorizate (considerată, în

ansamblu, ajutor existent), pentru care Consiliului

Concurenţei a solicitat în mod expres, în decizia de autorizare a schemei de ajutor, notificarea lor.

Autorităţile, alţi furnizori şi beneficiarii ajutorului de

stat au obligaţia sa transmită Consiliului Concurenţei, în termenele stabilite de acesta, toate informaţiile necesare

pentru derularea procedurilor în faţa Comisiei Europene.

Termenele stabilite de Consiliul Concurenţei nu pot fi mai mici de 30 de zile, cu excepţia situaţiei în care datele,

informaţiile şi documentele cu privire la ajutoarele de stat

sunt solicitate de Comisia Europeană sau reglementările comunitare în termene mai scurte.

Consiliul Concurenţei emite avizul în termen de cel

mult 30 de zile de la primirea cererii de avizare, cu excepţia cazurilor în care solicitantul cere în scris prelungirea

termenelor pentru completarea notificării sau informării.

În situaţia în care prin aviz nu au fost propuse modificări, Consiliul Concurenţei transmite notificarea sau

356

informarea, de îndată, Comisiei Europene, în forma avizată, după comunicarea avizului către solicitant.

În situaţia în care prin avizul Consiliului Concurenţei

au fost propuse modificări, dacă solicitantul este de acord cu acestea, va înainta Consiliului Concurenţei notificarea

sau informarea modificată conform avizului, în termen de

10 zile de la primirea acestuia, în scopul transmiterii notificării sau informării Comisiei Europene.

Când solicitantul nu este de acord cu modificările

propuse în baza reglementărilor comunitare de către Consiliul Concurenţei, poate cere transmiterea notificării

sau a informării în forma pe care o doreşte, în termen de 10

zile de la primirea avizului. Notificarea se va transmite Comisiei Europene prin

intermediul Reprezentanţei permanente a României pe

lângă Uniunea Europeană. Consiliul Concurenţei se consulta cu autorităţile şi alţi

furnizori, după caz, la elaborarea răspunsurilor,

explicaţiilor, formulărilor de poziţii sau a altor acte, în scopul transmiterii acestora Comisiei Europene, prin

intermediul Reprezentanţei permanente a României pe

lângă Uniunea Europeană. În susţinerea notificării în faţa Comisiei Europene,

Consiliul Concurenţei va fi asistat de către autoritatea care a

elaborat notificarea. Consiliul Concurenţei, la cererea transmisă în timp util

de solicitant, retrage notificarea înainte de emiterea unei

decizii de către Comisia Europeană. Cererea de retragere va fi comunicată Comisiei Europene de către Consiliul

Concurenţei, prin intermediul Reprezentanţei permanente a

României pe lângă Uniunea Europeană.

357

10.3. Monitorizarea ajutoarelor de stat Consiliul Concurenţei monitorizează ajutoarele de stat

în sensul prevederilor din regulamentele comunitare

referitoare la acţiunile de monitorizare, în baza raportărilor, informaţiilor şi datelor transmise de furnizori, care pot fi

autorităţi şi alţi furnizori de ajutor de stat.

Furnizorii de ajutor de stat sunt obligaţi să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate şi să

transmită Consiliului Concurenţei, în formatul solicitat de

acesta, toate datele şi informaţiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel naţional, inclusiv

pentru întocmirea rapoartelor şi informarilor necesare

îndeplinirii obligaţiilor României în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

Beneficiarii de ajutor de stat au obligaţia să transmită

furnizorului raportări periodice, precum şi alte informaţii cu privire la ajutorul de stat acordat, conform cererii acestuia,

sub sancţiunile prevăzute de lege.

Consiliul Concurenţei întocmeşte şi actualizează inventarul ajutoarelor de stat, pe baza raportărilor, datelor şi

informaţiilor primite de la furnizori, potrivit prevederilor

prezentei ordonanţe de urgenţă. Consiliul Concurenţei organizează registrul ajutoarelor

de stat şi elaborează raportul anual al ajutoarelor de stat

acordate în România şi alte rapoarte necesare îndeplinirii obligaţiilor de stat membru, pe baza inventarului ajutoarelor

de stat, a raportărilor transmise de furnizori, respectiv a

răspunsurilor primite la cererile de informaţii ale Consiliului Concurenţei către furnizori.

Datele şi informaţiile necesare întocmirii şi actualizării

inventarului, precum şi elaborării rapoartelor specifice se transmit de către furnizorii de ajutor de stat.

358

Inventarul ajutoarelor de stat se actualizează, în special, cu date referitoare la noile scheme de ajutor de stat şi la

noile ajutoare de stat individuale autorizate, precum şi la

cele exceptate de la obligaţia notificării. Beneficiarii de ajutor de stat au obligaţia să ţină o

evidenţă specifică a ajutoarelor primite.

Furnizorii şi beneficiarii de ajutor de stat răspund, potrivit legii, pentru realitatea şi corectitudinea datelor şi

informaţiilor transmise Consiliului Concurenţei.

Consiliul Concurenţei elaborează raportul anual privind ajutoarele de stat acordate în România, care este

supus aprobării Guvernului. În vederea asigurării

transparenţei în acest domeniu, raportul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se transmite

Comisiei Europene.

Raportul anual privind ajutoarele de stat cuprinde date şi informaţii despre ajutoarele de stat acordate în ultimii 3

ani, inclusiv anul pentru care se face raportarea, în special

cu privire la valoarea, obiectivul, tipul şi modalităţile de acordare a acestora.

Termenele stabilite de Consiliul Concurenţei sau de

furnizorii de ajutor de stat pentru primirea de raportări, informaţii şi date în procesul de monitorizare nu pot fi mai

mici de 30 de zile, respectiv de 20 de zile în cazul celor

stabilite de furnizori, cu excepţia situaţiei în care datele, informaţiile şi documentele cu privire la ajutoarele de stat

sunt solicitate de Comisia Europeană sau reglementările

comunitare impun termene mai scurte. Consiliul Concurenţei împreună cu furnizorii de ajutor

de stat desemnează reprezentanţii autorizaţi să asiste

Comisia Europeană în controlul la faţa locului.

359

În cazul în care Comisia Europeană procedează la un control la faţa locului, potrivit dispoziţiilor art. 22 din

Regulamentul CE 659/1999, Consiliul Concurenţei

împreună cu autorităţile pot formula obiecţiuni la desemnarea experţilor de către Comisia Europeană.

Consiliul Concurenţei, autorităţile, alţi furnizori şi

beneficiarii de ajutor de stat colaborează cu personalul împuternicit de Comisia Europeană pentru realizarea

controlului la faţa locului.

10.4. Rambursarea, recuperarea, suspendarea sau

recuperarea provizorie a ajutorului de stat ilegal şi a

ajutorului de stat utilizat abuziv

Beneficiarul unui ajutor de stat este obligat să

ramburseze suma reprezentând echivalentul ajutorului de stat a cărui recuperare a fost dispusă de Comisia Europeană,

cu excepţia situaţiei în care punerea în aplicare a deciziei

Comisiei Europene a fost suspendată, în conformitate cu reglementările comunitare. Ajutorul de stat care trebuie

rambursat sau recuperat include şi dobânda aferentă,

datorată de la data plăţii până la data recuperării sau a rambursării integrale.

Rata dobânzii aplicabile este cea stabilită potrivit

prevederilor Regulamentului CE 659/1999. Beneficiarul nu mai poate primi niciun alt ajutor de stat

până când nu rambursează suma reprezentând ajutorul de

stat. Consiliul Concurenţei trimite de îndată furnizorului de

ajutor de stat o copie a deciziei Comisiei Europene prin

care s-a dispus recuperarea ajutorului de stat ilegal sau a ajutorului utilizat abuziv, primită prin intermediul

360

Reprezentanţei permanente a României pe lângă Uniunea Europeană.

Furnizorul de ajutor de stat transmite beneficiarului de

îndată o copie a deciziei Comisiei Europene. Furnizorii de ajutor de stat au obligaţia de a lua de

îndată toate măsurile necesare pentru aplicarea deciziei

Comisiei Europene, în vederea îndeplinirii obligaţiilor de stat membru.

Furnizorul de ajutor de stat înştiinţează beneficiarul

ajutorului de stat cu privire la obligaţia de rambursare sau recuperare a ajutorului de stat ilegal sau utilizat abuziv care

rezultă din decizia Comisiei Europene.

În cazul în care beneficiarul nu rambursează ajutorul de stat, furnizorul, în baza deciziei Comisiei Europene, se va

adresa Curţii de Apel Bucureşti, pentru ca aceasta sa

dispună anularea actului prin care a fost acordat ajutorul de stat şi, pe cale de consecinţă, recuperarea acestuia şi a

dobânzii aferente.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este supusă recursului. Recursul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie. Dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.

Consiliul Concurenţei îndeplineşte rolul de autoritate

de contact între Comisia Europeană şi furnizorii de ajutor de stat în procedura de adoptare a deciziilor de suspendare

sau recuperare provizorie a ajutoarelor de stat, în

conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Regulamentul CE 659/1999.

Consiliul Concurenţei transmite de îndată furnizorului

o copie a deciziei prin care s-a dispus suspendarea sau recuperarea provizorie a ajutorului de stat. Furnizorii de

361

ajutor de stat au obligaţia de a lua măsurile necesare pentru aplicarea deciziei Comisiei Europene.

În cazul în care Comisia Europeană a decis recuperarea

provizorie a ajutorului de stat, furnizorul, în baza deciziei Comisiei Europene, se va adresa Curţii de Apel Bucureşti

pentru ca aceasta să dispună anularea actului prin care a

fost acordat ajutorul de stat şi recuperarea acestuia şi a dobânzii aferente.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este supusă

recursului, care se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În situaţia în care Comisia Europeană a decis

suspendarea ajutorului de stat în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Regulamentul CE 659/1999,

furnizorul ajutorului de stat va suspenda acordarea acestuia

de la data primirii deciziei Comisiei Europene, prin intermediul Reprezentanţei permanente a României pe

lângă Uniunea Europeană. Actul prin care furnizorul de

ajutor de stat dispune suspendarea ajutorului de stat are ca efect încetarea imediată a acordării acestuia, până la decizia

asupra ajutorului.

Furnizorii de ajutor de stat transmit Consiliului Concurenţei date, informaţii şi documente cu privire la

stadiul recuperării, al recuperării provizorii sau al

suspendării ajutoarelor de stat.

10.5. Contravenţii şi sancţiuni Capitolul VI al Ordonanţei de urgenţă, intitulat

„Contravenţii şi sancţiuni”, incriminează categoriile de contravenţii săvârşite de către beneficiarii şi furnizorii

ajutoarelor de stat.

362

Sub aspectul laturii obiective, beneficiarii şi furnizorii ajutoarelor de stat pot săvârşi contravenţiile, în câteva

modalităţi alternative.

Fapta prevăzută de art. 33 alin. (1) lit. a) săvârşită de beneficiarii ajutorului este identică cu cea reglementată de

art. 33 alin. (2) lit. a)1 săvârşită de către furnizorii ajutorului

de stat, sub aspectul laturii obiective, contravenţiile înfăţişându-ni-se sub forma acţiunilor de furnizare de

informaţii, documente incomplete şi sau inexacte, cât şi sub

forma inacţiunilor de nefurnizare a informaţiilor şi documentelor solicitate în termenele stabilite de Consiliul

Concurenţei sau de furnizori autorităţi publice.

În variantele prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 33 alin. (2) lit. b)-c), constatăm sub aspectul laturii

obiective, modalitatea de săvârşire a faptelor prin inacţiune,

respectiv refuzul de a se supune controlului desfăşurat şi refuzul acordării explicaţiilor solicitate conform

prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, precum şi

neîndeplinirea obligaţiei de organizare a evidenţei specifice privind ajutoarele de stat primite sau neîndeplinirea

obligaţiilor prevăzute de art. 62 şi art. 27 alin. (3)3 din

ordonanţă.

1Cu două excepţii prevăzute de art. 10 alin. (1) şi art. 12 din O.U.G. nr. 117/2006, respectiv când „Consiliul Concurenţei

solicită date şi informaţii suplimentare solicitantului” şi „în situaţia în care prin aviz nu au fost propuse modificări,

Consiliul Concurenţei transmite notificarea sau informarea, de îndată, Comisiei Europene, în forma avizată, după

comunicarea avizului către solicitant. În situaţia în care prin avizul Consiliului Concurenţei au fost propuse modificări,

dacă solicitantul este de acord cu acestea, va înainta Consiliului Concurenţei notificarea sau informarea modificată

conform avizului, în termen de 10 zile de la primirea acestuia, în scopul transmiterii notificării sau informării Comisiei

Europene. În situaţia în care solicitantul nu este de acord cu modificările propuse în baza reglementărilor comunitare de

către Consiliul Concurenţei, poate cere transmiterea notificării sau a informării în forma pe care o doreşte, în termen de

10 zile de la primirea avizului. În cazurile prevăzute la alin . (1)-(3) notificarea sau informarea se transmite Comisiei

Europene prin intermediul Reprezentanţei permanente a României pe lângă Uniunea Europeană. Dacă solicitantul nu

cere transmiterea notificării sau informării, în conformitate cu dispoziţiile alin. (3) sau nu transmite notificarea sau

informarea în conformitate cu dispoziţiile alin. (2), se consideră că a renunţat la aceasta.” 2 Potrivit art. 6 „Schemele de ajutor de minimis se transmit spre informare Consiliului Concurenţei, în termen de 15 zile

de la data adoptării.” 3 Potrivit art. 27 alin. (3) ,,Furnizorii de ajutor de stat au obligaţia de a lua de îndată toate măsurile necesare pentru

aplicarea deciziei Comisiei Europene, în vederea îndeplinirii obligaţiilor de stat membru” .

363

Ambele categorii de contravenţii se sancţionează cu avertisment sau cu amendă cuprinsă între 5.000 lei şi

40.000 lei; cele reglementate de art. 33 alin. (1) se constată

şi se sancţionează de Consiliul Concurenţei sau de furnizori autorităţi publice, după caz, prin persoane împuternicite, iar

cele reglementate de alin. (2) al art. 33 se constată şi se

sancţionează numai de Consiliul Concurenţei, prin persoane împuternicite.

§11. Procedura privind ajutorul nou 11.1. Noţiune. Ajutorul nou este definit de

Regulamentul Consiliului nr. 659/1999, ca orice ajutor –

sistem de ajutoare şi ajutor individual – care nu este un ajutor existent, inclusiv modificările ajutoarelor existente.

Ajutorul de stat nou se notifică de către statul membru

Comisiei, care are îndatorirea de a-l informa pe acesta despre primirea notificării.

În notificare sunt specificate toate informaţiile care

oferă Comisiei posibilitatea adoptării unei decizii. O astfel de înştiinţare poartă denumirea de „notificare completă”. În

cazul în care informaţiile furnizate de statul membru nu

sunt suficiente, Comisia solicită date suplimentare. Îndată, după primirea lor, Comisia informează statul membru

despre primirea răspunsului.

Dacă statul membru nu transmite informaţiile solicitate în termenul fixat de Comisie sau le furnizează incomplet,

Comisia îi transmite o „atenţionare” prin care acordă un

nou termen pentru comunicarea datelor. Dacă le expiră noul termen fixat, iar statul membru nu

transmite informaţiile solicitate, se consideră că notificarea

a fost retrasă. Ca urmare, ajutorul preconizat nu poate fi implementat.

364

Statul membru poate obţine din partea Comisiei prelungirea termenului de transmitere a informaţiilor,

reconsiderarea că notificarea iniţială este completă sau că

datele noi sunt indisponibile. În toate aceste situaţii termenul de două luni curge din ziua următoare datei

depunerii ultimei declaraţii a statului membru.

11.2. Deciziile Comisiei. Comisia examinează notificarea şi adoptă o decizie, în termen de două luni, şi

stabileşte:

– notificarea nu se referă la un ajutor de stat; fie că,

- măsura preconizată prin notificare este un ajutor de stat

compatibil cu piaţa comună şi este exceptată conform Tratatului. Actul este numit „decizie de a nu ridica

observaţii”;

fie că, - este probabil că măsura notificată este incompatibilă cu

piaţa comună şi emite o „decizie de a iniţia procedura

oficială de examinare.” În cazul în care Comisia nu solicită noi informaţii şi

nici nu adoptă vreo decizie, în termen de două luni, ajutorul

se consideră autorizat de aceasta, iar statul membru poate aplica măsurile cuprinse în notificare.

Termenul de două luni poate fi scurtat sau prelungit

prin acordul dintre Comisie şi statul membru.

11.3. Decizia de a iniţia procedura de examinare. Cuprinde aspectele „relevante de fapt şi de drept”,

evaluarea preliminară că măsura preconizată este un ajutor şi considerentele pentru care aceasta pare incompatibilă cu

piaţa comună. Decizia stabileşte în sarcina statului membru,

precum şi a oricărei părţi interesate – alt stat membru, orice persoană, întreprindere, asociaţii de întreprindere ale cărei

365

interese pot fi afectate de ajutorul preconizat, beneficiarul ajutorului, întreprinderi concurente şi asociaţii comerciale –

să prezinte observaţii, într-un termen, de regulă, de o lună.

Observaţiile beneficiarului ajutorului preconizat sau altor părţi interesate sunt comunicate de către Comisie

statului solicitant care, într-o perioadă de o lună, poate

răspunde. 11.4. Procedura oficială de examinare. Se încheie

într-un termen de recomandare de 18 luni, prin emiterea

unei decizii care stabileşte că: – măsura notificată, dacă este cazul cu modificările

prezentate de statul membru în perioada oficială de

examinare, nu constituie un ajutor de stat; – notificarea, dacă este cazul cu modificările prezentate de

statul membru, priveşte un ajutor de stat, compatibil cu

piaţa comună şi cu una din excepţiile aplicabile conform Tratatului. Actul este numit „decizie pozitivă”;

– ajutorul de stat este compatibil cu piaţa comună şi poate

fi încadrat într-una din excepţiile Tratatului, dar numai cu impunerea unor obligaţii de monitorizare a acestuia, caz în

care decizia se numeşte „de condiţionare”;

– ajutorul de stat nu este compatibil cu piaţa comună şi nu poate fi pus în aplicare. Această decizie este numită

„negativă”.

11.5. Retragerea notificării şi revocarea deciziei. Oricând după transmiterea notificării statul membru o poate

retrage.

Dacă notificarea este retrasă după începerea procedurii de examinare, Comisia finalizează procedura.

Deciziile Comisiei prin care s-a conchis că măsurile

vizate de notificare, cu sau fără modificări ulterioare, nu sunt un ajutor de stat sau că nu sunt un ajutor compatibil cu

366

piaţa comună, pot fi revocate de către Comisie dacă se constată, ulterior, că au la bază informaţii esenţiale eronate,

furnizate în procedura de notificare sau de examinare şi

care au fost hotărâtoare în adoptarea deciziei. 11.6. Ajutorul ilegal. Reprezintă modificarea unui

ajutor existent sau un ajutor nou pus în aplicare, cu

încălcarea procedurii privind notificarea, precum şi, dacă este cazul, a procedurii examinării oficiale.

Procedura este deschisă de Comisie, dacă este

informată, indiferent pe ce cale, de către oricine, că un stat membru acordă un ajutor incompatibil cu Tratatul. Aceasta

începe cu solicitarea statului membru de a transmite toate

informaţiile necesare Comisiei pentru a opera compatibilitatea ajutorului verificat cu exceptările

Tratatului. Dacă informaţiile sunt incomplete, Comisia

solicită informaţii suplimentare prin intermediul unei decizii denumite „ordin de furnizare a informaţiilor”.

Acesta precizează informaţiile necesare şi termenul acordat

statului membru pentru a le comunica. Totodată, statul membru poate să-şi prezinte

observaţiile sale.

11.7. Suspendarea şi recuperarea provizorie a ajutorului ilegal. Articolul 11 din Regulamentul nr.

659/1999 prevede competenţa Comisiei de a dispune printr-

o decizie, denumită „ordin de suspendare”, suspendarea ajutorului ilegal supus investigaţiei, până la adoptarea unei

decizii cu privire la compatibilitatea acestuia cu piaţa

comună. Concomitent, Comisia este competentă să emită şi un

„ordin de recuperare”, respectiv o decizie de recuperare

provizorie a ajutorului ilegal dacă:

367

- nu există îndoieli că măsurile investigate constituie un ajutor de stat nelegal;

- recuperarea provizorie este urgentă;

- există riscul ca un concurent să fie afectat considerabil şi ireparabil;

- ajutorul ilegal este acordat după intrarea în vigoare a

Regulamentului nr. 659/1999. După recuperarea ajutorului de către statul membru,

Comisia adoptă o decizie constatatoare.

Nerespectarea ordinului de suspendare ori de recuperare a ajutorului ilegal de către statul membru dă

dreptul Comisiei să sesizeze Curtea de Justiţie a

Comunităţii Europene şi să-i solicite o „declaraţie” că nerespectarea constituie o încălcare a Tratatului. În acest

fel, Comisia acţionează în scopul blocării subvenţiilor şi a

altor ajutoare acordate de stat cu încălcarea art. 87 parag. 2 şi 3 din Tratat.

11.8. Închiderea procedurii oficiale de examinare. După primirea informaţiilor, documentelor, datelor necesare, precum şi a observaţiilor statului membru,

Comisia examinează ajutorul posibil ilegal într-un termen,

care s-a constatat a fi de circa trei ani. Termenul de trei ani începe cu data avizării statului membru, eventual şi al

beneficiarului ajutorului, de a transmite informaţii despre

ajutorul pretins nelegal şi data deciziei Comisiei. La finalul cercetării administrative, Comisia adoptă o

decizie prin care dispune că:

– măsurile examinate ca ajutor nelegal nu constituie un ajutor de stat;

– măsurile examinate ca ajutor nelegal sunt un ajutor

compatibil cu piaţa comună şi nu contravin Tratatului;

368

– măsurile examinate ca ajutor nelegal este posibil să nu fie compatibile cu piaţa comună, astfel că se iniţiază procedura

oficială de examinare.

O astfel de decizie este urmată închiderea procedurii oficiale de examinare.

În cazul în care statul membru nu respectă ordinul de

furnizare a informaţiilor, Comisia adoptă decizia pe baza datelor disponibile.

11.9. Recuperarea ajutorului ilegal. O decizie

negativă adoptată de Comisie la finele procedurii administrative de examinare a ajutorului nelegal, este

urmată, în mod obligatoriu de o „decizie de recuperare”. În

mod excepţional, când recuperarea contravine unui principiul general al dreptului comunitar, nu se dispune.

Decizia de recuperare trebuie motivată şi să fie

adoptată conform principiului restabilirii situaţiei existente anterior acordării ajutorului restitutio in integrum, când, pe

lângă ajutorul propriu-zis, beneficiarul este obligat şi la

plata unor dobânzi, stabilite în mod direct de Comisie sau de autorităţile naţionale de concurenţă ale statului membru.

Dobânzile se calculează de la data la care ajutorul nelegal s-

a aflat la dispoziţia beneficiarului până la data recuperării integrale a acestuia.

În mod excepţional, în temeiul principiului

proporţionalităţii, Comisia poate dispune restituirea de către beneficiar doar a ajutorului nelegal, eventual, însoţit de

prestaţii care să anihileze avantajele preferenţiale.

Procedura de recuperare este guvernată de dreptul naţional cu condiţia executării grabnice şi efective a

deciziei Comisiei.

369

Unul dintre efectele principale ale deciziei de recuperare a ajutorului de stat nelegal este sistarea imediată

a acestuia, indiferent de forma sub care a fost acordat.

Până la restituirea integrală a ajutorului nelegal, precum şi a obligaţiilor conexe, beneficiarul său nu poate fi

destinatarul unui ajutor de stat.

11.10. Prescripţia şi regimul său juridic. Recuperarea ajutorului de stat nelegal este limitată la o

perioadă de 10 ani prin art. 15 alin. (1) din Regulament.

Termenul de 10 ani începe să curgă din ziua în care a fost acordat ajutorul ilegal.

Termenul de prescripţie se interpune prin orice acţiune

întreprinsă de Comisie sau de un stat membru, care acţionează la solicitarea Comisiei; după întrerupere începe

să curgă un nou termen de 10 ani.

Termenul de prescripţie se suspendă pe perioada în care o decizie a Comisiei dată în procedura ajutorului

nelegal este supusă procedurii desfăşurate pe rolul Curţii de

Justiţie a Comunităţilor Europene. Ajutorul nelegal pentru care a expirat termenul de

prescripţie este considerat ajutor existent, respectiv care nu

contravine Tratatului, nu este incompatibil cu piaţa comună şi nu afectează schimburile comerciale dintre statele

membre.

Ajutoarele abuzive sunt cele acordate de către statul membru cu încălcarea deciziilor de condiţionare sau a

deciziilor negative emise de Comisie în condiţiile art. 7 din

Regulament sau cu încălcarea oricărei decizii pozitive de acordare a ajutorului de stat, adoptate de Comisie, precum

şi atunci când statul membru nu respectă o hotărâre a Curţii

de Justiţie a Comunităţilor Europene.

370

Ajutorul abuziv este o formă de ajutor nelegal, având acelaşi efect, cu deosebirea că este posibil ca, iniţial,

ajutorul să fi fost autorizat sau autorizat condiţionat şi să se

fi acordat, o perioadă, în condiţii legale. Regulamentul stabileşte şi în cazul acestuia aceeaşi

procedură administrativă iniţiată de către Comisie.

§12. Examinarea sistemelor de ajutoare de stat.

12.1. Schema de ajutor. Articolul 88 parag. 1 din

Tratat dă în competenţa Comisiei să verifice, împreună cu statele membre, permanent, regimul ajutoarelor existente în

aceste state.

S-a creat astfel noţiunea schemei de ajutor. Aceasta desemnează orice act pe baza căruia se acordă ajutoare

individuale stabilite pe baza unor criterii generale şi

abstracte, fără a fi individualizate întreprinderile beneficiare.

Schema de ajutor de stat se supune aprobării Comisiei.

După aprobare, ajutorul se acordă fără a se notifica din nou Comisia despre măsurile concrete întreprinse.

Dacă se apreciază de către Comisie că schema de ajutor

a devenit incompatibilă cu piaţa comună ori că se derulează contrar modului în care a fost aprobată, emite o

recomandare statului prin care propune:

– modificarea de fond a schemei de ajutoare de stat; – introducerea unor noi condiţii procedurale;

– eliminarea schemei de ajutoare.

Dacă statul membru acceptă propunerea, trimite o comunicare scrisă Comisiei care ia act de această atitudine.

În continuare, schema de ajutoare se va derula potrivit

propunerilor Comisiei la care a aderat statul membru.

371

Dacă statul membru nu agreează propunerile Comisiei, formulează obiecţiuni şi aduce în faţa Comisiei argumentele

sale.

În cazul în care Comisia consideră necesare măsurile propuse, neacceptate de stat, iniţiază procedura de

examinare preliminară prevăzută de art. 4 alin. (4) din

Regulament. 12.2. Ajutorul abuziv. Reprezintă ajutorul folosit de

beneficiar cu încălcarea unei decizii de a nu ridica obiecţii

[art. 4 alin. (3) din Regulament], a unei decizii pozitive [art. 7 alin. (3) din Regulament] sau a unei decizii de

condiţionare [art. 7 alin. (4) din Regulament].

Potrivit art. 88 parag. 2 din Tratat, Comisia are competenţa de a suspenda ajutorul abuziv sau un alt ajutor

autorizat, devenit incompatibil cu piaţa comună. În acest

scop va adopta o decizie în care va dispune modificarea sau suspendarea ajutorului de stat într-un termen stabilit.

Dacă statul membru nu se conformează, Comisia sau

oricare alt stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Deciziile Comisiei pot fi atacate cu acţiune în anulare

de către statul membru sau orice parte interesată. 12.3. Supravegherea ajutoarelor de stat. Este

reglementată prin procedura rapoartelor anuale şi a

monitorizării pe teren. În acest scop, fiecare dintre statele membre are

obligaţia de a înainta Comisiei, anual, un raport în care sunt

consemnate toate ajutoarele de stat şi schemele de ajutoare existente, separat de obligaţiile de raportare privind

îndeplinirea măsurilor impuse printr-o decizie de

condiţionare, emisă conform art. 7 alin. (4) din Regulament.

372

Când Comisia are indicaţii că deciziile sale de a nu ridica obiecţii, deciziile pozitive sau deciziile de

condiţionare a unui ajutor individual nu se respectă de către

statul vizat de acesta, are competenţele de a monitoriza la faţa locului ajutorul de stat, prin reprezentanţii oficiali,

după informarea, în scris, a statului membru.

Reprezentanţii oficiali ai Comisiei, autorizaţi cu investigarea ajutorului, se deplasează pe teritoriul statului

membru, unde sunt împuterniciţi:

– să aibă acces în toate clădirile şi pe terenurile întreprinderii beneficiare;

– să ceară explicaţii;

– să examineze registrele contabile şi evidenţele, să solicite şi să ia copii ale acestora.

Comisia de investigare întocmeşte un raport cu privire

la cele constatate care se prezintă, în copie, statului membru.

Statul membru este obligat să colaboreze cu

reprezentanţii oficiali ai Comisiei şi să asigure efectuarea monitorizării.

§13. Cooperarea dintre instanţele naţionale şi Comisie în domeniul ajutorului de stat

Articolul 5 din Tratatul C.E. stabileşte, cu valoare de

principiu, cooperarea permanentă şi loială între instituţiile comunitare şi statele membre, în vederea atingerii

obiectivelor tratatului. În materia ajutorului de stat,

cooperarea dintre instanţele naţionale şi Comisie este reglementată de către legislaţia secundară comunitară,

respectiv Comunicarea Comisiei 95/C 312/07.1 Principiul

1 J.O. C 312 1995 p. 0008-0013.

373

cooperării permanente şi loiale între instituţiile comunitare şi statele membre impune obligaţii şi îndatoriri de asistenţă

reciprocă atât pentru statele membre, cât şi pentru

instituţiile comunitare.1 Potrivit legislaţiei secundare comunitare, Comisia

primeşte notificarea, precum şi proiectele de acordare de

ajutor întreprinderilor individuale. De asemenea, art. 88 alin. (3) dispune: „Comisia este informată, în timp util

pentru a-şi prezenta observaţiile, cu privire la proiectele

destinate să instituie sau să modifice ajutoarele”. În cazul în care apreciază că un proiect nu este

compatibil cu piaţa comună, în conformitate cu art. 87 din

Tratat, Comisia iniţiază fără întârziere procedura suspendării sau modificării ajutorului, iar dacă statul în

cauză nu se conformează în termen deciziei, Comisia sau

orice alt stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Dacă Comisia decide să deschidă procedura

suspendării sau modificării, interdicţia de punere în aplicare a ajutorului se aplică până când Comisia adoptă o decizie

pozitivă; în cazul ajutoarelor nenotificate, nu există niciun

termen limită pentru procesul decizional al Comisiei, aceasta acţionând cât mai rapid posibil.

Înainte de pronunţarea unei decizii finale, conform art.

88 alin. ultim din Tratat, statul membru nu va putea pune în aplicare măsurile preconizate.2 Această procedură se aplică

tuturor ajutoarelor care au fost puse în aplicare fără a fi

notificate în prealabil, precum şi, în cazul în care au fost notificate, se aplică începând cu faza preliminară iar, în

1 În temeiul art. 5 din Tratat, „Comisia are obligaţia de a coopera cu autorităţile judiciare ale statelor membre, care au

responsabilitatea de a asigura aplicarea şi respectarea dreptului comunitar în cadrul ordinii juridice naţionale”. 2 Potrivit Comunicării Comisiei, instanţele trebuie să stabilească în ce împrejurări măsurile preconizate constituie ajutor

de stat.

374

cazul în care Comisia iniţiază procedura contencioasă, până la pronunţarea deciziei finale.

În cazul unei asemenea acţiuni, primul aspect pe care

trebuie să îl stabilească instanţele naţionale este dacă măsura constituie un ajutor de stat existent sau un ajutor

nou, precum şi dacă măsura a fost notificată în mod

individual sau în cadrul unei scheme de ajutor de stat. Ajutorul nu poate fi acordat până când Comisia nu

adoptă o decizie finală.

În cazul în care Comisia nu s-a pronunţat asupra unui ajutor, instanţele naţionale pot apela, în procesul de

interpretare a dreptului comunitar, la jurisprudenţa

Tribunalului de Primă Instanţă şi a Curţii de Justiţie, precum şi la deciziile Comisiei, iar dacă au îndoieli în

privinţa unei măsuri, dacă este sau nu legală, pot şi, în unele

cazuri, trebuie să solicite Curţii de Justiţie să pronunţe o hotărâre cu titlu preliminar.

Statele membre sunt obligate să notifice Comisiei orice

proiect de acordare a unui ajutor sau de modificare a unei scheme de ajutor deja autorizate, cerinţă aplicabilă şi

ajutoarelor susceptibile de a fi autorizate automat în temeiul

art. 87 alin. (2) din Tratat, întrucât Comisia trebuie să se asigure că toate condiţiile sunt îndeplinite. De asemenea,

statele membre trebuie să notifice ajutoarele pe care doresc

să le acorde în afara cadrului unei scheme autorizate. Notificarea este obligatorie chiar şi proiectelor de

transferuri financiare din fonduri publice către întreprinderi

publice sau private, susceptibile de a conţine ajutor. Excepţia de la obligaţia notificării este cea a ajutorului

calificat drept de minimis, deoarece nu afectează în mod

semnificativ comerţul dintre statele membre şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa art. 87 alin. (1) din Tratat.

375

Instanţa va trebui să analizeze cu multă atenţie noţiunea de ajutor de stat şi să o interpreteze astfel încât să

cuprindă atât subvenţiile, cât şi facilităţile fiscale sau

investiţiile din fonduri publice realizate în condiţiile în care un investitor privat ar fi refuzat să participe; de asemenea,

ajutorul trebuie să provină de la stat, să „facă distincţie

după cum ajutorul este acordat în mod direct de către stat sau este acordat de entităţi publice sau private create sau

desemnate de acesta pentru a gestiona respectivul ajutor”1;

să favorizeze anumite întreprinderi sau anumite sectoare de producţie.

Odată ce Comisia autorizează o schemă de ajutor de

stat, în principiu nu este necesară notificarea fiecărui ajutor individual acordat în cadrul schemei. Cu toate acestea,

anumite coduri sau cadre de reglementare referitoare la

anumite sectoare sau tipuri de ajutor prevăd notificarea individuală pentru toate ajutoarele acordate sau pentru orice

sumă care depăşeşte un anumit plafon.

Notificarea individuală poate fi obligatorie, de asemenea, în anumite cazuri în care Comisia o prevede în

condiţiile de autorizare a unei scheme.

În aplicarea art. 87 alin. (1) din Tratat, instanţele naţionale au posibilitatea de a solicita Curţii de Justiţie să se

pronunţe cu titlu preliminar şi să solicite sprijinul Comisiei

pentru acordarea de „informaţii juridice sau economice”. De asemenea, instanţele naţionale au rolul de a apăra

drepturile de care se bucură persoanele de drept privat în

baza efectului direct al interdicţiei. În acest sens, Curtea a stabilit că ,,instanţele naţionale trebuie să ofere persoanelor

fizice sau juridice care pot invoca o astfel de încălcare

1 Curtea de Justiţie a afirmat în Cauza 290/83, Comisia c. Franţei, Culegere 1985, p. 439.

376

garanţia că se vor lua în considerare toate consecinţele acesteia în conformitate cu dreptul naţional, atât în ceea ce

priveşte valabilitatea măsurilor de punere în aplicare a

ajutorului, cât şi recuperarea sprijinului financiar acordat cu încălcarea acestei dispoziţii sau a eventualelor măsuri

provizorii.”1

Instanţele naţionale trebuie să aplice integral dreptul comunitar şi nu trebuie să ia în considerare nicio dispoziţie

din dreptul naţional care poate produce contradicţii cu

norma comunitară. Conform normelor dreptului naţional şi jurisprudenţei

Curţii de Justiţie, judecătorul naţional poate să hotărască

luarea unor măsuri provizorii, cum ar fi, de pildă, blocarea sau rambursarea sumelor plătite în mod ilegal, precum şi

acordarea de despăgubiri părţilor vătămate.

În materia despăgubirilor pentru prejudicii suferite în urma încălcării art. 88 alin. (3) din Tratat, singurele

competente sunt instanţele naţionale, acesta fiind singurul

domeniu în care competenţele Comisiei sunt limitate. În acest sens, instanţele naţionale pot hotărî luarea de

măsuri provizorii şi pot dispune încetarea imediată a

încălcării. De asemenea, în faţa instanţelor naţionale, se pot introduce cereri întemeiate pe dispoziţii comunitare şi

naţionale, procedură imposibil de desfăşurat în faţa

Comisiei. Mai mult decât atât, instanţele naţionale pot scuti partea câştigătoare de cheltuielile de judecată, ceea ce este

exclus în cazul unei proceduri administrative în faţa

Comisiei. Astfel, instanţele naţionale pot da hotărâri pentru stabilirea cuantumurilor şi modalităţilor de restituire a

ajutoarelor de stat, precum şi obligaţiile subsidiare.

1 Curtea de Justiţie în Cauza C-354/90, menţionată în Comunicarea Comisiei 95/C 312/07.

377

Curtea de Justiţie a stabilit, printr-o serie de cauze1, că o instanţă naţională este obligată să respecte o decizie a

Comisiei adresată unui stat membru, în care beneficiarul

ajutorului în cauză contestă validitatea deciziei şi împotriva căreia nu a introdus o acţiune în anulare.

Nu în ultimul rând, instanţele naţionale pot să solicite

Comisiei informaţii de natură procedurală, pentru a stabili dacă o anumită cauză este în curs de soluţionare în faţa

Comisiei, dacă o anumită cauză a făcut obiectul unei

notificări sau dacă Comisia a deschis în mod oficial o procedură sau adoptă orice altă hotărâre, pot solicita

informaţii privind elemente de fapt şi de drept ale cauzei

respective.

1 Cauza C-188/92, TWD Textilwerke Deggendorf GmbH c. Germaniei, Culegere 1994, p. I-833; a se vedea şi Cauza

77/72, Capolongo c. Maya, Culegere 1973, p. 611.

378

Anexa 1

Versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunităţilor Europene

Titlul VI (anterior, Titlul V) Reguli comune privind

concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislaţiei

Capitolul I

Regulile concurenţei

Secţiunea 1

Reguli aplicabile societăţilor comerciale

Articolul 81 (anterior, Articolul 85)

1. Sunt considerate incompatibile cu piaţa comună şi sunt,

prin urmare, interzise: acordurile între societăţi, deciziile luate de asociaţii ale societăţilor şi practicile concertate care

pot afecta schimburile comerciale între statele membre şi

care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, limitarea sau distorsionarea concurenţei pe piaţa comună şi, în special,

cele care:

(a) fixează, direct sau indirect, preţurile de cumpărare

sau de vânzare sau alte condiţii comerciale;

379

(b) limitează sau controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnologică sau investiţia;

(c) partajează pieţele şi sursele de aprovizionare;

(d) aplică condiţii inegale la tranzacţii de acelaşi fel

încheiate cu terţe parţi, plasându-le astfel pe o poziţie defavorizată din punct de vedere al concurenţei;

(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către celelalte părţi contractante a unor

obligaţii suplimentare care, prin natura lor sau conform

practicii comerciale, nu au legătură cu obiectul contractelor respective;

2. Acordurile sau deciziile interzise la acest articol sunt nule de drept.

3. Dispoziţiile de la alin. (1) nu se aplică însă în cazul: acordului sau categoriei de acorduri între societăţi

comerciale; deciziei sau categoriei de decizii luată de

asociaţii ale societăţilor comerciale; practicii concertate sau categoriei de practici concertate, care contribuie la

creşterea producţiei sau a distribuţiei produselor sau la

promovarea progresului tehnologic sau economic, oferind totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul

realizat şi care:

(a) nu impun societăţilor respective restricţii altele

decât cele absolut indispensabile realizării acestor

obiective;

380

(b) nu dau societăţilor comerciale posibilitatea să elimine concurenţa pentru o parte substanţială din

produsele avute în vedere.

Articolul 82 (anterior, Articolul 86)

Este considerat incompatibil cu piaţa comună şi se interzice orice abuz din partea uneia sau mai multor societăţi care

deţin o poziţie dominantă pe piaţa comună în ansamblul ei

sau pe un segment substanţial al acesteia, în măsura în care acesta ar putea afecta schimburile comerciale între statele

membre.

Este vorba în principal de abuzuri cum ar fi:

(a) impunerea directă sau indirectă a practicilor necinstite de vânzare sau cumpărare sau a altor condiţii

comerciale inechitabile;

(b) limitarea producţiei, pieţelor sau a dezvoltării

tehnologice, în dezavantajul consumatorilor;

(c) aplicarea de condiţii inegale la tranzacţii de acelaşi

fel încheiate cu alţi parteneri, plasându-i astfel pe o

poziţie dezavantajată din punct de vedere al concurenţei;

(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către celelalte părţi contractante a unor obligaţii

suplimentare care prin natura lor şi conform uzanţei

comerciale nu au nici o legătură cu obiectul contractelor respective.

381

Articolul 83 (anterior, Articolul 87)

1. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, pe baza unei propuneri din partea Comisiei şi după consultarea

Parlamentului European, stabileşte regulamentele sau

directivele de aplicare a principiilor stabilite la art. 81 şi art. 82.

2. Regulamentele sau directivele menţionate la alin. (1) sunt concepute în special:

(a) să asigure respectarea interdicţiilor stabilite la art. 81 alin. (1) şi art. 82, prin instituirea de amenzi şi

penalităţi periodice;

(b) să stabilească normele de aplicare a art. 81 alin. (3), ţinând cont de necesitatea de a asigura, pe de o

parte, o supraveghere eficientă şi, pe de altă parte, de a

reduce cât mai mult posibil formalităţile administrative;

(c) să definească, dacă este nevoie, în diversele ramuri

economice, sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor de la art. 81 şi art. 82;

(d) să definească competenţele în domeniu ale

Comisiei şi respectiv ale Curţii de Justiţie în legătură cu aplicarea dispoziţiilor de la prezentul alineat;

(e) să stabilească relaţia între legislaţia naţională şi

dispoziţiile cuprinse în prezenta Secţiune sau adoptate în virtutea prezentului articol.

Articolul 84 (anterior, Articolul 88)

382

Până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor adoptate în baza art. 83, autorităţile din statele membre se pronunţă cu

privire la admisibilitatea acordurilor, la deciziile şi

practicile concertate şi la abuzurile comise în virtutea poziţiei dominante pe piaţa comună, în conformitate cu

legislaţia naţională şi dispoziţiile de la art. 81 şi în special

alin. (3) şi de la art. 82.

Articolul 85 (anterior, Articolul 89)

1. Fără a aduce atingere art. 84, Comisia asigură aplicarea

principiilor stabilite la art. 81 şi art. 82. La cererea unui stat

membru sau din proprie iniţiativă şi în cooperare cu autorităţile competente din statele membre, care îi vor

acorda tot sprijinul, Comisia investighează cazurile de

pretinsă încălcare a acestor principii. Dacă constată că s-a comis o încălcare, Comisia propune măsurile care se impun

pentru ca încălcarea să înceteze.

2. Dacă încălcarea nu încetează, Comisia consemnează

încălcarea principiilor, într-o decizie motivată. Comisia

poate publica decizia sa şi poate autoriza statul membru să ia măsuri de remediere a situaţiei., în condiţiile şi conform

detaliilor stabilite de Comisie.

Articolul 86 (anterior, Articolul 90)

1. În cazul întreprinderilor de stat şi a întreprinderilor cărora statele membre le acordă drepturi speciale sau

exclusive, statele membre nu adoptă şi nu menţin în vigoare

nici o măsură care contravine regulilor stabilite în prezentul

383

Tratat şi în special regulilor prevăzute la art. 12 şi de la art. 81 până la art. 89.

2. Societăţile desemnate să presteze servicii de interes economic general sau care au caracter de monopol

generator de venituri se supun regulilor din prezentul Tratat

şi în special regulilor referitoare la concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor reguli nu le împiedică să-şi

îndeplinească, în drept sau în fapt, sarcinile speciale care le-

au fost încredinţate. Dezvoltarea comerţului nu trebuie să fie afectată într-o

asemenea măsură încât să contravină intereselor

Comunităţii.

3. Comisia asigură aplicarea dispoziţiilor din prezentul

articol şi, acolo unde este cazul, adoptă directive şi adresează decizii în acest sens, statelor membre.

384

Secţiunea 2

Ajutoare alocate de stat

Articolul 87 (anterior, Articolul 92)

1. Dacă prezentul Tratat nu prevede diferit, ajutoarele de orice fel acordate de un stat membru sau din resursele

statului, care distorsionează sau ar putea distorsiona

concurenţa ca urmare a favorizării anumitor întreprinderi sau a producţiei de anumite bunuri sunt incompatibile cu

piaţa comună, în măsura în care afectează schimburile

comerciale între statele membre.

2. Următoarele ajutoare sunt compatibile cu piaţa comună:

(a) ajutorul social acordat consumatorilor persoane

fizice, cu condiţia ca ajutorul să se acorde fără

discriminare privind originea produselor respective; (b) ajutorul destinat recuperării pagubelor pricinuite de

dezastre naturale sau de situaţii excepţionale;

(c) ajutorul acordat refacerii economice a anumitor zone ale Republicii Federale Germane afectate de divizarea

Germaniei, în măsura în care ajutorul este acordat drept

compensaţie pentru dezavantajele economice provocate de divizarea respectivă.

3. Pot fi compatibile cu piaţa comună: (a) ajutorul destinat dezvoltării economice a zonelor cu

standard de viaţă anormal de scăzut sau cu o rată mare a

şomajului;

385

(b) ajutorul acordat pentru realizarea unui proiect important de interes european comun, sau pentru

eliminarea unor perturbări grave în economia unui

stat membru; (c) ajutorul destinat dezvoltării anumitor activităţi

economice sau anumitor zone economice, cu condiţia

ca ajutorul respectiv să nu afecteze negativ condiţiile schimburilor comerciale, contravenind astfel

interesului comun;

(d) ajutorul destinat promovării culturii şi conservării patrimoniului, cu condiţia ca ajutorul respectiv să nu

afecteze condiţiile schimburilor comerciale şi

concurenţa la nivelul Comunităţii, contravenind astfel interesului comun;

(e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizia

Consiliului luată cu majoritate calificată pe baza unei propuneri a Comisiei.

Articolul 88 (anterior, Articolul 93)

1. Comisia, în cooperare cu statele membre, verifică în

permanenţă toate sistemele de alocare a ajutoarelor din statele membre. Comisia propune statelor membre

măsurile adecvate impuse de dezvoltarea sau de

funcţionarea pieţei comune. (Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.)

2. Dacă, după transmiterea notificării prin care părţile interesate sunt chemate să dea explicaţii, Comisia

constată că ajutorul acordat de un stat membru sau din

resursele statului, nu este compatibil cu piaţa comună având în vedere art. 87 sau că ajutorul este folosit abuziv,

386

Comisia se pronunţă, cerând statului respectiv să elimine sau să modifice ajutorul în cauză, în termenul stabilit de

Comisie.

Dacă statul respectiv nu se conformează deciziei în

termenul stabilit, Comisia sau un alt stat membru

interesat poate, hotărând în unanimitate, prin derogare de la dispoziţiile articolelor 226 şi 227, să înainteze cazul

Curţii de Justiţie.

La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în

unanimitate, poate să decidă că ajutorul pe care statul în

cauză îl acordă sau intenţionează să îl acorde este incompatibil cu piaţa comună, prin derogare de la

dispoziţiile de la art. 87 sau de la regulamentele

prevăzute la art. 89, dacă o astfel de decizie este justificată de circumstanţe excepţionale. Dacă, privitor la

ajutorul în cauză, Comisia a iniţiat deja procedura

prevăzută la primul paragraf de la prezentul alineat, faptul că statul în cauză a înaintat o cerere Consiliului are

ca efect suspendarea procedurii respective până când

Consiliul îşi prezintă poziţia.

Dacă insă Consiliul nu îşi prezintă poziţia în termen de

trei luni de la primirea cererii menţionate, Comisia se pronunţă în cazul respectiv.

3. Toate planurilor de alocare sau de modificare a ajutorului se notifică la Comisie în timp util pentru ca

aceasta să-şi prezinte observaţiile. Dacă consideră ca un

astfel de plan nu este compatibil cu piaţa comună având în vedere art. 87, Comisia iniţiază imediat procedura

387

menţionată la alin. (2). Statul membru în cauză nu trece la aplicarea măsurilor pe care şi le-a propus, înainte ca

procedura iniţiată să rezulte într-o decizie definitivă.

Articolul 89 (anterior, Articolul 94)

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată pe baza propunerii înaintată de Comisie şi după consultarea

Parlamentului European poate să emită regulamentele

corespunzătoare de aplicare a art. 87 şi art. 88 şi în special să stabilească condiţiile de aplicare a art. 88 alin. (3) şi

categoriile de ajutoare exceptate de la prezenta procedură.

388

Anexa 2

Extrase din Convenţia

de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883,

revizuită la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la

Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie 1934, la Lisabona la 31

octombrie 1958 şi la Stockholm la 14 iulie 1967 Art. 1

1) Ţările cărora li se aplică prezenta convenţie sunt

constituite în Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale.

2) Protecţia proprietăţii industriale are ca obiect brevetele

de invenţie, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de

serviciu, numele comercial şi indicaţiile de provenienţă sau

denumirile de origine, precum şi reprimarea concurenţei neloiale.

3) Proprietatea industrială se înţelege în sensul cel mai larg

şi se aplică nu numai industriei şi comerţului propriu-zise, ci şi domeniului industriilor agricole şi extractive şi tuturor

produselor fabricate sau naturale, ca de exemplu: vinuri,

grăunţe, foi de tutun, fructe, vite, minereuri, ape minerale, bere, flori, făină.

4) Printre brevetele de invenţie se numără diferitele feluri

de brevete industriale admise de legislaţiile ţărilor uniunii, ca brevete de import, brevete de perfecţionare, brevete şi

certificate adiţionale etc.

Art. 2

389

1) Cetăţenii fiecărei ţări a uniunii se vor bucura în toate celelalte ţări ale uniunii, în ceea ce priveşte protecţia

proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile

respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile

prevăzute în mod special de prezenta convenţie. În

consecinţă, ei se vor bucura de aceeaşi protecţie ca naţionalii şi de aceleaşi mijloace legale de apărare

împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva

îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor impuse naţionalilor. 2) Totuşi, nicio condiţie cu privire la domiciliu sau la

stabilirea în ţara în care este cerută protecţia nu poate fi

pretinsă de la cetăţenii uniunii pentru folosirea vreunui drept de proprietate industrială.

3) Sunt în mod expres rezervate dispoziţiile legislative ale

fiecărei ţări a uniunii referitoare la procedura judiciară şi administrativă şi la competenţă, precum şi cele cu privire la

alegerea domiciliului sau la instituirea unui mandatar, care

ar fi impuse de legile privind proprietatea industrială. Art. 5 quinquies

Desenele şi modelele industriale vor fi protejate în toate

ţările uniunii. Art. 6

1) Condiţiile de depunere şi de înregistrare a mărcilor de

fabrică sau de comerţ vor fi stabilite în fiecare ţară a uniunii de legislaţia naţională.

2) Totuşi, o marcă depusă de un cetăţean al unei ţări a

uniunii într-o altă ţară a uniunii nu va putea fi refuzată sau invalidată pentru motivul că ea nu ar fi fost depusă,

înregistrată sau reînnoită în ţara de origine.

3) O marcă înregistrată reglementar într-una dintre ţările uniunii va fi considerată ca independentă de mărcile

390

înregistrate în celelalte ţări ale uniunii, inclusiv ţara de origine.

Art. 6 bis

1) Ţările uniunii se obligă, fie din oficiu dacă legislaţia ţării o îngăduie, fie la cererea celui interesat, să refuze sau

să invalideze înregistrarea şi să interzică folosirea unei

mărci de fabrică sau de comerţ care constituie o reproducere, imitaţie sau traducere putând crea confuzie, a

unei mărci pe care autoritatea competentă a ţării de

înregistrare sau de folosire o va considera că este notoriu cunoscută ca fiind deja marca unei persoane admise să

beneficieze de prezenta convenţie şi ca fiind folosită pentru

produse identice sau similare. Se va proceda la fel atunci când partea esenţială a mărcii constituie o reproducere a

unei astfel de mărci notoriu cunoscute, sau o imitaţie

putând fi confundată cu aceasta. 2) Un termen de cel puţin 5 ani de la data înregistrării va

trebui acordat pentru a se cere radierea unei astfel de mărci.

Ţările uniunii vor putea să prevadă un termen în care să fie cerută interzicerea folosirii.

3) Nici un termen nu va fi stabilit pentru depunerea

cererilor de radiere sau de interzicere a folosirii mărcilor înregistrate sau folosite cu rea-credinţă.

Art. 6 quinquies

A. - 1) Orice marcă de fabrică sau de comerţ înregistrată reglementar în ţara de origine va fi admisă la depunere şi va

fi protejată, întocmai aşa cum este ea, în celelalte ţări ale

uniunii, sub rezerva celor indicate în prezentul articol. Aceste ţări vor putea să ceară, înainte de a proceda la

înregistrarea definitivă, să fie prezentat certificatul de

înregistrare a mărcii în ţara de origine, eliberat de

391

autoritatea competentă. Pentru acest certificat nu se va cere nici o formă de legalizare.

2) Va fi considerată ca ţară de origine acea ţară a uniunii în

care depunătorul are o întreprindere industrială sau comercială reală şi serioasă şi, dacă el nu are o astfel de

întreprindere în uniune, acea ţară a uniunii în care se află

domiciliul său şi, dacă el nu are un domiciliu în cadrul uniunii, ţara naţionalităţii sale, în cazul când el este cetăţean

al unei ţări a uniunii.

B. - Mărcile de fabrică sau de comerţ la care se referă prezentul articol nu vor putea fi refuzate de la înregistrare

sau invalidate decât în următoarele cazuri:

1. când ele sunt de natură să aducă atingere anumitor drepturi câştigate de terţi în ţara în care se cere protecţia;

2. când ele sunt lipsite de orice caracter distinctiv sau când

sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii putând să servească, în comerţ, pentru a indica felul, calitatea,

cantitatea, destinaţia, valoarea, locul de origine al

produselor sau data producţiei, sau când ele au devenit uzuale în vorbirea curentă sau în practica comercială

cinstită şi constantă din ţara în care se cere protecţia;

3. când ele sunt contrare moralei sau ordinii publice şi, mai ales, când sunt de natură să înşele publicul. O marcă nu va

putea fi considerată ca fiind contrară ordinii publice pentru

singurul motiv că ea nu este conformă cu o oarecare dispoziţie a legislaţiei cu privire la mărci, cu excepţia

cazului când această dispoziţie se referă ea însăşi la ordinea

publică. Aceasta nu modifică totuşi aplicarea articolului 10 bis.

C. - 1) Pentru a se aprecia dacă marca este susceptibilă de

protecţie, va trebui să se ţină seama de toate circumstanţele de fapt, mai ales de durata folosirii mărcii.

392

2) Nu vor putea fi refuzate în celelalte ţări ale uniunii mărcile de fabrică sau de comerţ pentru singurul motiv că

ele se deosebesc de mărcile protejate în ţara de origine

numai prin unele elemente, care nu alterează caracterul distinctiv şi nu modifică identitatea mărcilor în forma sub

care acestea au fost înregistrate în ţara de origine.

D. - Nimeni nu va putea beneficia de dispoziţiile prezentului articol dacă marca pentru care se revendică

protecţia nu este înregistrată în ţara de origine.

E. - Totuşi, în nici un caz reînnoirea înregistrării unei mărci în ţara de origine nu va atrage obligaţia de reînnoire a

înregistrării în celelalte ţări ale uniunii în care a fost

înregistrată marca. F. - Beneficiul priorităţii rămâne câştigat pentru depozitele

de mărci efectuate în termenul prevăzut la articolul 4, chiar

atunci când înregistrarea în ţara de origine nu are loc decât după expirarea acestui termen.

Art. 8

Numele comercial va fi protejat în toate ţările uniunii, fără obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de

faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau

de comerţ. Art. 9

1) Orice produs care poartă în mod ilicit o marcă de fabrică

sau de comerţ sau un nume comercial va fi sechestrat la importul său în acele ţări ale uniunii în care această marcă

sau acest nume comercial are dreptul la protecţia legală.

2) Sechestrarea va fi de asemenea efectuată în ţara în care a avut loc aplicarea ilicită sau în ţările în care a fost importat

produsul.

3) Sechestrarea va fi efectuată la cererea fie a procuraturii, fie a oricărei alte autorităţi competente, fie a unei părţi

393

interesate, persoană fizică sau juridică, în conformitate cu legislaţia internă a fiecărei ţări.

4) Autorităţile nu vor fi obligate să efectueze sechestrarea

în caz de tranzit. 5) Dacă legislaţia unei ţări nu admite sechestrarea la

import, aceasta va fi înlocuită cu prohibirea importului sau

cu sechestrarea în interior. 6) Dacă legislaţia unei ţări nu admite nici sechestrarea la

import, nici prohibirea importului, nici sechestrarea în

interior, aceste măsuri vor fi înlocuite până la modificarea corespunzătoare a legislaţiei, cu acţiunile şi mijloacele pe

care legea ţării respective le-ar asigura, în astfel de cazuri,

cetăţenilor săi. Art. 10

1) Dispoziţiile articolului precedent vor fi aplicabile în

cazul folosirii directe sau indirecte a unei indicaţii false cu privire la provenienţa produsului sau la identitatea

producătorului, a fabricantului sau a comerciantului.

2) Va fi în orice caz recunoscut ca parte interesată, fie că este o persoană fizică sau juridică, oricare producător,

fabricant sau comerciant angajat în producerea, fabricarea

sau comerţul acestui produs şi care este stabilit fie în localitatea fals indicată ca loc de provenienţă, fie în

regiunea în care este situată această localitate, fie în ţara

fals indicată, fie în ţara în care este folosită falsa indicaţie de provenienţă.

Art. 10 bis

1) Ţările uniunii sunt obligate să asigure cetăţenilor uniunii o protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale.

2) Constituie un act de concurenţă neloială orice act de

concurenţă contrar practicilor cinstite în materie industrială sau comercială.

394

3) Vor trebui să fie interzise mai ales: 1. orice fapte care sunt de natură să creeze, prin oricare

mijloc, o confuzie cu întreprinderea, produsele sau

activitatea industrială sau comercială a unui concurent; 2. afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, care sunt de

natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea

industrială sau comercială a unui concurent; 3. indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea

comerţului, este susceptibilă să inducă publicul în eroare cu

privire la natura, modul de fabricaţie, caracteristicile, aptitudinea la întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.

Art. 10 ter

1) Ţările uniunii se obligă să asigure cetăţenilor celorlalte ţări ale uniunii mijloace legale corespunzătoare pentru

reprimarea eficace a tuturor faptelor prevăzute la articolele

9, 10 şi 10 bis. 2) În afară de aceasta, ele se obligă să prevadă măsuri care

să permită sindicatelor şi asociaţiilor care reprezintă pe

industriaşii, producătorii sau comercianţii interesaţi şi a căror existenţă nu este contrară legilor ţărilor lor, să

acţioneze în justiţie sau în faţa autorităţilor administrative,

în vederea reprimării faptelor prevăzute la articolele 9, 10 şi 10 bis, în măsura în care legea ţării în care este cerută

protecţia îngăduie aceasta sindicatelor şi asociaţiilor din

ţara respectivă. Art. 11

1) Ţările uniunii vor acorda, în conformitate cu legislaţia

lor internă, protecţia temporară invenţiilor brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale,

precum şi mărcilor de fabrică sau de comerţ, pentru

produsele care vor figura la expoziţiile internaţionale

395

oficiale sau oficial recunoscute, organizate pe teritoriul uneia dintre ele.

2) Această protecţie temporară nu va prelungi termenele

prevăzute la articolul 4. Dacă, mai târziu, este invocat dreptul de prioritate, administraţia fiecărei ţări va putea

stabili ca termenul să curgă de la data introducerii

produsului în expoziţie. 3) Fiecare ţară va putea să ceară, ca dovadă a identităţii

obiectului expus şi a datei de introducere, documentele

justificative pe care le va considera necesare. Art. 12

1) Fiecare dintre ţările uniunii se obligă să stabilească un

serviciu special al proprietăţii industriale şi un birou central de primire a depozitelor, pentru comunicarea către public a

brevetelor de invenţie, a modelelor de utilitate, a desenelor

sau modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau de comerţ.

2) Acest serviciu va edita o publicaţie periodică oficială. El

va publica în mod regulat: a) numele titularilor brevetelor acordate, cu o scurtă

descriere a invenţiilor brevetate;

b) reproducerea mărcilor înregistrate.

396

Anexa 3 Decizii semnificative ale Consiliului Concurenţei

I. Decizia nr. 252 din 1 noiembrie 1999

Preşedintele Consiliului Concurenţei,

în baza: 1. Decretului nr. 316/1996 privind numirea membrilor

Consiliului Concurenţei;

2. Legii concurenţei nr. 21/1996; 3. Regulamentului de organizare, funcţionare şi procedură

al Consiliului Concurenţei;

4. Regulamentului privind autorizarea concentrărilor economice;

5. Instrucţiunilor cu privire la definirea pieţei relevante în

scopul stabilirii unei părţi substanţiale de piaţă; 6. Notificării concentrării economice, înregistrată la

Consiliul Concurenţei la nr. RS-188 din 12 august 1999;

7. actelor şi lucrărilor din Dosarul cauzei nr. RS-188 din 12 august 1999;

8. Notei Departamentului bunuri industriale cu privire la

concentrarea economică notificată,

luând în considerare că:

1. concentrarea economică s-a realizat, în condiţiile art. 11

alin. (2) lit. b) din Legea concurenţei nr. 21/1996, prin

dobândirea controlului unic direct asupra Societăţii Comerciale ,,Temelia” - S.A. Braşov de către Societatea

Comercială ,,Exploatări Cariere de Pietriş şi Nisip

România” - S.R.L. Bucureşti;

397

2. societatea achizitoare, Societatea Comercială ,,Exploatări Cariere de Pietriş şi Nisip România” - S.R.L.

Bucureşti, este controlată de grupul Heidelberger. Din

structura aceluiaşi grup face parte şi Societatea Comercială ,,Moldocim” - S.A. Bicaz, societate controlată de

Heidelberger Zement AG;

3. piaţa relevantă a fost definită ca piaţa varului în aria geografică ce cuprinde Moldova, centrul Transilvaniei şi

nord-estul Munteniei;

4. pe piaţa relevantă Societatea Comercială ,,Temelia” - S.A. Braşov deţine o cotă de piaţă de 22,40%, în funcţie de

vânzările pe anul 1998, iar Societatea Comercială

,,Moldocim” - S.A. Bicaz deţine o cotă de piaţă de 6,60%; 5. în urma realizării operaţiunii economice notificate,

structura pieţei în ceea ce priveşte numărul de ofertanţi se

modifică, iar cota de piaţă a grupului Heidelberger, rezultată prin însumarea cotelor deţinute de Societatea

Comercială ,,Temelia” - S.A. Braşov şi de Societatea

Comercială ,,Moldocim” - S.A. Bicaz, va fi de 29%; 6. pe piaţa relevantă principalii ofertanţi sunt marile

societăţi producătoare de lianţi minerali artificiali:

Societatea Comercială ,,Prescon” - S.A. Braşov (21,70%), Societatea Comercială ,,Lafarge-Romcim” - S.A. Bucureşti

(18,4%), Societatea Comercială ,,Cedru & Melon” - S.A.

Câmpulung (13,5%), Societatea Comercială ,,Romcif” - S.A. Fieni (9,1%), Societatea Comercială ,,Casial” - S.A.

Deva (7,00%), Societatea Comercială ,,Cimentul” - S.A.

Turda (1,3%). De asemenea, pe piaţă sunt prezente numeroase societăţi comerciale mici, care asigură necesarul

de var pe plan local;

7. din cauza cererii foarte reduse de var, care se situează mult sub nivelul ofertei potenţiale, producătorii activi pe

398

piaţa relevantă dispun de rezerva de capacitate de circa 50%;

8. intrarea de noi concurenţi importanţi pe piaţa varului

este condiţionată de accesul la resursele de materii prime (calcar) şi de costul instalaţiilor şi al utilajelor. Nivelul

scăzut al cererii în momentul actual poate constitui, de

asemenea, bariera la intrare; 9. operaţiunea de concentrare economică realizată de

Societatea Comercială ,,Exploatări Cariere de Pietriş şi

Nisip România” - S.R.L. Bucureşti nu creează şi nu consolidează o poziţie dominantă şi nu are ca efect

restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe

piaţa relevantă,

ia următoarea decizie:

Art. 1

În conformitate cu dispoziţiile art. 51 alin. (1) lit. b) din

Legea concurenţei nr. 21/1996 şi ale art. 9.1 lit. b) din partea a III-a cap. II din Regulamentul privind autorizarea

concentrărilor economice, se autorizează concentrarea

economică, constatându-se că, deşi operaţiunea notificată cade sub incidenţa legii, nu există motive pentru a fi

refuzată.

Art. 2 Taxa de autorizare prevăzută la art. 33 alin. (2) din Legea

concurenţei nr. 21/1996 este de 44.563.450 lei şi se va plăti

cu ordin de plată tip trezorerie la bugetul de stat în contul 20170103, deschis pe seama Direcţiei generale a finanţelor

publice şi controlului financiar de stat la trezoreria

sectorului 1 Bucureşti. O copie de pe ordinul de plată va fi transmisă neîntârziat Consiliului Concurenţei.

399

Art. 3 Decizia va fi publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, pe cheltuiala Societăţii Comerciale ,,Exploatări

Cariere de Pietriş şi Nisip România” - S.R.L. Bucureşti. Art. 4

Prezenta decizie se aplică de la data transmiterii către

Consiliul Concurenţei a unei copii de pe ordinul de plată a taxei de autorizare.

Art. 5

Decizia Consiliului Concurenţei poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia contencios-administrativ.

Art. 6 Departamentul bunuri industriale şi Secretariatul general

vor urmări aducerea la îndeplinire a prevederilor prezentei

decizii. Art. 7

Secretariatul general al Consiliului Concurenţei va

comunica neîntârziat prezenta decizie următoarelor părţi: 1. Denumirea: Societatea Comercială ,,Exploatări Cariere

de Pietriş şi Nisip România” - S.R.L. Bucureşti

Sediul social: municipiul Bucureşti, Str. Frumoasei nr. 40. sectorul 1

Numărul de înmatriculare la oficiul registrului comerţului:

J 40/5389/1998 Codul fiscal: R 10640589

Telefon: 210 39 51

Fax: 210 08 20 Reprezentant: Andre van Steenberge, împuternicit.

2. Denumirea: Societatea Comercială ,,Temelia” - S.A.

Braşov

400

Sediul social: municipiul Braşov, Str. Carpaţilor nr. 24, judeţul Braşov

Numărul de înmatriculare la oficiul registrului comerţului:

J 08/765/1991 Codul fiscal: R 1095742

Telefon: 068/132480, 132020

Fax: 068/311833 Reprezentant: Nicolae Stinghe, director general.

II. Decizia nr. 1 din 7 ianuarie 2000

Preşedintele Consiliului Concurenţei,

în baza:

1. Decretului nr. 316/1996 privind numirea membrilor

Consiliului Concurenţei;

2. prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996; 3. prevederilor Regulamentului de organizare, funcţionare

şi procedură al Consiliului Concurenţei;

4. prevederilor Regulamentului privind autorizarea concentrărilor economice;

5. instrucţiunilor cu privire la definirea pieţei relevante în

scopul stabilirii unei părţi substanţiale de piaţă; 6. Notificării concentrării economice înregistrate la

Consiliul Concurenţei cu nr. RS - 1.790 din 3 august 1999;

7. actelor şi lucrărilor din Dosarul cauzei nr. RS - 179 din 3 august 1999;

8. notei Departamentului de bunuri industriale cu privire la

concentrarea economică notificată,

401

luând în considerare că:

1. Concentrarea economică s-a realizat prin dobândirea de

către HUSSAR HOLDING - AG Austria (aparţinând grupului maghiar ZALAKERAMIA), a controlului unic

direct asupra Societăţii Comerciale ,,CESAROM” - S.A.

Bucureşti. Aceasta a rezultat prin achiziţionarea pachetului de 62% din acţiunile Societăţii Comerciale ,,CESAROM” -

S.A. Bucureşti, conform contractului de vânzare-cumpărare

nr. 800 din 30 mai 1997, încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat.

Ulterior, ca urmare a două majorări de capital realizate de

HUSSAR HOLDING - AG Austria şi a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de societatea achizitoare cu

ZALAKERAMIA - RT Ungaria (companie din care face

parte HUSSAR HOLDING - AG Austria), structura acţionariatului Societăţii Comerciale ,,CESAROM” - S.A.

Bucureşti s-a modificat, Compania ZALAKERAMIA - RT

deţinând un pachet de 53,03%, iar HUSSAR HOLDING - AG Austria, un pachet de 44,907% din capitalul social;

2. Societatea Comercială ,,CESAROM” - S.A. Bucureşti

este o societate românească, care are ca obiect de activitate producerea şi comercializarea obiectelor sanitare din

porţelan, a plăcilor ceramice (faianţe şi gresii) şi a

cărămizilor; 3. ZALAKERAMIA - RT este o companie maghiară care

produce şi comercializează faianţe, paviment, articole

sanitare, veselă, cahle şi cărămizi. Ea este prezentă pe pieţele maghiare, croată şi, ca urmare a operaţiunilor

analizate, pe piaţa românească;

4. Piaţa relevantă afectată a fost definită ca fiind piaţa obiectelor sanitare şi a plăcilor ceramice pe teritoriul

402

României. Pe aceste pieţe relevante nici Compania ZALAKERAMIA - RT Ungaria şi nici o altă societate din

cadrul grupului nu a fost prezentă. Cele mai importante

societăţi concurente prezente pe piaţa relevantă sunt următoarele: Societatea Comercială ,,SANEX” - S.A. Cluj,

Societatea Comercială ,,MONDIAL” - S.A. Lugoj,

Societatea Comercială ,,ROMANCERAM” - S.A. Roman şi Societatea Comercială ,,BUCOV” - S.A. Ploieşti.

Structura pieţei nu a fost modificată;

5. Cota de piaţă deţinută de Societatea Comercială ,,CESAROM” - S.A. Bucureşti pe piaţa românească a

obiectelor sanitare din porţelan este de 25%, iar pe cea a

plăcilor ceramice este de 28%; 6. Cererile de obiecte sanitare din porţelan şi, respectiv, de

plăci ceramice se menţin ridicate datorită lucrărilor de

investiţii din domeniul privat (sedii de firme şi locuinţe), reparaţiilor, modernizărilor şi modificărilor aduse în cadrul

investiţiilor deja existente. Acest lucru a determinat

execuţia unor modificări în cadrul fabricilor producătoare, în sensul măririi capacităţilor de producţie existente;

7. Operaţiunea de concentrare economică realizată de

Compania ZALAKERAMIA - RT Ungaria nu creează şi nu consolidează o poziţie dominantă şi nu are ca efect

restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei,

ia următoarea decizie:

Art. 1 În conformitate cu dispoziţiile art. 51 alin. (1) lit. b) din

Legea concurenţei nr. 21/1996 şi ale art. 9.1 lit. b) din

partea a III-a, cap. II din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice se autorizează concentrarea

403

economică, constatându-se că, deşi operaţiunea notificată cade sub incidenţa legii, nu există motive pentru a fi

refuzată.

Art. 2 Taxa de autorizare prevăzută la art. 33 alin. (2) din Legea

concurenţei nr. 21/1996 este de 383.988.728,0 lei şi se va

plăti cu ordin de plată tip trezorerie la bugetul de stat în contul nr. 20 17 01 03 deschis pe seama Direcţiei generale a

finanţelor publice şi controlului financiar de stat la

Trezoreria sectorului 6 al Municipiului Bucureşti. O copie de pe ordinul de plată va fi transmisă neîntârziat Consiliului

Concurenţei.

Art. 3 Prezenta decizie se aplică de la data comunicării către

Consiliul Concurenţei a unei copii de pe ordinul de plată a

taxei de autorizare. Art. 4

Decizia va fi publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, pe cheltuiala Companiei ZALAKERAMIA - RT Ungaria.

Art. 5

Decizia Consiliului Concurenţei poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti

- Secţia contencios administrativ.

Art. 6 Departamentul bunuri industriale şi Secretariatul general

vor urmări aducerea la îndeplinire a prezentei decizii.

Art. 7 Secretariatul general va comunica neîntârziat prezenta

decizie părţilor

III. Decizia nr. 3 din 14 februarie 2007

404

privind concentrarea economică realizată de societatea CELANESE CORPORATION SUA, prin dobândirea

controlului unic direct asupra activelor de producere a

acetatului de celuloză ale societăţii ACETATE PRODUCTS LIMITED Anglia

Plenul consiliului concurenţei,

în baza:

1. Legii concurenţei nr. 21/1996 republicată;

2. Decretului nr. 57/17.02.2004 privind numirea membrilor

Consiliul Concurenţei; 3. Decretului nr. 1089/08.09.2006 privind numirea unui

vicepreşedinte al Consiliul Concurenţei;

4. Decretului nr. 1087/08.09.2006 privind numirea unui membru al Plenului Consiliul Concurenţei;

5. Regulamentului de organizare, funcţionare şi procedură

al Consiliul Concurenţei, cu modificările şi completările ulterioare;

6. Regulamentului privind autorizarea concentrărilor

economice, cu modificările ulterioare; 7. Instrucţiunilor cu privire la definirea pieţei relevante în

scopul stabilirii unei părţi substanţiale de piaţă;

8. Instrucţiunilor cu privire la calculul cifrei de afaceri în cazurile de comportament anticoncurenţial prevăzute la art.

5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi în cazurile

de concentrare economică; 9. Instrucţiunilor date în aplicarea art. 33 din Legea

concurenţei nr. 21/1996, cu privire la calculul taxei de

autorizare a concentrărilor economice;

405

10. Notificării concentrării economice, înregistrată cu nr. RG-95/19.09.2006 la Consiliul Concurenţei;

11. Investigaţiei deschise în baza Ordinului nr.

283/06.12.2006, emis de către Preşedintele Consiliul Concurenţei;

12. Raportului de investigaţie prezentat în Plenul

Consiliului Concurenţei de către raportor, precum şi a celorlalte acte din dosarul cauzei;

13. Faptului că au fost îndeplinite procedura de transmitere

a raportului de investigaţie către părţile implicate, pentru luare la cunoştinţă şi formulare de observaţii, şi procedura

de citare pentru audierea părţilor în Plenul Consiliul

Concurenţei; 14. Declaraţiilor formulate în timpul audierii din data de

12.02.2007 de către reprezentanţii părţilor implicate în

operaţiunea de concentrare economică; 15. Faptului că a fost întrunită condiţia de cvorum pentru ca

Plenul Consiliul Concurenţei să poată delibera şi decide în

mod valabil.

având în vedere următoarele:

Operaţiunea de concentrare economică analizată s-a

realizat pe plan internaţional, prin dobândirea de către

CELANESE CORPORATION SUA a controlului unic direct asupra activelor societăţii ACETATE PRODUCTS

LIMITED Anglia, conform Contractului de vânzare-

cumpărare de active, încheiat în data de 28.08.2006 între achizitor şi CORSADI BV. În baza acestui Contract,

CELANESE CORPORATION SUA a achiziţionat de la

ACETATE PRODUCTS LIMITED Anglia afacerea şi activele de producere, distribuire şi vânzare a fibrelor de

406

acetat de celuloză sub formă de flocon, a fibrelor de acetat de celuloză sub formă de câlţi şi a acetatului film (peliculă),

incluzând terenul deţinut în proprietate şi închiriat,

echipamentul, inventarul, contractele, fondul de comerţ şi drepturile de proprietate intelectuală.

Aceasta concentrare economică nu are dimensiune

comunitară, deoarece nu depăşeşte pragurile valorice prevăzute de legislaţia în vigoare şi, în consecinţă, nu a fost

notificată la Comisia Europeană. Cu excepţia autorităţii de

concurenţă din România, tranzacţia a mai fost notificată autorităţilor de concurenţă din Marea Britanie, Austria,

Germania, Grecia, Lituania, Ucraina, China şi Brazilia, care

au emis decizii de autorizare a operaţiunii. În România, ambele societăţi implicate în operaţiunea

de concentrare economică realizează cifra de afaceri, prin

vânzări directe ale produselor fabricate către clienţii lor. Cifra de afaceri rezultată din concentrarea economică,

aferentă anului anterior realizării acestei operaţiuni – anul

2005, depăşeşte pragurile valorice prevăzute de art. 14 din Legea Concurenţei nr. 21/1996, republicată. În consecinţă,

în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (1) din Legea

Concurenţei nr. 21/1996, republicată, această operaţiune este supusă controlului şi trebuia notificată Consiliul

Concurenţei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) teza a doua din Legea Concurenţei nr. 21/1996 republicată, la data

de 19.09.2006, CELANESE CORPORATION SUA a

depus formularul de notificare a concentrării economice prin intermediul societăţii de avocatură împuternicită să o

reprezinte în faţa autorităţii de concurenţă din România.

Notificarea a devenit efectivă la data de 06.11.2006.

407

În baza art. 46 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, prin Ordinul nr. 283/06.12.2006 al

Preşedintelui Consiliul Concurenţei s-a dispus deschiderea

unei investigaţii, având ca obiect analiza compatibilităţii concentrării economice notificate cu mediul concurenţial

normal.

Raportul de investigaţie, cuprinzând analiza, concluziile şi propunerile cu privire la operaţiunea de

concentrare economică, a fost transmis părţilor implicate la

data de 29.01.2007. Ca urmare a solicitării întemeiate a părţilor implicate în

operaţiunea de concentrare economică, de reducere a

termenului fixat pentru şedinţa de audiere în Plenul Consiliul Concurenţei, audierea s-a desfăşurat în data de

12.02.2007.

În cadrul şedinţei de audiere a fost prezentat raportul de investigaţie. Împuterniciţii părţilor implicate în

operaţiunea de concentrare economică au declarat că nu au

obiecţii cu privire la analiza concurenţială, concluziile şi propunerile cuprinse în raportul de investigaţie.

luând în considerare că:

1. CELANESE CORPORATION SUA şi filialele sale,

precum şi ACETATE PRODUCTS LIMITED Anglia sunt active în industria producătoare de fibre artificiale din

acetat de celuloză, sub forma de flocon şi sub formă de

câlţi, şi sunt furnizori globali ai acestor produse. 2. Societatea achizitoare, CELANESE

CORPORATION SUA este activă la nivel internaţional în

patru mari sectoare, respectiv produse chimice, produse acetat, polimeri tehnici şi ingredienţi alimentari.

408

CELANESE CORPORATION SUA deţine fabrici de producţie a fibrelor din acetat în SUA, Belgia, Mexic,

precum şi în China, în cadrul unor asociaţii în participaţiune

cu CHINA NATIONAL TOBACCO COMPANY. 3. Societatea achiziţionată, ACETATE PRODUCTS

LIMITED Anglia, reprezintă sectorul de obţinere a

produselor acetat din cadrul Corsadi B.V., societatea mama a întregului Grup din care făcea parte şi societatea

achiziţionată. În sectorul produselor acetat, ACETATE

PRODUCTS LIMITED Anglia este specializată în producţia fibrelor artificiale din acetat de celuloză sub

formă de flocon, a fibrelor din acetat de celuloză sub forma

de câlţi şi a acetatului de celuloză film. ACETATE PRODUCTS LIMITED Anglia deţine fabrici de producţie a

fibrelor din acetat de celuloză sub formă de flocon şi sub

formă de câlţi şi film pe teritoriul Marii Britanii. 4. În România, CELANESE CORPORATION SUA şi

ACETATE PRODUCTS LIMITED Anglia se suprapun

doar pe piaţa comercializării fibrelor din acetat de celuloză sub formă de câlţi, motiv pentru care piaţa relevantă

aferentă operaţiunii de concentrare economică a fost

definită ca fiind piaţa comercializării fibrelor din acetat de celuloză sub formă de câlţi, pe teritoriul României.

5. Prin operaţiunea de concentrare economică se

realizează o integrare pe orizontală a activităţilor părţilor implicate, ce are ca efect crearea unei poziţii dominante pe

piaţa românească a comercializării acetatului de celuloză

sub formă de câlţi, prin însumarea cotelor de piaţă deţinute de CELANESE CORPORATION SUA şi ACETATE

PRODUCTS LIMITED Anglia rezultând un segment de

piaţă de cca [...] %.

409

6. Singurul concurent al CELANESE CORPORATION SUA şi ACETATE PRODUCTS

LIMITED Anglia, prezent pe piaţa acetatului de celuloză

sub formă de câlţi din România, este RHODIA ACETOW GmbH Germania.

7. Cu toate că operaţiunea de concentrare economică

analizată conduce la restrângerea Concurenţei pe piaţa relevantă, pe baza următoarelor argumente:

– pe teritoriul României nu există capacităţi de

producţie a acetatului de celuloză sub formă de câlţi, singura posibilitate a beneficiarilor de acetat de

celuloză fiind importurile;

– la nivel mondial, acetatul de celuloză sub formă de câlţi este produs de 11 companii. Aceste companii

sunt: CELANESE CORPORATION SUA şi filialele

sale, EASTMAN SUA şi filialele sale, RHODIA Germania şi filialele sale, DAICEL Japonia şi

filialele sale, ACETATE PRODUCTS LIMITED

Anglia, XiAN HUI DA China, MITSHUBISHI Japonia, SK CHEMICALS Coreea şi 3 asociaţii în

participaţiune ale CELANESE cu CHINA

NATINAL TOBACCO CORPORATION; – principalii beneficiari ai acetatului de celuloză sub

formă de câlţi sunt producătorii de ţigări, acest

produs constituind materia primă necesară producerii filtrelor de ţigări. Pe teritoriul României sunt

prezente următoarele companii producătoare de

ţigări: SC PHILIP MORRIS ROMANIA SRL, SC BRITISH AMERICAN TOBACCO (ROMANIA)

SRL, SC GALAXY TOBACCO SA, SC JTI

INTERNATIONAL MANUFACTURING (ROMANIA) SA şi CONTINENTAL TOBACCO

410

ROMANIA SA. Aceste companii reprezintă aproximativ 95% din cererea de acetat de celuloză

sub formă de câlţi din România;

– în România, CELANESE CORPORATION SUA are un singur beneficiar, respectiv SC PHILIP

MORRIS ROMANIA SRL, iar ACETATE

PRODUCTS LIMITED Anglia are doi beneficiari, şi anume: SC BRITISH AMERICAN TOBACCO

(ROMANIA) SRL şi SC GALAXY TOBACCO SA;

– beneficiarii mondiali ai acetatului de celuloză sub formă de câlţi au relaţii de afaceri cu principalii

furnizori globali ai acestui produs, existând tendinţa

de a-şi satisface cererea pentru diversele facilităţi de producţie de la mai mulţi furnizori;

– filialele din România ale producătorilor mondiali

de ţigări nu sunt direct implicate în procesul de alegere a furnizorilor, deoarece companiile mamă

determină strategiile de aprovizionare ale filialelor

lor şi negociază contractele comerciale la nivel internaţional. Prin urmare, piaţa acetatului de

celuloză sub formă de câlţi este o piaţă deschisă

comerţului internaţional; – în ceea ce priveşte importurile de acetat de

celuloză în România nu există bariere la intrare.

Acetatul de celuloză sub formă de câlţi este uşor de transportat şi cheltuielile de transport sunt

nesemnificative, neputând acţiona ca bariere la

intrare nici în ceea ce priveşte comerţul internaţional, şi nici importurile în România;

– situaţia comparativă a preţurilor practicate de

agenţii economici prezenţi pe piaţa relevantă ilustrează preţuri aproximativ egale. Preţurile de

411

import în România ale acetatului de celuloză sub formă de câlţi, practicate de producătorii mondiali,

variază în funcţie de caracteristicile benzii de acetat

de celuloză importată, între 3,92 $ şi 5,13 $/tonă de produs, cheltuielile de transport fiind de regulă

incluse în preţul produsului. Aceste cheltuieli nu sunt

semnificative, reprezentând între 2,5% şi 3,5% din preţul produsului;

– la importul acestui produs din ţările Uniunii

Europene nu există taxe vamale şi nici alte bariere de natură tehnică sau administrativă. Taxa vamală de

import în România pentru acetatul de celuloză sub

formă de câlţi provenind din alte ţări decât ţările membre ale Uniunii Europene este de 15% din

valoarea mărfii declarată în vamă;

– atât CELANESE CORPORATION SUA şi ACETATE PRODUCTS LIMITED Anglia, cât şi

concurenţii acestora, cum ar fi: RHODIA GmbH

Germania, DAICEL Japonia, EASTMAN SUA, MITSUBISHI Japonia şi alţii, dispun de rezerve de

capacitate. Prin urmare, orice concurent al

CELANESE CORPORATION SUA şi al ACETATE PRODUCTS LIMITED Anglia ar putea

intra pe piaţa relevantă, în cazul companiilor care nu

sunt încă prezente pe piaţa românească sau ar putea mări producţia de acetat de celuloză sub formă de

câlţi, în condiţiile creşterii cererii;

– în ceea ce priveşte efectele orizontale ale operaţiunii de concentrare economică, valorile

cotelor de piaţă, coroborate cu rezultatele analizei

operaţiunii, au condus la concluzia că prin realizarea acestei concentrări economice se creează o poziţie

412

dominantă pe piaţa comercializării acetatului de celuloză sub formă de câlţi din România. Acest nivel

de concentrare este de aşa natură încât să dea naştere

la probleme concurenţiale la prima vedere, dar nu la prezumţia că operaţiunea de concentrare va diminua

substanţial concurenţa;

– CELANESE CORPORATION SUA şi ACETATE PRODUCTS LIMITED Anglia nu se vor putea

manifesta independent pe piaţa românească pe

termen lung datorită presiunilor concurenţiale care pot apărea din partea concurenţilor şi chiar a

clienţilor lor;

– producătorii mondiali de ţigări îşi adaptează strategiile de aprovizionare de la furnizorii globali de

acetat de celuloză sub formă de câlţi pentru a se

putea opune creşterii preţurilor acestei materii prime, inclusiv prin orientarea către furnizorii asiatici, cum

este DAICEL Japonia. Dat fiind sistemul de

achiziţionare din mai multe surse practicat de beneficiari, acest tip de influenţă economică nu

constă în reorientarea întregii sau a majorităţii cererii

unui client spre un alt furnizor. Pentru disciplinarea CELANESE CORPORATION SUA sau a altui

furnizor este suficient dacă beneficiarul în cauză

reduce sau poate ameninţa în mod credibil că va reduce angajamentul pentru cantitatea achiziţionată;

– cu privire la posibilele efecte coordonate ca urmare

a realizării operaţiunii de concentrare economică este puţin probabil că aceasta va crea sau întări

coordonarea între furnizorii de acetat de celuloză sub

formă de câlţi. Nu există dovezi că această piaţă face în prezent obiectul coordonării furnizorilor.

413

Operaţiunea de concentrare nu va crea un risc semnificativ de coordonare, deoarece nu există

certitudinea că furnizorii ar putea menţine o

înţelegere secretă, din cauza modalităţii de furnizare a produselor, caracterizată prin transparenţa

preţurilor scăzute în ofertele concurente,

aprovizionarea din mai multe surse şi a profilului clienţilor relevanţi – principalii producători mondiali

de tutun, de la care se aşteaptă că vor împiedica

coordonarea; – în urma analizării efectelor operaţiunii de

concentrare economică pe teritoriul României, în

conformitate cu criteriile de stabilire a compatibilităţii operaţiunii cu un mediu concurenţial

normal şi a îndeplinirii cumulative a condiţiilor

necesare pentru autorizarea concentrării, nu s-au evidenţiat elemente care sa conducă la înlăturarea

sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa

relevantă; – operaţiunea de concentrare economică îndeplineşte

în mod cumulativ condiţiile prevăzute la art. 13 alin.

(2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată; – prin realizarea operaţiunii se poate obţine un

avantaj datorită îmbunătăţirii politicii manageriale a

societăţii achiziţionate, cu implicaţii pozitive în cercetare-dezvoltare, creşterea productivităţii muncii

şi eficientizarea procesului de producţie, având ca

rezultat o scădere de 5% a preţului mediu a acetatului de celuloză sub formă de câlţi. Toate

acestea reprezintă efecte benefice ale concentrării

economice în promovarea intereselor consumatorilor, se constată că nu există motive

414

pentru ca operaţiunea de concentrare economică să fie refuzată.

Decide

Art. 1. În conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (2) lit. b)

din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, se autorizează operaţiunea de concentrare economică realizată

de societatea CELANESE CORPORATION SUA, prin

dobândirea controlului unic direct asupra activelor de producere a acetatului de celuloză ale societăţii ACETATE

PRODUCTS LIMITED Anglia.

Art. 2. Taxa de autorizare, prevăzută la art. 32 alin. (2) din Legea Concurenţei nr. 21/1996 republicată [fost art. 33 alin.

(2) din Legea Concurenţei nr. 21/1996], este de [...] RON şi

se va plăti de către achizitor, CELANESE CORPORATION SUA, în maximum 30 de zile de la data

comunicării prezentei Decizii, cu ordin de plată tip

trezorerie, la bugetul de stat, cu menţiunea ,,Taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare”.

O copie a ordinului de plată va fi transmisă neîntârziat

Consiliului Concurenţei. Art. 3. Prezenta Decizie devine aplicabilă de la data

comunicării acesteia către parţi.

Art. 4. Decizia Consiliul Concurenţei poate fi atacată, conform dispoziţiilor art. 47 alin. (4) din Legea Concurenţei

nr. 21/1996 republicată, în termen de 30 de zile de la

comunicare, la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.

Art. 5. În conformitate cu prevederile art. 57 alin. (1) din

Legea Concurenţei nr. 21/1996 republicată, prezenta Decizie va fi publicată pe site-ul Consiliul Concurenţei.

415

Art. 6. Prezenta Decizie se comunică neîntârziat părţilor, de către Secretariatul General al Consiliul Concurenţei.

416

IV. Decizia nr. 23 din data de 25 iunie 2007

referitoare la plângerea SC Sasha Distribution SRL Piatra

Neamţ împotriva SC Heineken România SA

Consiliul Concurenţei,

în baza:

1. Decretului nr. 57 din 17 februarie 2004 privind

numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei (M. Of. nr. 143 din 17 februarie 2004);

2. Decretului nr. 1087 din 6 septembrie 2006 privind

numirea unui membru al Plenului Consiliului Concurenţei (M. Of. nr. 767 din 8 septembrie 2006);

3. Decretului nr. 1089 din 6 septembrie 2006 privind

numirea unui vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei (M. Of. nr. 767 din 08 septembrie 2006);

4. Deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr.

7/08.03.2007, privind numirea unui preşedinte interimar;

5. Legii concurenţei nr. 21/1996, republicată (M. Of. nr.

742 din 16 august 2005);

6. Regulamentului de organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei (M. Of. nr. 288 din 1

aprilie 2004), cu modificările şi completările ulterioare;

7. Regulamentului pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi

completările ulterioare, privind practicile anticoncurenţiale

(M. Of. nr. 430 din 13 mai 2004);

8. Regulamentului privind aplicarea art. 5 alin. (2) din

Legea Concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor

verticale (M. Of. nr. 591 bis din 9 august 2002);

417

9. Instrucţiunilor privind soluţionarea de către Consiliul Concurenţei a plângerilor referitoare la prevederile art. 5 şi

6 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi

completările ulterioare (M. Of. nr. 472 din 3 iunie 2005);

10. Instrucţiunilor privind aplicarea art. 5 din Legea

concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările

ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale (M. Of. nr. 437 din 17 mai 2004);

11. Documentelor aflate la dosarul cauzei nr. RG –

2669/24.05.2007;

12. Notei Comisiei Consiliului Concurenţei nr.

335/CC/25.06.2007.

luând în considerare că:

I. În sesizarea depusă la Consiliul Concurenţei, SC Sasha Distribution SRL Piatra Neamţ (denumită în

continuare SASHA) a reclamat încălcarea art. 5 alin. (1) lit.

d) şi g) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată (denumită în continuare lege) de către SC Heineken

România SA, fostă SC Brau Union România SA (în

continuare HEINEKEN), şi SC Interamal Group Distribution SRL

(în continuare INTERAMAL), şi,

respectiv, a art. 5 alin. (1) lit. b), c), e) şi g) din lege de către

HEINEKEN, pe de o parte, şi distribuitorii săi, pe de altă parte.

SASHA activează în domeniul comerţului cu ridicata

nespecializat de produse alimentare. La data de 1.03.2006, SASHA a încheiat un contract de distribuţie

cu

418

HEINEKEN, producător de bere cu arie de desfacere naţională, pentru o perioadă de 5 ani. La data de 2.03.2007,

HEINEKEN a transmis o notificare de denunţare unilaterală

a contractului cu SASHA, aceasta devenind efectivă de la data de 2.05.2007.

II. În plângere, SASHA a susţinut, în esenţă,

următoarele:

1. Existenţa unei înţelegeri între HEINEKEN şi

INTERAMAL, având ca obiect eliminarea de pe piaţă a

SASHA

1.1. Acţiuni ale HEINEKEN în vederea orientării

clienţilor SASHA către INTERAMAL, prin acestea

încălcându-se art. 5 alin. (1) lit. g) din lege;

1.2. Acordarea de condiţii comerciale mai favorabile de

către HEINEKEN distribuitorului INTERAMAL, prin

acestea încălcându-se art. 5 alin. (1) lit. d) din lege;

1.3. Favorizarea INTERAMAL şi interzicerea în mod

nejustificat a accesului pe piaţă al SASHA, în urma

denunţării unilaterale a contractului de distribuţie dintre HEINEKEN şi SASHA, în luna martie a.c., prin acestea

încălcându-se art. 5 alin. (1) lit. b) şi g) din lege.

2. Caracterul anticoncurenţial al anumitor dispoziţii din contractul de distribuţie încheiat de SASHA cu

HEINEKEN

2.1. Impunerea de către HEINEKEN a preţului de revânzare a produselor sale – reclamantul considerând că

aceasta reprezintă o încălcare a art. 5 alin. (1) lit. b) din

lege;

419

2.2. Limitarea teritorială a distribuţiei produselor Heineken de către SASHA la zonele Piatra Neamţ şi Bicaz,

creându-se astfel pentru aceasta din urmă un dezavantaj

competitiv în raport cu un alt distribuitor HEINEKEN activ în zonele respective, respectiv INTERAMAL, care avea

dreptul să desfacă produsele Brau Union în întreg judeţul

Neamţ, prin aceasta încălcându-se art. 5 alin. (1) lit. c) şi g) din lege;

2.3. Condiţionarea de către HEINEKEN, ,,în mod

neoficial”, a încheierii contractului şi păstrării relaţiilor comerciale ulterioare cu SASHA de respectarea

,,exclusivităţii de distribuţie a produselor ,,Heineken”, prin

aceasta încălcându-se art. 5 alin. (1) lit. e) din lege.

Sasha a solicitat Consiliului Concurenţei declanşarea

procedurilor legale pentru a constata dacă actele şi faptele

prezentate reprezintă practici anticoncurenţiale interzise de lege.

III. În urma analizei aspectelor prezentate de reclamant, a

datelor şi informaţiilor obţinute de Consiliul Concurenţei, au rezultat următoarele:

Piaţa relevantă

3. Piaţa relevantă cuprinde un produs sau un grup de produse şi aria geografică pe care acestea se produc şi/sau

se comercializează. Piaţa relevantă are două componente:

piaţa produsului şi piaţa geografică.

4. În cazul de faţă, produsul ce face obiectul unui

presupus comportament anticoncurenţial este berea.

420

5. Piaţa relevantă geografică pentru produsul bere se defineşte ca fiind teritoriul României, definiţie reţinută în

practica anterioară a Consiliului Concurenţei.1

Această definire are la bază următoarele considerente:

– Condiţiile de concurenţă sunt omogene pe tot

teritoriul românesc;

– Aria de comercializare a produselor HEINEKEN, precum şi a produselor celorlalţi furnizori importanţi

de bere, este întreg teritoriul ţării. Toţi producătorii

importanţi au reţele naţionale de distribuţie;

– Nu există bariere de comercializare între judeţele

ţării, care să justifice fragmentarea pieţei berii la nivel

local;

– Structura cererii are o dimensiune naţională,

distribuitorii plasând comenzi atât către producătorii cu

acoperire naţională, cât şi către cei locali.

6. Conform practicii comunitare, cota de piaţă cota de

piaţă crucială la care se poate afirma că un agent economic

este posibil să deţină o poziţie dominantă este situată între 40- 50%. Nu există nici un caz în care un agent economic

să fi fost desemnat ca dominant cu o cotă de piaţă situată

sub 40%.

7. Poziţia dominantă este definită ca fiind capacitatea

unui agent economic de a se comporta într-o măsură

apreciabilă în mod independent de concurenţii, clienţii şi consumatorii săi. Din acest motiv, atunci când se analizează

1 Deciziile Consiliului Concurenţei nr. 251/2004 privind autorizarea concentrării economice realizate prin dobândirea

controlului de către SC Socomind SA Tg. Ocna asupra SC Albrau SA Onesti, nr. 250/2004 privind autorizarea

concentrării economice realizate prin dobândirea controlului de către SC Socomind SA Tg. Ocna asupra SC National

Bere Holding SA Iaşi, nr. 198/2006 referitoare la plângerea Patronatului Societăţilor Independente Producătoare de

Bere din România împotriva SC Interbrew România SA

421

existenţa unei poziţii dominante, cota de piaţă deţinuta de agentul economic presupus a fi în poziţie dominantă este

doar unul dintre elementele avute în vedere pentru

determinarea acesteia. Un alt element avut în vedere pentru definirea unei poziţii dominante este reprezentat de cotele

de piaţă ale concurenţilor.

8. În cazul de faţă, conform datelor prezentate de reclamant, în baza unui studiu de piaţă efectuat de

compania AC Nielsen, HEINEKEN deţinea prima poziţie

pe piaţă, cu o cotă, calculată în funcţie de volumul vânzărilor, ce s-a situat în jurul valorii de [...]%, în timp ce

următorii concurenţi deţineau cote de piaţă de [...]% - Ursus

Breweries SA, [...]% - United Romanian Breweries

Bereprod SRL, [...]% - Interbrew România SA7.

9. Având în vedere aceste elemente, HEINEKEN nu se putea manifesta independent pe piaţă datorită presiunii

concurenţiale exercitate de principalii săi concurenţi, Ursus

Breweries SA, United Romanian Breweries Bereprod SRL şi Interbrew România SA, urmaţi de European Drinks şi

Bere Mureş. În concluzie, în perioada analizată, societatea

HEINEKEN nu a deţinut o poziţie dominantă pe piaţa berii din România.

Analiza Faptelor

10. În ceea ce priveşte acţiunile HEINEKEN în vederea orientării clienţilor SASHA către INTERAMAL:

Încălcarea art. 5 alin. (1) lit. g) din lege presupune

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

– Existenţa unei înţelegeri sau a unui acord încheiat

între doi sau mai mulţi agenţi economici, în speţă între

HEINEKEN şi INTERAMAL;

422

– Înţelegerea sau acordul urmăreşte eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, în speţă SASHA.

SASHA susţine că reprezentantul HEINEKEN pe zona

Moldova a încercat în mai multe rânduri să convingă o parte a clienţilor săi (restaurante, baruri, magazine

alimentare) să achiziţioneze produse HEINEKEN exclusiv

de la INTERAMAL.

În cauză s-a constatat că, în urma denunţării contractului

de distribuţie de către HEINEKEN, acesta a procedat la

informarea clienţilor locali asupra încetării colaborării cu SASHA, în vederea asigurării continuităţii aprovizionării

acestora cu produse HEINEKEN. Din datele existente la

dosarul cauzei, nu a rezultat existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale între HEINEKEN şi SASHA, având ca

obiect eliminarea de pe piaţă a societăţii SASHA. Prin

urmare, nu se reţine încălcarea de către HEINEKEN şi INTERAMAL a art. 5 alin. (1) lit. g) din lege.

11. În ceea ce priveşte acordarea de condiţii comerciale mai

favorabile de către HEINEKEN distribuitorului INTERAMAL:

Încălcarea art. 5 alin. (1) lit. d) din lege presupune

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

– Existenţa unei înţelegeri sau a unui acord încheiat

între doi sau mai mulţi agenţi economici, în speţă între

HEINEKEN şi INTERAMAL;

– Înţelegerea sau acordul urmăreşte aplicarea, în

privinţa partenerilor comerciali, în speţă SASHA, a

unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând, în acest fel, societăţii SASHA un

dezavantaj în poziţia concurenţială.

423

12. SASHA susţine că, în lunile martie şi aprilie 2007, HEINEKEN a acordat un bonus în valoare fixă societăţii

INTERAMAL, dar nu şi societăţii SASHA, deşi în lunile

anterioare aceasta beneficiase de bonusul respectiv. SASHA consideră că, neputând oferi bonusul clienţilor săi,

a suferit un dezavantaj competitiv faţă de INTERAMAL.

HEINEKEN susţine că nu a acordat niciun bonus fix către INTERAMAL în lunile martie şi aprilie 2007. În

perioadele respective, HEINEKEN a organizat o

promoţie naţională pentru anumite produse de bere, la care a participat, printre alţi distribuitori, şi

INTERAMAL. Participarea INTERAMAL la o asemenea

promoţie nu se poate interpreta ca un acord care are scopul de a crea avantaje suplimentare pentru

INTERAMAL în detrimentul SASHA. Distribuitorii

participanţi la promoţie sunt selectaţi de directorii regionali de vânzări ai HEINEKEN, între altele, în

funcţie de relaţiile acestora de furnizare cu puncte de

distribuţie unde competiţia a desfăşurat acţiuni similare.

13. Din datele şi informaţiile existente la dosarul cauzei, a

reieşit faptul că INTERAMAL a participat, alături de alţi

distribuitori, la o promoţie naţională pentru anumite produse de bere, pe baza selecţiei efectuate de directorii

regionali de vânzări ai HEINEKEN, în funcţie de

performanţele comerciale ale distribuitorilor. Conform declaraţiilor HEINEKEN, decizia de a selecţiona pentru o

anumită promoţie distribuitorul INTERAMAL şi nu şi

distribuitorul SASHA se datorează faptului că, pe parcursul relaţiilor cu cei doi distribuitori de-a lungul

timpului (din anul 2000), INTERAMAL s-a dovedit a fi

mai eficient decât SASHA, iar la momentul actual

424

INTERAMAL dispune de mai multe divizii de retail şi mai mulţi agenţi specializaţi, ca de altfel şi de capacităţi

de depozitare mai bune decât SASHA.

Art. 5 parag. (1) lit. d) din lege incriminează înţelegerile dintre doi sau mai mulţi agenţi economici, având ca

obiect sau ca efect aplicarea, în privinţa partenerilor

comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în

poziţia concurenţială. Decizia de a acorda condiţii

comerciale mai favorabile în perioada martie-aprilie 2007 distribuitorului INTERAMAL a fost luată în mod

unilateral de către HEINEKEN. În lipsa altor probe, nu se

poate reţine existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale între HEINEKEN şi INTERAMAL. Mai mult, presupusa

discriminare a intervenit ulterior deciziei HEINEKEN de

a denunţa unilateral contractul de distribuţie cu SASHA, decizie comunicată acesteia din urmă la data de

2.03.20078. Ulterior, orice presupusă acţiune

discriminatorie din partea HEINEKEN şi INTERAMAL

apare ca fiind lipsită de obiect.

Conform precizărilor HEINEKEN, SASHA este în continuare activă pe piaţa distribuţiei de bere, deşi nu ca

distribuitor direct. Acest lucru este posibil datorită

faptului că HEINEKEN nu restricţionează vânzările de la distribuitorii direcţi către alţi distribuitori, nici vânzările

pasive, desfăşurându-se astfel o concurenţă intramarcă

efectivă pe tot teritoriul României.

14. În concluzie, susţinerea SASHA cu privire la existenţa

unei înţelegeri între HEINEKEN şi INTERAMAL având

ca obiect interzicerea accesului pe piaţă al SASHA nu poate fi reţinută. Prin urmare, nu se reţine încălcarea de

425

către HEINEKEN şi INTERAMAL a art. 5 alin. (1) lit. d) din lege.

15. În ceea ce priveşte caracterul anticoncurenţial al

anumitor dispoziţii din contractul de distribuţie încheiat de SASHA cu HEINEKEN:

Încălcarea art. 5 alin. (1) lit. b), c), e) şi g) din lege

presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

– Existenţa unei înţelegeri sau a unui acord încheiat

între doi sau mai mulţi agenţi economici, în speţă între HEINEKEN şi distribuitorii săi;

– Înţelegerea sau acordul urmăreşte:

– delimitarea sau controlul distribuţiei – lit. b); – împărţirea pieţelor de desfacere pe criteriu

teritorial – lit. c);

– condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin

natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte – lit.

e);

– eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi – lit. g).

De menţionat este faptul că SASHA reclamă anumite

dispoziţii cu caracter anticoncurenţial, în opinia sa, din contractul de distribuţie pe care l-a încheiat cu

HEINEKEN. Pentru ca art. 5 alin. (1) din lege să fie

incident în cauză, o primă condiţie este aceea a existenţei unui acord sau a unei înţelegeri între doi sau mai mulţi

agenţi economici. Raportat la cazul de faţă, întrucât ceea

426

ce se reclamă este caracterul pretins anticoncurenţial al unor prevederi din contractul de distribuţie încheiat între

SASHA şi HEINEKEN, pentru a se aplica art. 5 alin. (1)

din lege ar trebui constatată existenţa unui acord între HEINEKEN şi un alt agent economic, în speţă SASHA,

având ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea

ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

În lipsa existenţei unui acord sau a unei înţelegeri între

doi sau mai mulţi agenţi economici art. 5 alin. (1) din lege este inaplicabil. Prin urmare, nu s-ar putea reţine

încălcarea art. 5 alin. (1) din lege doar de către

HEINEKEN, ci eventual de către HEINEKEN, pe de o parte, şi fiecare dintre distribuitorii acestuia, pe de altă

parte.

16. Conform prevederilor Regulamentului Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea

concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale,

se porneşte de la prezumţia că, atunci când furnizorul deţine pe piaţa relevantă o cotă care nu depăşeşte 30%,

înţelegerile verticale care nu conţin anumite restricţii cu

efecte anticoncurenţiale grave pot avea ca efect ameliorarea producţiei sau distribuţiei şi conferirea

pentru consumatori a unei părţi echitabile din profitul

care rezultă; în cazul înţelegerilor verticale care conţin obligaţii de vânzare exclusivă, va fi luată în considerare

cota de piaţă a cumpărătorului în scopul determinării

efectului global al acestor înţelegeri asupra pieţei. Astfel, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1), coroborat cu art. 7

alin. (1) din Regulamentul privind aplicarea art. 5 alin.

(2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul

427

înţelegerilor verticale, acordurile sau practicile concertate convenite între doi sau mai mulţi agenţi

economici – fiecare operând, în scopul îndeplinirii

acordului respectiv, la niveluri diferite ale lanţului producţie-distribuţie – referitoare la condiţiile în care

părţile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite produse,

sunt exceptate de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din lege, în condiţiile în care cota de piaţă deţinută de

furnizor nu depăşeşte 30% din piaţa relevantă în care

vinde produsele sau serviciile.

17. În cazul de faţă, ţinând cont de cota de piaţă a

furnizorului HEINEKEN (mai mică de 30%), înţelegerile

verticale încheiate de acesta cu distribuitorii săi sunt exceptate de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din

lege. Conform art. 5 din Regulamentul sus-menţionat, ar

putea fi reţinute ca fiind practici anticoncurenţiale doar acele înţelegeri verticale care, direct sau indirect, au ca

obiect:

– Restrângerea libertăţii cumpărătorului de a-şi determina preţul de vânzare. Cu toate acestea,

furnizorului îi este permis să recomande un preţ de

revânzare, cu condiţia ca acesta să nu devină în realitate un preţ fix sau minim de vânzare, în urma

presiunilor exercitate sau stimulentelor oferite;

– Restricţionarea teritoriului în care cumpărătorul poate să vândă produsele sau serviciile care fac obiectul

acordului. Cu toate acestea, furnizorului îi este

permisă restricţionarea vânzărilor active într-un teritoriu exclusiv, când o astfel de restricţionare nu

limitează vânzările făcute de clienţii distribuitorului.

428

18. Prin urmare, includerea în contractul de distribuţie-tip al HEINEKEN a unei prevederi referitoare la

exclusivitatea de distribuţie a produselor HEINEKEN

constituie o practică exceptată de la prevederile art. 5 alin. (1) din lege. Cu toate acestea, în continuare a fost

analizată şi veridicitatea susţinerii SASHA în ceea ce

priveşte condiţionarea de către HEINEKEN, ,,în mod neoficial”, a încheierii contractului şi păstrării relaţiilor

comerciale ulterioare cu SASHA de respectarea

,,exclusivităţii de distribuţie a produselor Heineken”:

SASHA susţine că exclusivitatea de distribuţie i-a fost

explicată de reprezentanţii HEINEKEN ca o condiţie

obligatorie pentru distribuitor, ce reiese din interpretarea definiţiei ,,Programului anual” de la pct. 2 al contractului

de distribuţie. Astfel, ,,Programul anual reprezintă o listă

ce se comunică de regulă anual de către Vânzător Cumpărătorului, cuprinzând cantităţile minime pe luni,

mărcile de Bere şi sortimentele de Bere pe care

Cumpărătorul se obligă să le achiziţioneze doar de la Vânzător şi care urmează a fi ataşată ca Anexa nr. 2 la

prezentul contract”.

În plus, SASHA susţine că a primit cereri adresate verbal în acest sens, ,,ameninţări voalate” fiind adresate şi altor

distribuitori. Ca urmare, SASHA afirmă că a distribuit

numai produse HEINEKEN. SASHA nu prezintă probe scrise în sprijinul acestor afirmaţii.

Din analiza contractului de distribuţie-tip al HEINEKEN

reiese că acesta nu prevede şi nici nu interzice vânzarea de către distribuitori a produselor concurente Mai mult, în

practică, distribuitorii HEINEKEN au comercializat şi

continuă să comercializeze şi produse concurente.

429

În concluzie, în urma analizei contractului-tip şi a informaţiilor primite, afirmaţia SASHA referitoare la

obligaţia de exclusivitate a comercializării produselor

HEINEKEN nu subzistă.

19. În ceea ce priveşte limitarea teritorială a distribuţiei

produselor Heineken de către SASHA la zonele Piatra

Neamţ şi Bicaz, creându-se astfel pentru aceasta din urmă un dezavantaj competitiv în raport cu un alt distribuitor

HEINEKEN activ în zonele respective, respectiv

INTERAMAL, care avea dreptul să desfacă produsele în întreg judeţul Neamţ:

La pct. 3.1 din contractul de distribuţie se precizează că

,,în temeiul prezentului contract cadru Vânzătorul vinde direct sau printr-un terţ indicat de către Vânzător, iar

Cumpărătorul cumpără Bere, cuprinzând mărcile

enunţate în Anexa nr. 2, pentru a fi distribuite în teritoriul descris în Anexa nr. 3, fără ca prin aceasta

Cumpărătorul să fie limitat în vreun fel în activitatea sa

comercială (de vânzare) şi de distribuţie, cu respectarea obligaţiilor asumate prin contract. Vânzarea

reglementată prin acest contract nu poate împiedica sub

nicio formă efectuarea de către Vânzător a unei distribuţii a Berii în mod direct către terţi comercianţi”.

În Anexa nr. 3 a contractului de distribuţie încheiat cu

SASHA, teritoriul de distribuţie ,,convenit cu distribuitorul şi recomandat acestuia” este Piatra Neamţ -

Bicaz.

SASHA a distribuit produse HEINEKEN şi în afara zonei menţionate.

430

SASHA consideră că, prin restrângerea teritoriului recomandat prin contractul de distribuţie din anul 2006, a

fost favorizat INTERAMAL, care încă din anul 2002

avea ca zonă de distribuţie întreg judeţul Neamţ.

HEINEKEN susţine că raţiunea pentru care recomandă

un anumit teritoriu fiecărui distribuitor constă în dorinţa

de a asigura disponibilitatea produselor sale pe întregul teritoriu al României. Întrucât niciunul dintre cei [...] de

distribuitori nu dispune, singur, de capacitatea de a

acoperi întregul teritoriu naţional, HEINEKEN consideră că, pentru a atinge o acoperire naţională completă, este

necesară o reţea formată din mai mulţi distribuitori a

căror capacitate de acoperire este ,,mai degrabă limitată la arii regionale”.

20. Conform pct. 44 din Instrucţiunile privind aplicarea

art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale,

împărţirea pieţei în funcţie de teritoriu sau de categoriile

de clienţi poate lua forma unor obligaţii directe, cum ar fi obligaţia de a nu vinde anumitor categorii de clienţi sau

clienţilor din anumite teritorii sau obligaţia de a transmite

comenzile primite de la clienţii respectivi către alţi distribuitori.

Contractul de distribuţie-tip al HEINEKEN nu prevede

nicio interdicţie cu privire la vânzările active sau pasive ale distribuitorilor în afara teritoriului recomandat. Nu

există sancţiuni pentru vânzarea în afara teritoriilor

recomandate, după cum nu există nici beneficii care să rezulte din vânzarea doar în cadrul acestor teritorii.

431

De asemenea, restricţionarea poate rezulta din măsuri indirecte având ca ţintă determinarea distribuitorului de a

nu vinde acestor clienţi, cum ar fi refuzul sau reducerea

bonusurilor sau discounturilor, refuzul de livrare, reducerea sau limitarea volumelor furnizate la cererea

aferentă teritoriului sau categoriei de clienţi alocate,

ameninţări cu rezilierea contractului ori de diminuare a profitului. Din datele existente la dosarul cauzei, a reieşit

faptul că HEINEKEN nu a luat nicio astfel de măsură.

Prin urmare, susţinerea SASHA referitoare la limitarea teritorială a distribuţiei produselor HEINEKEN nu poate

fi reţinută.

21. În ceea ce priveşte impunerea de către HEINEKEN a preţului de revânzare a produselor sale:

SASHA susţine că ,,preţul de revânzare a produselor a

fost impus de către producător”, prin ,,recomandări verbale” transmise prin intermediul reprezentantului de

vânzări pe regiunea Moldova. Aceste recomandări vizau

menţinerea preţului de revânzare la nivelul preţului de achiziţie de la vânzător, pentru a nu depăşi preţurile

practicate de concurenţă. Sancţiunile pe care SASHA

urma să le suporte pentru încălcarea acestor recomandări mergeau de la neacordarea bonusurilor până la rezilierea

contractului.

SASHA nu este în măsură să prezinte probe scrise prin care să demonstreze faptul că HEINEKEN a solicitat să

se respecte preţurile de revânzare recomandate, cu

excepţia unui e-mail ce conţine o afirmaţie referitoare la negocierea şi menţinerea preţurilor recomandate la raft.

În textul e-mailului respectiv, reprezentantul HEINEKEN

432

informează SASHA că, la data de 13 decembrie 2006, SASHA realizase doar [...]% din planul de vânzări pentru

luna respectivă, şi expune principalele motive cărora li se

datorează acest lucru: ,,distribuţia numerică deficitară fiind făcută în salturi şi coordonarea modestă a acesteia, a

O.O.S.-lor din locaţii, preţurile recomandate având o

pondere insuficientă, nefiind negociate de către agenţii de vânzări în locaţii dinainte stabilite după un plan de

acţiune clar”. Pentru a rezolva aceste probleme,

reprezentantul HEINEKEN propune ,,ca în următoarea perioadă de timp să vă focusaţi pe următoarele aspecte:

îmbunătăţirea sortimentală a prezenţei la raft, negocierea

şi menţinerea preţurilor recomandate la raft, construirea de display-uri – Bucegi, Golden Brau şi Ciuc pet,

menţinerea unui ritm constant de vânzare din

piaţă/achiziţii”.

22. Contractul de distribuţie prevede, la pct. 7.3, că

,,Vânzătorul poate recomanda Cumpărătorului o politică

de preţuri de vânzări şi de discounturi sau/şi bonusuri acordate de către Cumpărător clienţilor săi, pentru

creşterea vânzărilor produselor către terţi consumatori,

fără ca aceasta să rezulte într-o obligaţie expresă pentru Cumpărător”. Astfel, libertatea distribuitorului de a-şi

determina preţul de revânzare nu este restricţionată. Mai

mult, din precizările HEINEKEN rezultă că nu există niciun sistem de sancţiuni sau beneficii în vederea

determinării distribuitorilor să îşi alinieze preţurile de

revânzare către clienţi la preţurile recomandate.

23. Din analiza datelor şi informaţiilor transmise de

distribuitorii HEINEKEN au rezultat următoarele:

433

– Preţul recomandat de către HEINEKEN pentru revânzarea produselor sale nu este urmat de către

distribuitori şi nici nu constituie un element de referinţă

în constituirea politicii de preţ a acestora;

– Preţul de referinţă de la care distribuitorii îşi

conturează politica de preţ este preţul de achiziţie a

produselor HEINEKEN, aşa-numitul ,,preţ de listă”;

– Preţul de listă nu reprezintă preţul plătit efectiv de

către distribuitori către furnizor, la acest preţ

HEINEKEN aplicând discounturi diferite, mergând până la [...]%, în funcţie de performanţele comerciale

ale distribuitorilor;

– La revânzarea produselor către clienţii lor, distribuitorii pornesc de la preţul de listă, aplicând la

rândul lor discounturi diferite, între [...]% şi [...]%, în

funcţie de momentul şi modalitatea de plată, frecvenţa comenzilor şi valoarea facturii, tipologia clienţilor

(comercializare cu amănuntul, comercializare cu

ridicata, clienţi HoReCa) etc. Acest fapt se datorează, pe de o parte, faptului că preţul de achiziţie este un

reper pentru distribuitori în sensul profitabilităţii lor

ulterioare, iar pe de altă parte, faptului că derularea unor volume mari de vânzări în condiţiile obţinerii

unor marje unitare de profit relativ reduse reprezintă o

specificitate a pieţei berii.

Din cele prezentate mai sus reiese că, în realitate,

distribuitorii, prin politica de discounturi oferite clienţilor

în funcţie de criteriile economice menţionate anterior, practică preţuri diferite de revânzare a produselor

HEINEKEN, furnizorul nefiind implicat, direct sau

434

indirect, în stabilirea politicii de preţ a distribuitorilor săi. În urma analizei, a reieşit că nu există probe care să

demonstreze că preţurile recomandate de furnizor şi/sau

preţurile ,,de listă” utilizate ca element de referinţă de către distribuitori au funcţionat în realitate ca preţuri fixe

sau minime de vânzare. În aceste condiţii, susţinerea

SASHA referitoare la impunerea de către HEINEKEN a preţului de revânzare a produselor sale nu poate fi

reţinută.

24. În concluzie, nu se reţine încălcarea de către HEINEKEN şi distribuitorii săi a art. 5 alin. (1) lit. b), c),

e) şi g) din lege.

25. În speţă s-a analizat şi posibila incidenţă a art. 6 din lege. Pentru ca art. 6 să fie incident în cauză, următoarele

condiţii ar trebui să fie îndeplinite cumulativ:

– Un agent economic să deţină o poziţie dominantă (în speţă, HEINEKEN);

– Acest agent economic să abuzeze de poziţia

dominantă deţinută;

– Prin acest abuz să fie afectată activitatea economică

sau să fie prejudiciaţi consumatorii.

Având în vedere că premisa esenţială a săvârşirii unui abuz de poziţie dominantă, respectiv însăşi existenţa unei

poziţii dominante, nu este îndeplinită, în cazul de faţă nu

poate fi reţinută încălcarea, de către HEINEKEN, a art. 6

din lege, întrucât acesta este inaplicabil în speţă9.

IV. Din analiza preliminară a sesizării şi a documentelor anexate acesteia a rezultat că nu există suficient temei de

435

fapt şi de drept care să justifice declanşarea unei investigaţii în cauză.

V. În acest caz, în baza prevederilor art. 40 alin. (2) din

Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, coroborate cu prevederile art. 8 alin. (9) lit. b) din Regulamentul de

organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului

Concurenţei şi ale art. 4 alin. (1) din Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea concurenţei nr.

21/1996, republicată, privind practicile anticoncurenţiale

în cazul plângerilor, înainte de a lua o decizie de respingere a unei sesizări/plângeri, Consiliul Concurenţei trebuie să

acorde agentului economic reclamant dreptul de a fi

ascultat e către Comisia Consiliului Concurenţei care coordonează compartimentul de specialitate implicat.

Reclamanta a fost citată, în vederea ascultării argumentelor

sale, la data de 20.06.2007, de către Comisia Consiliului Concurenţei, numită prin Ordinul Preşedintelui Consiliului

Concurenţei nr. 171/19.06.2007. Reclamanta nu s-a

prezentat în faţa Comisiei Consiliului Concurenţei.

Reclamanta şi-a prezentat punctul de vedere în scris, prin

adresa nr. 55/22.06.2007, înregistrată la Consiliul

Concurenţei cu nr. DBC/500/25.06.2007. În cadrul adresei sus-menţionate, nu s-au prezentat date/informaţii care să

conducă la o concluzie diferită privind elementele

învederate în plângere.

VI. Analiza efectuată asupra informaţiilor prezentate în

scris de reclamantă nu a condus la o concluzie diferită

asupra elementelor învederate în plângere.

În temeiul prevederilor art. 40 alin. (2) din Legea

Concurenţei nr. 21/1996, republicată,

436

Decide

considerând că nu exista temei de fapt şi de drept pentru a

justifica intervenţia Consiliului Concurenţei.

Art. 2. Prezenta decizie intră în vigoare la data comunicării sale de către Secretariatul General al Consiliului

Concurenţei.

Art. 3. Decizia Consiliului Concurenţei poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare la Curtea de Apel

Bucureşti, Secţia Contencios Administrativ.

Art. 4. Secretariatul General va transmite această Decizie reclamantei, SC Sasha Distribution SRL, la sediul acesteia

din Str. Războieni nr. 35, Piatra Neamţ, jud. Neamţ .

437

V. Decizia nr. 21 din 15 iunie 2007 referitoare la autorizarea concentrării economice realizate la

SC CONTINENTAL HOTELS SA - Bucureşti, prin

schimbarea formei de control de la controlul unic la controlul în comun

Consiliul Concurenţei

în baza:

1. Legii concurenţei nr. 21/1996, republicată (M. Of. nr.

742 din 16 august 2005);

2. Decretului nr. 57/2004 pentru numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei;

3. Decretului nr. 1089/2006 pentru numirea unui

vicepreşedinte al Plenului Consiliului Concurenţei; 4. Decretului nr. 1087/2006 pentru numirea unui membru al

Plenului Consiliului Concurenţei;

5. Deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr. 7/2007; 6. Regulamentului de organizare, funcţionare şi procedură

al Consiliului Concurenţei (M. Of. nr. 288 din 1 aprilie

2004), cu modificările şi completările ulterioare; 7. Regulamentului privind autorizarea concentrărilor

economice (M. Of. nr. 280 din 31 martie 2004), cu

modificările şi completările ulterioare; 8. Instrucţiunilor cu privire la calculul cifrei de afaceri în

cazurile de comportament anticoncurenţial, prevăzute la art.

5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi în cazurile de concentrare economică (M. Of. nr. 440 din 17 mai

2004);

438

9. Instrucţiunile cu privire la definirea pieţei relevante, în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă (M. Of. nr. 288

din 01 aprilie 2004);

10. Instrucţiunilor date în aplicarea prevederilor art. 331 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu privire la calculul taxei

de autorizare a concentrărilor economice (M. Of. nr. 288

din 1 aprilie 2004); 11. Actelor din dosarul cauzei (RS-22/ 02.05.2007);

12. Notei Comisiei responsabile pentru domeniul fuziuni şi

antitrust (SN/692/14.06.2007).

luând în considerare că:

1. În data de 29 martie 2007, Crossbrook Limited2

şi

Moonbright Limited3 (numite împreună Părţile) au încheiat un contract de vânzare-cumpărare acţiuni ale SC CONTI

HOTELS INVESTMENTS4 (denumită în continuare Conti

Hotels); Conform acestui contract Moonbright achiziţionează de la Crossbrook 28,17% din valoarea

capitalul social al Conti Hotels, societate care la rândul ei

deţine 70,87% din capitalul social al SC CONTINENTAL HOTELS SA5 (denumită în continuare Continental);

2. De asemenea, prin Convenţia referitoare la SC CONTI

HOTELS INVESTMENT S.A (denumită în continuare Convenţia) încheiată în data de 29 martie 2007 între

Crossbrook Limited şi RED Group SRL, pe de-o parte, şi

Moonbright Limited şi PPF Investments Ltd (denumită în continuare PPFI), pe de altă parte, au fost stabilite

drepturile şi obligaţiile Părţilor în legătură cu cota lor de

participare şi acţionariatul Continental, ca şi drepturile şi obligaţiile aferente acestora. Astfel, Moonbright se

439

angajează să investească în Societate o sumă ca aport la majorarea capitalului social al Societăţii, în conformitate cu

termenii şi condiţiile specificate în Convenţie astfel încât

Structura acţionariatului Societăţii va fi după cum urmează: (i) Crossbrook va deţine minimum 51% din capitalul social

al Societăţii, iar (ii) Moonbright va deţine maximum 49%

din capitalul social al Conti Hotels; 3. Având în vedere faptul că în conformitate cu

Convenţia între acţionari, Moonbright dobândeşte anumite

drepturi de blocare a deciziilor în ceea ce priveşte Continental şi că Regulamentul privind autorizarea

concentrărilor economice emis de Consiliul Concurenţei

(denumit în continuare ,,Regulamentul”) defineşte noţiunea de control ca fiind puterea de a bloca anumite decizii

strategice cu privire la investiţii, implementarea planului de

afaceri, numirea membrilor consiliului de administraţie etc. se poate considera că Moonbright dobândeşte controlul în

comun indirect asupra Continental;

4. Schimbarea formei de control la societatea Continental, în data de 29 martie 2007, realizată prin

trecerea de la controlul unic, exercitat de societatea

Crossbrook, la controlul în comun, indirect, exercitat de către societăţile Crossbrook (membră a grupului Enache) şi

Moonbright (membră a grupului PPFI), prin intermediul

societăţii vehicul Conti Hotels Investment, reprezintă o concentrare economică în accepţiunea dată de art. 10 alin.

(2) lit. b) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată;

5. Structura acţionariatului societăţii Continental la data încheierii tranzacţiei notificate este după cum urmează:

Conti Hotels - 70,87% din acţiuni, Menachem H. Elias

Foundation - 7,58% din acţiuni, Andrei Pop - 1,9% din acţiuni, SIF Transilvania - 8,73% din acţiuni, SIF Banat-

440

Crişana - 1,23% din acţiuni, alţi acţionari (PPM) - 9,69% din acţiuni;

6. Conform Regulamentului, părţile implicate în

concentrarea economică notificată sunt acţionarii achizitori – atât cei existenţi (Crossbrook), cât şi cei noi

(Moonbright), inclusiv grupurile din care aceştia fac parte şi

societatea în comun în cauză (Continental), inclusiv agenţii economici pe care-i controlează. În această situaţie, Conti

Hotels Investments este o societate vehicul prin care cei doi

acţionari îşi exercită controlul în comun indirect asupra Continental;

7. Moonbright este vehiculul societăţii PPF Investment

Ltd. (PPFI), înfiinţat în scopul concentrării economice notificate. Conform Actului Constitutiv, obiectul său de

activitate cuprinde, printre altele, desfăşurarea afacerilor

unei societăţi de tip holding sau ale unei societăţi de investiţii, prestarea de servicii de consultanţă şi de

management, comerţ, tranzacţii cu bunuri mobile şi imobile

şi executare operaţii de construcţii, achiziţia altor societăţi; PPFI este un grup internaţional privat şi independent de

capital privat înfiinţat în 2005, având drept obiectiv specific

economiile în tranziţie, cum sunt cele din Europa Centrală şi de Est şi Asia. Obiectivul acestuia este de a obţine

venituri superioare, acoperite din punct de vedere al

riscurilor pentru investitori, prin investiţii efectuate în regiuni geografice care au un potenţial semnificativ de

creştere. Portofoliul PPFI cuprinde următoarele domenii de

activitate: finanţe, asigurări, energie şi utilităţi, reţea de infrastructură, piaţă imobiliară, explorare şi activităţi

miniere etc.;

8. Crossbrook este o societate nou constituită folosită ca vehicul în scopul acestei concentrări economice.

441

Conform Actului său Constitutiv, Crossbrook îndeplineşte activităţile unei societăţi de investiţii, desfăşoară afaceri

aferente pieţei imobiliare, activităţi de producţie şi comerţ,

activităţi de închiriere şi instruire a personalului, activităţi în domeniul construcţiilor, avansează şi acordă

împrumuturi, precum şi activităţi de vânzare/cumpărare de

acţiuni şi pachete de acţiuni. Societatea face parte din grupul Enache;

9. RED Group este o societate înfiinţată în 1995, care

operează ca un vehicul de proprietate în interesul d-lui Radu Enache şi a afiliaţilor săi. Vehiculul a fost înfiinţat cu

scopul de a poseda şi de a conduce diferite investiţii şi

bunuri cu scopul de a obţine profituri maxime. După cum se menţionează şi în Actul său Constitutiv, R.E.D. Group are

activităţile unei companii de investiţii în domeniul

drepturilor reale şi consultanţei; 10. RED Group, printr-un act de vânzare-cumpărare

încheiat februarie 2007, a transferat acţiunile deţinute în

Continental (70,87%) către Crossbrook, societate înregistrată în Cipru care are aceeaşi structură a

acţionariatului ca şi RED Group (Radu Daniel Enache –

100%); La rândul său, Crossbrook a subscris acţiunile deţinute în Continental ca aport la capitalul social al unei

societăţi române nou constituite, Conti Hotels, vehiculul

prin care parteneriatul dintre Grupul Enache, prin vehiculul sau Crossbrook şi fondul de investiţii PPFI, prin vehiculul

înregistrat în Cipru, Moonbright, a fost încheiat;

11. Operaţiunea de concentrare economică notificată îndeplineşte cumulativ condiţiile de prag prevăzute la art.

14 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată. În

consecinţă, operaţiunea în cauză trebuie supusă controlului

442

Consiliului Concurenţei în vederea analizei compatibilităţii acesteia cu un mediu concurenţial normal;

12. Concentrarea economică notificată a fost

considerată efectivă la data de 17.05.2007; 13. Conform notificării, Continental, este primul lanţ

hotelier din România, care oferă: i) servicii de cazare; ii)

servicii publice de catering; iii) servicii de organizare de conferinţe;

14. Pieţele de produs şi geografice pe care are loc

operaţiunea de concentrare economică sunt pieţele pe care acţionează societatea Continental, în speţă piaţa

română pentru servicii hoteliere şi de alimentaţie

publică; 15. Crossbrook şi Moonbright, fiind înfiinţate recent,

nu a fost încă angajate în nicio activitate de producţie

sau de vânzare a bunurilor sau serviciilor; 16. Analiza a fost efectuată în condiţiile cele mai

restrictive, adică în ipoteza în care piaţa relevantă

geografică unde se manifestă concurenţa între unităţile hoteliere ar fi piaţa locală, şi anume: Bucureşti,

Oradea, Drobeta-Turnu-Severin, Arad, Suceava,

Predeal-Timişu de Sus, Târgu Mureş, Sibiu, Constanţa; Poziţia Continental pe fiecare din pieţele locale

identificate a fost determinată în funcţie de numărul de

camere oferite de hotelurile din categoria de 2, 3 şi 4 stele;

17. Operaţiunea de concentrare economică notificată

nu conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe pieţele relevante

identificate mai sus sau pe oricare parte a acestora.

În temeiul art. 21 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi al art. 8 alin. (10) lit. b) din Regulamentul de

443

organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei

Decide

Art. 1 - În conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (1)

lit. b) din Legea Concurenţei nr. 21/1996, republicată şi ale Regulamentului privind autorizarea concentrărilor

economice, se emite prezenta decizie de neobiecţiune

privind concentrarea economică realizată de către Crossbrook Ltd şi Moonbright Ltd prin dobândirea

controlului în comun indirect asupra SC CONTINENTAL

HOTELS SA, constatându-se că, deşi operaţiunea notificată cade sub incidenţa legii, nu există îndoieli serioase privind

compatibilitatea acesteia cu un mediu concurenţial normal.

Art. 2 - Crossbrook Ltd şi Moonbright Ltd sunt obligate, conform prevederilor art. 32 alin. (1) din Legea

concurenţei nr. 21/1996 republicată, să plătească taxa de

autorizare a concentrării economice notificate. Taxa de autorizare, conform prevederilor Instrucţiunilor

date în aplicarea prevederilor art. 33 din Legea concurenţei

nr. 21/1996, cu privire la calculul taxei de autorizare a concentrărilor economice, calculată pe baza cifrelor de

afaceri comunicate prin adresa înregistrată la Consiliul

Concurenţei sub nr. [...], este de [...] RON. Art. 3 - Suma, reprezentând taxa de autorizare, se va

vira, în termen de maxim 30 (treizeci) de zile de la data

comunicării prezentei Decizii, de către Crossbrook Ltd şi Moonbright Ltd la bugetul de stat, cu ordin de plata tip

trezorerie, cu menţiunea „pentru autorizarea concentrării

economice”. O copie după ordinul de plată va fi transmisă neîntârziat Consiliului Concurenţei.

444

Art. 4 - Prezenta Decizie devine aplicabilă de la data comunicării ei.

Art. 5 - Decizia Consiliului Concurenţei poate fi

atacată, conform prevederilor art. 47 alin. (4) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, în termen de 30 de

zile de la comunicare, la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia

Contencios Administrativ şi Fiscal. Art. 6 - Direcţia Servicii şi Secretariatul General din

cadrul Consiliului Concurenţei vor urmări aducerea la

îndeplinire a prezentei Decizii.

Anexa 4

Titlu

I. Concentrare economică. Momentul de la care curge obligaţia notificării Consiliului Concurenţei

Prin acţiunea înregistrată la data de 25.05.2006, reclamanta CSG, persoană juridică de naţionalitate franceză

a chemat în judecată Consiliul Concurenţei solicitând

anularea Deciziei nr. 108 din 15 mai 2006, ca fiind nelegală şi în subsidiar reducerea amenzii ce i-a fost aplicată pentru

contravenţiile prevăzute de art. 55 din Legea nr. 21/1996.

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că la 31.08.2005 a lansat o ofertă publică nesolicitată de cumpărare cu privire

la acţiunile B.P.B., depunând termenii şi condiţiile detaliate

ale ofertei la autoritatea bursieră competentă din Londra. La data de 26 septembrie 2005, susţine reclamanta, a depus

prima notificare la Consiliul Concurenţei, conform

prevederilor art. 10 alin. (2) lit. b), art. 14 şi 15 din Legea nr. 21/1996 şi ale pct. 126 şi 128 lit. b) din Regulamentul

445

Consiliului Concurenţei privind autorizarea concentrărilor economice la care, ca urmare a Instrucţiunilor Consiliului

Concurenţei conţinute în adresele acestuia, la data de

10.02.2006 s-a depus notificarea nr. RS-12 din 10.02.2006, în raport de care concentrarea economică dintre CSG şi

BPB a fost autorizată de Consiliul Concurenţei prin Decizia

de neobiecţiune nr. 109/15.05.2006. Prin Decizia nr. 108/15.05.2006 atacată, Consiliul

Concurenţei a amendat CSG cu suma de 243.240 RON, cu

motivarea că s-au încălcat prevederile art. 15 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) teza 2-a din Legea nr. 21/1996, decizia atacată

întemeindu-se pe art. 50 lit. a) din Legea nr. 21/1996 faţă de

omisiunea notificării concentrării economice, în termen legal, ci la data de 10 februarie 2006.

Reclamanta susţine că s-a făcut o greşită aplicare a Legii

nr. 21/1996, apreciindu-se că prima notificare depusă la 26 septembrie 2005 nu constituie o notificare a concentrării

economice.

Mai susţine reclamanta că refuzul Consiliului Concurenţei de a lua în considerare prima notificare faţă de lipsa din

cuprinsul acesteia a unor date cu privire la piaţa relevantă,

este neîntemeiat faţă de pct. 136 din Regulament, pentru că nu i-a solicitat reclamantei completarea notificării şi nu s-a

folosit nici de prerogativele sale de analiză a

compatibilităţii operaţiunii notificate, refuzând procesarea notificării cu susţinerea că există nesiguranţă în privinţa

realizării operaţiunii de concentrare economică.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 102 din

15.01.2007 a respins acţiunea formulată de reclamantă,

reţinând că, faţă de realizarea efectivă a concentrării economice la 16.12.2005, prin plata contravalorii acţiunilor

446

la BPB, reclamanta nu a transmis nicio notificare pârâtului Consiliului Concurenţei în perioada 17.11.2005-

16.12.2005, sau în 30 zile de la momentul realizării

concentrării economice, respectiv de la 16.12.2005 şi până la 15.01.2006, ori de solicitare a prelungirii termenului

general de notificare, cu 15 zile.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, susţinând că:

– încheierea unui presupus acord între consiliile de

administraţie ale CSG şi respectiv BPB este absolut irelevantă pentru determinarea momentului de la care curge

termenul în care trebuia notificată operaţiunea de

concentrare economică. – în realitate, termenul de 30 de zile în care trebuie depusă

notificarea unei concentrări economice realizate prin

preluarea pe bursă curge de la publicarea prospectului de ofertă publică de cumpărare, aşa cum stabilesc legislaţia şi

jurisprudenţa comunitară, transpusă şi în dreptul intern.

– formularul de notificare a fost depus în termen legal la data de 26 septembrie 2005, la mai puţin de 30 de zile de la

data publicării prospectului de ofertă publică de cumpărare,

respectiv la 31.08.2005. – cu privire la capătul de cerere subsidiar, instanţa a

apreciat greşit probele, reţinând lipsa de cooperare a

reclamantei cu Consiliul Concurenţei şi nu a redus amenda sub minimul legal de 0,2% din cifra de afaceri.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

La data de 26.09.2005 recurenta-reclamantă, CSG din Franţa, a depus la Consiliul Concurenţei o solicitare privind

analiza unei posibile operaţiuni de concentrare economică

cu societatea comercială BPB plc Anglia, listată la Bursa de

447

Valori din Londra, cerere pe care CSG a intitulat-o „Dosar de notificare”.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 21/1996,

concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi care operează fie transferul

proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi

a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic. Articolul 14 al Legii precizează că „Prevederile prezentului

capitol nu se aplică operaţiunilor de concentrare economică,

atunci când cifra de afaceri cumulată a agenţilor economici implicaţi nu depăşeşte echivalentul în lei a 10.000.000 Euro

şi nu există cel puţin 2 agenţi economici implicaţi în

operaţiune care să realizeze pe teritoriul României, fiecare în parte, cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a

4.000.000 Euro.

Potrivit prevederilor art. 15, concentrările economice nu depăşesc pragurile prevăzute de art. 14, sunt supuse

controlului şi trebuie notificate Consiliului Concurenţei.

Alineatul (3) al art. 15 menţionează că procedura de notificare, termenele, documentele, informaţiile de

prezentat, comunicările şi prezentarea de observaţii de către

agenţii economici interesaţi se stabilesc prin regulament şi instrucţiuni adoptate de Consiliul Concurenţei.

Posibila concentrare economică în cazul în speţă ar fi fost

realizabilă numai în eventualitatea acceptării de către BPB din Anglia a ofertei publice nesolicitată, lansată de

recurenta-reclamantă în vederea dobândirii majorităţii

drepturilor de vot ale agentului economic listat la bursă, fără însă a exista garanţii că acţionarii BPB ar fi acceptat

oferta.

De altfel, informaţiile prezentate de CSG şi notificarea din 26.09.2005 se rezumau doar la datele privitoare la CSG şi

448

la intenţia privind posibila concentrare economică. S-a menţionat că BPB nu a cooperat cu CSG la elaborarea

prezentei Notificări, prin urmare este posibil ca anumite

informaţii cu privire la BPB să lipsească. În ce priveşte informaţiile cu privire la BPB prezenta

Notificare a fost elaborată în baza informaţiilor publice.

Ca urmare, Consiliul Concurenţei a transmis recurentei adresa nr. RS-152 din 14 octombrie 2005, întrucât în cazul

prezentat de aceasta nu există o concentrare economică şi

nici premise evidente că aceasta se va realiza, iar din dosar lipseau date esenţiale pentru analiza operaţiunii,

precizându-se că documentul din 26.09.2005 nu poate fi

considerat o notificare a operaţiunii de concentrare economică. Totodată, Consiliul Concurenţei a menţionat că,

în eventualitatea realizării concentrării economice în cauză,

aceasta trebuie notificată în termenul legal prevăzut de Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice

(publicat în M. Of, partea I, nr. 280/2004).

Abia la 17.11.2005 consiliul de administraţie al BPB a hotărât să recomande acţionarilor săi să accepte oferta de

preluare formulată de recurenta-reclamantă. La data de

16.12.2005 aceasta din urmă a dobândit controlul unic asupra BPB din Anglia.

Operaţiunea realizată reprezintă o concentrare economică,

astfel cum este definită în textele mai sus citate care trebuia notificată în termen de maximum 30 de zile de la data

semnării actului prin care s-a dobândit controlul.

Cu toate că i s-a pus în vedere recurentei ca în cazul existenţei unei reale posibilităţi ca operaţiunea să se

realizeze, notificarea trebuie transmisă în termenul legal de

30 de zile, CSG a transmis notificările abia la 10 februarie

449

2006, cu încălcarea termenului legal de la data tranzacţiei de 16.12.2005.

Ca urmare, prin Decizia nr. 108/15.06.2006 i-a fost

aplicată sancţiunea cu amendă în cuantum de 243.240 RON pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 50 din

Legea nr. 21/1996, republicată, prin omisiunea notificării

concentrării economice. Susţinerile recurentei-reclamante privind aplicarea greşită

a legii de către instanţa de fond sunt neîntemeiate.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că, deşi în primul formular de notificare transmis incomplet de recurentă s-a

utilizat termenul de „tranzacţie”, oferta de preluare lansată

de aceasta nu a putut consfinţi învoiala pârâţilor, fiind doar o manifestare unilaterală de voinţă a posibilului dobânditor.

În ce priveşte afirmaţia recurentei-reclamante, potrivit

căreia termenul de 30 de zile în care trebuie depusă notificarea, în speţa de faţă, curge de la publicarea

prospectului de ofertă publică de cumpărare şi aceasta este

nefondată. Regulamentul privind autorizarea concentrărilor

economice dispune la pct. 126 că „Părţile menţionate la pct.

125 vor înainta Consiliului Concurenţei notificare în termen de 30 de zile. În termen, Consiliul Concurenţei, la

solicitarea scrisă a părţilor, poate prelungi termenul de 30

de zile cu maximul 15 zile, atunci când această solicitare este întemeiată”.

Punctul 128 precizează că: „Termenele prevăzute la pct.

126 şi 127 încep să curgă: a) în cazul operaţiunilor realizate în condiţiile art. 10 alin.

(2) lit. o) din lege, de la data semnării acordului de fuziune;

450

b) în cazul operaţiunii realizate în condiţiile art. 10 lit. b) din lege, de la data semnării actului juridic în baza căruia se

dobândeşte controlul.

c) în alte cazuri decât cele prevăzute la lit. a) şi b), de la data la care părţile implicate au luat cunoştinţă de realizarea

operaţiunii.

Recurenta apreciază greşit că voinţa unei singure părţi este suficientă pentru a se crea o minimă certitudine că o

concentrare economică se va realiza.

Principiul privind o minimă garanţie al realizării unei concentrări economice este definit în preambulul

Regulamentului nr. 139/2004 al Consiliului Uniunii

Europene (pct. 34). Ar trebui să fie posibil ca notificarea să se efectueze şi în

cazurile în care întreprinderile implicate conving Comisia

de intenţia lor de a încheia un acord privind o concentrare propusă şi demonstrează Comisiei că planurile pentru

concentrarea propusă este suficient de concret, de exemplu

pe baza unui acord de principiu, a unui memorandum de înţelegere sau a unei scrisori de intenţie semnate de toate

întreprinderile implicate, sau în cazul unei oferte publice

dacă s-au anunţat în mod public intenţia de a face o astfel de ofertă, cu condiţia ca acordul sau oferta să ducă la

realizarea unei concentrări de dimensiune comunitară”.

Raţiunile fondului european au fost transpuse în legislaţia română, în Regulamentul privind autorizarea concentrărilor

economice, şi în consecinţă, termenul în care agenţii

economici au obligaţia de a depune notificare curge de la momentul semnării actului prin care s-a dobândit controlul

(ceea ce implică acordul de voinţă) şi nu de la momentul în

care a existat o manifestare de voinţă unilaterală.

451

Referitor la subsidiarul acţiunii, la individualizarea amenzii Consiliul Concurenţei a aplicat în mod corect Instrucţiunile

privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile

prevăzute de art. 55 din Legea nr. 21/1996 şi a reţinut circumstanţele atenuante invocate de recurentă-reclamantă,

amenda fiind stabilită în final la 243.200 RON.

Având în vedere cele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

II. Faptă anticoncurenţială. Sancţionare. Insuficienţa probelor. Consecinţe.

Prin sentinţa civilă nr. 981 din 3.05.2006 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios

administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea

formulată de reclamanta SC ,,CH” SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei.

În motivarea sentinţei se reţine că reclamanta a solicitat, în

principal anularea deciziei nr. 94/2005, prin care a fost amendată cu suma de 313.218.312.660 lei (6% din cifra sa

afaceri pe anul 2004), iar în subsidiar să se dispună

reducerea amenzii, constatându-se că pârâta a efectuat o greşită individualizare a sancţiunii aplicate.

Instanţa de fond a constatat că decizia atacată este

temeinică şi legală, deoarece atât reclamanta SC ,,CH” SA, cât şi celelalte două societăţi implicate, respectiv SC ,,L”

SA şi SC ,,HR” SA, au încălcat dispoziţiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, din analiza comportamentului acestor producători pe piaţa cimentului

din România rezultând creşteri simultane sau la intervale

nesemnificative ale preţurilor în perioada 2000 – trimestrul I 2004.

452

S-a argumentat, în considerentele sentinţei, că acest comportament paralel al societăţilor menţionate, de stabilire

a preţurilor de listă, nu poate fi justificat, în condiţiile

investiţiilor efectuate cu modernizarea unităţilor de producţie şi ale menţinerii unor cote de piaţă constante şi

simetrice, decât prin existenţa unei înţelegeri între acestea,

cu afectarea relaţiilor concurenţiale pe piaţa cimentului. Instanţa de fond a mai reţinut că dovada schimbului de

informaţii dintre producătorii de ciment o constituie

existenţa unui înscris aparţinând preşedintelui în funcţie la acea dată al SC ,,HR” SA în care se menţionează că SC ,,L”

SA „va reduce disconturile” şi „trebuie urmat cu foarte

mare atenţie”. S-a mai argumentat că o altă dovadă a comportamentului

anticoncurenţial al reclamantei o reprezintă preluarea de

către aceasta a controlului asupra societăţii TR SA Fieni singura care nu s-a aliniat practicii concertate a altor trei

producători investigaţi, prin preţuri cu o tendinţă

descrescătoare începând cu anul 2001, astfel că fabrica a fost preluată de reclamantă, efectul imediat fiind creşterea

preţului cimentului produs de aceasta cu 30%.

Din punct de vede procedural s-a reţinut că investigaţia s-a desfăşurat în conformitate cu prevederile legale cuprinse

atât în Legea nr. 21/1996 cât şi în Regulamentul de

organizare şi funcţionare al Consiliului Concurenţei, motivele de nulitate invocate de reclamantă fiind

neîntemeiate.

Referitor la individualizarea sancţiunii instanţei de fond a constatat că aceasta s-a făcut corect în conformitate cu

Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru

contravenţiile prevăzute de art. 56 din Legea nr. 21/1996, fiind aplicate procentele corespunzătoare pentru fiecare din

453

elementele implicate, respectiv gravitatea faptei, durata încălcării şi circumstanţele atenuante.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta,

susţinând nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond asupra existenţei pretinselor fapte anticoncurenţiale.

Se arată că graficele prezentate de echipa de investigaţie şi

însuşite de instanţa de fond ca probă în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii au fost tendenţios întocmite, întrucât în

încercarea de a se demonstra un paralelism al preţurilor, se

utilizează aceeaşi unitate de măsură pentru reprezentarea unor intervale de timp care variază între 2 zile şi 4 luni, iar

redarea „la scară” a acestor grafice ar evidenţia că în

realitate, preţurile nu au evoluat paralel, astfel cum susţine pârâta-intimată, ci au variat considerabil (în condiţiile în

care însăşi autoritatea pârâtă recunoaşte, în cadrul

întâmpinării, că o diferenţă de 10.000 lei la preţul unui sac de ciment este suficientă pentru a determina reorientarea

clienţilor către un alt producător).

De asemenea, recurenta arată că nu au fost analizate apărările sale de fond privind existenţa unor importanţi

factori economici care au stat la baza creşterii preţurilor

stabilite de societate, şi anume: procesul inflaţionist (fenomen economic notoriu în perioada ce a făcut obiectul

investigaţiei), creşterea preţurilor cimentului la nivel

mondial (în unele ţări cu până la 37% în perioada 2002 – 2004, în condiţiile unei inflaţii reduse în acele ţări) şi

practicarea de către societate a unor preţuri mai reduse

decât în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est. Totodată, nu s-a ţinut seama de diferenţele dintre preţurile

nete (efective, rezultate în urma aplicării disconturilor)

practicate de fiecare societate, fiind aproape imposibil de realizat o coordonare a comportamentului concurenţial prin

454

acordarea discounturilor, acestea rămânând constante la acelaşi producător timp de un an şi variind de la un

producător la altul.

În legătură cu faptele anticoncurenţiale reţinute de prima instanţa, recurenta susţine că în mod nelegal şi cu depăşirea

limitelor sesizării a fost reţinută „existenţa unei înţelegeri

între societăţile producătoare de ciment de a menţine cote de piaţă egale, cu afectarea relaţiilor concurenţiale...”. Ori,

nici Raportul de Investigaţie, nici Deciziile nu au reţinut

încălcarea art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei, care se referă la înţelegeri asupra cotelor de piaţă, ci încălcarea

doar a art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.

În fine, recurenta arată că sub aspect probatoriu instanţa de fond nu a ţinut seama că elementele invocate de pârâta-

intimată nu îndeplinesc condiţiile legale şi sunt lipsite de

orice concludenţă. Astfel, nu poate fi reţinută ca relevantă o notă personală a preşedintelui SC ,,HR” SA, prin care

acesta face presupuneri asupra comportamentului viitor şi

incert al concurenţilor şi îşi propune să urmărească (supravegheze) majorările de preţuri ale SC ,,L” SA –

comportament normal într-o economie de piaţă

concurenţială. Se subliniază, de către recurentă, că nici una din societăţi nu a efectuat vreo modificare de preţuri la

datele menţionate în document sau în preajma datelor

menţionate şi, în plus, nu rezultă în nici un fel vreun schimb de informaţii în care ea să fie implicată. Pe lângă faptul că

menţiunile cuprinse în document sunt confuze şi

documentul emană de la terţă societate, acesta nu este nici datat, astfel ca societatea-reclamantă să poată face unele

aprecieri legate de contextul şi semnificaţia redactării

înscrisului.

455

În aceeaşi ordine de idei, a probelor pe care se sprijină soluţia primei instanţei, recurenta susţine totala lipsă de

concludenţă a preluării controlului asupra societăţii R Fieni,

operaţiune aprobată de Consiliul Concurenţei, faţă de fapta anticoncurenţială reţinută, creşterea preţurilor cimentului

produs de această societate fiind consecinţa firească a

schimbării acţionariatului şi a aplicării politicii de preţuri a acestuia.

Recursul este fondat.

În mod greşit s-a apreciat, fără dovezi concludente, că există o încălcare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

concurenţei 21/1996, săvârşită de SC ,,CH” SA.

Astfel, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile autorităţii pârâte, în sensul că societatea a participat la un cartel de

fixare a preţurilor pe piaţa cimentului, sub forma unei

practici concertate de stabilire a preţurilor de listă, fără a verifica apărările reclamantei cu privire la existenţa unor

intervale de timp semnificative între creşterile practicate de

SC ,,C” SA şi cele practicate de alte societăţi şi nici apărările privind motivaţiile economice care au determinat

creşterile de preţ, dintre acestea cele mai evidente fiind rata

inflaţiei în perioada investigată şi creşterea preţurilor la ciment pe plan internaţional. În cadrul graficelor efectuate

s-au consemnat şi intervale de timp de patru luni la care

producătorii au efectuat modificări, ceea ce înlătură în bună parte concluzia paralelismului , fiind vorba şi de un caracter

sezonier al acestei industrii.

Distinct însă de existenţa unor creşteri de preţuri, pentru a se reţine încălcarea prevederilor art. 5 lit. a) din Legea

concurenţei nr. 21/1996 ar fi fost esenţialmente necesar să

se facă dovada participării SC ,,CH” SA la o înţelegere

456

(expresă sau tacită) ori o practică concertată (coordonată), a două sau mai multe societăţi.

Conform speţelor „A Ahlstrom Osakeyhtio şi alţii contra

Comisiei Europene” şi Italiana Vetro SpA Fabrica Pisana SpA şi PPG Vernante Pennitalia SpA contra Comisiei

Europene”, într-o piaţă de oligopol (cum este şi cazul pieţei

pe care activează SC ,,CH” SA ) concurenţii pot să-şi adapteze inteligent comportamentul în funcţie de condiţiile

pieţei, revenind autorităţii de concurenţă sarcina să

demonstreze pe bază de probe şi argumentat de ce nu ar fi plauzibile alte explicaţii ce ar putea sta la baza creşterii

preţurilor pe piaţa respectivă, astfel încât să rezulte fără

dubiu că doar existenţa unor practici concertate poate să fie o astfel de justificare.

În speţa dedusă judecăţii proba considerată cea mai

puternică, existenţa unui înscris, este departe de a fi probat „fără dubiu” participarea la o înţelegere expresă sau tacită,

fiind vorba de un document olograf, nedatat, nesemnat,

cuprinzând însemnări prescurtate în limba engleză despre creşteri de preţuri la societăţile concurente, la date scrise

astfel: „June 30” sau „June 28”. Nu s-a făcut dovada unor

creşteri de preţuri legate de acele date şi nu există nici un indiciu că SC”CH” SA ar fi furnizat astfel de date autorului

documentului (notei), care era la acea dată preşedintele SC

,,HR” SA. Un astfel de înscris nu poate fi opus reclamantei-recurente,

care nu a participat în nici un fel la redactarea lui şi relevă

informaţii eliptice, a căror sursă şi semnificaţie doar autorul le poate cunoaşte.

Celelalte fapte reţinute în sentinţă ca bază a unor prezumţii

– respectiv menţinerea unor cote de piaţă constante şi achiziţionarea de către reclamantă a SC ,,T” SA – nu pot fi

457

considerate ca elemente ale unui comportament anticoncurenţial, în lipsa unor dovezi de participare la o

înţelegere expresă sau tacită a societăţii.

Recursul a fost admis.

III. Faptă anticoncurenţială. Acorduri verticale.

Fixarea concertată a preţului de vânzare.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi

fiscal la data de 23 decembrie 2005, reclamanta S.C. RDS

S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei 224/19.12.2005 emisă de

pârât sau, în subsidiar, reducerea minimului amenzii ce i-a

fost aplicată prin decizia menţionată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia

atacată s-a constatat încălcarea de către S.C. WR SRL, de

reclamantă şi de alte 14 societăţi comerciale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea 21/1996, aplicându-se

reclamantei o amendă în cuantum de 172.063,76 RON.

În esenţă, reclamanta a arătat că nu există dovezi în sensul existentei unor înţelegeri anticoncurenţiale cu S.C.

WR S.R.L., clauzele inserate în contractul de distribuţie

sunt legale, astfel că amenda aplicată este netemeinică. Prin sentinţa civilă nr. 3691 din 19 decembrie 2006, Curtea

de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ

şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. RDS S.R.L. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut

următoarea situaţie de fapt: La data de 01.03.2000 reclamanta S.C. RDS S.R.L. a

încheiat cu S.C. WR S.R.L. un contract de distribuţie având

ca obiect procurarea de produse ,,W” de către distribuitor în

458

scopul revânzării acestora, durata contractului fiind prelungită până la 31.12.2005 prin acte adiţionale.

La data de 12.10.2004 S.C. WR S.R.L. a înregistrat la

Consiliul Concurenţei o notificare în vederea obţinerii exceptării individuale de la prevederile art. 5 alin. (1) din

Legea 21/1996 cu privire la contractele de distribuţie pe

care le-a încheiat cu distribuitorii produselor sale. Ca urmare a acestei solicitări, prin Ordinul 384/25.10.2004 a

Preşedintelui Consiliului Concurenţei s-a dispus

declanşarea unei investigaţii având ca obiect posibila încălcare a art. 6 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996,

precum şi verificarea îndeplinirii condiţiilor legale

prevăzute la art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei pentru acordarea dispensei privind contractele de distribuţie a

produselor W.

După efectuarea investigaţiei, plenul Consiliului Concurenţei a emis decizia 224/19.12.2005 reţinându-se

încălcarea de către S.C. WR S.R.L. şi de cele 15 societăţi

distribuitoare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 21/1996 prin încheierea unor înţelegeri verticale având ca

obiect fixarea concertată în mod direct şi indirect prin

discounturi a preţurilor de revânzare a produselor ,,W” şi încălcarea art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea 21/1996 prin

încheierea unor înţelegeri verticale având ca obiect

convenirea împărţirii pieţelor de desfacere şi alocării clienţilor de către SC WR S.R.L.

Instanţa de fond a apreciat că din analiza contractelor de

distribuţie se constată că acestea conţineau la art. 3 o clauză prin care distribuitorii erau obligaţi să vândă produsele ,,W”

la un preţ ce se încadra în limitele recomandate şi acceptate

de S.C. WR S.R.L., preţuri prevăzute şi în anexele la contracte, anexe în care erau inserate inclusiv preţurile ce

459

urmau a fi aplicate de distribuitorii en-detail la vânzarea către consumatorii finali.

Consiliul Concurenţei a constatat că, deşi pe parcursul

anului 1999 s-a indicat de S.C. WR SRL că preţurile prevăzute în acest mod trebuie să fie interpretate ca preţuri

maximale pentru ca distribuitorul să aibă posibilitatea de a

practica preţuri mai mici la revânzare decât preţul recomandat (Decizia 40/22.04.1999) această clauză a avut

efect invers decât cel indicat prin Decizia 40/1999, preţul

recomandat funcţionând ca preţ de referinţă pentru distribuitori fiind practicat în mod uniform de întreaga reţea

de distribuţie.

A mai reţinut instanţa de fond că în urma unei inspecţii inopinate la sediul S.C. WR S.R.L. a fost ridicat un

document intitulat „Politica de vânzări aplicabilă

distribuitorilor ,,W” care stabilea condiţiile acordate în piaţă, discounturile practicate şi un set de proceduri

operaţionale referă la alocarea clienţilor între distribuitori,

set de operaţiuni care a fost efectiv pus în practică, în sensul existenţei unei alocări stricte a clienţilor şi teritoriilor între

distribuitori.

În document se precizează nivelul discounturilor practicate pe categorii de clienţi, respectiv 0% pentru clienţi

en-detail, 6% pentru clienţii de tip reţele, din centre en-gros

şi supermarketuri şi 8% pentru clienţii en-gros importanţi. La punctul 1 privind clienţii en-detail se specifică foarte

clar că „este obligatorie aplicarea strictă a acestui punct mai

ales datorită faptului că vânzările noastre către aceşti client constituie cea mai importantă parte a volumelor noastre.

Trebuie agreat că acordarea altor discounturi la acest nivel

poate avea impact major asupra nivelului discountului general oferit de piaţă”. Mai mult, distribuitorii sunt

460

atenţionaţi în sensul de a nu avea „iniţiative regionale”, în caz contrar vor pierde o parte din procentele alocate iar

bonusurile vor fi anulate sau suspendate.

A mai constatat prima instanţă că din facturile depuse de reclamantă rezultă că preţurile de vânzare pentru un tip

de produs este acelaşi pentru toţi clienţii încadraţi în aceeaşi

categorie de discount şi sunt identice cu cele prevăzute în Anexa 2 la contractul de distribuţie.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că

recomandarea unui preţ maxim nu reprezintă în sine o practică interzisă de lege, instanţa de fond a reţinut că

această practică nu este interzisă în măsura în care cota de

piaţă a furnizorului nu depăşeşte 30%, ori cota de piaţă a SC WR SRL este de 95% astfel că este necesară acordarea

unei exceptări individuale de către Consiliul Concurenţei

conform reglementărilor în vigoare, respectiv punctul 2.8 din Instrucţiunile privind aplicarea art. 5 din Legea

Concurenţei nr. 21/1996.

A reţinut instanţa de fond că potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea 21/1996 sunt interzise orie înţelegeri exprese sau

tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi

economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau

ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea

concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele are urmăresc împărţirea pieţelor de desfacere

sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial,

volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii. A mai constatat Curtea de Apel Bucureşti, din analiza

înscrisurilor aflate la dosar, că la data de 19.06.2001 se

transmite un fax semnat de directorul de vânzări al WR S.R.L. către S.C. RDS S.R.L. în care se arată că toate

461

magazinele din cadrul benzinăriilor ,,S” din judeţul Constanţa vor fi aprovizionate de distribuitorii reclamantei,

iar reţeaua ,,F” din Mangalia va fi aprovizionată de

distribuitorul C&D, alocarea urmând a intra în vigoare în data de 19.06.2001, iar modificările urmau să se opereze şi

în lista cuprinzând clienţii alocaţi.

De asemenea, din faxul trimis la data de 31.11.2001 către reclamantă şi alte două societăţi rezultă că reclamantei

îi este alocat supermarketul M.

A concluzionat prima instanţă că prin aceste înscrisuri s-a făcut dovada existenţei faptei prevăzută şi sancţionată

de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea 21/1996

În ce priveşte cuantumul amenzii aplicate, instanţa de fond a constatat că emitentul actului administrativ atacat a

procedat corect atunci când a apreciat că încălcarea legii

privind concurenţa prezintă o gravitate medie având în vedere, în mod special, durata mare de timp pe care au fost

aplicate înţelegerile (perioada 2000-2004). Mai mult decât

atât, instanţa a reţinut că reclamantei i-au fost acordate „circumstanţe atenuante” – punctul 6 din decizie, întrucât a

avut un rol pasiv sau imitativ în privinţa încălcării şi a

colaborat efectiv în cadrul procedurii declanşate de Consiliul Concurenţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C.

RDS S.R.L., invocând prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă şi ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de recurs, S.C. RDS S.R.L. a arătat , în

esenţă, că instanţa a reţinut în mod greşit săvârşirea faptei prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

În realitate, a arătat recurenta-reclamantă, prin contractul

încheiat cu S.C. WR S.R.L. nu s-au stabili de comun acord preţuri maxime de revânzare a produselor distribuite

462

clienţilor şi niveluri ferme pentru discounturile practicate în relaţia cu clienţii, ci s-a menţionat un preţ maxim

recomandat de furnizor, cu precizarea expresă că preţurile

practicate se vor încadra în limita superioară recomandată. A mai arătat că nici nu a respectat preţurile limită

recomandate de furnizor, ci a practicat o gamă variată de

preţuri, în funcţie de mecanismele economiei de piaţă – exemplificând această susţinere cu factura nr. 5868651 din

30 octombrie 2001, emisă de către S.C. ,,RT” SRL.

În opinia recurentei-reclamante, chiar dacă ar fi respectat preţul maximal recomandat de furnizor, aceasta nu

reprezintă în sine o practică interzisă de lege. Dimpotrivă,

atât legislaţia şi jurisprudenţa naţională, cât şi cea comunitară o acceptă pentru protejarea intereselor

cumpărătorilor, prin înlăturarea posibilităţii ca distribuitorii

să ridice în mod nejustificat preţurile de revânzare ale produselor şi în acest sens, recurenta-reclamantă a invocat

paragraful 47 teza ultimă din Liniile Directoare ale

Comisiei Europene privind Restricţiile Verticale. Referindu-se la pretinsa stabilire de comun acord a

nivelurilor discounturilor, recurenta-reclamantă a arătat că

documentul intitulat „Politică de vânzări”, descoperit la sediul furnizorului, nu îi este opozabil, pentru că nu l-a

semnat şi nu a achiesat la el, practicând discounturi total

diferite. Recurenta-reclamantă a invocat şi aplicarea greşită a art. 5

lit. c) din Legea nr. 21/1996, referitor la încheierea unor

înţelegeri verticale având ca obiect convenirea împărţirii pieţelor de desfacere şi alocare a clienţilor pe criterii

teritoriale, arătând că niciodată nu a existat vreo înţelegere

expresă sau tacită cu furnizorul ,,W” pentru a-i distribui produsele în anumite zone sau judeţe. Singurul criteriu de

463

care a ţinut seama a fost eficienţa economică, în funcţie de distanţele de la depozite la clienţi şi de gradul de dispersare

a clienţilor.

În fine, recurenta-reclamantă s-a referit la individualizarea sancţiunii şi a solicitat diminuarea cuantumului amenzii

aplicate, cu motivarea că produsele distribuite nu au un

impact major asupra consumatorilor, că se află la prima încălcare a legislaţiei în domeniu şi că amenda îi va afecta

drastic stabilitatea economico-financiară, aspecte de care

instanţa de fond nu a ţinut seama. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în

esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 21/1996

şi că amenda aplicată recurentei-reclamante a fost

individualizată conform criteriilor prevăzute la art. 52 din aceeaşi lege.

Recursul nu este fondat.

Prin decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005, Plenul Consiliului Concurenţei i-a aplicat recurentei-reclamante o

amendă în cuantum de 172.063,76 RON, în temeiul art. 55

alin. (4) din Legea nr. 21/1996, republicată, pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. a) din

aceeaşi lege, prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit.

a) şi art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, „sunt

interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii

economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici

concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea,

împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa

464

românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a

preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii

comerciale;

c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări

şi achiziţii ori pe alte criterii”.

În fapt, s-a reţinut că în anul 2000, S.C. WR S.R.L. a încheiat cu distribuitorii săi, printre care şi recurenta-

reclamantă, contracte care cuprindeau următoarele clauze:

Art. 3.”Preţul la care furnizorul livrează produsele distribuitorului va fi cel recomandat în Anexa 2.

Distribuitorul este obligat să vândă produsele ,,W” la un

preţ ce se încadrează în limitele de preţuri recomandate şi acceptate de Furnizor, preţuri prevăzute în Anexa 2…”

Art. 9. „Pe întreaga durată a prezentului contract precum şi

un an de la data expirării lui, Distribuitorul se obligă să nu reprezinte, să nu manufactureze sau să vândă produse

identice sau similare cu cele care fac obiectul prezentului

contract, fără acordul expres şi prealabil dat de furnizor în acest sens”.

Prin actele adiţionale la Contractele de distribuţie din anul

2000, încheiate în data în data de 1 septembrie 2004, art. 3 al contractelor a fost modificat astfel: „preţul la care

furnizorul livrează produsele distribuitorului va fi cel

menţionat în Anexa 2 şi este preţul maxim recomandat a fi folosit pentru revânzarea către clienţii distribuitorului.

Furnizorul îşi rezervă dreptul de a modifica preţurile,

discounturile sau sortimentul de produse, atunci când acest lucru este necesar”.

465

Instanţa de fond a constatat corect că aceste clauze contractuale constituie o înţelegere anticoncurenţială în

sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1996, constând în

fixarea directă concertată a preţurilor de vânzare a produselor.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante, în

sensul că nu era vorba despre preţuri fixate concertat, ci despre preţuri maxime recomandate în condiţiile în care

distribuitorul a acceptat să încheie un contract prin care era

obligat să vândă produsele ,,W” la un preţ ce se încadrează în limitele recomandate şi acceptate de furnizor (în varianta

iniţială, valabilă până la 1 septembrie 2004). Această

obligaţie a fost întărită prin actul adiţional încheiat la 1 septembrie 2004, prin reformularea articolului 3 din

contract în sensul că „preţul la care furnizorul livrează

produsele distribuitorului va fi cel menţionat în anexa 2”…, expresie care denotă clar acceptarea unui preţ fix de

vânzare.

Încheierea acestor contracte reprezintă prin ea însăşi o practică anticoncurenţială, independent de punerea lor în

aplicare; respectarea sau nu a înţelegerilor de fixare

concertată a preţurilor, în condiţiile în care încheierea înţelegerilor este dovedită, poate constitui doar un criteriu

de avut în vedere la individualizarea sancţiunii.

Nici argumentul privind acceptarea preţurilor maximale recomandate, ca practici justificate de interesul public al

protecţiei consumatorilor, nu poate fi reţinut, pe de o parte

pentru că, potrivit celor arătate mai sus, interpretarea clauzelor contractului conduce la concluzia că voinţa reală

a părţilor a fost aceea de a stabili preţuri fixe, iar nu

„recomandate” şi pe de altă parte pentru că împrejurările concrete ale pricinii nu se încadrează în niciuna dintre

466

ipoteze avute în vedere de Capitolul 2 – Înţelegeri verticale care nu intră sub incidenţa art. 5 alin. (1) din lege, al

Instrucţiunilor privind aplicarea art. 5 din Legea nr.

21/1996, aprobate prin Ordinul nr. 77/2004, sau în situaţiile în care efectele asupra pieţei sunt limitate, în sensul

Capitolului 3, pct. 1 din aceleaşi Instrucţiuni – cota de piaţă

a furnizorului depăşind pragul de 30%. În ceea ce priveşte fixarea concertată indirectă a preţurilor,

prin discounturile practicate, Curtea constată că într-adevăr

documentul intitulat „Politică de vânzări” este un act unilateral emis de furnizorul ,,W”, dar a fost acceptat de

distribuitori, printre care şi recurenta-reclamantă,

împrejurare ce rezultă din corespondenţa analizată în detaliu în cuprinsul raportului de investigaţie,

corespondenţă care se referă la alocarea de clienţi sau chiar

la penalizarea angajaţilor care nu respectă politica de vânzări.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte constată că în sentinţa atacată a fost corect reţinută şi această faptă

anticoncurenţială, de vreme ce în corespondenţa menţionată

mai sus, analizată amănunţit şi riguros în sentinţa atacată, se fac referiri la „clienţi alocaţi” sau la condiţiile în care se pot

face livrări „către clienţii din alte zone decât cea alocată”.

De asemenea, în anexa 2 la contractul de distribuţie (valabilă începând cu data de 1 ianuarie 2003), se prevede,

la pct.2.2.1, dreptul distribuitorului de a primi discounturi şi

bonusuri în funcţie de „calitatea activităţii de distribuţie în zona de activitate”, conform regulilor prevăzute la litera b),

unde este analizată şi situaţia „clienţilor alocaţi”.

Critica privind greşita individualizare a sancţiunii, este de asemenea neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 52 din

467

Legea nr. 21/1996, conform cărora individualizarea sancţiunii se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei

şi a consecinţelor sale asupra concurenţei.

Cuantumul de 0,8% din cifra de afaceri, al amenzii aplicate reclamantei, în condiţiile în care art. 51 alin. (1) din Legea

nr. 21/1996 prevede o amendă de până la 10% din cifra de

afaceri, dă consistenţă apărării intimatului-pârât, în sensul că la individualizarea sancţiunii au fost respectate criteriile

legale, aşa cum au fost detaliate în legislaţia secundară,

fiind luate în considerare, pe de o parte, durata şi efectele practicii anticoncurenţiale şi pe de altă parte circumstanţele

atenuante constând în rolul pasiv şi imitativ şi în

colaborarea efectivă în cadrul procedurii de investigare a faptelor.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte a

respins recursul ca nefondat.

468

Bibliografie

1. Antoniu, G., Mitrache, C., Stănoiu, R.M., Molnar, I.,

Paşca, V., Filipaş, A., Ionescu, I., Iliescu, N., Basarab, M., Noul Cod penal comentat, vol. I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2006.

2. Băcanu, I., Libera concurenţă în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, Dreptul nr. 9 12/1990.

3. Băcanu, I., Concurenţa neloială. Legea nr. 11/1991,

privind combaterea concurenţei neloiale, temeiul şi finalitatea acţiunii. Înlăturarea actului de concurenţă

neloială, R.D.C. nr. 5/1994.

4. Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil, ediţie revăzută şi adăugită, Casa

de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1995.

5. Beligrădeanu, Ş., Clauzele de neconcurenţă în contractele de muncă – prezent şi perspective, Dreptul nr.

6/1991.

6. Bernard, Y., Colli, J.C., Vocabular economic şi financiar traducere de E. Theodorof, I. Theodorof, coord. A. Crăinţu,

Ed. Humanitas, 1994.

7. Bîrsan, C., Stătescu, C-tin., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1981.

8. Buse, G. şi colectiv, Dicţionar complet al economiei de

piaţă, Ed. Societatea Informaţia, Bucureşti, 1994. 9. Butacu, C., Legislaţia concurenţei. Comentarii şi

explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

10. Caraiani, Gh. şi colab., Lexicon de termeni în domeniul transporturilor şi vămuirii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2000.

11. Căpăţînă, O., Concurenţa patologică. Monopolismul, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

469

12. Căpăţînă, O., Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa neloială pe piaţa internă şi internaţională, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti; reeditare 1996.

13. Căpăţînă, O., Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

14. Căpăţînă, O., Reprimarea competiţiei neloiale în

operaţiunile de import şi de export R.D.C. nr. 2/1993. 15. Căpăţînă, O., Regimul juridic al unor fapte de

concurenţă neloială, R.D.C. nr. 2/1995.

16. Căpăţînă, O., Funcţiile Consiliului de Asociere a României la Uniunea europeană în domeniul concurenţei

comerciale, R.D.C. nr. 1/1996.

17. Căpăţînă, O., Noua reglementare antimonopolistă în dreptul concurenţei, Dreptul nr. 7/1996.

18. Căpăţînă, O., Noţiune de piaţă relevantă în dreptul

concurenţei comerciale, R.D.C. nr. 4/1998. 19. Căpăţînă, O., Concurenţa neloială. Noţiune. Conţinut.

Necesitatea dovedirii relei-credinţe a comerciantului pârât,

Drept nr. 5/1998. 20. Căpăţînă, O., Noţiunea concurenţei neloiale, R.D.C. nr.

11/1998.

21. Cărpenaru, St.D., Drept comercial român, Ed. All Educational, 1998.

22. Cojocaru, O., Consideraţii asupra Legii privind

combaterea concurenţei neloiale, Dreptul nr. 7-8/1991. 23. Costin, M.N., Dicţionar de drept internaţional al

afacerilor, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

24. Cotuţiu, A., Clauza de neconcurenţă în contractul de muncă, R.R.D. muncii nr. 2/2003.

25. Cotuţiu, A., Concurenţa comercială pe piaţa internă, ed.

a II-a, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002.

470

26. Deleanu, I., Cu privire la cumulul de funcţii în învăţământul superior şi clauza de fidelitate, Dreptul nr.

2/2003.

27. Dimitriu, R., Clauza de neconcurenţă şi clauza de confidenţialitate în reglementarea noului Cod al muncii,

R.R.D. muncii nr. 2/2003.

28. Eminescu, Y., Tratat de proprietate industrială, Concurenţa neleală, Bucureşti, 1984.

29. Eminescu, Y., Concurenţa neleală. Drept român şi

comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993. 30. Georgescu, I.L., Drept comercial român, Lucrare

revăzută, completată şi adusă la zi de I. Băcanu, Ed.

Lumina Lex, 1994. 31. Gidro, R., Despre unele tendinţe privind încălcarea

principiului libertăţii muncii şi a dreptului la muncă, R.R.D.

muncii nr. 2/2003. 32. Greffe, P., Greffe, F., La publicité et la loi, 7e edition,

Editions Litec, 1990.

33. Isărescu, M., Dicţionar de comerţ exterior, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1986.

34. Jurma, A., Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr. 1/2003.

35. Khemani, R.S., Shapiro, D.M., Glossary of Industrial

Organisation Economics, Competition Law Policy and Policy Terms, Paris, O.E.C.D., 1991.

36. Manolache, O., Regimul juridic al concurenţei în

dreptul comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1997. 37. Manolache, O., Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2003.

38. Mazilu, D., Impactul asistenţei financiare din partea statului asupra politicii concurenţei la nivel european şi

471

mondial. Strategia europeană în domeniul ajutorului de stat. Minimizarea distorsiunii concurenţe, R.D.C. nr. 9/2006.

39. Mihai, E., Dreptul concurenţei. Drept comunitar şi drept

românesc, Ed. Mirton, Timişoara, 2001. 40. Oprescu, Gh., Despre monopoluri şi monopoluri

naturale, Revista Profil – Concurenţă, nr. 1, octombrie-

decembrie, 1998. 41. Paraschiv, C., Infracţiunea de concurenţă neloială,

Dreptul nr. 3/1997.

42. Pėdamon, M., Droit commercial. Commerçants et fonds de commerce. Concurrence et contrats du commerce, Paris,

1994.

43. Prescure, T., Crişan, R., Despre cerinţele legale privitoare la desfăşurarea unor activităţi economice de către

persoanele fizice în lumina noii reglementări a Legii nr.

507/2002, R.D.C. nr. 5/2003. 44. Stancu, Gh., Spionajul economic - fapt de concurenţă

neloială pe piaţa internă şi internaţională, R.D.C. nr. 7-

8/1997. 45. Stătescu, C-tin., Drept civil Teoria generală a

obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Universitatea

Bucureşti, Facultatea de drept, 1980 46. Streteanu, F., Răspunderea penală a persoanelor

juridice în legislaţie şi doctrină. Examen de drept comparat,

R.D.C. nr. 3/1997, Lumina Lex, serie nouă, anul VII. 47. Streteanu, F., Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed.

Rosetti, Bucureşti, 2003.

48. Streteanu, F., Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006, C.D.P. nr. 3/ iulie-septembrie

2006, Ed. Wolters Kluwer.

49. Ştefănescu, I.Tr., Contractul individual de muncă, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1997.

472

50. Turcu, I., Teoria şi practica Dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, 1998.

51. Turcu, I., Metode nepermise de stimulare a vânzărilor

sau prestaţiilor, care împiedică jocul liberei concurenţe, R.D.C. nr. 4/1992.

52. Voicu, M., Consideraţii succinte asupra Regulamentului

1/2003 cu privire la aplicarea regulilor de concurenţă prevăzute de art. 81-82 din Tratatul Comunităţii Europene,

R.D.C. nr. 7-8/2003.

53. Ţinca, O., Noi dispoziţii comunitare în domeniul concurenţei – Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului din 16

decembrie 2002, R.D.C. nr. 9/2003.

53. Legislaţia comunitară şi internă 54. Site-uri internet:

www.consiliulconcurentei.ro;

www.scj.ro; www.infoeuropa.ro;

www.ier.ro;

http://europa.eu.int/eur-lex/lex; http://europa.eu.int/comm/competition/antitrust.