Dreptul European Al Concurentei-TEME

5/12/2018 Dreptul European Al Concurentei-TEME - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/dreptul-european-al-concurentei-teme 1/45

TEMA 1Egalitatea de tratament intre intreprinderi,o exigenţǎ destinatǎ a

neutraliza intervenţia statelor membre pe piaţǎ

Controalele impuse de dreptul european intervenţiilor publice vizeazǎevitarea perturbǎrii jocului concurenţei, nemaiasigurându-se în cândintervine aceastǎ situaţie egalitatea şanselor între întreprinderi. Ajutoarele destat sunt considerate incompatibile cu piaţa comunǎ. La fel se întâmplǎ şi încazul favorizǎrii unor întreprinderi publice.

§1. Incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ Articolul 87, alineatul 1 al tratatului CE consacrǎ principiul

incompatibilitǎţii ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎExistǎ patru elemente constitutive ale unui ajutor de stat :

1)ajutorul trebuie sǎ fie neapǎrat acordat de cǎtre un stat,2)sǎ afecteze schimburile intraeuropeane şi3)sǎ altereze concurenţa de pe piaţǎ4) opoziţia inerentǎ a oricǎrui ajutor de stat cu egalitatea de tratament

dintre întreprinderi : un ajutor de stat vizeazǎ anumite întreprinderi sauanumire producţii, ceea ce constituie un element capital în calificarea unuiajutor de stat.

Selectivitatea unui ajutor de stat permite a-l distinge pe acesta demǎsurile de stat denumite drept generale. Intervenţii care vizeazǎ a priori

categorii detaşate de întreprinderi, precum salariile mici sau maşinilenepoluante, şi de care beneficiazǎ toţi operatorii economici pot sǎ fiecalificate drept mǎsuri generale.

Comisia însǎşi a recunoscut ca distincţia între ajutoarele de stat şimǎsurile generale este greu de fǎcut. Fǎrǎ îndoiala cǎ statele sperǎ sǎmascheze în acest fel distincţia practicatǎ.

Selectivitatea unei mǎsuri poate sǎ decurgǎ şi din dispoziţii legislativesau reglementare. In acest fel, reglementari neutre a priori, care nu vizeazǎîn mod direct anumite întreprinderi, ci obiective, precum protecţia mediuluisau egalitatea între femei şi bǎrbaţi, pot sǎ conţinǎ efecte discriminatorii.

Comisia şi-a precizat criteriile de distincţie între mǎsurile cu caracter general şi ajutoarele de stat. Prima metodǎ asociazǎ calificarea unui ajutor destat de mǎsura în care este aplicat în mod individual un text cu vocaţiegeneralǎ, atunci când acesta din urmǎ, definind în prealabil şi într-un modimpersonal criteriile de atribuire a avantajului, rezervǎ administraţiei o

putere discreţionarǎ în alegerea beneficiarilor. Mult mai complexǎ, cea de adoua metodǎ este aplicatǎ în materie fiscalǎ sau socialǎ şi vizeazǎ sǎ



stabileascǎ dacǎ o distincţie între întreprinderi sau producţii poate sǎ fie justificatǎ într-un mod obiectiv de economie şi de natura regimului de dreptcomun în cauzǎ. In caz contrar, se considerǎ cǎ mǎsura respectivǎavantajeazǎ anumite întreprinderi bine determinate sau sectoare specifice.

Elemente precum dorinţa de a atrage investitori srǎini sau de a stabiliza poziţia anumitor întreprinderi în concurenţa modialǎ, deşi pot prezenta uninteres general pentru un stat membru, nu sunt suficiente pentru a nu ficalificate drept ajutor de stat. Dacǎ un ajutor de stat întǎreşte poziţia uneiîntreprinderi faţǎ de alte întreprinderi concurente, acestea din urmǎ suntconsiderate influenţate de ajutor. Menţinerea pe piaţǎ a unei astfel deîntreprinderi îi priveazǎ pe concurenţii ei de şansa de a-şi mǎri segmentul de

piaţa sau exporturile. Prin urmare, orice ajutor care consista într-omodificare arbitrarǎ a costurilor de producţie sau a câştigurilor întreprinderiiajutate altereazǎ echilibrul concurenţial preexistent. Aplicarea articolului 87,

alineatul (1) CE nu necesitǎ o analizǎ aprofundatǎ a pieţei în cauzǎ şi nicicǎutarea unui efect asupra concurenţei şi schimburilor intraeuropeane.Constatarea acordǎrii unui avantaj selectiv reprezintǎ un element esenţial încalificarea unui ajutor de stat.

Articolul 87, alineatul (1) al tratatului CE are ca obiectiv prevenireafaptului ca schimburile între statele membre sǎ fie afectate de avantajeconsimţite de cǎtre autoritǎţile publice, care favorizeazǎ anumiteîntreprinderi sau producţii şi ameninţǎ buna funcţionare a joculuiconcurenţei. Oricare ar fi forma pe care o îmbracǎ, o mǎsurǎ trebuie

consideratǎ drept ajutor de stat, în conformitate cu tratatul CE, dacǎ îi aduceîntreprinderii în cauzǎ un avantaj economic sau financiar de care nu ar fi beneficiat în mod normal.

Nu orice transfer financiar provenit din partea unui stat este consideratdrept avantaj în sensul articolului 87, alineatul (1). Insǎ faptul cǎ statul şiîntreprinderea se angajeazǎ la prestaţii reciproce şi cǎ termenii contractuluidintre stat şi întreprinderea beneficiarǎ sunt comparabili celor din contracteleîncheiate de cǎtre operatorii privaţi nu sunt suficiente pestru a se stabili a

priori cǎ aceastǎ remuneraţie este o tranzacţie comercialǎ normalǎ.Este necesar ca ea sǎ nu se îndepǎrteze de la practicile comerciale

curente sau de la condiţiile normale ale pieţei, ceea ce înseamna cǎ trebuie sǎfie proporţionalǎ cu prestaţia întreprinderii.

Calificarea de ajutor de stat este o noţiune obiectivǎ, indiferentǎ decauzele sau de finalitǎtile intervenţiilor statale. Nu conteazǎ deci prea multdacǎ ajutorul are un caracter social, cǎ vizeazǎ neutralizarea efectelor ajutoarelor acordate de alte state membre sau a unui dezavantaj geograficsau dacǎ urmǎreşte încurajarea investiţiilor…Articolul 87, alineatul (1)



trebuie aplicat unor astfel de mǎsuri, indiferent de finalitǎţile lor. Neintegrând totalitatea justificǎrilor susceptibile de a fi invocate de statulacuzat, articolul 87, alineatul (1) se mulţumeşte cu constatarea inegalitǎţii detratament.

In ceea ce priveşte finanţǎrile pe care statele membre le acordǎserviciilor lor publice, aplicarea acestui principiu e subiect de controversǎ.Articolul 87, alineatul (1) nu implicǎ decât o prezumţie de

incompatibilitate a ajutoarelor de stat. Ceea ce înseamnǎ cǎ nu toateajutoarele sunt interzise, mai ales dacǎ sunt conforme condiţiilor derogatoare

prevǎzute de alineatele 2 şi 3 cu privire la ajutoarele sociale, culturale etc.Obligaţia de a notifica orice contribuţie vǎrsatǎ întreprinderilor

constituie o mare problemǎ dacǎ ţinem cont de numǎrul de întreprinderi care pot fi implicate şi impune, de fiecare datǎ, statului sǎ aştepte o deciziedefinitivǎ din partea Comisiei. Un stat nu poate invoca articolul 86, alineatul

(2) pentru a se sustrage de la notificarea ajutoarelor. In schimb, dacǎ mǎsuranu este calificatǎ de ajutor, statele membre nu sunt obligate sǎ notifice în

prealabil, judecǎtorii naţionali având posibilitatea sǎ constate absenţaajutorului.

Obiectivul egalitǎtii şanselor în concurenţǎ este asigurat prin obligaţiaadresatǎ statelor membre de articolul 86, alineatul 1 al tratatului CE care

prevede cǎ nu trebuie sǎ se favorizeze întreprinderile cu care acestea aurelaţii privilegiate. Dar aceastǎ obligaţie este contrazisǎ de articolul 295 CE,care consacrǎ principiul neutralitǎţii CE faţǎ de sectoarele publice naţionale.

Considerat în general ca o normǎ care garanteazǎ neutralitateafundamentalǎ a tratatului CE, articolul 295 implicǎ faptul cǎ statele membretrebuie sǎ rǎmânǎ libere « sǎ determine mǎrimea, compoziţia şi organizareainternǎ a sectorului lor public şi pǎstreazǎ autonomia de a face reformele pecare le considerǎ necesare în regimul de proprietate care le este propriu… »

Prin urmare, autoritǎtile naţionale au dreptul sǎ creeze noi întreprinderi publice precum şi sǎ deţina capital în cele existente. De asemenea, au şidreptul de a naţionaliza anumite sectoare din economia lor

In sens invers, neutralitatea tratatului garanteazǎ posibilitatea de a face privatizǎri.

In afarǎ de absenţa de opoziţie la existenţa unui sector public,neutralitatea europeanǎ implicǎ accesul pe piaţǎ al întreprinderilor publice înaceleaşi condiţii ca pentru în treprinderile private. Dar aceeastǎ neutralitate atratatului CE comandǎ şi sumiterea întreprinderilor publice regulilior concurenţei, cum se întâmplǎ cu cele private.

In ceea ce priveşte atitudinea statelor membre, ele trebuie sǎ fieimparţiale şi sǎ respecte dreptul european. Articolul 86, alineatul (1) al



tratatului CE prevede cǎ « statele membre, în ceea ce priveşte întreprinderile publice şi întreprinderile cǎrora acordǎ drepturi speciale sau exclusive, nu audreptul sǎ edicteze sau sǎ menţinǎ nici o mǎsurǎ contrarǎ regulilor

prezentului tratat, în special celor prevǎzute de articolele 12 şi 81 pânǎ la 89

inclus ». Aceste articole interzic orice discriminare cu privire la aplicarearegulilor concurenţei sau fondatǎ pe criterii nationalitate. De asemenea, seadaugǎ la aceste dispoziţii şi regulamentul relativ la controlul operaţiunilor de concentrare, regulament adoptat pe baza articolului 83 CE.

Permiţând controlul intervenţiilor publice în gestionarea sectorului public, alineatul (1) al articolului 86 limiteazǎ în acest fel o competenţǎtradiţionalǎ şi discreţionarǎ a autoritǎţilor publice în alegerea politicii lor economice.

Articolul 86, alineatul (1) se aplicǎ tuturor autoritǎtilor publice,indiferent de nivelul la care intervin : regional, comunal…Acest articol se

aplicǎ, de asemenea, tuturor mǎsurilor publice, fǎrǎ a se distinge dacǎ persoana publicǎ acţioneazǎ pe baza prerogativelor generale de organizare a pieţei sau în calitate de acţionar.

Alineatul al doilea al articolului 86 prevede cǎ regulile concurenţei nuse aplicǎ atunci când cauzeazǎ neîndeplinirea misiunilor de interes general.Articolul 86, alineatul (1) consacrǎ, aşadar, principiul egalitatǎţii, lǎsândcompetenţa autoritǎţilor europeane sǎ restabileascǎ o egalitate realǎ întreîntreprinderi în conformitate cu alineatul al doilea al acestei dispoziţii.

Deşi rezultǎ a contrario din articolul 86, alineatul (1) dreptul pentru

statele membre de a acorda drepturi speciale sau exclusive, aceastǎdispoziţie pare sǎ punǎ la îndoialǎ însǎşi existenţa unor astfel de drepturi, înnumele egalitǎţii şanselor între întreprinderi.

§2. Interdicţia de favorizare a întreprinderilor publice şi a celor dotate cu drepturi exclusive

Din cauza dificultǎtilor de determinare a naturii sumelor vǎrsateîntreprinderilor, autoritǎţile europeane s-au dotat cu instrumente specificecare le permit demascarea unui eventual ajutor de stat, aflat în spatele uneifinanţǎri din partea statului, în calitate de acţionar. Este necesar sǎ sestabileascǎ dacǎ aceste finanţǎri rǎspund unei nevoi de investiţie sau trebuie

considerate drept ajutor de stat, deoarece servesc la promovarea unor interese de ordin general, proprii statului, în calitatea sa de autoritate publicǎ

Directiva din 25 iunie 1980 consacrǎ transparenţa financiarǎ şi permiteComisiei sǎ detecteze o violare a dispoziţiilor articolului 87, alineatul (1). Eaobligǎ statele membre sǎ comunice Comisiei conturile anuale a numeroaseîntreprinderi publice, precum şi informaţii despre majoritatea resurselor

publice puse la dispoziţia acestora şi utilizarea lor.



Când autoritǎţile europeane suspecteazǎ un ajutor, ele adpateazǎ la acelcaz specific elementele necesare aprecierii noţiunii de ajutor de stat,adǎugându-le criteriul numit « investitor privat în economia de piaţǎ ».

Acest criteriu evalueazǎ probabilitǎtile ca un operator privat, aflat în

situaţia statului acţionar, sǎ acepte sǎ efectueze aceeaşi operaţie. Dacǎfinanţarea statului se regǎseşte în acest comportament, ea va fi reputatǎ drept« capitalism al unui stat cǎruia articolul (295) al tratatului îi recunoaştelegitimitatea ». In caz contrar, va fi consideratǎ ajutor de stat.

In ceea ce priveşte aplicarea directivei referitoare la transparenţafinanciarǎ, modificarea sa din 26 iulie 2000 a extins obligaţia de informareîn ceea ce priveşte mişcǎrile de fonduri între state şi « întreprinderile caresunt obligate sǎ pǎstreze fonduri separate », întreprinderi care nu sunt în modnecesar publice. Aceste întreprinderi sunt definite de paragraful al doilea,litera d), al directivei 2000/52 dupǎ cum urmeazǎ : « orice întreprindere

titularǎ de drepturi speciale sau exclusive acordate de cǎtre un stat membruîn baza articolului 86, alineatul (1) al tratatului sau care este responsabilǎ degestionarea unui serviciu de interes economic general în conformitate cuarticolul 86, alineatul (2) al tratatului şi care primeşte un ajutor de stat (…)în relaţie cu acest serviciu şi care exerseazǎ alte activitǎti ».

Aceastǎ modificare a fost motivatǎ de necesitatea de a se « garanta untratament egal tuturor activitǎtilor economice din toatǎ Comunitatea şi de aextinde obligaţia de a ţine conturi separate la toate situaţiile comparabile. »

Prin interzicerea statelor membre de a ţine cont de misiunile de interes

public de care întreprinderile publice sau cele care au drepturi speciale pot sǎfie responsabile, articolul 86, alineatul (1) doreşte sǎ realizeze o egalitate detratament. Drept consecinţǎ, neutralitatea proclamatǎ de dreptul european cu

privire la întreprinderile publice şi care se impune atât la nivel naţional, câtşi la nivel european, este într-o anumitǎ mǎsurǎ controversatǎ.

Dacǎ articolul 86, alineatul (1) interzice autoritǎtilor naţionale sǎ privilegieze întreprinderile publice sau pe cele dotate de drepturi exclusivesau speciale, autoritǎţile europeane recurg în anumite cazuri la utilizareaunor reguli derogatorii de la dreptul comun al concurenţei pentru a asiguraegalitatea şanselor între întreprinderi. Dacǎ obiectivul egalitǎţii şanselor

poate justifica anumite atingeri aduse egalitǎtii de tratament, acestea dinurmǎ trebuie sǎ fie obiective şi pertinente, în conformitate cu regula non-discriminǎrii.

Indiferent dacǎ rezultǎ din incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţacomunǎ sau din interzicerea fǎcutǎ statelor membre de a favorizaîntreprinderile publice sau pe cele dotate de drepturi exclusive sau speciale,egalitatea de tratament vizeazǎ sǎ facǎ intervenţiile statelor membre în sfera



economicǎ neutre şi chiar sǎ le limiteze cât se poate. Aceastǎrestrângre a prerogativelor de putere publicǎ în dreptul european alconcurenţei este justifficatǎ printr-un obiectiv propriu tuturor regulilor deconcurenţǎ , anume asigurarea unei concurenţe loiale.

Egalitatea şanselor care este promovatǎ de dreptul european urmǎreşteîntotdeauna obiectivul de a realiza o concurenţǎ loaialǎ. Se doreşte a se evitaca poziţia relativǎ a întreprinderilor concurente sǎ nu fie alteratǎ în modartificial, adicǎ prin mecanisme care nu rezultǎ din jocul pieţei. In prezent,controlul european neglijeazǎ diferenţele de situaţie care nu rezultǎ dinactivitatea economicǎ a întreprinderii. Aplicându-se tuturor operatorilor susceptibili sǎ afecteze obiectivele concurenţiale ale tratatului CE, egalitateade tratament se aplicǎ diferitelor entitǎţi indiferent de statutul lor naţionalsau natura activitǎtii.

TEMA 2

Individualizarea modalitǎţilor de sancţionareBucurându-se de o putere discreţionarǎ, Comisia este liberǎ sǎ

sancţioneze sau nu o practicǎ, dar şi sǎ individualizeze modalitǎţile desancţionare.

§1. Sancţionarea unei practice anticoncurenţialePuterea lǎsatǎ Comisiei de a sancţiona violǎrile regulilor concurenţei

este discreţionarǎ.Tratatul CE autorizeazǎ orice persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ care are uninteres legitim sǎ cearǎ Comisiei sǎ constate o infracţiune adusǎ articolelor 81 şi 82 ale tratatului CE. Pe de o parte se trimite afacerea autoritǎţilor sauinstanţelor naţionale, iar pe de altǎ parte se analizeazǎ importanţa acesteiafaceri faţǎ de politica de concurenţǎ a Comisiei.

Comisia poate estima cǎ nu este relevant pentru interesul european sǎurmǎreascǎ o anumitǎ practicǎ anticoncurenţialǎ. In aceastǎ situaţie, ea poatetrimite cazul autoritǎţilor sau instanţelor naţionale.

Sunt douǎ condiţii de apreciere dacǎ este indicat sǎ se trimitǎ afacerea

autoritǎţilor naţionale.In primul rând, acest lucru se întâmplǎ atunci când centrul de gravitaţie

al infracţiunii- în afara prezenţei unui interes european- nu se situeazǎ lanivelul pieţei comune. Efectele infracţiunii sunt resImţite doar pe teritoriulunui stat membru, astfel instanţele sau autoritǎţile administrative ale statuluiîn cauzǎ sunt în mǎsurǎ sǎ se pronunţe asupra infracţiunii respective. Fondat



pe localizarea infracţiunii, acest criteriu presupune luarea în considerare a pieţei geografice în cauzǎ.

In al doilea caz, instanţele naţionale trebuie sǎ se pronunţe şi atuncicând sesizarea lor permite apǎrarea intereselor particularilor.

In acest sens, regulamentul 1/2003 confirmǎ faptul cǎ doar plângerilecare prezintǎ un interes european suficient- politic, economic sau juridic-trebuie sǎ fie soluţionate de Comisie, restul trebuind sǎ fie soluţionate deautoritǎţile naţionale.

Particularii dispun de un recurs direct în faţa instanţelor naţionale pentru a se proteja de practicile anticoncurenţiale. Aceastǎ facultate rezultǎdin faptul cǎ executivul european nu este în anumite situaţii singur competent pentru a pronunţa decizii de interzicere a practicilor anticoncurenţiale în cauzǎ.

Comisia nu este, aşadar, obligatǎ sǎ statueze decât dacǎ nu existǎ un

recurs direct în faţa instanţelor naţionale sau dacǎ un astfel de recurs esteimposibil, în general atunci când Comisia are o competenţǎ exclusivǎ pentrua hotǎrî. De exemplu, în materie de concentraţii de dimensiune europeanǎniciun recurs nu este primit de instanţele naţionale, Comisia fiind obligatǎ sǎse pronunţe.

In afara riscurilor de diferenţǎ de tratament, criteriul eficacitǎţiirecursurilor naţionale este dificil de apreciat. Un prim motiv rezultǎ dindificultatea întâmpinatǎ de victimele practicilor anticoncurenţiale de a reuşiîn acţiunea lor în faţa instanţei naţionale. Dacǎ nu se pot baza pe puterea de

investigare a Comisiei, victimele au dificultǎţi în a dovedi cuantumuldaunelor suferite, legǎtura de cauzalitate între daune şi infracţiune.Când o afacere nu aparţine de domeniul intereselor naţionale sau

individuale, mai este necesar ca autoritatea de control european sǎ oconsidere suficient de importantǎ pentru a releva de interesul european.Acest fapt determinǎ o inegalitate de tratament. Comisia trebuie sǎstabileascǎ o ordine de prioritǎţi între diferitele afaceri cu care e sesizatǎ, eaapreciind în mod discreţionar.

Comisia este, de asemenea, liberǎ de a alege metodele de protecţie agradului de libertate al concurenţei pe piaţa comunǎ.

Comisia încearcǎ, în primul rând, sǎ prezerve o concurenţǎ practicabilǎsau eficace. De aceea, eficacitatea dreptului concurenţei îi impune Comisieisǎ efectueze o alegere între practicile anticoncurenţiale, privilegiândexaminarea celor care sunt mai susceptibile de a afecta buna funcţionare a

pieţei.De altfel, Comisia este supusǎ unor anumite limite politice şi materiale.

Primele obligǎ Comisia sǎ ţinǎ cont de interesele generale ale Comunitǎţii şi



de implicaţiile deciziilor relative la concurenţǎ asupra celorlalte politicieuropeane. Luarea în considerare a acestor obiective diferite poate justificaîn anumite cazuri faptul cǎ executivul european decide sǎ se abţinǎ în loc sǎintervinǎ. In ceea ce priveşte limitele materiale, judecǎtorii europeani fac

frecvent referiri la resursele limitate ale Comisiei pentru a justifica marja sade manoperǎ în aprecierea interesului european..Autoritǎţile europeane întâmpinǎ dificultǎţi în definirea unor criterii

stabile ale interesului european.Regulamnetul n° 1/2003 relativ la procedura de aplicare a articolelor 81

şi 82 nu clarificǎ noţiunea de interes european.Curtea de Justiţie estimǎ cǎ executivul european trebuie sǎ examineze

existenţa unui interes european în fiecare caz şi sǎ nu excludǎ a priorianumite tipuri de infracţiuni. Comisia trebuie sǎ verifice cǎ efecteleanticoncurenţiale nu persistǎ şi nu conferǎ plângerii un interes european.

Obligaţia de investigare nu se poate concepe fǎrǎ o veritabilǎ analizǎ aefectelor pe care le produc s-au le-ar putea produce pe piaţa comunǎ fapteledenunţate.

Comisia nu trebuie decât sǎ aprecieze gravitatea pe care o prezintǎ pentru concurenţǎ atingerile pretinse. Comisia este liberǎ sǎ fixeze interesuleuropean în fiecare caz, fǎrǎ ca judecǎtorul european sǎ impunǎ o definiţie aefectelor concurenţei.

. Comisia trebuie sǎ indice reclamantului motivele pentru care nuacceptǎ plângerea şi sǎ îi prezinte în scris observaţiile sale.Comunicarea

motivelor nu constituie o decizie susceptibilǎ de a fi criticatǎ pe cale unuirecurs în anulare. Acest recurs nu poate fi aplicat decât în cazul unei deciziidefinitive de respingere. De altfel, trimiterea motivelor întreprinderilor reclamante are ca efect de a interzice orice recurs în constatarea abţinerii dea acţiona, Comisia definindu-şi prin acest act poziţia. Cu toate acestea,Tribunalul de Primǎ Instanţǎ considerǎ cǎ dacǎ reclamantul şi-a prezentat întermenul stabilit observaţiile, are dreptul sǎ obţinǎ o decizie din parteaComisiei în care aceasta se pronunţǎ definitiv asupra plângerii.

Aceastǎ decizie definitivǎ poate fi obiectul unui recurs în anulare. Incazul unui astfel de recurs, judecǎtorul european nu îşi substituie apracierea

celei emise de Comisie, ci se pronunţǎ asupra existenţei unei practicianticoncurenţiale. El este competent pentru a verifica dacǎ decizia sefondeazǎ sau nu pe o eroare de drept.

Puterea discreţionarǎ de care dispune Comisia pentru a urmǎri oinfracţiune se prelungeşte cu cea de care beneficiazǎ pentru a-şi alegemijloacele cele mai adecvate pentru a regla o situaţie anticoncurenţialǎ.



Articolul 86, alineatul al (3) CE îi conferǎ Comisiei dreptul de a-şialege instrumentele potrivite pentru sancţionarea infracţiunilor comise,întrucât ea poate acţiona atât emiţând o directivǎ, cât şi o decizie. De altfel,Comisia nu este obligatǎ sǎ ia o decizie formalǎ pentru închiderea procedurii

§2. Individualizarea sanctiunii Dacǎ se considerǎ cǎ o sancţiune poate fi variabilǎ, sancţionarea

practicilor anticoncurenţiale este consideratǎ individualizatǎ.Caracterul fluctuant al unei sancţiuni pronunţate împotriva

întreprinderilor responsabile de comportamente anticoncurenţiale reiese atâtdacǎ sancţiunea este pronunţatǎ de autoritǎţile europeane, cât şi dacǎ rezultǎdin reparara prejudiciilor victimelor de cǎtre instanţele naţionale.

Regulamentul n° 1/2003 din 16 decembrie 2002 relativ la punerea înaplicare a articolelor 81 şi 82 ale tratatului CE prevede în articolul 7 cǎ în

urma constatǎrii unei infracţiuni, Comisia poate impune întreprinderilor urmǎrite orice mǎsurǎ corectivǎ de naturǎ structuralǎ sau comportamentalǎcare sǎ fie proporţionalǎ cu infracţiunea comisǎ şi care este necesarǎ pentruîncetarea efectivǎ a infracţiunii. Aceastǎ posibilitate lǎsatǎ Comisieisublinieazǎ puterea discreţionarǎ de care beneficiazǎ aceasta pentruadaptarea sancţiunilor..

Comisia trebuie sǎ indice clar în decizia sa în ce constǎ infracţiunea. Dedeterminarea riguroasǎ a elementelor infracţiunii depinde conţinutulinjoncţiunii de a înceta infracţiunea.

Sancţiunile pronunţate pot sǎ difere, atât în ceea ce priveşte forma lor,cât şi conţinutul. Comisia fixeazǎ conţinutul SANCŢIUNII în funcţie decontext, dar şi ţinând cont de comportamentul întreprinderii sancţionate.Conţinutul injoncţiunii depinde de natura şi de cararacterele infracţiunii. Incadrul controlului ajutoarelor de stat şi a concentraţiilor nu se pune capǎtunei infracţiuni, dar se previne apariţia acesteia. De aceea, decizia Comisieiconstatǎ, în general, incompatibilitatea sau compatibilitatea operaţiuniinotificate, fǎrǎ a impune întreprinderilor un comportament determinat. Cutoate acestea, în cadrul controlului concentraţiilor trebuie remarcat cǎ înanumite situaţii Comisia poate însoţi decizia sa de compatibilitate de

anumite condiţii şi obligaţii. Injoncţiunea poate sǎ oblige întreprinderile sǎadopte un anumit comportament sau sǎ îndeplineascǎ anumite obligaţii,acesta fiind cazul, de exemplu, al ordinelor de a suprima anumite clauze.Dar, în general, ea impune o simplǎ obligaţie de a nu face.

Comisia poate, de asemenea, sǎ amendeze întreprinderile în cauzǎ.Amenda trebuie, în principiu, sǎ respecte un anumit plafon.



Responsabilitatea financiarǎ a unei întreprinderi în ceea ce priveşte plataunei amenzi nu poate sǎ depǎşeascǎ 10% din cifra sa de afaceri anualǎ

Dar aceste dispoziţii nu propun decât criterii vagi pentru evaluareasumei totale a unei amenzi şi anume gravitatea şi durata infracţiuniiEa ia în

considerare elemente de drept penal şi de dreptul concurenţei pentru adetermina gravitatea faptei întreprinderii: natura şi numǎrul rstricţiilor concurenţei; recidiva; caracterul conştient al comportamentului ilicit etc.Astfel, dacǎ în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentruanumite tipuri de infracţiuni, nu înseamnǎ ea cǎ nu poate mǎri acest nivel înlimitele indicate de regulamentul de aplicare al articolelor 81 şi 82, dacǎacest lucru se dovedeşte a fi necesar pentru a asigura punerea în aplicare a

politicilor europeane ale concurenţei.Dreptul european nu recunoaşte victimei unei violǎri a articolelor 81 şi

82 CE dreptul la reparaţia prejudiciului suferit. Acesta este reglementat de

diferitele drepturi naţionale.Majoritatea drepturilor naţionale acordǎ dreptul la o reparaţie

victimelor unei practici anticoncurenţiale, dar, în general, se impune cadispoziţia legalǎ violatǎ sǎ fie destinatǎ protejǎrii interesului particular alvictimei şi nu doar a interesului general

Cu toate acestea, drepturile naţionale recunosc în mare parte articolelor 81 şi 82 caracteristicile unor norme de protecţie. Astfel, diferenţele dintrelegislaţiile naţionale nu antreneazǎ divergenţe în ceea ce priveşte aplicareconcretǎ a tratatului în acest domeniu. Articolul 7 al regulamentului n°

1/2003 permite oricǎrei personae care are un interes legitim sǎ prezinte ocerere de constatare a existenţei unei infracţiuni. Aşadar, pentru ca victimasǎ obţinǎ reparaţii este suficient sǎ demonstreze cǎ existǎ o legǎturǎ decauzalitate între infracţiune şi prejudicial suferit.

Conţinutul sancţiunii pronunţate împotriva întreprinderilor gǎsitevinovate de practici anticoncurenţiale este variabil. In cazul în caresancţiunea este fixatǎ de autoritǎţile europeane, conţinutul ei îi permiteComisiei sǎ previnǎ pentru viitor practicile anticoncurenţiale prin impunereaunor sancţiuni disuasive. In cazul în care sancţiunea este aplicatǎ deinstanţele naţionale şi corespunde reparǎrii prejudiciului victimei practicii în

cauzǎ, rezultǎ, în mod inevitabil, disparitǎţi de tratament din cauza existenţeimai multor state membre care au fiecare proceduri specifice. Aceastǎinegalitate este însǎ justificatǎ prin necesitatea respectǎrii principiuluisubsidiaritǎţii.

In cazul unei pluralitǎţi de întreprinderi, Comisia trebuie sǎargumenteze nivelul fiecǎrei amenzi date. In practica, repartiţia sancţiuniiîntre diverşii sǎi autori se bazeazǎ pe trei criterii principale care permit



determinarea gradului de responsabilitate al fiecǎrui actor al infracţiunii:importanţa întreprinderii, rolul sǎu în realizarea infracţiunii precum şicapacitatea sa contributivǎ.

a) Importanţa întreprinderii accentueaza responsabilitatea sa în

realizarea infracţiunii.De asemenea, şi apartenenţa întreprinderii de o entitateeconomicǎ puternicǎ constituie o circumstanţǎ agravantǎ.Douǎ criterii permit stabilirea importanţei.Elementul decisiv constǎ în

cunoaşterea cifrei de afaceri a fiecǎrei întreprinderi. Aceasta este calculatǎ înfuncţie de cifra de afaceri globalǎ, dar şi de cifra de afaceri a produselor atinse de infracţiune. Plecând de la aceeaşi amendǎ, responsabilitateîntreprinderii poate deci varia în funcţie de importanţa cifrei de afaceri. Aldoilea criteriu prevede cǎ pǎrţile de piaţǎ deţinute de întreprinderi permit sǎse stabileascǎ importanţa. A deţine, în mod individual sau colectiv, 66% sau80% din pǎrţile de piaţǎ poate constitui o circumstanţǎ agravantǎ.

Putem deduce cǎ importanţa întreprinderii influenţeazǎ amploareaefectelor anticoncurenţiale. In schimb, pare ilegitim ca acest lucru sǎ îiagraveze responsabilitatea, din moment ce o întreprindere care comiteaceeaşi infracţiune, dar a cǎrei cifrǎ de afaceri este mai micǎ, va fisancţionatǎ mai puţin sever. Autoritǎţile europeane apreciazǎcomportamentele anticoncurenţiale în mod obiectiv, în funcţie de efectele pecare le au asupra concurenţei.

b) Capacitatea finaciarǎ a întreprinderilor este luatǎ în considerare pentru fixarea nivelului amendei.Acest criteriu se materializeazǎ, de altfel,

prin luarea în considerare a taliei şi a cifrei de afaceri a întreprinderilor încauzǎ.Constatând o reducere a acestora, Comisia atenueazǎ nivelul amendei.c) Rolul pe care îl joacǎ o întreprindere poate sǎ-i atenueze sau sǎ-i

accentueze responsabilitatea. O participare secundarǎ la infracţiune implicǎo amendǎ mai puţin importantǎ pentru o întreprindere decât cea impusǎcelorlalţi autori ai infracţiunii

Comisia trebuie sǎ fixeze cu exactitate durata participǎrii. In cazcontrar, decizia este schimbatǎ şi amenda trebuie sǎ fie redusǎ sau mǎritǎ,dupǎ caz .

.

Autoritǎţile europeane încearcǎ sǎ prezerveze buna funcţionare aconcurenţei pe piaţa comunǎ prin sancţionarea întreprinderilor care comitinfracţioni, dar numeroase fapte anticoncurenţiale rǎmân nesancţionate.



TEMA 3Tipuri de înţelegeri monopoliste în funcţie de criteriile de clasificare a

acestora

Noţiunea de „înţelegere”, reprezintă orice acord consemnat în scris, sauoral, între unul sau mai mulţi agenţi economici, chiar dacă poate fi sau nuexecutat potrivit legii – nu este necesar ca expresia de voinţă a părţilor săconstituie un contract valabil sau obligatoriu potrivit dreptului naţional.

Art. 5 din Legea nr. 21/1996 enumeră, exemplificativ, cazuri în care seconcentrează înţelegerile monopoliste prohibite. Sunt prohibite înţelegerileexprese sau tacite între agenţii economici, asociaţii de agenţi economici,

precum şi deciziile cu caracter monopolist adoptate de un organ deconducere al unei asociaţii de întreprinderi, când obiectul înţelegerilor saudeciziilor ori efectul acestora poate conduce la restrângerea, împiedicarea sau

denaturarea concurenţei pe piaţa românească.

A.După criteriul formei de manifestare a voinţei agenţiloreconomici, deosebim următoarele tipuri de înţelegeri monopoliste:

acorduri propriu – zise;decizii de asociere;

practici concertate. A. Acordurile pot fi publice sau secrete.Curtea a decis, cu privire la categoria acordurilor, că, deşi dobândirea

de către o societate a unor acţiuni într-o societate concurentă nuconstituţie prin ea însăşi un comportament care restrânge concurenţa,această achiziţionare poate, totuşi, să constituie un instrument deinfluenţare a comportamentului comercial al societăţilor în cauză astfelîncât să răstrângă ori să distorsioneze concurenţa pe piaţa în care ele îşirealizează afacerile, şi, astfel, chestiunea trebuie examinată prin prisma art.85. Asemenea situaţie poate să survină atunci când, prin achiziţionareaunui pachet de acţiuni ori prin clauze - subsidiare în acord, societateainvestitoare obţine controlul legal ori de facto al comportamentuluicomercial al celorlalte societăţi sau când acordul prevede cooperarea

comercială între societăţi ori creează o structură susceptibilă de a fifolosită pentru această cooperare sau când acordul dă posibilitateacompaniei investitoare de a-şi consolida poziţia sa într-o etapăulterioară şi de a dobândi controlul efectiv al celeilalte companii. Pentru aexista un acord în sensul art. 85 par. 1 CE este suficient ca întreprinderilesă-şi fi exprimat voinţa într-un mod determinat.

Noţiunea de acord a fost extinsă şi la manifestările de voinţă care nu au



neapărat o natură contractuală, dar care constituie acte pregătitoare aleviitoarelor contracte. Acordul poate să consiste şi într-un simplu angajament( gentlemen’s agreement ), lipsit de efect obligatoriu sau într-o simplăaderare, clar exprimată, dar fără dorinţa de a se angaja juridic, la o strategie

comercială.Acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la fixarea preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau laimpunerea altor condiţii comerciale; poate limita producţia, pieţele,dezvoltarea tehnică, investiţiile. De asemenea, poate duce la împărţirea

pieţelor sau a surselor de furnizare între concurenţi. În cele din urmă, poateimpune condiţii discriminatorii firmelor care nu au încheiat înţelegerearespectivă, plasându-le într-o poziţie competiţională dezavantajoasă.

Comisia Europeană s-a preocupat de găsirea unor criterii dedeterminare a pragului de sensibilitate peste care, odată depăşit, acordurile,

deciziile sau practicile afectează concurenţa. Având în vedere obiectivulasigurării unei concurenţe rezonabile şi criteriul afectării notabile aconcurenţei, Comisia a considerat că anumite acorduri ar trebui să fieconsiderate a priori ca nefiind în contradicţie cu prevederile articolului 81alin. 1. În acest sens, ea a dat publicităţii o serie de comunicări, care, deşi nuau forţa obligatorie, conţin criteriile semnificative de care aceasta ţine seamaîn calificarea acordurilor, deciziilor şi practicilor ca afectând sau nuconcurenţa.

Acordurile de importanţă minoră, considerate ca neafectând concurenţa

la nivelul pieţei europeane, dar care pot fi benefice cooperării întreîntreprinderile mici şi mijlocii, nu trebuie notificate şi nu au nevoie de odecizie de conformitate cu Tratatul Comisiei Europene

Ca urmare, în general, regulile Art. 81 nu se aplică: relaţiilor dintreîntreprindere şi agenţii săi comerciali sau dintre societatea comercială şifilialele acesteia, acordurilor de cooperare şi subcontractelor. Aşadar, suntinterzise numai acele acorduri care au un impact apreciabil asupra condiţiilor

pieţei, prin care se modifică apreciabil poziţia pe piaţă (adică vânzările şi posibilităţile de aprovizionare) a întreprinderilor terţe şi a beneficiarilor.

Noţiunea cantitativă „apreciabil” nu este, totuşi, un criteriu absolut,

deoarece, în fapt, în cazuri individuale, chiar acordurile între întreprindericare depăşesc aceste limite pot avea doar un efect neglijabil asupracomerţului dintre state ori asupra comerţului ori asupra concurenţei şi, prinurmare, nu intră în sfera interdicţiei.

Se întâmplă adesea ca, din cauza dimensiunilor mari ale unor lucrări, oîntreprindere să încredinţeze executarea unor operaţiuni intermediare sau

părţi din lucrări altor întreprinderi. Este vorba de o formă a diviziunii muncii



care are aparenţa unei restrângeri a concurenţei. Această „asociere” laefectuarea unor lucrări poate fi în beneficiul întreprinderilor mici şi mijlocii,

permiţând accesul la contracte, tehnici şi know-how la care nu ar avea accesaltfel.

Astfel, cererea pentru limitarea utilizării şi divulgării acestor cunoştinţedobândite cu această ocazie apare ca fiind legitimă pentru cel care lefurnizează. Comunicarea Comisiei din 3 ianuarie 1979 consideră legitimeurmătoarele clauze: acelea care interzic utilizarea cunoştinţelor sau aechipamentelor furnizate în alte scopuri decât cele prevăzute prin contract,acelea care interzic divulgarea sau punerea lor la dispoziţia terţilor.

Comisia poate impune întreprinderilor amenzi de până la 10% din cifrade afaceri sau penalităţi de până la 20% din profitul zilnic până la încetareaîncălcării, dar nu poate acorda despăgubiri întreprinderilor afectate deîncălcarea în cauză, acest aspect ţinând – în temeiul Art. 81 – de competenţa

instanţelor judecătoreşti naţionale. De asemenea, în temeiul aceleiaşidispoziţii, autorităţile naţionale pot impune penalităţi pentru încălcarearegulilor concurenţei.

Există însă posibilitatea ca, în baza Art. 81 alin. 3 din Tratatul ComisieiEuropene, să fie autorizate anumite acorduri interzise prin art. 81 alin. 1.Pentru ca aceste acorduri să fie autorizate, alin. 3 impune îndeplinireaanumitor condiţii.Astfel, acordul trebuie să contribuie la ameliorarea

producţiei sau a distribuţiei produselor sau la promovarea progresului tehnicsau economic, trebuie să rezerve utilizatorilor o parte a profitului care

rezultă, iar restricţiile impuse întreprinderilor nu trebuie să depăşească ceeace este necesar pentru atingerea obiectivelor. O ultimă condiţie este aceeaconform căreia întreprinderile participante la acord să nu elimine concurenţa

pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză. Astfel, Comisia trebuiesă efectueze practic un bilanţ economic al acelui acord.

Obiectul acordurilor nu se confundă cu intenţia părţilor, ci trebuie să fieapreciat în mod concret, ţinând cont de contextul juridic şi economic. Efectulacordurilor trebuie căutat în consecinţele care rezultă din punerea lor înaplicare, printr-o evaluare globală a efectelor pozitive şi negative,evidenţiind în final un sold, care fie accentuează, fie restrânge concurenţa.

Părţile care doresc exceptarea acordului lor trebuie să îndeplineascăanumite condiţii. Astfel, în majoritatea situaţiilor, ele vor trebui săcompleteze un formular special prin care să notifice Comisiei existenţaacelui acord. Notificarea nu este condiţionată de vreun termen. Singuraconsecinţă este aceea că exceptarea individuală a acordului nu va puteaopera înainte de notificare.

Decizia pe care o ia Comisia este rezultatul unei proceduri care poate



dura destul de mult. Atunci când Comisia intenţionează să excepteze unanumit acord, ea publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene unrezumat al acordului şi intenţia sa de a-l excepta. Întreprinderile terţeinteresate pot face observaţii.

Regulamentul nr. 2658/2000/Comisia Europeană cu privire la aplicareaart. 81 alin. 3 al Tratatului asupra anumitor categorii de acorduri despecializare exclude unele dintre acestea (cum ar fi specializarea unilateralăsau reciprocă, ori producţia comună) de la aplicarea dispoziţiei arătate.Această exceptare priveşte doar societăţile care nu deţin mai mult de 20%din piaţa relevantă, iar Comisia poate retrage beneficiul acestui regulament.

Regulamentul nr. 2659/2000/CE privind aplicarea art. 81 alin. 3 dinTratat, categoriilor de acorduri privind cercetarea şi dezvoltarea, abordează

problematica exceptării acestor categorii de acorduri de la aplicarea art. 81alin. 1, menţionând categoriile de acorduri cărora li se aplică, precum şi

condiţiile în care operează beneficiul regulamentului. Comisia poate retrage beneficiul acestui regulament în situaţiile în care ea consideră că existăefecte ireconciliabile cu art. 81 alin. 1.

Astfel, în principiu, toate părţile trebuie să aibă acces la rezultatelecercetării şi dezvoltării realizate în comun şi trebuie să fie libere săexploateze în mod independent rezultatele cercetării şi dezvoltării în comunşi orice know-how preexistent necesar în scopul exploatării.

Se mai poate distinge între acorduri orizontale, situate în aceeaşietapă a procesului economic (acorduri între producători, de limitare a

producţiei, sau între detailişti), fiind, întreprinderi care sunt concurente încadrul aceleeaşi pieţe , şi acorduri verticale, care au în vedere diverseetape ale acestui proces (acorduri între producători şi vânzători en-gros,acorduri comerciale exclusive, menţinerea preţurilor de revânzare,contractele de vânzare pe termen lung), fiind implicate întreprinderilesituate pe pieţe diferite.

Un acord restrictiv reprezintă un acord între două sau mai multesocietăţi prin care părţile se obligă să adopte un anumit tip de comportamentcare să ocolească regulile şi efectele unei concurenţe libere pe piaţă. Acesteacorduri pot lua forma convenţiilor, exprese sau tacite, bilaterale sau

multilaterale. Nu conteaza dacă părţile la contract sunt sau nu întreprindericoncurente.

B. Deciziile de asociere Deciziile asociaţiilor de întreprinderi , sunt considerate a fi acte de

voinţă ce emană de la organul competent al unui grup profesional.Este posibil ca prin constituirea unui grup profesional să nu se aducă

atingere concurenţei, dar decizia luată de organul de conducere al unei astfel



de asociaţii, adunare generală sau consiliu de administraţie, în măsura în careobligă pe membrii săi, să adopte un comportament colectiv anticoncurenţialsă aibă acest efect.

Decizia de asociere poate constitui fapta de natură monopolistă

doar după: finalizarea asocierii, prin consimţământul tuturor participanţilor la asociere, nu înainte ca asocierea să ia fiinţă. Prindeciziile organului de conducere al unei asociaţii de agenţi economici,decizii obligatorii pentru toţi participantii la asociere, pericolulanticoncurential este la fel de grav ca şi cazul înţelegerilor de tipmonopolist.

Înţelegerile monopoliste sunt cele ce urmaresc:&.Fixarea concertată, în mod direct sau indirect a preţurilor de

vânzare sau cumpărare a terţilor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi aoricăror altor condiţii comerciale inechitabile (art. 5, pct. 1, lit. a din

Legea nr. 21/1996).Terminologia ,,în mod direct" exprimă stabilirea nemijlocită a

preţurilor, iar terminologia „în mod indirect” face trimitere la impunereaunor anumite constrângeri sau fixarea unor anumite elemente (ex.:rabaturi, marje etc.).

În această categorie pot fi incluse şi acordurile ce vizeazăschimburile de informaţii asupra preţurilor. Astfel, pe piaţa europeană auexistat astfel de acorduri între principalii producători europeni dealuminiu, între principalii producători de oleină, între fabricanţii de

lizină etc. Tot astfel este reprimată fixarea preţurilor şi în cazul practicilor concertate.Impunerea unor preţuri minime de comercializare este interzisă.&.Limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei sau dezvoltării

tehnologice sau investiţiilor (art. 5, pct. 1, Iit. b din Legea nr. 21/1996).Din text se disting patru forme de limitare şi exercitate a unui control

asupra:- producţiei . Acest lucru se realizează prin reducerea sau dirijarea

voluntară a volumului fizic de marfă într-o anumită perioadă de timpde către agenţii economici implicaţi într-o astfel de înţelegere;

- distribuţiei . Acest lucru se realizează prin reducerea ori orientarearepartiţiei volumului de marfă către partenerii comerciali ai

participanţilor la realizarea practicii anticoncurenţiale;-dezvoltării teh nologice . Aceasta înseamnă dirijarea sau orientarea

eforturilor umane şi materiale destinate introducerii unor metodede producţie mai performante;



- investiţiilor . Această formă se referă la reducerea sau dirijareamodului de plasare a fondurilor, în funcţie de interesele celor care participă laînţelegere.

Această formă de practică anticoncurenţială presupune o diminuare a

concurenţei interne, cu repercusiuni asupra concurenţilor externi şi aconsumatorilor.Consiliul Concurenţei, prin Decizia nr. 4 din 15 ianuarie 1999, a

sancţionat o practica anticoncurentiala intre S.C. Compania Nationala deTransporturi Aeriene Române - Tarom S.A. şi S.C. Dac Air S.A. careîncheiaseră un act denumit „Raportul de analiză a rutelor aeriene regionale",care însemna de fapt expresia voinţei comune participanţilor de a limita/controla zborurile pe anumite rute. Părţile semnatare realizaseră de faptlimitarea şi controlul serviciilor oferite pe piaţa transporturilor aeriene decălători.

Astfel de manifestări anticoncurenţiale au fost sancţionate în mai multestate europeane.

&.Împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pecriteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii (art.5, pct. 1, lit. c din Legea nr. 21/1996).

Tratatul de la Roma consfinţeşte ideea de împiedicare a segmentării pieţei intraeuropeane.

În cazul Deciziei nr. 4 din 15 ianuarie 1999 a Consiliului Concurenţei,mai înainte menţionată, s-a reţinut săvârşirea de practici anticoncurenţiale de

către cei doi parteneri, constând în împărţirea rutelor aeriene în EuropaCentrală şi în Europa de Vest.Tot astfel, unele reţele de distribuţie încheie acorduri în care sunt stipulate

anumite dispoziţii cu privire la împărţirea pieţelor sau a surselor deaprovizionare sau cu privire la interzicerea importurilor paralele. Această dinurmă dispoziţie constă într-o interdicţie (impusă de producător celor carecumpără spre a revinde) de a exporta produsele în afara teritoriuluiconcesionat.

&.Aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţiiinegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un

dezavantaj în poziţia concurenţială (art. 5, pct. 1, lit. d din Legea nr. 21/1996).Prin „condiţii inegale" înţelegem practicarea unor tratamente diferenţiate

faţă de partenerii comerciali.Prin „prestaţii echivalente" înţelegem că, deşi partenerii obligaţi sunt

diferiţi, obligaţiile asumate de aceştia sunt de aceeaşi natură .&.Condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către

parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care nici prin natura



lor ,si nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte (art. 5, pct.1,lit. e din Legea nr. 21/1996)

Sunt interzise acele contracte care presupun subordonarea unui partener faţă de celălalt.

&.Participarea în mod concertat cu oferte trucate la licitaţii sau laalte forme de concurs de oferte (art. 5, pct. 1, lit. f din Legea nr. 21/1996).„Oferta trucată" presupune o ofertă nereală, ofertantul neavând

intenţia de a se obliga în mod serios, scopul său fiind de a favoriza participarea şi adjudecarea licitaţiei de un alt ofertant.

Prin Decizia nr. 66 din 28 iulie 1998, Consiliul Concurenţei a stabilit cădouă firme care participaseră la o licitaţie organizata de Ministerul Apărării

Naţionale nu erau concurente, ele având acţiuni în comun şi concurau doar cuscopul ca una dintre ele sa câştige licitaţia, cealaltă având doar o ofertă deacoperire.

&.Eliminarea de pe piaţă a unor concurenţi, limitarea sau împiedicareaaccesului pe piaţă a libertăţii concurenţei de către alţi agenţi economici (art.5, pct. 1, lit. g partea I din Legea nr. 21/1996);

&.Înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţiagenţi economici fără o justificare rezonabilă (art. 5, pct. 1, lit. g partea IIdin Legea nr. 21/1996), fapt echivalent cu boicotul economic.

Deciziile de exceptare au o durată limitată de valabilitate (în general 5-10 ani), pot fi reînnoite sau revocate, dupa cum consideră necesar Comisia.

Întreprinderile au, de asemenea, posibilitatea de a obţine decizii de

atestare negativă a faptului că un anumit acord sau o practică nu încalcădispoziţiile Art. 81 alin. 1.În alte situatii, Comisia poate emite scrisori administrative informale în

locul deciziilor de exceptare, prin care Comisia declară că nu există nici unmotiv pentru a interveni în activitatea notificată, în absenţa schimbăriiîmprejurărilor ea neputând să-şi modifice poziţia şi să impună amenzi

beneficiarului. Deşi prezintă avantajul celerităţii, „fiabilitatea juridică” esteredusă pentru că autorităţile sau jurisdicţiile naţionale pot considera că nusunt legate de aceste scrisori. În practică însă, astfel de scrisori suntimportante.

Potrivit Art. 81 alin. 2, acordurile şi deciziile interzise în virtutea primului alineat sunt nule de drept. Deşi sunt menţionate numai acordurile,nu există nici un impediment şi pentru luarea în considerare şi a practicilor concertate, având în vedere că prezintă caracteristici şi efecte asemănătoarecelorlalte categorii. Art. 81 alin. 2 nu precizează regimul nulităţii saumodalităţile de punere a sa în aplicare.

Curtea de Justiţie a precizat, de aceea, caracterul absolut şi retroactiv al



nulităţii, arătând că un acord nul nu mai poate produce nici un efect nici între părţi, nici faţă de terţi (hotărârea pronunţată la 25 noiembrie 1971 în cauza Béguelin Import ). În ceea ce priveşte întinderea acestei nulităţi, în practica s-a precizat că trebuie să fie limitate doar acele părţi ale acordului care

constituie o încălcare a dispoziţiilor Tratatului CE, în măsura în care ele potfi separate de restul acordului (hotărârea pronunţată la 13 iulie 1966 în cauzaConsten-Grundig ).

Având în vedere că foarte multe acorduri sunt similare (cum ar fiacordurile verticale din sectorul distribuţiei), ar fi inutil şi greoi să se adopteatâtea decizii câte acorduri sunt. Art. 81 alin. 3 al Tratatului CE permite

posibilitatea acordării de exceptări pe categorii, care iau forma unor deciziide grup.

Deciziile de grup simplifică sarcinile administrative ale Comisiei prinacordarea de excepţii generale în baza Art. 81 alin. 3 ce vin în întâmpinarea

solicitărilor întreprinderilor. Condiţiile de fond pentru acordarea acestor exceptări sunt aceleaşi ca în cazul exceptărilor individuale. Comisia nu are,în acest domeniu, competenţe proprii, ea trebuind să fie autorizată formal decătre Consiliu. Astfel, în baza Regulamentelor nr. 19/65, nr. 2871/71 şi nr.1215/99, Comisia acordă excepţii de grup pentru anumite categorii deacorduri.

C. Practica concertatăPracticile concertate, aşa cum a precizat Comisia, înseamnă o formă de

coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurileconcurenţei cu o cooperare practică între ele conducând la condiţii deconcurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă.

Noţiunea ca atare îşi are originea în dreptul american - US ShermanAntitrust Act - care include în formele de cooperare care nu se bazează peconvenţiile tradiţionale şi alte forme care pot să afecteze concurenţa(conspiracy). Un termen, sub denumirea de "arrangements" cu o semnificaţieasemănătoare, poate fi întâlnit şi în dreptul englez, în UK Restrictive TradePractice Act.

Noţiunea de practici concertate a fost concepută, ca instrument care să

permită intervenţia „gardienilor" concurenţei atunci când dificultăţile dedovedire a unor acorduri sunt insurmontabile. În acest sens, ea oferă overitabilă dispensă de probă, întrucât este suficient să se constate producereaefectelor pe piaţă ale unei asemenea înţelegeri, pentru ca, în anumite condiţii,sancţiunile specifice să cadă implacabile. Totodată, noţiunea îşi dovedeşteutilitatea şi pentru identificarea acelor antante complet neformalizate,



„larvare", constând într-o aliniere conştientă şi voită a întreprinderilor la unanume comportament comercial.

Conţinutul noţiunii de practici concertate a început să fie definit îndreptul european cu ocazia soluţionării afacerii numite a Materiilor colorante

când Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat că acestea constauîn „forme de coordonare" între întreprinderi, nefinalizate printr-o convenţie propriu-zisă, dar care „substituie riscurilor concurenţei" o cooperare practicăde natură să afecteze mecanismele fireşti ale pieţei.

La scurt timp, cu ocazia unei alte afaceri celebre — Industria europeană a zahărului -, Curtea a exprimat pentru prima dată principiul central alconcepţiei europeane privind concurenţa: „orice operator economic trebuie să-şi determine într-o manieră autonomă politica pe care înţelege să o urmeze pePiaţa comună". Această „exigenţă a autonomiei... se opune riguros oricăruicontact direct sau indirect între concurenţi, având ca obiect sau ca efect fie

influenţarea comportamentului pe piaţa al unui concurent actual sau potenţial,fie dezvăluirea cate un asemenea concurent a comportamentului decis, sau vizata fi adoptat pe piaţă."

În acelaşi timp, Curtea a evidenţiat că, prin natura sa, "o practicăconcertată nu are toate elementele unui contract, dar poate inter alia sărezulte dintr-o coordonare care devine aparentă prin comportamentul

participanţilor", remarcând că "un comportament paralel, deşi nu poate fi prinel însuşi identificat cu o practică concertată poate fi socotit, totuşi, ca odovadă serioasă a unei asemenea practici dacă el conduce la condiţii de

concurenţă care nu corespund condiţiilor normale ale pieţei, având în vederenatura produselor, mărimea şi numărul întreprinderilor şi volumul acelei pieţe" aşa cum se întâmplă dacă "... din comportamentul paralel rezultă posibilitatea pentru cei în cauză de a încerca să stabilizeze preţurile la unnivel diferit de cel la care ar fi condus concurenţa şi de a consolida poziţiilestabilite în detrimentul libertăţii efective de circulaţie a produselor în piaţacomună şi al libertăţii consumatorilor de a-şi alege furnizorii" 1

.

Aşadar, practicile concertate necesită convergenţa comportamentelor întreprinderilor prin contacte directe care să ducă la înlocuirea riscurilor concurenţei prin apropierea poziţiilor lor pe piaţă în privinţa beneficiarilor de

produse ce fac obiectul cererilor şi ofertelor, volumului şi zonelor teritoriale ale1 Com. Eu. nr 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd., p. 229 şi 237 - 238 şi ECR, 1972, 619, 67-82. S-a considerat că este contrar regulilor concurenţei faptul producătorului de a coopera cuconcurenţii săi, în orice mod, în scopul de a determina o linie de acţiune coordonată privind oschimbare a preţurilor şi de a asigura succesul său prin eliminarea prealabilă a oricărei incertitudiniîn privinţa conduitei altora legată de elementele şi locul acestei schimbări. M. Wathelet, Pratiquesconcertees et comportements paralleles en oligopole. Le cas des matiere colorantes, în RTDE, Nr.4, 1975, p. 662-695



afacerilor. Nu sunt excluse nici simple contacte de informare reciprocă sauocazionale, fără a se disimula intenţiile, dar care în realitate ar echivala cu oconcertare subînţeleasă.

Schimbul de informaţii între întreprinderi sau divulgarea de informaţii de

către o întreprindere către concurenţii săi, în realizarea unui cartel intrând îndomeniul de aplicare a art. 85 par. 1, privind livrările lor respective, careacoperă nu numai livrările deja efectuate, ci este destinat să facilitezesupravegherea constantă a livrărilor curente în scopul de a garanta că acelcartel este suficient de eficace constituie o practică concertată în sensul

prevăzut de articolul menţionat2.Dar chiar şi simple comportamente paralele pot constitui probe în

identificarea unei practici concertate, dacă ele duc la condiţii de concurenţăcare nu corespund cadrului obişnuit al pieţei dependent de natura mărfurilor, demărimea şi numărul întreprinderilor şi de dimensiunile pieţei respective.

Desigur, mai trebuie furnizate şi alte argumente pentru a caracteriza practicarespectivă ca fiind concertată.

Comportamentul paralel nu poate fi privit ca probă a concertării numaidacă această concertare constituie singura explicaţie plauzibilă a acestuicomportament. Un contract de distribuţie exclusivă care nu conţine nici ointerdicţie de export nu poate să beneficieze de o exceptare de grup conformRegulamentului Nr. 67/67 când întreprinderile în cauză sunt angajate într-o

practică concertată îndreptată spre restrângerea importurilor paralele. Esenţialeste ca să existe o cooperare între concurenţi, incompatibilă cu regulile de

concurenţă stabilite în Tratat, ea diminuând incertitudinea fiecărei întreprinderiîn ce priveşte viitoarea atitudine a concurenţilor.Proba practicii concertate se poate face prin intermediul unor

documente indicative, al mărturiilor şi al prezumţiilor bazate peanormalitatea comportamentului întreprinderilor în raport cu caracteristicile

pieţei; valoarea probei prin prezumţie nu e absolută, fiind suficientîntreprinderilor să demonstreze împrejurările ce permit să substituie o altăexplicaţie a faptelor pentru cea reţinută contra lor.

Criteriul pierderii conştiente şi voite de autonomie a constituit temeiulsancţionării în dreptul european chiar a acelor întreprinderi care, odată

informate cu privire la conduita comercială viitoare a concurenţilor lor, audecis să încalce disciplina convenită.Organele europeane au consideratcă şi în asemenea situaţii, ca urmare a concertării, eliminată fiind nesiguranţa

2 Com Eu.-CPI 147/89, Societe Metallurgique de Normandie hot. din 6 aprilie 1995, în ECR,1995, C-CPI 142/89, Usine Gustave Boel, şi C. 148/89, Trefilunion S.A. c. Comisiei, hot. din 6aprilie 1995, în ECR, 1995- 3/4 (II), 1197-1198



concurenţială, nu mai există o independenţă reală în ceea ce priveşteadoptarea propriei politici competiţionale.

Apar probleme de calificare deosebit de delicate, care se ridică încazurile în care, neexistând nici o dovadă privind eventuale contacte între

întreprinderi, se constată totuşi pe piaţă un paralelism al acţiunilor acestora.Două interpretări sunt astfel deschise:-fie acest paralelism constituie o aliniere coluzivă, de natură să atragă

incidenţa sancţiunilor prevăzute de lege pentru antante;- fie este doar expresia unor reacţii conştiente, spontane şi rapide ale

întreprinderilor la provocările concurenţiale ale adversarilor lor, reacţiicare ies însă din sfera ilicitului.

Răspunsul corect se poate da exclusiv pe baza unei analize atente şiin concreto a pieţei.

De pildă, o piaţă în oligopol strâns poate determina un marcat paralelism

al comportamentelor, datorită puternicei interdependenţe dintre întreprinderi.Doctrina caracterizează această situaţie ca fiind una de imunitate oligopolică.

Alteori, pe piaţă activează o întreprindere, puternică şi dinamică, încalitate de „barometric price leader", care va indica celorlalte, în absenţaoricărei concertări, preţul de piaţă optim. Acelaşi efect de paralelism alconduitelor îl produce şi o piaţă caracterizată prin transparenţă, cândfiecare operator economic cunoaşte elementele de strategie ale celorlalţi.

Aşadar, se va putea reţine existenţa unei practici concertate doar atunci când analiza factuală întreprinsă va releva că nu există nici o altă

explicaţie plauzibilă a similitudinii comportamentale vizibile pe piaţă, fiindimposibil de determinat, funcţie de context, o altă cauză decât concertarea.Sunt interzise aproape fără excepţie: acordurile orizontale şi verticale

ce stabilesc preţuri în mod direct sau indirect; acordurile asupra condiţiilor de vânzare; acordurile ce izolează segmente de piaţă (precum cele referitoarela reducerea preţurilor sau cele ce încearcă să interzică, să restricţioneze sau,dimpotrivă, să promoveze importurile şi exporturile); acordurile asupracotelor de producţie sau distribuţie; acordurile asupra investiţiilor; birourilecomune de vânzări; acordurile de împărţire a pieţei; pieţele colectiveexclusive; acordurile ce duc la discriminarea altor profesionisti; boicoturile

colective; restricţiile voluntare (acorduri de neangajare în anumite tipuri decomportamente concurenţiale).

Poate fi considerată ca fiind întreprindere, în cadrul politicii privindconcurenţa şi o persoană fizică (de exemplu, un inventator care acordă olicenţă de brevet, comercializând, astfel, invenţia sa). Pentru calificarea uneiîntreprinderi ca fiind angajată într-un acord, decizie sau practică concertată,este esenţial criteriul autonomiei de decizie a acesteia, astfel încât – pentru a



stabili, de exemplu, dacă o filială a luat sau este parte la aceste practici – trebuie analizat în concret dacă a avut această autonomie de decizie, de celemai multe ori societatea-mamă fiind însă socotită responsabilă, întrucât eadecide participarea la asemenea practici.

Atunci când Comisia Europeană analizează încălcarea regulilor concurenţei pe piaţa internă a Uniunii, ea ia în considerare drept criteriu oconcurenţă rezonabilă, şi nu modelul concurenţei perfecte, care este unmodel ideal.

Distincţia dintre acorduri, decizii ale asociaţiilor de întreprinderişi practici concertate

Se pune problema dacă aceste trei noţiuni corespund unor categoriifoarte bine definite, net deosebite. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a răspuns stabilind că antanta trebuie calificată prin raportare launa din cele trei categorii prevăzute de textul art. 85 par. 1, dat fiind că

obiectul probei nu este acelaşi.Dar, admiţând acest punct de vedere, trebuie totuşi să observăm că

cele trei forme de exprimare a unei antante nu se exclud, putând existasituaţii când unul şi acelaşi comportament anticoncurenţial este suscep-tibil de mai multe calificări. De pildă, actul intern al unei asociaţii deîntreprinderi reprezintă, în raport de aceasta, o decizie a unei asociaţii deîntreprinderi, în timp în ce în raporturile cu o întreprindere terţă careaderă la asociaţie constituie un acord.

Uneori cooperarea dintre agenţii economici, decisă printr-un acord

propriu-zis, poate fi extinsă şi cu privire la alte elemente de strategie con-curenţială pe calea practicilor concertate sau poate fi urmată de practiciconcertate. În astfel de cazuri complexe şi de durată, când limitele dintreacord şi paralelismul concertat se estompează, interesul reprimării con-duitei anticompetiţionale rămâne acelaşi, organele de supraveghere a con-curenţei referindu-se simplu, doar la existenţa unor antante.

B.După criteriul nivelului circuitului economic la care agenţiieconomici participanţi la înţelegere se situează, înţelegerile se clasifică

în:*înţelegeri orizontale;

*înţelegeri verticale.Sunt înţelegeri „pe orizontală" acele acorduri ce se realizează între doi

sau mai mulţi agenţi economici care operează la acelaşi nivel de piaţă, deexemplu, între doi producători sau între doi distribuitori, aceştia fiindconcurenţi. Atunci când se apreciază că doi agenţi economici suntconcurenţi, se are în vedere atât concurenţa reală, cea existentă în momentulanalizei, precum şi concurenţa potenţială, reprezentată de agenţi economici care



au posibilitatea să pătrundă pe piaţă cu o investiţie minimă, devenind, astfel,concurenţi reali. Intră în această categorie:

acordurile de cercetare-dezvoltare;acordurile de specializare;

acordurile de producţie;acordurile de comercializare;acordurile de mediu etc.a. Cercetarea şi dezvoltarea reprezintă achiziţionarea de know-

how necesar produselor sau procedeelor şi efectuarea de analize teoretice,studii sistematice ori experimentale, inclusiv producţia experimentală,testarea tehnică a produselor ori procedeelor, crearea amplasamentelor necesare şi obţinerea drepturilor de proprietate intelectuală asupra rezultatelor.

b. Acordurile de specializare generează, în mod normal, avantajeeconomice sub forma economiilor de scară şi de scop, a unor tehnologii de

producţie îmbunătăţite, asigurând utilizatorului o parte echitabilă a profituluirezultat, atunci când cota de piaţă deţinută de agenţii economici în cauză nudepăşeşte 20% .Aceste acorduri de specializare se clasifica in:

Acordurile de specializare unilaterală - prin care una dintre părţiaccepta să înceteze sau să se abţină de la a fabrica anumite produse şi seangajează să le cumpere de la un agent economic concurent, acesta din urmăangajându-se să fabrice şi să furnizeze aceste produse;

Acordurile de specializare reciprocă - prin care două sau mai multe părţise angajează, pe bază de reciprocitate, să înceteze sau să se abţină de la

fabricarea anumitor produse, care nu sunt aceleaşi, şi să le cumpere de la alte părţi, care se angajează să le furnizeze;c. Acordurile de producţie în comun - prin care doi sau mai mulţi agenţi

economici acceptasă fabrice anumite produse în comun.Sunt înţelegeri „pe verticală" acele acorduri sau practici concertate

convenite între doi sau mai mulţi agenţi economici, care-şi desfăşoarăactivitatea în scopul îndeplinirii acordului respectiv, la niveluri diferite alelanţului producţie-distribuţie, acordurile putând stabili condiţiile în care

părţile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite produse sau servicii. Fac partedin această categorie de înţelegeri:

-acordurile de distribuţie exclusivă (exclusivitate teritorială,exclusivitate de marcă, alocare exclusivă a consumatorilor);

-distribuţie selectivă - reprezintă acel tip de înţelegere care restricţionează, pe de o parte, numărul distribuitorilor autorizaţi şi, pe de altă parte, posibilităţile derevânzare;

-cumpărare exclusivă ;-vânzare exclusivă - reprezintă acea restricţionare bazată pe obligaţia,



directă sau indirectă, impusă furnizorului, de a vinde unui singur cumpărător din cadrul unui teritoriu delimitat, în vederea revânzării sau aunei utilizări specifice. Ea poate avea ca obiect fie produse finale, fie

produse intermediare, situaţie când se mai numeşte şi vânzare industrială.

-franciza - este un tip special de înţelegere, prin care un agenteconomic (francizor) îi cedează altui agent economic (beneficiar), înschimbul unei compensaţii financiare directe sau indirecte, dreptul deexploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate intelectuală sauindustrială, în scopul producţiei sau comercializării anumitor tipuri de

produse sau servicii. Acordurile de franciză se referă la licenţierea drepturilor de proprietate

intelectuală legate de mărci de comerţ, însemne comerciale sau know-how, înscopul utilizării şi distribuţiei produselor sau serviciilor. Pe lângă licenţiereadrepturilor de proprietate intelectuală, francizorul oferă beneficiarului, pe durata

acordului, şi asistenţă comercială sau tehnică. Licenţierea şi asistenţa suntcomponente ale derulării afacerii francizate. Franciza permite francizorului săcreeze, cu investiţii limitate, o reţea omogenă pentru distribuirea produselor sale. Pe lângă oferirea metodei de lucru, acordurile de franciza uzuale conţincombinaţii de diverse restricţionări verticale referitoare la produseledistribuite, în special distribuţia selectivă şi/sau obligaţia de nonconcurenţăşi/sau distribuţia exclusivă ori forme mai simple ale acestora.

-vânzare condiţionată etc.Este recunoscut că anumite înţelegeri verticale au efecte economice

benefice asupra agenţilor economici participanţi şi asupra consumatorilor finali pe pieţele la care se referă. În practică s-a constatat că anumiteînţelegeri verticale - între agenţi economici cu putere mare de piaţă sauaplicabile unor pieţe cu caracteristici speciale - pot avea efecteanticoncurenţiale grave. În consecinţă, beneficiul exceptării trebuie limitatnumai la înţelegerile verticale pentru care se poate stabili cu certitudine căîndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din lege.

În acordarea beneficiului exceptării se porneşte de la prezumţia că,atunci când furnizorul deţine pe piaţa relevantă o cotă care nu depăşeşte 30%,înţelegerile verticale care nu conţin anumite restricţii cu efecte

anticoncurenţiale grave pot avea ca efect ameliorarea producţiei saudistribuţiei şi conferirea, pentru consumatori, a unei părţi echitabile din

profitul care rezultă. În cazul înţelegerilor verticale care conţin obligaţii devânzare exclusivă, va fi luată în considerare cota de piaţă a cumpărătorului înscopul determinării efectului global al acestor înţelegeri asupra pieţei.

Din punct de vedere economic, înţelegerile verticale pot afecta nunumai piaţa unde se întâlnesc furnizorul şi cumpărătorul, ci şi pieţele din avalul



pieţei cumpărătorului. Abordarea simplificată privind încadrarea în categoriaexceptată, care ia în considerare doar piaţa pe care sunt active părţile la acord,se justifică prin faptul că, sub pragul de 30%,efectele asupra pieţelor din avalsunt, în general, limitate.

TEMA 4Abuzul de poziţie dominantă

Sectiunea I.Aspecte generalePrincipalul obiectiv al legislaţiilor naţionale privind concurenţa îl

constituie alocarea eficientă a resurselor din economie, cea mai bună alegerea calităţii, cel mai mic preţ şi servicii corespunzătoare pentru consumatori.

Numeroase legislaţii din domeniul concurenţei fac referire la alte obiectivecum sunt:

- controlul asupra concentrărilor de forţă economică;- promovarea competitivităţii industriilor locale;- încurajarea inovării şi sprijinirea IMM-urilor;



- încurajarea integrării regionale.Asemenea obiective suplimentare pot, uneori, să intre în conflict cu

obiectivele legate de eficientă.Majoritatea legislaţiilor din domeniul concurenţei reglementează

comportamentul firmelor prin interzicerea practicilor de afacerianticoncurenţiale cum sunt:- acordurile orizontale de restricţionare a concurenţei;- achiziţiile şi abuzurile de poziţie dominantă;- acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei.Suplimentar, un număr de legi privind concurenăa abordează

problematica privind modificările structurale ale pieţelor prin controlulasupra fuzionărilor şi achiziţiilor, precum şi asupra "joint-ventures", învederea evitării creării de firme dominante, monopoluri sau chiar oligopoluri.

Un număr mare de ţări sunt preocupate de revizuirea corectitudinii şivalabilităţii exceptărilor practicate prin transgresiunea (interdisciplinară) adomeniilor definite de legislaţia naţională. Accentul cade pe abordareatuturor practicilor de afaceri în cadrul legii concurenţei. În aceste condiţii,sarcina analizării practicilor de afaceri revine autorităţilor de resort dindomeniul concurenţei sau justiţiei.

Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în contrângeri orizontale şiverticale se bazează pe logica economică. Totuşi, majoritatea legilor concurenţei face distincţia între acordurile dintre firme şi "abuzul de poziţie

dominantă" sau "monopolizare". Cele din urmă se definesc ca practici alefirmelor dominante pentru a menţine, acapara sau exploata o poziţiedominantă pe piaţă. Aceste practici includ:

- afaceri pe bază de exclusivitate;- închiderea anticipată a pieţei prin integrare verticală;- vânzări legate;

- controlul facilităţilor şi al input-urilor esenţiale sau al canalelor dedistribuţie;

- aranjamente privind preţurile de lichidare a concurenţei şi alte clauze;- discriminarea preţului;

- aranjamente contractuale de exclusivitate;- simpla impunere a unor preţuri mai înalte decât cele competitive sau

impunerea unor alte abuzuri legate de utilizarea produsului.Art. 82 al Tratatului Comisiei Europene nu defineşte abuzul de poziţie

dominantă, ci îl exemplifică. Abia prin hotărârea sa din 13 februarie 1979, pronunţată în cauză Hoffman-La Roche/Comisia, Curtea de Justiţie a arătatcă abuzul de poziţie dominantă este un concept obiectiv, constând în



„recurgerea la metode diferite de acelea care creează condiţiile uneiconcurenţe normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor comerciali”, având ca efect scăderea nivelului de concurenţă peo piaţă deja perturbată de prezenţa societăţii comerciale respective.

În dreptul european al concurenţei, nu e ilegală deţinerea unei poziţiidominante, deoarece aceasta poate fi obţinută prin mijloace concurenţialelegitime, de exemplu, prin conceperea si vânzarea unui produs superior. Inschimb, regulile concurenţei nu permit tuturor întreprinderilor să abuzeze de

poziţia lor dominantă.Abuzul de putere economică se poate manifesta fie ca un abuz de

poziţie dominantă pe o piaţa relevantă, fie ca o exploatare abuzivă a stării dedependenţă a unui agent economic determinant3. În reglementarea Legii nr.15/1990 era avut în vedere doar primul dintre aspectele pe care le prezintăabuzul de poziţie dominantă, art. 36 interzicand acordurile şi orice decizie

de asociere ce aveau ca obiect exploatarea de manieră abuzivă a unei poziţiidominante pe piaţă4 sau pe o parte substantială de piaţă.

În reglementarea art. 6 din Legea nr. 21/1996 comportamentulmonopolist prin abuzul de poziţie dominantă, constituie uncomportament interzis şi constă in:

-impunerea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau decumpărare a tarifelor sau a altor cauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari (art.6,lit. a);

Fie că sunt prea ridicate, fie că sunt prea scăzute, preţurile sunt

inechitabile atunci când sunt impuse într-o manieră abuzivă şi ele explicătendinţa unei întreprinderi de a urmări exclusiv maximizarea profiturilor sale.Preţurile abuziv de joase, denumite şi „preţuri de minare", sunt

folosite de întreprinderile deţinătoare de poziţie dominantă fie pentru aelimina concurenţa de pe piaţă, pentru ca ulterior să impună preţuri demonopol, fie pentru a împiedica pătrunderea pe piaţă a unor potenţialicompetitori. De regulă, aceste preţuri de ruinare sunt stabilite" sub costuri.

În ceea ce priveşte impunerea unor alte clauze contractuale inechitabile,Consiliul Concurenţei a sancţionat practicile ilicite săvârşite de un agenteconomic aflat în poziţie dominantă pe piaţa imprimării de fotografii

pentru permisele auto, pe piaţa comercializarii aparaturii devideoimprimare şi pe piaţa comercializării de consumabile aferente.

3 O. Căpăţână, Dreptul concurenţei-Partea generală , ediţia a2-a, Ed Lumina Lex, Buc, 1998, p. 12.4 I. Băcanu, Libera concurenţă în perioada de tranziţie spre economia de piaţă , în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 49.



Textul art. 6, lit. a sancţionează şi „refuzul de a trata cu anumiţifurnizori sau beneficiari". Consiliul Concurenţei a sancţionat abuzul,calificându-l ca un refuz nejustificabil de a furniza marfă, de a cumpăra, dea acorda licenţe sau de a permite accesul la anumite facilitati esentiale.

-limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice îndezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor (art. 6, lit. b);Aceste modalităţi afectează exerciţiul general al concurenţei, limitând

accesul pe piaţă şi creând obstacole în calea eventualilor competitori (fie acelor existenţi, fie a celor care doresc să pătrundă pe piaţă).-aplicarea în privinţa partenerilor contractuali, a unor condiţii inegale la

prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantajîn poziţia concurenţială (art. 6, lit. c);

Această prevedere este o reproducere fidelă a textului art. 82, lit. c) dinTratatul de la Roma, fiind sancţionat abuzul prin discriminare. Discriminarea

abuzivă se poate realiza prin diverse modalităţi.Prin Decizia nr. 247 din 29 octombrie 1999 în cauza „S.C. Registrul

independent al Acţionarilor „Regisco S.A" şi „Registrul Român al Acţionarilor S.A.", Consiliul Concurenţei a definit următoarele:

*condiţii inegale = practicarea, fără o justificare obiectivă, de cătreagentul economic ce deţine o poziţie dominantă a unor tratamentediferenţiate faţă de partenerii săi comerciali;

* prestaţii echivalente = existenţa unor obligaţii de aceeaşi natură din partea unor parteneri obligaţi diferiţi, fapt ce duce la crearea unui

dezavantaj în poziţia deţinută pe piaţă de unii dintre parteneri faţă de poziţia deţinută de ceilalţi parteneri.-condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri aunor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi niciconform uzanţelor comerciale, nu au legatură cu obiectul acestor contracte( art. 6, lit. d);

Dispoziţiile art. 6 lit. d) din Legea nr. 21/1996 sunt adoptate în modcorespunzător reglementării europeane. Prin Decizia nr. 127 din 7decembrie 1998, Consiliul Concurenţei a sancţionat un agent economic

pentru condiţionarea încheierii unor contracte atât de achiziţionare a unor

accesorii inutile, cât şi de încheiere a unor alte contracte, distincte, pentruasigurarea service-ului în perioada de garanţie şi postgaranţie, cuprinzând larândul lor alte clauze abuzive.-realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative tehnico – comerciale uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul

general al preţurilor şi tarifelor în economie (art. 6,lit. e);-practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri sub costuri



(denumite preţuri de dumping), în scopul inlăturării concurenţilor sauvânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prinimpunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni (art. 6,lit.f).

Dispoziţiile art. 6 lit.f) din Legea nr. 21/1996 sunt în mare măsură

identice cu cele stipulate la lit. a) în ceea ce priveşte impunerea într-o manierăabuzivă a unor preţuri prea ridicate sau a unor preţuri exagerat de scăzute (aşa-zisele „preţuri de ruinare"). Însă în cea de-a doua parte a dispoziţiei art. 6 lit.f) sunt sancţionate exporturile la preţ de dumping ale unui agent economicaflat în poziţie dominantă cu intenţia de a acoperi minusurile provenite din

preţurile externe din majorarea unor preţuri pe piaţa internă.Comportament monopolist condamnabil constituie şi exploatarea stării

de dependenţă economică în care se găseşte un client sau un furnizor faţăde agentul economic ce deţine o poziţie dominantă pe piaţă (art. 6. lit. gLegea nr. 21/1996).

Pentru a fi în prezenţa unui comportament abuziv din partea agentuluieconomic cu poziţie dominantă pe piaţă, clientul sau furnizorul acestuiatrebuie să se afle în situaţia de a nu dispune de o soluţie alternativă în condiţiiechivalente ori atunci când refuză să se opună unor condiţii comercialenejustificate, agentul economic abuziv rupe relaţiile contractuale.

Dispoziţiile Legii Concurenţei nr. 21/1996, precum şi jurisprudenţaeuropeană ne permit a defini abuzul de poziţie dominantă ca fiind conduitaunei întreprinderi aflate în poziţie dominantă, indiferent de atitudineasubiectivă a acesteia, de natură să prejudicieze interesele consumatorilor

şi/sau să obstrucţioneze competiţia normală pe piaţa relevantă, în condiţiile încare concurenţa este deja slăbită ca urmare a prezenţei chiar a întreprinderii încauză.

Poziţia dominantă reprezintă situaţia în care, puterea economicădeţinută de o firmă, îi permite acesteia să obstrucţioneze concurenţa de pe

piaţa în cauză. Cu alte cuvinte, poziţia dominantă pe piaţă permite unei firmesă influenţeze în mod covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa.Totodată noţiunea de poziţie dominantă reprezintă situaţia în care un agenteconomic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporteindependent faţă de furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să

afecteze mediul concurenţial pe piaţa relevantă . Principalul indicator aldominantei este nivelul ridicat al cotei de piaţă, dar nu se pot neglija nicislaba putere economică a concurenţilor, absenţa concurenţei latente,controlul resurselor şi tehnologiei sau existenţa unei reţele dezvoltate devânzări.

În aceste condiţii, o întreprindere care are o poziţie dominantă poate fitentată să abuzeze de poziţia respectivă pentru a- şi crește veniturile și pentru



a-și consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor cît și prin interzicerea accesului pe piaţă a unor firme noi. Aceasta ar puteadesfășura acţiuni care pot prejudicia alţi operatori ai pieţei, de exemplu, prin

practicarea de tarife uriașe la preţurile de vânzare sau de cumpărare, sau prin

acordarea unor avantaje discriminatorii anumitor clienţi, pentru a le controlaacţiunile. Aceste practici perturbează concurenţa.În general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi

factori care, luaţi separat, nu sunt determinanţi. Astfel, în analizareaexistenţei unei poziţii dominante, trebuie verificate elemente ca:

- uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate intra pe piaţarespectivă;

- relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client;- gradul de dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant;- absenţa unei soluţii echivalente din punct de vedere economic, piaţa

relevantă 5.Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de

poziţie dominantă, deoarece poziţia dominantă se determină întotdeauna prinraportarea la un segment de piaţă, circumscris de piaţa produsului şi piaţa

geografică . Piaţa produsului6 cuprinde toate produsele care sunt considerate de

cumpărători ca interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea trebuie să fie suficient de asemănătoare,astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În determinarea pieţei

relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca:- preţurile;- gradul de substituibilitate;- elasticitatea cererii pentru produs;- variabilitatea / disponibilitatea în timp, etc.În mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor

acestor factori, însă Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilireaacestora, acceptat de Curtea Europeană de Justiţie.

Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizaţi agenţiieconomici implicaţi în distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în

care condiţiile de concurenţă sunt suficient de omogene şi poate fi distinsăde zonele învecinate pe baza condiţiilor de concurenţă diferite. Având în5 Decizia Curţii Europene de Justiţie în cauza nr. 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia Europeană, (1979) ECR 461.6 Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza nr. 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană, (1978) ECR 207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în considerare a tuturor acestor factori.



vedere condiţia afectării comerţului între statele membre, la început, în practică, era necesar ca practica anticoncurenţială să implice cel puţin douăstate membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat,

pentru a fi aplicabil art. 82 TCE7.

O dată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţiaagentului economic verificat, demers în care se accentuează factorul „putereeconomică” a agentului respectiv.

Fără îndoială însă trebuie luaţi în considerare toţi factorii care afecteazăactivitatea agentului, în final o poziţie dominantă rezidând în capacitateaagentului de a se comporta independent de concurenţii săi şi chiar faţă declienţi. S-a subliniat în mai multe randuri existenţa unor cote de piaţăridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziţiei dominante,la fel dacă un agent are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât sumacotelor următorilor doi concurenţi.

Abuzul de poziţie dominantă este un concept obiectiv, constând în„recurgerea la metode diferite de acelea care creează condiţiile uneiconcurenţe normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor comerciali”, având ca efect scăderea nivelului de concurenţă pe o piaţa deja

perturbată de prezenţa societăţii comerciale respective. Pentru constatareaabuzului nu se cere existenţa vreunui element intenţional. Efectele se pot

produce atât pe piaţa unde s-a produs abuzul, cât şi pe o piaţa conexă cu prima.

După cum se observă, se constituie un instrument de control al

exercitării puterii de monopol pe o piaţă sau alta. El implică analizarea adouă elemente:existenţa unui agent economic aflat în poziţie dominantă;comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect

afectarea concurenţei pe piaţa respectivă.Elementele caracteristice ale abuzului de poziţie dominantă sunt:a) caracterul obiectiv al abuzului;

b) denaturarea concurenţei;c) afectarea intereselor consumatorilor;d) obligaţia specială a diligenţei în ceea ce priveşte structura concurenţei.

Pentru a ne afla în prezenţa unui abuz de poziţie dominantă trebuieîndeplinite două condiţii:

7 Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza nr. 322/81, Nederlansche Banden IndustrieMichelin v. Comisia Europeană, (1983) ECR 3461.



-conduita întreprinderii dominante să vizeze eliminarea unuia sau aunora dintre concurenţi sau a întregii concurenţe;

- urmare a acestei conduite, întreprinderea profită de poziţia sadominantă pentru a-şi procura în detrimentul altor concurenţi sau al

consumatorilor, un avantaj nefiresc, nerealizabil în condiţii normale.

TEMA 5Concentrarea economică

Spre deosebire de înţelegere, care reprezintă un acord între întreprinderiindependente din punct de vedere juridic, în cazul unei concentrări, structurainternă a acestora se modifică, iar raporturile de proprietate se schimbă.Concentrările pot îmbrăca diferite forme, precum fuziuni, participări,întreprinderi comune, etc..., toate aceste forme implicând o modificare araporturilor de proprietate.

În Acordurile de Asociere nu există prevederi specifice referitoare lacontrolul concentrărilor economice. Ţările asociate îşi pot însă exprima

punctele de vedere în cadrul procedurii instituite de reglementărileeuropeane în vigoare, atunci când consideră că o concentrare este de natură aavea un impact semnificativ asupra propriilor economii.



Practica de până acum sugerează că, în fapt, controlul concentrărilor realizate în cadrul procesului de privatizare este mai tolerant cu structurile de

pieţe mai concentrate; aceasta deoarece se acordă mult mai mult creditargumentelor privind potenţialele creşteri de eficienţă datorate sporirii

dimensiunilor firmelor, privatizării acestora şi aportului capitalului străin,mai ales în legatură cu sporirea competivităţii internaţionale.În plus,necesitatea restructurării face ca - în multe cazuri - unica alternativă să oconstituie privatizarea rapidă (o alta fiind lichidarea), iar rolul autorităţilor de concurenţă nu poate fi altul decât de sprijinire a acesteia; rolul politicilor de control al fuziunilor si achiziţiilor va deveni din ce în ce mai important pemăsură ce procesul de privatizare se va apropia de sfârşit.

O operaţiune de concentrare este realizată atunci când două sau maimulte întreprinderi, independente anterior, fuzionează, atunci când oîntreprindere comună achiziţionează controlul unei alte întreprinderi sau

atunci când o întreprindere comună realizează într-o manieră durabilă, toatefuncţiile unei entităţi economice.

Forme de realizare a concentrarilor economice

În concepţia legislaţiei româneşti în domeniul concurenţei, în sferanoţiunii de concentrare economică sunt incluse trei mari categorii deoperaţiuni:

- fuziunile;

- achiziţiile prin dobândirea controlului ;- crearea de societăţi în comun concentrative.Suntem în prezenta unei fuziuni sau a unei concentrari atunci când o

societate obţine controlul exclusiv asupra unei alteia sau asupra uneisocietăţi pe care o controlează împreună cu o altă societate, sau atunci cândcâteva societăţi preiau controlul uneia existente ori creează o societate nouă.

Comisia Europeană va putea să examineze fuziunile înainte ca acesteasă aibă loc, pentru a hotarî dacă aceasta este compatibilă sau nu cu normelede concurenţă pe piaţa internă. Notificarea prealabilă este de aceeaobligatorie. Această procedură presupune definirea pieţei relevante pentru

fuziunea în cauză, definirea întinderii geografice a pieţei respective şievaluarea compatibilităţii fuziunii cu piaţa internă pe baza principiului

poziţiei dominante. Investigaţiile Comisiei Europene se aplică societăţilor comerciale din toate sectoarele economice atunci când acestea propun oconcentrare prin fuziune, achiziţie sau prin crearea unei societăţi comercialemixte ca şi entitate economică independentă, concentrare ce are dimensiuneeuropeană (afectează piaţa europeană).



Dimensiunea europeană a unei societăţi poate fi determinată fie prindefinirea unui prag la nivel european, fie prin definirea unor pragurinaţionale separate.

Prima ipoteză este acoperită de Regulamentul Comisiei Europene nr.

4064/1989, care introduce drept criterii ca:- o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional a societăţilor comerciale în cauză de cel puţin 5 miliarde euro;

- cel puţin două din societăţile comerciale să aibă o cifră de afaceri lanivel european de minim 250 milioane euro;

- fiecare dintre aceste societăţi să genereze nu mai mult de două treimidin cifra de afaceri combinată la nivel european într-un stat membru.

Cea de-a doua ipoteză a fost introdusă ulterior în acelaşi Regulament şifixează drept criterii: o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional deminim 2,5 miliarde euro şi o cifră de afaceri de peste 100 milioane euro în

fiecare din cel puţin trei state membre, precum şi, individual, pentru cel puţin două dintre societăţile comerciale respective o cifră de afaceri deminim 25 milioane euro în fiecare din cele trei state membre şi peste 100milioane euro în întreaga Comunitate. Regula celor două treimi se menţine şi

pentru această variantă.Societăţile comerciale ce propun fuziuni încadrate în parametrii

menţionaţi mai sus, trebuie să informeze Comisia Europeană, care va hotărîîn termen de o lună dacă propunerile creează sau consolidează o poziţiedominantă pe piaţa relevantă pentru fuziunea în cauză. Dacă este cazul,

Comisia interzice fuziunea respectivă; dacă nu, ea va confirmacompatibilitatea acesteia cu piaţa internă şi va autoriza fuziunea, eventual înanumite condiţii.

Termenul de o lună, pentru luarea unei decizii, poate fi prelungit cuîncă patru luni în cazul în care Comisia se hotărăşte să efectueze oinvestigaţie detaliată.

Deciziile de admitere sau respingere sunt definitive. Comisia poate,înainte de a lua o decizie favorabilă, să ceară întreprinderilor în cauză, luareaunor angajamente care constau cel mai adesea în vânzarea unor active.

Negocierea cu întreprinderile în cauză reprezintă un aspect important al

controlului concentrărilor.Dacă o concentrare nu i-a fost notificată, Comisia poate lua o decizie în

vederea restabilirii unei concurenţe efective, putând să ordone separareaactivelor întreprinderilor care au efectuat operaţiunea de concentrare, fie

poate să ordone încetarea controlului.Fuziunile pot avea loc prin :



• Contopire - atunci când doi sau mai mulţi agenţi economici se reunescîntr-un nou agent economic şi încetează să mai existe ca persoane juridicedistincte;

• Absorbţie – atunci când un agent economic este înglobat (înghiţit) de

un alt agent economic, acesta din urmă păstrându-şi personalitatea juridică,în timp ce primul încetează să mai existe ca persoană juridică;• Fuziune de facto - atunci când doi sau mai mulţi agenţi economici

independenţi, deşi îşi păstrează personalitatea juridică, îşi combinăactivităţile, creând un grup care se manifestă concurenţial ca o singurăentitate economică, în absenţa unui act juridic legal8.

Fuziunile se sprijină pe diferite raţiuni, spre exemplu, creştereaeficienţei economice sau dobândirea puterii de piaţă, diversificarea,extinderea pe diferite pieţe geografice, promovarea mecanismelor financiareşi de cercetare - dezvoltare. Fuziunile sunt clasificate în trei categorii:

- fuziuni orizontale;- fuziuni verticale;- fuziuni conglomerate .

Fuziunea orizontală se referă la asocierea între agenţi economiciconcurenţi (care produc şi comecializează aceleaşi produse pe piaţarelevantă). Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile orizontale potreduce concurenţa pe piaţă, fiind deseori sub supravegherea autorităţilor deconcurenţă.

Concentrările orizontale sunt cele care au cele mai mari şanse de

succes cât priveşte câştigurile de eficacitate productivă, dar şi cele careinduc cele mai mari pierderi de eficacitate alocativă.• Fuziunea verticală are loc între agenţi economici care operează la

nivelul diferitelor stadii de producţie, de la materiile prime până la produselefinite, aflate în faza de distribuţie .

Efectul acestora se concretizează, de obicei, în creşterea eficienţeieconomice, deşi uneori pot avea un impact anticoncurenţial. Ele presupuncreşterea dimensiunii firmei-nucleu prin achiziţionarea sau crearea deîntreprinderi în amonte, care-i furnizează de regulă materii prime, energieetc, şi/sau în aval, care utilizează sau comercializează produsele sale.

Concentrările verticale sunt privite cu mai multă îngăduinţă dedreptul concurenţei, întrucât se consideră că pot reprezenta un factor de

progres economic.

8 Acest tip de operaţiuni constituie obiectul unor reglementări procedurale simplificate îndreptul european şi în cel intern, impactul lor asupra concurenţei fiind considerat minim.



• Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de agenţieconomici aflaţi în sectoare neînrudite .

Între elementele care alcătuiesc un conglomerat există totuşi olegătură de conexitate. Aceasta este dată de rentabilitatea sau profitul

global, mai puţin afectat în cazul unei conjuncturi nefavorabile într-unanume domeniu de producţie sau într-un anume spaţiu geografic, încondiţiile în care alte ramuri economice sau alte spaţii sunt rentabile.

Concentrările conglomerat9 pot fi împărţite în următoarele subtipuri:- concentrări conglomerat prin extinderea gamei de produse,

grupând societăţi care realizează produse diferite, dar înrudite;- concentrări conglomerat prin extinderea ariei geografice, între

firme care realizează acelaşi produs, dar în spaţii distincte;- concentrări conglomerat pure, reunind întreprinderi care acţionează

pe pieţe ale produsului şi geografice complet deosebite.

O fuziune poate crea sau consolida puterea de piaţă sau poate înlesniexercitarea ei numai dacă ea sporeşte semnificativ gradul de concentrare a

pieţei şi dacă are ca efect o piaţă concentrată, definită şi măsurată corect.

TEMA 6REGLEMENTĂRI EUROPENE ÎN DOMENIUL AJUTOARELOR DE STAT

În articolul 87 al Tratatului C.E. se menţionează că: „va fi consideratincompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat de un stat membru sau dinresursele de stat, sub orice formă, care distorsionează sau ameninţă sădistorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau

producţia anumitor bunuri atâta timp cât afectează comerţul dintre statelemembre”.Comunitatea europeană are ca principal obiectiv să promoveze „odezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în întreaga

Comunitate”10.

9 Unul dintre cele mai prestigioase „conglomerate” este societatea multinaţională InternationalTelegraph and Telephone – ITT – care operează simultan în telecomunicaţii, informatică, aparatede radio şi televizoare, pompe industriale, chimia celulozei, asigurări, sectorul hotelier etc.

10 Articolul 2 al Tratatului C.E.



Politica europeană a concurenţei avertizează guvernele statelor membrecu privire la denaturarea concurenţei prin acordarea unor ajutoare de stat,astfel împiedicându-se derularea unei competiţii sănătoase.

Totodată, în alineatul 2 al articolului 87 sunt prevăzute unele excepţii,

care sunt considerate compatibile cu piaţa internă, astfel:a) ajutoarele acordate pentru repararea unor daune cauzate de dezastrenaturale sau de situaţii excepţionale;

b) ajutoarele de stat cu caracter social acordate consumatorilor individuali. Această excepţie este condiţionată de faptul că ajutoarele de stattrebuie date fără discriminare în ceea ce priveşte originea produselor sauserviciilor implicate.

În alineatul 3 al articolului 87 se prevede că Comisia Europeană poatedeclara ca fiind compatibile cu piaţa internă:

a) ajutoarele acordate pentru remedierea unor perturbări grave în

economia statelor membre; b) ajutoarele acordate pentru promovarea executării unui proiect

important de interes european;c) ajutoarele acordate pentru promovarea dezvoltării anumitor activităţi

sau regiuni unde nivelul de trai este anormal de scăzut sau unde şomajul estefoarte mare;

d) ajutoarele acordate pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului;

e) alte categorii de ajutor specificate de către Consiliul U.E.

În articolul 88 al Tratatului C.E. este instituită obligaţia statelor membre de a notifica şi de a cere aprobarea Comisiei înainte de acordareaunui ajutor de stat. Acest lucru este necesar, deoarece Comisia trebuie să seasigure că statele membre acordă doar ajutor compatibil cu principiile buneifuncţionări a pieţei interne.

EVALUAREA AJUTOARELOR DE STATPentru ca un ajutor de stat să beneficieze de derogare este necesar ca:a) în schimbul diminuării nivelului de concurenţă, el să aducă câştiguri

substanţiale în plan economic şi social; b) să fie indispensabil şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru

atingerea scopului urmărit;c) pentru măsurarea impactului anticoncurenţial al unui ajutor de stat

trebuie avut în vedere care sunt efectele cumulate ale tuturor tipurilor deajutor de stat acordate aceluiaşi beneficiar.

Consiliul Concurenţei are la baza evaluării şi autorizării ajutoarelor destat respectarea următoarelor principii:



– principiul transparenţei. Acest principiu trebuie respectat în toatefazele procesului de autorizare. Astfel, ajutorul trebuie să poată ficuantificat, să se cunoască beneficiarii ajutorului, scopul, mijloacele,modalităţile de realizare a scopului.

De asemenea, derularea ajutorului trebuie să se facă în deplinătransparenţă, beneficiarii ajutorului fiind obligaţi să informeze periodicConsiliul Concurenţei asupra etapelor parcurse, stadiul în care se află îngraficul de implementare a ajutorului.

Nu în ultimul rând, Consiliul Concurenţei trebuie să întocmească unraport anual privind ajutoarele de stat acordate în România. Acest raport se

publică în Monitorul Oficial şi se transmite Comisiei Europene care poatecere informaţii suplimentare.

– principiul eficacităţii economice. Ajutorul de stat acordat trebuie să sedovedească eficient şi să aibă ca rezultantă compensarea sau, cel puţin,

atenuarea insuficienţelor pieţei; – principiul proporţionalităţii. Potrivit acestui principiu, este necesar ca

ajutorul să corespundă întocmai scopului pentru care a fost acordat; – principiul temporalităţii. Acordarea ajutorului de stat este

determinată în timp astfel încât pe măsură ce obiectivul pentrucare a fost acordat se realizează, iar beneficiarul ajutorului seredresează, dimensiunea sprijinului se diminuează până lasuprimarea sa integrală.

PROCEDURA DE EVALUARE ŞI AUTORIZARELegea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat instituie obligaţia notificării

către Consiliul Concurenţei a oricărei intenţii de acordare a unui ajutor destat sau de modificare a unui ajutor de stat existent.

Singura excepţie de la notificare o reprezintă ajutoarele de stat deimportanţă minoră.

Autorităţile publice şi organismele care administrează sursele de stat, precum şi iniţiatorii ajutoarele de stat au obligaţia de notificare. Aceastănotificare trebuie să conţină informaţii exacte şi complete şi ea devineefectivă din momentul înregistrării ei la Consiliul Concurenţei. Atunci cândinformaţiile anexate notificării nu sunt complete sau exacte, Consiliul



Concurenţei va cere completarea sau corectarea acestora în termen de 20 dezile de la primirea notificării.

Analiza notificării şi a documentelor anexate trebuie să se facă într-untermen de 60 de zile de la data când notificarea a devenit efectivă şi, potrivit

art. 8 din Legea nr. 143/1999, Consiliul Concurenţei poate adopta urmă-toarele decizii:1. decizie prin care se constată că măsura notificată nu constituie ajutor

de stat;2. decizie privind autorizarea ajutorului de stat notificat, în cazul în care

nu există dubii privind compatibilitatea acestuia cu legea;3. decizia de deschidere a unei investigaţii, în cazul în care se constată

că măsura notificată prezintă îndoieli privind compatibilitatea sa cu unmediu concurenţial.

În cazul în care se ia decizia de deschidere a unei investigaţii, perso-

nalul împuternicit al Consiliului Concurenţei are următoarele prerogative: – să solicite furnizorilor de ajutor de stat, precum şi beneficiarilor de

ajutor de stat informaţiile şi documentele pe care le consideră necesaresoluţionării cererii;

– să aibă acces, în prezenţa reprezentantului legal al beneficiaruluiajutorului de stat, în orice spaţiu în care acesta îşi desfăşoară activitatea;

– să solicite explicaţii şi declaraţii reprezentanţilor furnizorilor de ajutor de stat şi beneficiarilor ajutorului de stat;

– să aibă acces în timpul controlului la registre, documente, înscrisuri

sau evidenţe contabile şi să obţină copii de pe acestea.În urma efectuării investigaţiei se va concluziona fie că măsuranotificată nu constituie ajutor de stat, fie că poate fi autorizată condiţionat,fie că aduce atingere valorilor protejate de lege, sens în care urmează a fiinterzisă.

Plenul Consiliului Concurenţei va adopta decizia finală în termen de patru luni de la deschiderea investigaţiei.

Deciziile pronunţate de Consiliul Concurenţei pot fi atacate de persoanele interesate în termen de 30 de zile de la comunicare, respectiv dela publicare, la Curtea de Apel Bucureşti, pe cale contenciosului

administrativ. Hotărârile judecătoreşti ale Curţii de Apel Bucureşti suntdefinitive, ele putând fi recurate doar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.



PROCEDURA DE SUPRAVEGHERE A AJUTOARELOR DE STATFurnizorii de ajutoare de stat sunt obligaţi să organizeze evidenţa

sumelor acordate astfel încât să se asigure identificarea şi cuantificareaajutoarelor acordate în ultimii trei ani.

Raportarea ajutoarelor de stat se face către Consiliul Concurenţei anual,

până la data de 31 iulie a anului în curs pentru ajutoarele de stat acordate înanul anterior.

Obligaţia de raportare implică şi informaţiile referitoare la ajutoarele destat exceptate de la obligaţia notificării.

Atributul de a cerceta corectitudinea informaţiilor primite este conferitde lege Consiliului Concurenţei. După cum acest organism consideră



necesar, el poate solicita informaţii suplimentare şi poate face verificări lasediile furnizorilor de ajutoare de stat.

Anual, în baza raportărilor primite de la furnizorii de ajutoare de stat şia informaţiilor obţinute prin verificări directe, Consiliul Concurenţei

întocmeşte inventarul ajutoarelor de stat, care conţine: – lista actelor normative sau administrative prin care au fost acordateajutoare de stat în anul de raportare;

– lista cuprinzând alocările specifice în cadrul schemelor de ajutor destat si lista ajutoarelor de stat individuale, care conţin: valoarea ajutoarelor de stat acordate fiecărui beneficiar; informaţii privind baza legală a acordăriiajutoarelor de stat; obiectivele, natura şi originea acordării ajutoarelor destat; condiţiile de alocare a ajutoarelor de stat; alte elemente relevante;

– centralizatorul ajutoarelor de stat, care cuprinde valoarea ajutoarelor de stat acordate prin intermediul schemelor de ajutor şi al ajutoarelor indi-

viduale, cuantificate în funcţie de natura, originea şi obiectivele acestora.În baza acestui inventar, Consiliul Concurenţei întocmeşte un raport

anual până la data de 15 decembrie a anului următor anului de raportare.Acest raport se înaintează spre aprobare Guvernului, se publică în MonitorulOficial şi se transmite Comisiei Europene.Procedura inventarului şi araportării ajutoarelor de stat este reglementată în Regulamentul privind

procedura de raportare şi monitorizare a ajutoarelor de stat.Potrivit art. 16din Regulament, procedura de monitorizare a ajutoarelor de stat se realizează

prin:

– supravegherea respectării de către furnizorii şi beneficiarii de ajutor de stat a prevederilor actelor normative sau administrative prin care au fostinstituite ajutoarele;

– urmărirea aplicării efective a deciziilor de autorizare emise deConsiliul Concurenţei;

– verificarea respectării de către furnizorii şi beneficiarii de ajutor destat a regulilor privind cumulul de ajutoare;

– verificarea încadrării ajutoarelor de stat în pragurile de intensitatemaximă admisibilă prevăzute de lege;

– supravegherea modificării condiţiilor de piaţă şi a gradului de afectare

a mediului concurenţial în noile condiţii; – urmărirea concordantei dintre efectele scontate prin acordarea aju-

toarelor de stat şi cele obţinute efectiv în practică.Monitorizarea se finalizează prin întocmirea unui raport de

monitorizare.



PROCEDURA DE RECUPERARE SAU RAMBURSARE AAJUTORULUI DE STAT ILEGAL

Ajutorul de stat ilegal poate fi acordat fie printr-un act administrativ, fie printr-un act normativ cu putere de lege. În primul caz, Consiliul

Concurenţei poate intenta acţiune în contencios administrativ la Curtea deapel în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul principal alfurnizorului sau al beneficiarului, solicitând instanţei anularea actuluiadministrativ prin care s-a acordat ajutorul ilegal, precum şi recuperarea,rambursarea sau suspendarea plăţii acestuia. Consiliul Concurenţei vasolicita Curţii de apel să dispună şi recuperarea dobânzii aferente sumeiajutorului de stat, la o rată propusă de Consiliul Concurenţei.



Curtea de apel poate dispune, prin ordonanţă preşedinţială, suspendareaacordării ajutorului ilegal până la soluţionarea definitivă a acţiunii.Ordonanţa poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cel de-al doilea caz, când ajutorul de stat a fost acordat printr-un act

normativ cu putere de lege, Consiliul Concurenţei va sesiza autoritateaemitentă, informând atât furnizorul ajutorului de stat cât şi beneficiarulajutorului de stat cu privire la aceasta.

Autoritatea emitentă are obligaţia ca în termen de 10 zile de la primireasesizării să ia o decizie cu privire la suspendarea actului normativ prin cares-a acordat ajutorul de stat.

În termen de 30 de zile de la data primirii înştiinţării, furnizorul şiiniţiatorul ajutorului de stat sunt obligaţi să notifice Consiliului Concurenţeirespectiva măsura de sprijin, declanşând astfel procedura de evaluare aacesteia.

În funcţie de decizia adoptată de Consiliul Concurenţei, autoritateaemitentă a actului normativ prin care s-a acordat ajutorul de stat ilegal vatrebui să ia o decizie cu privire la modificarea actului normativ în cauză şi,dacă este cazul, cu privire la recuperarea sau rambursarea ajutoarelor de statdeja acordate.

PROCEDURA DE RECUPERARE SAU RAMBURSARE AAJUTORULUI DE STAT INTERZIS

În situaţia în care se acordă un ajutor de stat, cu toate că a fost emisă odecizie de interzicere a acordării lui de către Consiliul Concurenţei,

procedura de recuperare sau de rambursare a acestuia diferă tot în funcţie de

actul prin care s-a acordat ajutorul de stat.Dacă este un act administrativ, Consiliul Concurenţei va intentat

acţiune în contencios administrativ şi va cere Curţii de apel în a căreicircumscripţie teritorială se află sediul principal al furnizorului sau al

beneficiarului anularea acestuia şi, pe cale de consecinţă, să dispunărecuperarea ajutorului de către furnizor sau rambursarea lui de către

beneficiar.Potrivit alin. (3) al art. 18 din lege, aceeaşi procedură trebuie



urmată şi în cazul în care ajutorul a fost acordat abuziv, cu nerespectareacondiţiilor sau obligaţiilor prevăzute în decizia de autorizare.

Tototdată, Consiliul Concurenţei cere Curţii de apel şi obligareafurnizorului sau beneficiarului, după caz, la plata dobânzii aferente

ajutorului de stat interzis sau abuziv, de la data la care ajutorul a fost pus ladispoziţia beneficiarului şi până la recuperarea sa.Dacă ajutorul de stat interzis a fost acordat în temeiul unui act normativ

cu putere de lege, Consiliul Concurenţei trebuie să sesizeze autoritateaemitentă care, în termen de 30 de zile de la primirea sesizării, trebuie să ia odecizie cu privire la modificarea actului normativ, la recuperarea saurambursarea ajutoarelor de stat deja acordate.

În toate cazurile, dreptul Consiliului Concurenţei de a întreprindeacţiunile necesare pentru recuperarea sau rambursarea ajutorului de stat iliciteste prescriptibil.

Termenul de prescripţie este de 10 ani şi el începe să curgă din ziua încare ajutorul de stat ilegal sau interzis a fost acordat beneficiarului.

Acest termen de prescripţie se întrerupe pentru orice măsură luată deConsiliul Concurenţei în legătură cu un ajutor de stat ilegal sau interzis şi sesuspendă pe perioada în care cazul se află pe rolul instanţelor de judecată(Curtea de apel competentă sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Documents

Dreptul European Al Concurentei-TEME