86576063 dreptul-proprietatii-intelectuale-curs-id-iunie-2011

Universitatea Titu Maiorescu din Bucureşti

Facultatea de Drept

VIOLETA SLAVU

DREPTULPROPRIETĂŢII

INTELECTUALEEdiţia a III-a

2011

CURS UNIVERSITARPENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

OTILIA CALMUSCHI

Cuprins:

Unitatea de învăţare nr.1 CONCEPTUL DE PROPRIETATE INTELECTUALĂObiective specifice………………………………………………………………………………….7Suport de curs……………………………………………………………………………………….71. Consideraţii preliminare………………………………………………………………7

1.1. Aspecte generale referitoare la dreptul de proprietate intelectuală.................. 71.1.1. Dreptul de proprietate intelectuală, factor de dezvoltare şi progres........... 71.1.2. Noţiunea de proprietate intelectuală şi componentele sale..........................81.1.3. Noţiunea de “proprietate”……………………………………………….10

1.2. Proprietatea industrială. Noţiuni generale……………………………………111.2.1. Noţiunea şi definirea proprietăţii industriale…………………………….....111.2.2. Natura juridică a drepturilor de proprietate industrială..............................121.2.3. Organul administraţiei publice centrale abilitat să asigure protecţia

proprietăţii industriale................................................................................13Exerciţi...............................................................................................................................14Cuvinte cheie......................................................................................................................15Bibliografie selectivă................................................................................................................15

Unitatea de învăţare nr.2 INVENŢIA BREVETABILĂObiective specifice……………………………………………………………………….17Suport de curs……………………………………………………………………………172.1. Invenţia brevetabilă.....................................................................................................17 2.1.1. Noţiunea juridică de invenţie..............................................................................17 2.1.2. Categorii de invenţii brevetabile. Invenţia de servici...........................................18 2.1.3. Condiţiile de fond pozitive ale obiectului protecţiei invenţiei brevetabile.........23

2.1.3.1. Noutatea....................................................................................... 232.1.3.2. Categorii de priorităţi şi regimul lor juridic................................. 252.1.3.3. Activitatea inventivă.................................................................... 272.1.3.4. Aplicarea industrială.....................................................................28

2.1.4. Condiţiile de fond negative ale obiectului invenţiei brevetabile..........................28 2.2.Subiectele dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei..................................292.3. Procedura administrativă de eliberare a brevetului de invenţie sau de respingere a cererii de brevet.................................................................................................................30 2.3.1. Înregistrarea cererii de brevet.............................................................................30 2.3.2. Protecţia provizorie.............................................................................................32 2.3.3. Examinarea cererii de brevet..............................................................................33 2.3.4. Admiterea sau respingerea cererii de brevet...................................................... 34 2.3.5. Retragerea cererii de brevet................................................................................34 2.3.6. Brevetarea în străinătate......................................................................................36Exerciţi...............................................................................................................................37Cuvinte cheie......................................................................................................................38Bibliografie selectivă.........................................................................................................38

Unitatea de învăţare nr.3 DREPTURILOR NĂSCUTE DIN INVENŢIE ŞI TRANSMISIUNEA ACESTORAObiective specifice.............................................................................................................40Suport de curs....................................................................................................................403.1.Noţiune. Conţinutul, caracterele juridice şi limitele dreptului subiectiv de proprietate industrială...........................................................................................................................40 3.1.1. Noţiunea şi conţinutul.........................................................................................40 3.1.2. Caracterele juridice.............................................................................................41 3.1.3. Limitele generale ale dreptului la exclusivitatea folosinţei invenţiei şi limitele speciale ..........................................................................................41 3.1.4. Licenţa obligatorie..............................................................................................463.2.Categorii de drepturi şi obligaţii născute în legătură cu invenţia................................48 3.2.1. Categorii de drepturi...........................................................................................49 3.2.2. Drepturile titularului de brevet...........................................................................49 3.2.3. Drepturile inventatorului care nu este titular de brevet......................................49 3.2.4. Drepturile unităţii care nu este titulară de brevet...............................................503.3. Transmiterea drepturilor născute în legătură cu invenţia...........................................52 3.3.1. Sediul materiei....................................................................................................52 3.3.2. Obiectul transmiterii...........................................................................................52 3.3.3. Modalităţile de transmitere a drepturilor privind invenţia..................................52 3.3.3.1. Contractul de cesiune....................................................................53

3.3.3.2. Contractul de licenţă.....................................................................55

Unitatea de învăţare nr.4 APĂRAREA ŞI STINGEREA DREPTURILOR PRIVIND INVENŢIA. KNOW-HOWObiective specifice……………………………………………………………………….61Suport de curs……………………………………………………………………………614.1. Apărarea drepturilor privind invenţiile……………………………………………...61 4.1.1.Modalităţi administrative……………………………………………………….61 4.1.2.Mijloace de drept civil………………………………………………………….62 4.1.3.Mijloace de drept penal…………………………………………………………62 4.1.4.Proba faptelor incriminate………………………………………………………65 4.1.5.Soluţionarea cererilor………………………………………………………… 654.2.Stingerea drepturilor izvorâte din invenţii………………………………………… 68 4.2.1. Expirarea termenului de protecţie………………………………………………68 4.2.2. Decăderea titularului din drepturi………………………………………………68 4.2.3. Renunţarea titularului la brevetul de invenţii…………………………………...68 4.2.4. Revocarea din oficiu a hotărârilor O.S.I.M……………………………………..694.3. Realizări tehnice cu caracter de noutate relativă. Know-how-ul……………………70Exerciţi...............................................................................................................................75Cuvinte cheie......................................................................................................................76Bibliografie selectivă.........................................................................................................76

Unitatea de învăţare nr.5 MARCA ŞI INDICAŢIILE GEOGRAFICEObiective specifice……………………………………………………………………….78Suport de curs……………………………………………………………………………78

5. Marca şi indicaţiile geografice……………………………………………………… 795.1. Consideraţii introductive…………………………………………………………… 79 5.1.1. Natura juridică a mărcii……………………………………………………….79 5.1.2. Definiţia mărcii şi caracterele ei………………………………………………79 5.1.3. Deosebirea dintre marcă şi alte semne distinctive…………………………….81 5.1.4. Semne susceptibile de a constitui mărci………………………………………81 5.1.5. Funcţiile mărcii………………………………………………………………. 82 5.1.6. Categorii de mărci……………………………………………………………..835.2. Condiţiile de fond ale protecţiei mărcilor. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă….................................................................................................................91 5.2.1. Condiţiile de fond ale protecţiei mărcilor……………………………………..91 5.2.2. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă……………………………………945.3. Subiectul dreptului la marcă. Procedura înregistrării mărcilor şi drepturile conferite de marcă.................................................................................................97 5.3.1. Subiectul dreptului la marcă..............................................................................97 5.3.2. Procedura înregistrării mărcilor.........................................................................98

5.3.2.1. Depozitul naţional reglementar.................................................... 985.3.2.2. Examenul cererii de înregistrare...................................................985.3.2.3. Înregistrarea mărcii.....................................................................100

5.4. Durata protecţiei, reânoirea şi modificarea înregistrării...........................................1005.5. Dreptul conferit de marcă şi limitele sale.................................................................101Exerciţi............................................................................................................................103Cuvinte cheie...................................................................................................................104Bibliografie selectivă.......................................................................................................104

Unitatea de învăţare nr.6 TRANSMISIUNEA, APĂRAREA ŞI STINGEREA DREPTULUI LA MARCĂ;INDICAŢIILE GEOGRAFICEObiective specifice...........................................................................................................106Suport de curs..................................................................................................................1066.1.Transmisiunea dreptului la marcă..............................................................................107 6.1.1. Consideraţii preliminare privind transmisiunea dreptului la marcă.................107 6.1.2. Cesiunea voluntară...........................................................................................108 6.1.3. Cesiunea forţată...............................................................................................110 6.1.4. Contractul de licenţă........................................................................................111 6.1.5. Aportul mărcii la capitalul social.....................................................................115 6.1.6. Contractul de franciză......................................................................................1166.2. Apărarea dreptului la marcă......................................................................................122 6.2.1. Observaţia........................................................................................................122 6.2.2. Opoziţia............................................................................................................123 6.2.3. Contestaţia........................................................................................................124 6.2.4. Contrafacerea...................................................................................................125 6.2.5. Concurenţa neloială.........................................................................................1266.3. Stingerea dreptului la marcă.....................................................................................129 6.3.1. Expirarea duratei de protecţie..........................................................................129 6.3.2. Renunţarea titularului la dreptul său asupra mărcii.........................................129 6.3.3. Abandonul mărcii............................................................................................130

6.3.4. Caducitatea......................................................................................................130 6.3.5. Decăderea........................................................................................................130 6.3.6. Anularea înregistrării mărcii............................................................................1316.4. Indicaţiile geografice................................................................................................133 6.4.1. Importanţa indicaţiilor geografice...................................................................133 6.4.2. Precizări terminologice....................................................................................133 6.4.3. Procedura înregistrării indicaţiilor geografice.................................................134Exerciţi............................................................................................................................136Cuvinte cheie...................................................................................................................137Bibliografie selectivă.......................................................................................................137

Unitatea de învăţare nr.7 CREAŢII DE ARTĂ APLICATĂ. DESENE ŞI MODELEObiective specifice…………………………………………………………………… 139Suport de curs…………………………………………………………………………..1397.1. Creaţii de artă aplicată. Desene sau modele..............................................................139 7.1.1. Importanţa desenelor sau modelelor ...............................................................139 7.1.2. Dubla natură a desenelor şi modelelor ............................................................140 7.1.3. Sisteme de protecţie.........................................................................................140 7.1.4. Noţiunea de desen, model şi model de utilitate...............................................142 7.1.5. Caracterele generale ale desenelor sau modelelor ce le oferă vocaţie la protecţie .............................................................................1437.2. Subiectul protecţiei. Desenele sau modelele de serviciu. Condiţii pentru protecţia desenelor sau modelelor.............................................................................144 7.2.1. Subiectul protecţiei.........................................................................................144 7.2.2. Desenele sau modelele de serviciu.................................................................144 7.2.3. Condiţii pentru protecţia desenelor şi modelelor ...........................................145 7.2.4. Înregistrarea şi eliberarea titlului de protecţie................................................1487.3. Drepturi şi obligaţii născute în legătură cu desenul sau modelul..............................151 7.3.1. Drepturile titularului certificatului de înregistrare..........................................151 7.3.2. Limitele în exercitarea drepturilor asupra desenelor sau modelelor ..............152 7.3.2. Transmisiunea drepturilor asupra desenelor si modelelor..............................1537.4. Apărarea drepturilor asupra desenelor sau modelelor..............................................154 7.4.1. Mijloace de drept administrativ......................................................................154 7.4.2. Mijloace de drept civil....................................................................................155 7.4.3. Mijloace de drept penal..................................................................................156 7.4.4. Încetarea dreptului exclusiv de exploatare.....................................................157Exerciţi............................................................................................................................157Cuvinte cheie...................................................................................................................158Bibliografie selectivă.......................................................................................................159

Unitatea de învăţare nr.8 DREPTURILE AUTOR Obiective specifice……………………………………………………………………...160Suport de curs…………………………………………………………………………..1608.1. Dreptul de autor .......................................................................................................161

8.1.1.Consideraţii preliminare..................................................................................161

8.1.2. Noţiunea de drept de autor.............................................................................1628.1.3. Natura juridică a dreptului de autor..............................................................162

8.2. Condiţiile cerute pentru protecţia operelor în cadrul dreptului de autor...................163 8.2.1. Vocaţia la protecţie operelor în cadrul dreptului de autor..............................164 8.2.2. Subiectele dreptului de autor..........................................................................164 8.2.3. Prezumţia calităţii de autor.............................................................................166 8.2.4. Pluralitatea de autori.......................................................................................1678.3. Obiectul dreptului de autor.......................................................................................169 8.3.1. Categorii de opere protejate............................................................................1698.4. Conţinutul dreptului de autor....................................................................................170 8.4.1. Drepturile morale şi drepturile patrimoniale de autor.....................................170

8.4.1.1. Drepturile morale de autor......................................................................1718.4.1.2. Drepturile patrimoniale de autor.............................................................173

8.5. Limitele exercitării dreptului de autor şi durata protecţiei........................................178 8.5.1. Limitele exercitării dreptului de autor............................................................178 8.5.2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor........................................1798.6. Modalităţi de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor pe cale contractuală...............................................................................................................182 8.6.1. Enumerare.......................................................................................................182 8.6.2. Contractul de editare.......................................................................................182 8.6.3. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală........................183 8.6.4. Contractul de închiriere..................................................................................184 8.6.5. Contractul de comandă...................................................................................185 8.6.6. Contractul de adaptare audiovizuală...............................................................185Exerciţi.............................................................................................................................185Cuvinte cheie....................................................................................................................186Bibliografie selectivă.......................................................................................................186

Unitatea de învăţare nr.9 DREPTURILE CONEXE, GESTIUNEA COLECTIVĂ ŞI APĂRAREA DREPTURILOR DE AUTOR Obiective specifice…………………………………………………………………… 188Suport de curs…………………………………………………………………………..1889.1. Drepturile conexe dreptului de autor şi drepturi sui-generis....................................188 9.1.1. Noţiune...........................................................................................................188 9.1.2. Titularii şi conţinutul drepturilor conexe dreptului de autor..........................1899.2. Gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor conexe......1919.3. Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe...............................................193 9.3.1. Răspunderea civilă..........................................................................................193 9.3.2. Răspunderea penală........................................................................................194 9.3.3. Răspunderea contravenţională........................................................................194Exerciţi.............................................................................................................................197Cuvinte cheie....................................................................................................................198Bibliografie selectivă.......................................................................................................198

Bibliografie generală......................................................................................................198

I. OBIECTIVELE CURSULUII.1. Sub raport didactic

Cursul de dreptul proprietății intelectuale este o disciplină de specialitate, care se studiază în anul III, semestrul II. Obiectivele acestui curs sunt:

Cunoaşterea principalelor noţiuni şi concepte ale dreptului proprietăţii intelectuale. Cunoaşterea adecvată a specificului dreptului proprietăţii intelectuale ca ramură de drept

privat;delimitarea sa de ramurile de drept public, Înţelegerea rolului dreptului proprietăţii intelectuale în raport cu ordinea internă , comunitară şi

internaţională contemporană Analiza, evaluarea problemelor principale şi speciale ale dreptului proprietăţii intelectuale Explicarea surselor, metodelor, principiilor, normelor şi instituţiilor dreptului proprietăţii

intelectuale, Explicarea noţiunilor, conceptelor de bază ale dreptului proprietăţii intelectualel, în perspectiva

formării unui limbaj juridic riguros şi correct. Cunoaşterea şi evaluarea principalelor obiecte ale protecţiei pe tărâmul dreptului proprietăţii

intelectuale Dezvoltarea capacităţii de a argument, Formarea unei gândiri clare cu privire la semnificaţia principalelor instituţii ale dreptul proprietăţii

intelectuale în cadrul general al societăţii civile. Deprinderea abilităţilor de argumentare Dobândirea deprinderii de a gândi logic pentru a da soluţii corecte, în temeiul legii, Dobândirea şi sedimentarea conceptelor din domeniul proprietăţii intelectuale.

I.2. Sub raport metodologic

Cursul este structurat pe teme de larg interes ştiinţific şi aplicativ, cum sunt: invenția brevetabilă, mărcile și indicațiile geografice, desene și modele, dreptul de autor și drepturile conexe

Însuşirea cunoştinţelor de dreptul proprietății intelectuale se face pe baza prelegerilor, a pregătirii şi dezbaterii unor referate, rezolvarea unor speţe din jurisprudenţa

Sigur că nici „prelegerile”, nici „seminariile” nu pot înlocui studiul individual, pregătirea temeinică, sistematică şi programată.

Prelegerea lămureşte noţiunile, conceptele, instituţiile juridice şi mecanismele dreptului proprietății intelectuale; ea este menită să incite interesul pentru studiul individual, un început organizat care să-l ajute pe student să-şi dezvolte o gândire independentă.

Prelegerile folosesc un vocabular accesibil, dar precis, clar, riguros în scopul de a obişnui studentul cu disciplina “studiului individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaştere, de însuşire a unui bagaj de cunoştinţe ştiinţifice solide care să-l facă să înţeleagă că dreptul proprietății intelectuale.

Tematica prelegerilor este întregită cu definiţii, precizări, exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări, exerciţii şi teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan informative, dar şi formativ-educativ.

I.3. Sub raport aplicativ

În cadrul activităţii de seminar se dezbat spețe sub aspect teoretic și practic, din jurisprudența recentă, astfel încât să se asigure aplicarea practică a cunoştinţelor teoretice prezentate cu prilejul prelegerilor sau în legătură cu referatele.

Prin urmare, seminariile sunt destinate a duce la sedimentarea cunoştinţelor, dar şi la învăţarea studentului să lucreze cu termenii şi conceptele dreptului proprietății intelectuale, precum şi să facă eforturi sistematice pe linia găsirii unor soluţii juridice în cazul unor probleme nu numai dificile, dar şi complexe.

Unitatea de învăţare nr.1

CONCEPTUL DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Obiective specifice unităţii de invăţare nr.1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi:

să definiţi dreptul proprietăţii intelectuale;

să identificaţi componentele dreptului proprietăţii intelectuale;

Să stabiţi categoriile de creaţii intelectuale protejate pe tărâmul proprietăţii

industriale;

să înţelegeţi natura juridică a drepturilor de proprietate industrială printr-o altfel

de abordare a conceptului de proprietate din dreptul comun;

să identificaţi organismul abilitat să asigure protecţia creaţiilor industriale.

Cuprins

2. Consideraţii preliminare2.1. Aspecte generale referitoare la dreptul de proprietate intelectuală

2.1.1. Dreptul de proprietate intelectuală, factor de dezvoltare şi progres2.1.2. Noţiunea de proprietate intelectuală şi componentele sale2.1.3. Noţiunea de “proprietate”

2.2. Proprietatea industrială. Noţiuni generale2.2.1. Noţiunea şi definirea proprietăţii industriale2.2.2. Natura juridică a drepturilor de proprietate industrială2.2.3. Organul administraţiei publice centrale abilitat să asigure protecţia

proprietăţii industriale

1.Consideraţii preliminare

1.1. Aspecte generale referitoare la dreptul de proprietate intelectuală

1.1.1. Dreptul de proprietate intelectuală, factor de dezvoltare şi progres

Activitatea creatoare a omului s-a constituit din toate timpurile ca un factor

decisiv în accelerarea progresului general al umanităţii, fapt ce a determinat în epoca

modernă integrarea drepturilor de proprietate intelectuală în ordinea juridică a ţărilor

civilizate.

În condiţiile actuale existenţa unor economii moderne orientate spre o piaţă liberă

este de neconceput fără aportul unanim recunoscut al proprietăţii intelectuale. Un

exemplu edificator, în acest sens îl constituie integrarea proprietăţii intelectuale în

sistemul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.) creată prin Convenţia de la

Marrakech din 15 aprilie 1994, drepturile intelectuale fiind integrate astfel în noua

concepţie privind schimburile comerciale internaţionale, ce vizează construcţia unei

societăţi moderne bazată pe organizarea pieţei în sistem concurenţial ce presupune şi o

circulaţie liberă a valorilor intelectuale, fapt ce le-a propulsat datorită creşterii

importanţei lor, în contextul procesului de globalizare a pieţelor spre centrul interesului

mondial1.

1.1.2. Noţiunea de proprietate intelectuală şi componentele sale

În sensul art.2 al Convenţiei de la Stockholm din 1967 prin care s-a constituit

Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.), organizaţie cu caracter

interguvernamental specializată în cooperarea internaţională, prin proprietate

intelectuală se înţeleg drepturile privind operele literare, artistice şi ştiinţifice,

interpretările artiştilor interpreţi şi executanţi, fonogramele şi emisiunile radiofonice,

invenţiile din toate domeniile activităţii umane, descoperirile ştiinţifice, desenele şi

modelele industriale, marca de fabrică, marca de comerţ, marca de serviciu, numele şi

denumirile comerciale, protecţia împotriva concurenţei neloiale, precum şi orice alte

drepturi privind activitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic.

Într-o formulare concisă proprietatea intelectuală cuprinde deci ansamblul

regulilor prin care se realizează protecţia drepturilor de proprietate industrială, a

drepturilor de autor şi a know-how-ului.

În legea nr.344 din 29 noiembrie 2005 privind unele măsuri pentru asigurarea

respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire,2

dreptul de proprietate intelectuală este definit astfel : dreptul de autor, drepturi conexe,

dreptul asupra mărcilor de produs sau de serviciu protejate, dreptul asupra desenelor şi

modelelor industriale, dreptul asupra indicaţiilor geografice, dreptul asupra brevetelor de

invenţie, dreptul asupra certificatelor suplimentare de protecţie, dreptul asupra soiurilor

de plante (art.3 alin.1 pct.1).

Tehnica legislativă utilizată este aceea a enumerării diferitelor categorii de

drepturi subiective de proprietate intelectuală, enumerare enunţiativă şi nu limitativă 1 Acordul de la Marrakech a fost ratificat de România prin Legea 133 publicată în Monitorul Oficial nr.360 din 27 dec. 1994.

2 Mon.Of.nr.1093 din 05.12.2005

întrucât una din transformările semnificative ale dreptului de proprietate intelectuală

constă în extinderea protecţiei la obiecte care rămâneau înainte în afara dreptului şi care,

prin importanţa lor îşi revendică cu insistenţă vocaţia la protecţie. De exemplu

programele de calculator, noile soiuri de plante şi rase de animale3, topografii ale

circuitelor integrate4 etc.

În cadrul proprietăţii intelectuale între cele două mari domenii ce o compun –

dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială, există o serie de puncte de contact

care justifică, cu toate că sunt şi unele deosebiri , reunirea lor în cadrul unei diviziuni

unice a dreptului civil, dreptul proprietăţii intelectuale şi anume 5 :

- fondul comun de principii fundamentale ;

- legătura indisolubilă între autor şi opera de creaţie intelectuală, autorului fiindu-i

recunoscut un drept temporar de monopol de exploatare care răspunde necesităţii

de recompensare a autorului care reuşeşte să se impună prin idei noi în industrie

sau prin originalitate în literatură şi artă ;

- ambele tipuri de drepturi îşi au geneza în vechi privilegii regale.

Nu mai puţin trebuie să constatăm, s-a semnalat în doctrină, că această apropiere nu

priveşte ansamblul drepturilor de proprietate industrială. Evident că semnele distinctive

cum ar fi mărcile, numele şi denumirile comerciale, indicaţiile geografice sunt mai legate

de activitatea comercială şi răspund unei nevoi specifice acestei forme de activitate iar

creaţia inventivă se situează la confluenţa dintre activitatea industrială în sens larg şi

activitatea intelectuală.

Între cele două mari domenii ale proprietăţii intelectuale se constată de asemenea şi o

serie de deosebiri semnificative cum ar fi :

- în domeniul proprietăţii artistice şi literare personalitatea autorului este mai viguros

conturată. Astfel alături de monopolul de exploatare a operei au fost consacrate şi alte

numeroase prerogative reunite sub denumirea de drepturi morale (de exemplu : dreptul de

a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică ; dreptul de a retracta opera;

dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică, etc);

3 Legea 255/1998 publicată în Mon.Of., Partea I, nr.525 din 31.12.1998.4 Legea nr.16/1995 publicată în mon.of., partea I, nr.45 ăn 9.03.1995.5 Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I. ; Creaţii noi, Bucureşti, Editura Academiei, 1982, p.15.

- exigenţele de ordin administrativ în domeniul proprietăţii industriale, prin care să se

ateste naşterea dreptului sunt mult mai mari şi se concretizează într-un titlu administrativ

cum este de exemplu brevetul în cazul invenţiilor sau certificatul de înregistrare în cazul

mărcilor sau în cazul desenelor sau modelelor industriale. Dimpotrivă în cazul proprietăţii

artistice şi literare în sistemul continental dreptul se naşte independent de orice

formalitate administrativă ;

- concurenţa în mediul industrial sau comercial este mult mai acerbă decât în mediul

artistic şi literar ceea ce determină diferenţe pe planul sancţiunilor aplicabile în cazul

atingerii aduse drepturilor de proprietate intelectuală.

1.1.3. Noţiunea de „proprietate” .

Precizăm că noţiunea de „proprietate” în cazul creaţiei intelectuale, bun incorporal,

nu se identifică cu noţiunea de „proprietate” ce priveşte bunuri corporale, astfel cum

aceasta este definită în art.480 C.civ. ca drept real, exclusiv, absolut şi perpetuu.

Distincţia principală priveşte caracterul limitat în timp al protecţiei juridice a creaţiei

intelectuale care prin natura sa nu poate fi perpetuă deoarece creaţiile intelectuale sunt

destinate să circule liber şi nestânjenit. Deci dreptul de proprietate intelectuală poartă

asupra unui bun incorporal cu caracter temporar. Drepturile intelectuale nu se pot

dobândi prin prescripţie şi nu pot fi sancţionate prin acţiunea în revendicare, conţinutul

acestor drepturi îl formează monopolul exclusiv de exploatare.

1.2.Proprietatea industrială. Noţiuni generale.

1.2.1. Noţiunea de proprietate industrială.

Art.1 pct.2 al Convenţiei de Uniune de la Paris6 pentru protecţia proprietăţii

industriale precizează că protecţia proprietăţii industriale are ca obiect brevetele de

invenţii, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică sau de

comerţ, mărcile de serviciu, numele comercial şi indicaţiile de provenienţă sau

denumirile de origine, precum şi reprimarea concurenţei neloiale. Proprietatea

6 Convenţia de la Paris pentru apărarea proprietăţii industriale din 26 martie 1883, convenţie revizuită succesiv la Bruxelles 1900, Washington 1914, Haga 1925, Londra 1934, Lisabona 1958, Stocholm 1967, convenţie ratificată pentru prima dată în România în forma revizuită la Washington, în 1920 pentru ca apoi prin Decretul nr.427/1963 (publicat în Buletinul Oficial nr.19 din 19.10.1963) şi prin Decretul nr.1177/1968 (publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 6.01.1969) să se ratifice aderarea la toate celelalte forme revizuite ale Convenţiei de la Paris.

industrială reuneşte, după cum se evidenţiază din definiţie, drepturi cu caractere disparate

care pot fi grupate în patru categorii şi anume :

- drepturi privind creaţii industriale noi, creaţii de fond cum ar fi de exemplu

invenţiile ;

- drepturi privind semnele distinctive cum ar fi mărcile care se constituie ca

mijloace de identificare a produselor sau serviciilor furnizate publicului care are

astfel posibilitatea de a recunoaşte pe piaţă produsele şi serviciile respective ;

- drepturi privind creaţii de artă aplicată destinate a personaliza obiectele printr-un

element estetic cum sunt desenele şi modelele industriale ;

- măsuri privind reprimarea concurenţei neloiale menite să descurajeze orice acte

de concurenţă industrială sau comercială contrare uzanţelor oneste cum ar fi de

exemplu inducerea în eroare a publicului asupra naturii produsului sau modului

său de fabricaţie sau acte destinate a discredita un concurent etc.

Cursurile universitare definesc proprietatea industrială ca instituţie juridică şi ca drept

subiectiv după exigenţele definiţiilor din dreptul civil astfel7 :

- ca instituţie juridică, prin proprietate industrială se înţelege ansamblul normelor

care reglementează raporturile privitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie

precum şi la semnele distinctive ale unei asemenea activităţi ;

- ca drept subiectiv, proprietatea industrială reprezintă posibilitatea recunoscută de

lege titularului ,. persoană fizică sau persoană juridică de a folosi în exclusivitate o creaţie

intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv ale unei asemenea activităţi

industriale.

1.2.2. Natura juridică a drepturilor de proprietate industrială.

În literatura de specialitate au fost avansate o succesiune de opinii privind natura

juridică a drepturilor de proprietate industrială. Într-o primă perioadă drepturile de creaţie

industrială au fost considerate ca drepturi de proprietate, opinie criticată pentru ca

dreptul de proprietate industrială datorită caracterului său imaterial nu întruneşte

atributele clasice ale dreptului de proprietate (jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi) şi

nici nu este susceptibil de dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. O altă teorie este

aceea a drepturilor intelectuale potrivit căreia drepturile subiective consacrate în dreptul

7 L. Mihai, Invenţia, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2002, p.72 şi urm.

roman trebuie completate şi cu drepturile intelectuale pe lângă categoriile clasice

cunoscute şi anume drepturi personale, obligaţionale şi reale.

Literatura de specialitate franceză a considerat drepturile de proprietate industrială ca

„drepturi de clientelă” caracterizate printr-un monopol exclusiv de exploatare, titularul

putând opune dreptul său „erga omnes”. Drepturile de clientelă ar reprezenta în această

concepţie, o a treia grupă de drepturi patrimoniale alături de drepturile reale şi cele de

creanţă. Teoria drepturilor de clientelă a suscitat o serie de rezerve considerându-se că ea

se fundamentează exclusiv pe funcţia dreptului de proprietate industrială de a cuceri

clientela pentru un bun material cum este invenţia sau cu ajutorul unui bun material cum

ar fi marca sau numele comercial, când în mod firesc – trebuie relevat conţinutul acestor

drepturi. În această ultimă optică drepturile de proprietate industrială constituie un drept

de proprietate incorporală, calificare care se consideră validată atât de legislaţie cât şi de

jurisprudenţă.

1.2.3. Organul administraţiei publice centrale abilitat să asigure protecţia

proprietăţii industriale.8

Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.) este organul de specialitate al

administraţiei publice centrale în subordinea Guvernului cu autoritate unică pe teritoriul

României în asigurarea protecţiei proprietăţii industriale. O.S.I.M.-ul elaborează şi

supune spre aprobare Guvernului, strategia dezvoltării protecţiei proprietăţii industriale în

România9 şi aplică politica Guvernului în domeniu. Acest organ exercită în principal

următoarele atribuţii :

- înregistrează şi examinează cererile din domeniul proprietăţii industriale,

eliberează titluri de protecţie care conferă titularilor drepturi exclusive pe

teritoriul României ;

- este depozitarul Registrului naţional al cererilor depuse şi al Registrului naţional

al brevetelor de invenţie;

- este oficiul receptor pentru cererile de brevet de invenţie înregistrate internaţional

de către solicitanţi români, în conformitate cu prevederile Tratatului de cooperare

în domeniul brevetelor;8 Hotărârea nr.573 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci publicată în M.Of.nr.345 din 11 sept.1998, modificată prin H.G. nr.1396 din 18.11.2009, publicată în M.Of.Partea I nr.813 din 27.11.2009.9 Strategia naţională în domeniul Proprietăţii Intelectuale (2003 – 2007) Bucureşti, Edit. OSIM.

- editează şi publică periodic în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială date

privitoare la cererile de brevet de invenţie şi la brevetele de invenţie;

- atestă şi autoriză consilierii în domeniul proprietăţii industriale10 ;

- acordă la cerere asistenţă de specialitate şi îndeplineşte orice alte atribuţii în

domeniul proprietăţii industriale care decurg din dispoziţiile legale în vigoare şi

din acordurile internaţionale la care România este parte ;

- organizează cursuri de instruire pentru formarea şi perfecţionarea specialiştilor în

acest domeniu.

Aspecte de aprofundat/ studiu individual:- instituţia consilierului de proprietate industrială (vezi Ordonanţa nr.66 din 17

august 2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată în M.Of. Partea I nr. 1.091 din 21 decembrie 2006).

- Teme de referat: o Importanţa profesiei de consilier în proprietate industrială pentru

domeniul dreptului proprietăţii industriale; o Drepturile şi obligaţiile consilierului în proprietate industrială

Verifică-ţi cunoştinţele!

1. Analizaţi comparativ conceptele de proprietate intelectuală şi proprietate industrială.

2. Enumeraţi creaţiile intelectuale protejate pe tărâmul dreptului proprietăţii industriale.

3. Definiţi proprietatea industrială ca instituţie juridică şi ca drept subiectiv.4. Care este natura juridică a dreptului de proprietate industrială?5. Care sunt atribuţiile OSIM?6. Ce sunt consilierii în proprietate industrială?

7. Operele artistice se bucură de protecţie: pe tărâmul dreptului proprietăţii industriale; pe tărâmul dreptului proprietăţii intelectuale; atât pe tărâmul dreptului proprietăţii industriale cât şi pe tărâmul

dreptului proprietăţii intelectuale.8. Dreptul de proprietate industrială este:

un drept de proprietate incorporal; un drept de clientelă; un drept personal nepatrimonial.

9. Dreptul proprietăţii intelectuale reglementează:

10 O.G.nr.66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilieri î proprietate industrială publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1019 din 21.12.2006

doar raporturile sociale privind proprietatea industrială; numai raporturile sociale privind proprietatea literară şi artistică; raporturile sociale privind creaţia intelectuală şi rezultatele acesteia

sub cele mai variate forme.10. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci este:

un organism de gestiune colectivă; un organism de specialitate al administraţiei publice locale aflat în

subordine guvernului ; un organism de specialitate al administraţiei publice centrale.

11. Consilierul în proprietate industrială: poate fi şi avocat; este întotdeauna şi avocat; nu poate fi şi avocat.

12. Între proprietatea intelectuală şi proprietatea industrială există o corelaţie de tip:

parte – întreg; element – parte; întreg – parte.

Cuvinte cheie: proprietate intelectuală; proprietate industrială; drept de proprietate incorporală; consilier de proprietate industrială; OSIM.

☺Definiţi cuvintele cheie mai sus enumerate.

Bibliografie Ioan Macovei Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck,

Bucureşti, 2010, pp.1-5; Lucian Mihai Invenţia, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp.72 şi

urm.; Viorel Roş Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed.Global Lex, Bucureşti,

2001, pp.31-32; OMPI Introducere în proprietatea intelectuală, Ed.Rosetti, Bucureşti,

2001, pp.16-17; Yolanda Eminescu Tratat de proprietate industrială, vol.I, Creaţii noi, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1982, pp.15; H.G. nr.573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat

pentru Invenţii şi Mărci, modificată prin H.G. nr.1396 din 18.11.2009, publicată în M.Of. Partea I nr.813 din 27.11.2009;

O.G. nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilieri în proprietate industrială publicată în M. Of. Partea I, nr. 1019 din 21.12.2006


INVENŢIA BREVETABILĂ



să identificaţi condiţiile de fond ale protecţiei invenţilor;

să înţelegeţi următorele concepte: depozit naţional reglementar, activitate

inventivă, drept de prioritate, protecţie provizorie;

să distigeţi între invenţia de produs şi invenţia de procedeu;

să cunoaşteţi principalele categorii de invenţii de servici;

să distingeţi între anterioritate şi divulgare;

să cunoaşteţi etapele brevetării;

Cuprins

2.1. Invenţia brevetabilă 2.1.1. Noţiunea juridică de invenţie 2.1.2. Categorii de invenţii brevetabile. Invenţia de servici 2.1.3. Condiţiile de fond pozitive ale obiectului protecţiei invenţiei brevetabile

2.1.3.1. Noutatea2.1.3.2. Categorii de priorităţi şi regimul lor juridic2.1.3.3. Activitatea inventivă2.1.3.4. Aplicarea industrială

2.1.4. Condiţiile de fond negative ale obiectului invenţiei brevetabile 2.2.Subiectele dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei2.3. Procedura administrativă de eliberare a brevetului de invenţie sau de respingere a cererii de brevet 2.3.1. Înregistrarea cererii de brevet 2.3.2. Protecţia provizorie 2.3.3. Examinarea cererii de brevet 2.3.4. Admiterea sau respingerea cererii de brevet 2.3.5. Retragerea cererii de brevet 2.3.6. Brevetarea în străinătate 2.1. Invenţia brevetabilă

2.1.1 Noţiunea juridică de invenţie

Nu există o definiţie legală a invenţiei în Legea privind brevetele de invenţie

nr.64/1991 republicată în 200711 care împreună cu Regulamentul de aplicare12 constituie

actul normativ de bază pe plan intern privind invenţia brevetabilă. În Legea 62/1974

abrogată prin Legea nr.64/1991 se definea invenţia în art.10, într-o terminologie neunitară

şi ambiguă, invenţia fiind considerată fie o creaţie ştiinţifică sau tehnică fie o soluţie

tehnică. Definiţia a fost criticată în literatura juridică precizându-se în mod exact că o

creaţie ştiinţifică fără indicarea unei aplicaţiuni concrete nu poate fi calificată ca

invenţie.13 În aceste condiţii doctrinei i-a revenit sarcina de a defini invenţia utilizând

11 Republicată în Monitorul Of. nr.541 din 8 august 2007.12 Publicată în Monit.Of. nr.348 din 22 mai 2003.13 Yolanda Eminescu, Op.cit., p.40

noţiuni extrinseci legii. Considerăm că invenţia poate fi definită ca fiind creaţia

intelectuală ce reprezintă soluţia concretă a unei probleme tehnice aplicabilă în industrie.

Noţiunea de „industrie” este utilizată lato sensu şi presupune atât industria cât şi

agricultura, prestările de servicii ca şi activitatea comercială. Cât priveşte invenţia

brevetabilă ea nu este definită în lege care stabileşte însă condiţiile concrete de

brevetabilitate ce trebuie riguros îndeplinite pentru ca invenţia să aibă vocaţie la

protecţie.

2.1.2. Categorii de invenţii brevetabile.

După obiectul invenţiei conform art.7 din lege, un brevet poate fi acordat pentru

orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu.

Invenţiile din domeniul biotehnologiei sunt brevetabile, dacă se referă la :

- un material biologic care este izolat din mediul natural sau este produs prin orice

procedeu tehnic, chiar dacă înainte se producea în natură ;

- plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică de realizare a invenţiei nu se

limitează la un anumit soi de plante sau o anumită rasă de animale ;

- un procedeu microbiologic sau la un alt procedeu tehnic şi un produs, altul decât

un soi de plante sau o rasă de animale, obţinută pe această cale ;

- un element izolat al corpului uman sau altfel produs printr-un procedeu tehnic,

inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene, chiar dacă structura acelui

element este identică cu structura unui element natural.

Produsul nou este un corp determinat, bine conturat cu o compoziţie sau o structură

particulară ce îl diferenţiază de alte corpuri. Produsul nou pentru a fi brevetabil trebuie să

constituie, conform art.19 din lege o singură invenţie sau un grup de invenţii legate între

ele de asemenea natură încât să formeze un singur concept inventiv general.

Procedeul sau mijlocul reprezintă agenţii, organele, procedeele care conduc la

obţinerea fie a unui rezultat fie a unui produs.

Aşadar procedeul se distinge de produs nu printr-o formă anume ci prin efectul

tehnic urmărit a fi realizat prin aplicarea sa. Exemplul curent care se dă în literatură este

acela al brichetei. Astfel două produse identice ca structură fizică (bricheta) pot constitui

două invenţii distincte de procedeu dacă la o brichetă efectul tehnic este producerea

flăcării iar la cealaltă brichetă efectul tehnic îl constituie eliminarea unui gaz lacrimogen.

După stadiul tehnicii invenţia brevetabilă poate fi de pionier sau obişnuită.

Invenţiile brevetabile în funcţie de gradul de complexitate mai pot fi clasificate în

invenţii simple care au un singur obiect care poate fi un produs sau un procedeu şi în

invenţii complexe care presupun utilizarea conjugată a mai multor elemente sau

mijloace, de exemplu un procedeu şi aparatura necesară elaborării invenţiei.

În funcţie de persoana titulară a protecţiei, invenţiile pot fi „libere” sau „de

serviciu.14”. Statisticile mondiale evidenţiază că în peste 80% din soluţiile noi ce

întrunesc condiţiile legale pentru a fi brevetate sunt implicate şi unităţile în care

inventatorul îşi desfăşoară activitatea profesională. Este un aspect obiectiv şi în mare

parte generalizat al actului de creaţie din domeniul proprietăţii industriale întrucât

complicarea condiţiilor de realizare a unei invenţii plasează inventatorul într-o poziţie de

dependenţă faţă de mijloacele materiale şi tehnice ale unităţii. Aceste împrejurări

obiective au determinat fie o reglementare cu caracter derogator de la regula cu valoare

de principiu potrivit cu care dreptul la brevetul de invenţie aparţine inventatorului sau

succesorului său în drepturi, în cadrul general al protecţiei invenţiilor prin brevet, soluţie

promovată în dreptul francez şi de legiuitorul român în legea nr.64/1991 republicată în

2007, fie o consacrare legislativă distinctivă sub forma unei legi speciale cu caracter

autonom ca de exemplu legea germană privind invenţiile de serviciu.

Reglementarea invenţiilor de serviciu în majoritatea legislaţiilor naţionale evidenţiază

o optică comună şi anume aceea a unei recompensări echitabile atât a creaţiei în sine care

aparţine inventatorului cât şi a invenţiei efectuată de unitate asociată cu riscul material pe

care aceasta şi-l asumă. S-a renunţat în acest mod atât la monopolul exclusiv al statului 15

asupra invenţiei realizate cât şi o reconsiderare a poziţiei sociale a inventatorului, acest

salariat de excepţie care aparţine unei categorii restrânse şi privilegiate de salariaţi. În

analiza reglementării privind invenţiile de serviciu din art.5 din lege se impun câteva

precizări cu caracter general şi anume :

- dispoziţiile legale referitoare la invenţia de serviciu au în vedere calitatea de salariat

a inventatorului, noţiune care nu este definită în Legea brevetelor de invenţie ci în Codul

14 Otilia Calmuschi , Inventatorul salariat şi regimul juridic al creaţiei sale , Studii de drept românesc, 2000, nr.3-4.15 Legea invenţiilor şi inovaţiilor nr.62 din 1974 abrogată prin legea nr.64/1991 stabilea în art.14 situaţiile în care titular al brevetului nu putea fi decât o organizaţie socialistă în temeiul legii, desemnată de ministere sau alte organe centrale.

muncii (art.10). Astfel salariatul este persoana fizică obligată să presteze munca pentru şi

sub autoritatea unui angajator – persoană fizică sau persoană juridică – în schimbul

salariului, în temeiul contractului individual de muncă. Orice alt raport juridic de muncă

decât contractul individual de muncă nu naşte calitatea de salariat şi deci, în concluzie nu

intră sub incidenţa dispoziţiilor art.5 din lege, colaboratorii, militarii activi, militarii în

termeni sau membrii cooperatori;

- cât priveşte domeniul de aplicare, dispoziţiile art.5 din lege vizează, exclusiv

invenţiile brevetabile aşadar de exemplu inovaţiile ca şi know-how-ul fac obiectul unui

regim contractual prin care părţile de comun acord, stabilesc drepturile şi obligaţiile ce le

revin ;

- o altă consideraţie de ordin general se referă la precizarea privind caracterul supletiv

sau imperativ al dispoziţiilor art.5. Din examinarea dispoziţiilor legale, rezultă că acestea

au un caracter supletiv şi nu imperativ din moment ce dreptul la brevetul de invenţie

aparţine unităţii (art.5, lit.a) sau salariatului (art.5, lit.b) „în lipsa unei prevederi

contractuale mai avantajoase”. Pârghiile asupra cărora trebuie acţionat prin intermediul

clauzelor contractuale „mai avantajoase” nu privesc schimbarea devoluţiunii proprietăţii

asupra invenţiei realizate în condiţiile art.5 din lege care ar putea fi sursa unor

interpretări abuzive sau a unor presiuni administrative, ci în principiu repartiţia

avantajelor şi recompensarea inventatorului ;

- având în vedere dubla apartenenţă a invenţiilor de serviciu situate la confluenţa

dintre dreptul muncii şi dreptul de proprietate industrială apreciem că reglementarea

acestei categorii distincte de invenţii îşi are locul în legea privind brevetele de invenţii

sub forma unor dispoziţii cu caracter general care să constituie regimul juridic minimal ce

se completează cu clauzele contractuale convenite de părţile interesate şi cu dispoziţiile

dreptului muncii privind alte aspecte cum ar fi de exemplu detaşarea, transferul

salariatului în cursul realizării invenţiei, încetarea contractului de muncă şi mai ales

noţiunea de salariat.

Categorii de invenţii de serviciu. Drepturile şi obligaţiile părţilor.

Art.5 din lege consacră, din punctul de vedere al titularului de brevet, o împărţire

bipartită şi anume o primă categorie o formează :

- invenţiile realizate de salariat în executarea unui contract de muncă ce prevede o

misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile sale (art.5

lit.a), invenţii care în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase pentru

inventatorul salariat sunt brevetate pe numele unităţii, adică pe numele angajatorului –

persoană fizică sau persoană juridică ;

- invenţiile care rezultă dintr-un contract de cercetare, caz în care în lipsa unei clauze

contrare, dreptul la brevetul de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea (art.5

al.2). Se poate constata că în aceste două ipoteze una din condiţii este misiunea inventivă

încredinţată în mod explicit salariatului. În această primă categorie de invenţii de

serviciu, inventatorul şi unitatea au obligaţia reciprocă să se informeze în scris asupra

creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare. Încălcarea

obligaţiei de a informa atrage răspunderea persoanei vinovate (art.5 alin.3 şi 4).

În cazul invenţiilor pentru care o unitate este îndreptăţită la eliberarea brevetului,

aceasta are obligaţia ca în termen de 60 de zile de la data când salariatul a informat în

scris unitatea asupra redactării descrierii invenţiei, să depună la O.S.I.M. , cererea de

brevet. În cazul când termenul de decădere de 60 de zile nu a fost respectat, în lipsa altei

convenţii între părţi, dreptul la acordarea brevetului de invenţie, aparţine salariatului, în

condiţiile prevăzute de art.5 lit.b. De asemenea unitatea are obligaţia de a informa

inventatorul asupra stadiului examinării cererii de brevet în cadrul O.S.I.M., precum şi

asupra rezultatelor aplicării invenţiei.

În cazul invenţiilor reglementate de art.5 lit.a inventatorul beneficiază de o

remuneraţie suplimentară stabilită prin contract iar în cazul invenţiilor de serviciu

reglementate de art.5 alin.2 inventatorul are dreptul la o remuneraţie suplimentară

stabilită prin act adiţional la contract. Drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat în

aceste cazuri se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din

exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei. Remuneraţia

suplimentară ca şi criteriile de stabilire a cuantumului acesteia îşi au izvorul în lege,

precizare importantă, întrucât în aceste condiţii inventatorul poate pretinde şi obţine

remuneraţia suplimentară chiar în lipsa unei clauze exprese inserată în contractul său

individual de muncă.

Cea de a doua categorie a invenţiilor de serviciu este reglementată în art.5 lit.b din

lege, caz în care dreptul la brevet aparţine salariatului fără ca acesta să aibă inserată în

contractul său individual de muncă o misiune inventivă încredinţată în mod explicit16,

dacă invenţiile au fost realizate :

în exercitarea funcţiei sale ;

în domeniul activităţii unităţii ;

cu ajutorul unităţii fie prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor

specifice ale unităţii sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al

unităţii ;

dacă unitatea nu a depus la O.S.I.M. cererea de brevet în cazul invenţiilor

reglementate de art.5 lit.a sau art.5 alin.2 din lege.

Condiţiile nu se cer întrunite în mod cumulativ fiind suficientă încadrarea realizării

invenţiei într-o singură ipoteză. În acest caz dreptul la brevetul de invenţie aparţine

salariatului „în lipsa unei prevederi contractuale contrare”, clauză care poate fi inserată în

contractul individual de muncă al salariatului cu semnificaţia unei cesiuni a dreptului la

brevet consimţită de salariat în favoarea unităţii.

Unitatea are un drept de preferinţă la încheierea unui contract privind invenţia

realizată de salariat, ce trebuie exercitat în termen de trei luni de la oferta salariatului

(art.5 alin. fin. din lege). Oferta salariatului trebuie să fie reală, serioasă , fermă, neviciată

şi completă.17 În lipsa acordului privind preţul contractului acesta urmează să fie stabilit

de instanţele judecătoreşti. Dacă unitatea nu îşi exercită dreptul său de opţiune în

termenul stabilit, care este un termen de decădere, invenţia devine „liberă”.

Această a doua categorie de invenţii de serviciu, este o categorie intermediară între

invenţiile de serviciu propriu zise şi invenţiile libere.

Exercitarea de către unitate a dreptului său de preferinţă nu trebuie considerat ca

un act unilateral prin care unitatea este abilitată de lege să-şi atribuie singură dreptul de

proprietate asupra invenţiei ci doar ca manifestarea unei opţiuni. Atribuirea efectivă a

dreptului de proprietate asupra invenţiei din această categorie nu poate fi decât rezultatul

unui acord de voinţă manifestat de părţile contractului de cesiune, salariatul şi unitatea.

16 N.Puşcaş, Invenţiile salariaţilor , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.201.17 R.Popescu, În legătură cu dreptul de preferinţă al unităţii la încheierea unui contract privind invenţia salariatulu săui, „Dreptul” nr.9/1995, p.31

Preţul nu constituie o condiţie de atribuire a proprietăţii asupra invenţiei. În consecinţă

dezacordul părţilor cât priveşte cuantumul sau formele pe care le poate îmbrăca preţul nu

poate fi invocat pentru refuzul de încheiere a contractului. Legea română se referă în

acest caz la „preţ” evitând să-l califice, spre deosebire de legea franceză care prevede că

„salariatul trebuie să obţină un just preţ”.

2.1.3.Condiţiile de fond pozitive ale obiectului protecţiei invenţiei

brevetabile.

Fără a defini invenţia brevetabilă legea precizează condiţiile speciale pentru

eliberarea brevetului, necesar a fi îndeplinite cumulativ. Astfel potrivit art.7 un brevet

poate fi acordat cu condiţia ca invenţia să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să

fie susceptibilă de aplicare industrială.

2.1.3.1. Noutatea.

Sistemul protecţiei, potrivit dispoziţiilor legale este fundamentat pe conceptul de

noutate absolută în timp şi în spaţiu, apreciat în raport de stadiul tehnicii mondiale.

Astfel, potrivit art.10 o invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.

Stadiul tehnicii, definit de lege cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile

publicului printr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire sau prin orice alt mijloc, până

la data depozitului cererii de brevet de invenţie. Noţiunea de „public” nu include

persoanele legal sau contractual obligate a păstra secretul informaţiilor ce le deţin în

legătură cu invenţia, cum ar fi de exemplu examinatorii din cadrul O.S.I.M. care

analizează invenţia pentru care s-a cerut protecţia.

Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor depuse la O.S.I.M. şi

al cererilor internaţionale pentru care s-a deschis faza naţională în România sau europene

desemnând România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit,

anterioară datei depozitului cererii de brevet de invenţie şi care au fost publicate la sau

după această dată, potrivit legii. Nu este exclusă, brevetabilitatea oricărei substanţe sau

compoziţii cuprinse în stadiul tehnicii pentru utilizarea acesteia sau pentru o utilizare

specifică în cadrul unei metode pentru tratamentul corpului uman sau animal, prin

chirurgie sau terapie sau în cadrul oricărei metode de diagnosticare practicate pe corpul

uman sau animal, dacă utilizarea sa în cadrul acestei metode nu este cuprinsă în stadiul

tehnicii.

Criteriul cu ajutorul căruia se apreciază noutatea este efectul tehnic nou care nu

putea fi prevăzut dinainte şi care este determinant pentru stabilirea noutăţii potrivit şi

practicii O.S.I.M.

Faptele de natură a face invenţia publică se numesc anteriorităţi. În doctrină18 în

cadrul noţiunii generale de anterioritate se distinge între divulgare, care emană de la

autorii invenţiei şi anterioritatea în sens restrâns caz în care comunicarea publică a

invenţiei emană de la un terţ.

Pentru a fi distructivă de noutate, anterioritatea trebuie să fie certă cât priveşte

existenţa şi data, suficientă pentru a permite unui om de specialitate executarea invenţiei,

omogenă să se refere deci la o singură invenţie sau la un grup de invenţii care formează

un singur concept inventiv general, şi publică deci susceptibilă de a fi cunoscută de

public în ţară sau în străinătate. Proba anteriorităţii revine persoanei care o invocă,

contestând noutatea invenţiei şi care poate utiliza orice mijloace de probă. Anteriorităţile

pot consta de exemplu în brevete elaborate având ca obiect aceeaşi invenţie, cereri de

brevete publicate, articole de specialitate etc. Cercetarea anteriorităţilor este nelimitată

în timp şi spaţiu. Conform art.11 din lege, divulgarea invenţiei nu este luată în

considerare dacă a intervenit în intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de

brevet şi dacă rezultă direct sau indirect ca urmare a :

a). unui abuz evident în privinţa solicitantului sau predecesorului în drepturi al

acestuia;

b). faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus invenţia

într-o expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, în sensul Convenţiei

privind expoziţiile internaţionale, semnatîă la Paris la 22 noiembrie 1928, cu revizuirile

ulterioare. În acest din urmă caz, legea impune totodată ca solicitantul să declare că

invenţia a fost expusă efectiv şi să depună un document în susţinerea declaraţiei sale.

Noutatea se apreciază la momentul constituirii depozitului naţional reglementar.

Aprecierea noutăţii poate fi posibilă şi la un moment anterior constituirii depozitului prin

invocarea unei priorităţi.

2.1.3.2. Categorii de priorităţi şi regimul lor juridic.

18 Yolanda Eminescu, Legea brevetelor de invenţii, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1993, p.62 şi urm.

Priorităţile care pot fi invocate pentru a se stabili data faţă de care se apreciază

noutatea sunt : prioritatea de depozit naţional reglementar, prioritatea unionistă şi

prioritatea internă.

Prioritatea de depozit naţional reglementar.

Art.14 din lege stabileşte că cererea de brevet de invenţie conţinând datele de

identificare a solicitantului, însoţită de descrierea invenţiei, de revendicări şi, dacă este

cazul, de desene explicative, toate redactate în limba română, se depune la O.S.I.M. şi

constituie depozitul naţional reglementar. Conform art.17 depozitul cererii conferă un

drept de prioritate cu începere de la data depozitului cererii faţă de orice alt depozit

privind aceeaşi invenţie având o dată ulterioară. Cererea de brevet de invenţie se înscrie

în Registrul Naţional al cererilor de brevet depuse, fiind secrete până la momentul

publicării datelor din acest registru în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Prioritatea unionistă este reglementată în art.20 din lege care prevede că

persoana, sau succesorul său în drepturi, care a depus o cerere de brevet de invenţie,

model de utilitate ori certificat de utilitate într-un stat parte la Convenţia de la Paris

pentru protecţia proprietăţii industriale sau pentru un membru la Organizaţia Mondială a

Comerţului beneficiază, pentru a efectua depunerea unei cereri de brevet, pentru aceeaşi

invenţie, de un drept de prioritate pe o perioadă de 12 luni calculată de la data de depozit

a primei cereri. Textul legal transpune o normă cu caracter unionist din Convenţia de la

Paris (art.4) fiind extinsă şi la normele din anexa 1 C a Acordului de la Marrakech ce se

referă la drepturile de proprietate intelectuală legate de comerţ (T.R.I.P.S.).

Dreptul de prioritate19 se întemeiază pe o ficţiune deoarece recunoaşte timp de 12

luni, ca dată a cererilor de brevet depuse în orice ţară a Uniunii de la Paris sau parte la

Convenţia de la Marrakech ulterior unui prim depozit efectuat, data primului depozit .

Înlăuntrul termenului de prioritate de 12 luni nu se poate stabili valabil o posesie

anterioară şi personală în favoarea unui terţ. Trăsăturile definitorii ale priorităţii unioniste

constau :

primă cerere de brevet poate fi depusă în ţările Uniunii şi în ţara care poate fi alta

decât ţara de origine dacă nu există o interdicţie în acest sens ;

dreptul de prioritate se naşte de la data primului depozit naţional reglementar; 19 Otilia Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale, Bucureşti, Edit .Academiei, 1990, p.31 şi urm.

soarta anterioară a primului depozit nu influenţează soarta dreptului de prioritate;

cererea posterioară trebuie să aibă ca obiect aceeaşi invenţie.

Prioritatea poate fi recunoscută şi pentru o cerere care revendică sau ar fi putut

revendica prioritatea unei cereri anterioare la o dată de înregistrare ulterioare datei de

expirare a termenului de prioritate, dar nu mai mult de două luni de la data expirării

acestui termen, cu plata taxei legale, dacă :

cerere expresă este formulată în acest sens ;

cererea este formulată în termen ;

cererea prezintă motivele pentru care termenul de prioritate nu a fost respectat ;

O.S.I.M. constată că au fost depuse toate diligenţele pentru depunerea cererii

ulterioare, sau că nerespectarea termenului nu a fost intenţionată.

Dacă solicitantul cererii de brevet de invenţie invocă un drept de prioritate care

aparţine altei persoane, pentru recunoaşterea priorităţii este necesară depunerea la

O.S.I.M. în maximum 3 luni de la invocarea priorităţii a unei autorizaţii din partea

cedentului din care să rezulte că solicitantul are dreptul să invoce prioritatea primului

depozit, O.S.I.M.-ul urmând să hotărască în termen de 6 luni de la data de depozit.

Prioritatea internă este reglementată în art.21 din lege care stabileşte că dacă într-un

termen de 12 luni de la data de depozit a unei cereri de brevet de invenţie acordată de

OSIM este depusă o cerere de brevet de invenţie ulterioară, de către solicitantul cererii

anterioare sau de către succesorul său în drepturi, atunci în cererea ulterioară poate fi

revendicat un drept de prioritate pentru aceeaşi invenţie (drept de prioritate internă).

În cazul invocării unui drept de prioritate internă printr-o cerere ulterioară, cererea

anterioară a cărei prioritate a fost revendicată este considerată ca fiind retrasă, dacă nu s-a

luat o hotărâre.

Prioritatea internă poate fi revendicată odată cu depunerea cererii ulterioare sau într-

un termen de 2 luni de la data depunerii cererii.

În alin.3 al art.21 din lege sunt enumerate situaţiile în care prioritate internă nu este

recunoscută şi anume:

cel puţin una din cererile de brevet de invenţie a beneficiat de o prioritate, în

condiţiile art.1720

20 Art. 17 din legea nr.64/1991 republicată dispune:Orice persoană care a depus, în conformitate cu art.14 alin.1 şi art.16 alin.2, o cerere de brevet la OSIM sau succesorul său în drepturi beneficiază de un drept de

în cererea anterioară au fost revendicate priorităţi interne şi una dintre ele are

dată anterioară termenului de 12 luni calculat de la data de depozit a cererii

ulterioare;

actul de prioritate internă nu a fost depus în termenul prevăzut de

regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Prioritatea internă reprezintă o instituţie nouă reglementată de legiuitor prin

modificările aduse Legii nr. 64/1991 prin Legea nr.278/2007.

Prioritatea unionistă şi cea internă se invocă odată cu depunerea cererii de brevet

sau cel mai târziu în termen de două luni de la această dată, cu plata taxei legale,

nerespectarea termenului conducând la nerecunoaşterea priorităţii invocate.

2.1.3.4. Activitatea inventivă.

Cea de a doua condiţie de brevetabilitate se consideră îndeplinită conform art.12

din lege dacă invenţia implică o activitate inventivă deci dacă pentru o persoană de

specialitate ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii.

O invenţie, conform Regulamentului de aplicare a legii se consideră că nu implică

o activitate inventivă dacă se constată folosirea evidentă de mijloace cunoscute, o

combinaţie de caracteristici care rezultă în mod evident din stadiul tehnicii sau o selecţie

evidentă dintr-un număr de posibilităţi cunoscute. Folosirea evidentă de mijloace

cunoscute presupune soluţii posibile care decurg firesc pentru o persoană de specialitate

în domeniu, invenţia nu diferă de stadiul cunoscut al tehnicii decât prin utilizarea unor

mijloace echivalente, o nouă utilizare folosind proprietăţi deja cunoscute, înlocuirea într-

un dispozitiv cunoscut a unui material cu alt material recent descoperit etc. O definiţie a

activităţii inventive concisă şi riguros exactă a fost dată în doctrina franceză în care se

precizează că activitatea inventivă există când tehnica curentă este depăşită în principiile,

în mijloacele de realizare sau în rezultatele obţinute.

2.1.3.4. Aplicarea industrială.

Cea de a treia condiţie de brevetabilitate este prevăzută în art.13 din lege care

stabileşte că o invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate fi

fabricat sau utilizat cel puţin într-unul din domeniile industriale, inclusiv în agricultură.

prioritate, cu începere de la data depozitului cererii faţă de orice alt deposit, privind aceeaşi invenţie, având o dată ulterioară.

Aplicarea industrială reprezintă posibilitatea ca invenţia să fie aplicată repetat în oricare

din domeniile vieţii economice şi sociale.

Aplicarea trebuie să fie evidentă chiar dacă este posibilă în viitor pentru că altfel

s-ar restrânge sfera invenţiilor brevetabile prin excluderea invenţiilor de perspectivă. Nu

poate avea aplicabilitate industrială invenţia care are ca obiect un dispozitiv sau un

procedeu a cărui presupusă funcţionare este în mod evident contrară legilor fizice, cum ar

fi un mecanism de tip perpetuum mobile. Caracterul industrial exclude din categoria

invenţiilor brevetabile creaţiile estetice întrucât invenţia prin obiectul ei trebuie să se

situeze în domeniul industrial, şi de asemenea descoperirile ştiinţifice întrucât invenţia

este o realizare susceptibilă de o aplicare industrială ce trebuie să aibă un efect tehnic

nou.

2.1.4. Condiţiile de fond negative ale obiectului invenţiei brevetabile.

Legea brevetelor de invenţie stabileşte o serie de condiţii negative privind

obiectul invenţiei brevetabile în prezenţa cărora pentru creaţia intelectuală respectivă nu

se acordă brevet de invenţie. Astfel potrivit art.9 nu se acordă brevet de invenţie pentru :

a). invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor

moravuri, inclusiv cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor

şi care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excludere

să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală. De

altfel Camera de Recurs a Oficiului European de brevete a admis ca principiu al ordinii

publice apărarea mediului ;

b). soiurile de plante şi rasele de animale precum şi procedeele esenţial biologice

pentru obţinerea plantelor sau animalelor;

c). invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi

dezvoltării sale, precum şi simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv

secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene. Dispoziţia dă curs Directivei europene din 6

iulie 1998 art.61 şi art.17 din Codul de Proprietate intelectuală francez care interzice

clonajul şi modificarea identităţii germinale.

Potrivit art.8 din Lege nu sunt considerate invenţii în sensul legii :

a). descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice ;

b). creaţiile estetice ;

c). planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie

de jocuri sau în domeniul activităţilor economice, precum şi programele de calculator ;

d). prezentările de informaţii.

2.2.Subiectele dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei

Soluţia unei probleme tehnice ca şi modul concret de a o rezolva este prin natura

ei strâns legată de persoana fizică, singura care poate fi autorul unei invenţii. În principiu,

conform art.3 din lege dreptul la protecţie, deci la brevetul de invenţie aparţine

inventatorului sau succesorului său în drepturi. În literatura juridică se distinge între

subiectele primare şi subiectele derivate ale protecţiei.21 Subiectele primare sunt

persoanele titulare directe ale brevetului eliberat de O.S.I.M. în urma declanşării

procedurii administrative. Pot fi subiecte primare şi alte persoane fizice sau juridice decât

inventatorul şi anume :

moştenitorii autorului ;

persoana căreia inventatorul i-a transmis acest drept ;22

invenţiilor realizate în condiţiile art.5 lit. a din lege, de un inventator salariat,23 sau

în temeiul art.5 alin.2 din lege pe baza unui contract de cercetare.

Subiectele derivate sunt persoanele care dobândesc brevetul prin transmiterea

acestuia de la un titular anterior care poate fi subiectul iniţial, primar, sau un alt subiect

derivat.

Invenţia poate fi realizată de un inventator individual sau împreună de mai mulţi

inventatori. În această ultimă situaţie suntem în prezenţa coautorului reglementat în art. 4

din lege care precizează că fiecare dintre aceştia au calitatea de coautor al invenţiei, iar

dreptul aparţine în comun acestora. Coautori sunt numai persoanele care au desfăşurat

împreună o activitate inventivă, ce se departajează net de persoanele al căror aport a

constat numai într-un ajutor tehnic de specialitate, în calitate de executanţi a unor

indicaţii. Coautoratul este un principiu voluntar şi se concretizează într-o înţelegere între

autori ce se depune odată cu cererea de brevet sau ulterior acestui moment , în formă

autentică. În caz de neînţelegere între autori, coautoratul poate fi decis prin hotărâre

21 A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială , Universitatea din Bucureşti, 1987, p.6122 Conform art.47 din lege nu numai dreptul la brevet dar şi dreptul la acordarea brevetului poate fi transmis, caz în care subiectul protecţiei deşi nu este autor al invenţiei se implică direct în procedura administrativă de eliberare a brevetului, chiar în lipsa vocaţiei la protecţie.23 Ar fi fost mai indicat să se întrebuinţeze în lege menţiunea de angajator şi nu aceea de „unitate”.

judecătorească, la cererea părţii care invocă această calitate. Fără a fi o ipoteză de şcoală

aceeaşi invenţie poate fi creată de mai multe persoane independent una, de alta caz în

care dreptul de brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de

depozit este cea mai veche, iar dacă o prioritate a fost recunoscută, aparţine persoanei a

cărei cerere de brevet are cea mai veche dată de prioritate (art.4 alin.2). Dispoziţiile sunt

aplicabile numai cu condiţia publicării, conform legii, a documentaţiei privind cererea

sau, după caz, cea privind brevetul având data de depozit sau de prioritate recunoscută

cea mai veche.

2.3.Procedura administrativă de elaborare sau respingere a cererii de brevet

2.3.1. Înregistrarea cererii de brevet. Înregistrarea cererii de brevet (art.14 şi

urm.) ce se finalizează cu publicarea acesteia constituie prima etapă a procedurii

administrative ce se desfăşoară în cadrul O.S.I.M. în vederea eliberării brevetului.

Cererea de brevet de invenţie conţine datele de identificare ale solicitantului considerat a

fi persoana îndreptăţită la acordarea brevetului, este semnată de acesta24 şi se depune

direct la Registratura generală O.S.I.M. personal, prin poştă sau în formă electronică sau

prin mijloace electronice .Cererea este însoţită de descrierea invenţiei, de revendicări şi

dacă este cazul, de desene explicative. În conţinutul cererii, mai pot fi incluse : datele de

identificare ale mandatarului autorizat desemnat de solicitant,25 revendicarea unei

priorităţi, referire la o cerere de brevet anterioară, înregistrată într-un stat parte la

Convenţia de la Paris, sau la un membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului,

indicarea expresă a dorinţei solicitantului privind publicarea cererii sau la examinarea de

fond care constituie cea de a doua etapă a procedurii de brevetare.

Descrierea constă în expunerea invenţiei, aşa cum aceasta este revendicată, astfel

încât problema tehnică şi soluţia acesteia să poată fi înţelese de o persoană de specialitate,

( art.16 lit.e din Regulament). În cazul în care lipseşte o parte a descrierii, în scopul

atribuirii datei de depozit aceasta poate fi depusă ulterior (art.15, alin.2 din lege).

24 Art.9 al legii brevetelor de invenţii din 1967 reglementa categoria invenţiilor de întreprindere, brevetul fiind acordat organizaţiilor socialiste în condiţiile în care nu se putea determina activitatea creatoare a unor persoane fizice determinate. Această categorie de invenţii fără autor nu este recunoscută de legislaţia actuală fiind de altfel contrară ansamblului reglementărilor sale cât şi cerinţelor europene.25 Mandatarul autorizat este consilierul în proprietate industrială care îndeplineşte condiţiile prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr.66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, publicată în Monit.Of.nr.758 din 17 oct.2000.

Întinderea protecţiei conferită prin brevet este determinată de conţinutul

revendicărilor, descrierea şi desenele invenţiei servind la interpretarea acestora .

Revendicările şi desenele privind invenţia pot fi depuse şi în termen de 2 luni de

la data de depozit a cererii de brevet. Revendicările se bazează pe descriere şi trebuie să

definească obiectul protecţiei solicitate prin caracteristicile tehnice ale invenţiei (art.18

din Regulament) .

Dacă invenţia se referă la un microorganism la care publicul nu a avut acces,

solicitantul trebuie să dovedească printr-un act că, anterior datei de depozit a cererii de

brevet de invenţie sau a datei priorităţii recunoscute microorganismul a făcut obiectul

unui depozit la o autoritate de depozit internaţională.

Invenţia trebuie să fie expusă în descriere, revendicări şi desene suficient de clar,

complet şi corect, din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, astfel încât o persoană de

specialitate din domeniu să o poată realiza (art.18).

Data de depozit este data la care au fost înregistrate la O.S.I.M. cererea în care se

solicită explicit sau implicit acordarea unui brevet de invenţie, indicaţii care să permită

stabilirea identităţii solicitantului, descrierea invenţiei integrală sau parţială. Cererea de

brevet de invenţie se înscrie în Registrul Naţional al cererilor de brevet depuse, datele

nefiind publice. Depozitul naţional reglementar se consideră constituit şi conferă un drept

de prioritate numai după ce se depune toată documentaţia prevăzută de art.14, în limba

română, cu îndeplinirea condiţiilor de formă impuse de lege. Aşadar legea distinge între

data de depozit, după care numai în urma verificărilor întreprinse, depozitul cererii

produce efectele unui depozit naţional reglementar singurul care are ca efect

recunoaşterea priorităţii de depozit faţă de orice alt depozit privind aceleaşi invenţii,

având o dată ulterioară (art.17).

Cererile pentru care a fost constituit depozitul naţional reglementar, sunt publicate

după expirarea unui termen de 18 luni de la data de depozit sau dacă a fost recunoscută o

prioritate, de la data acestei priorităţi. Excepţie face conţinutul cererilor ce privesc

invenţiile create pe teritoriul României considerate secrete de stat, cărora li se atribuie

acest regim de către instituţiile în drept pentru apărarea naţională şi pentru păstrarea

siguranţei naţionale cu susţinerea solicitantului şi acordarea unei compensaţii materiale

acestuia de către instituţia care a atribuit caracter de secret de stat. Acest caracter

încetează numai prin hotărâre a aceloraşi instituţii.

O.S.I.M. păstrează caracterul secret atribuit de instituţiile în drept documentelor

depuse (art.40). Cererile de brevet de invenţii declarate secrete de stat vor putea fi

publicate în termen de 3 luni de la data încetării acestui regim.

La cererea unei persoane fizice sau juridice îndreptăţite, publicarea se poate face

într-un termen mai scurt de 18 luni. Publicarea cererii se menţionează în Buletinul Oficial

de Proprietate Industrială şi poate fi însoţită de un raport de documentare.

2.3.2. Protecţia provizorie

Cererea de brevet de invenţie publicată după expirarea unui termen de 18 luni de

la data de depozit sau a priorităţii recunoscute (art.23) conferă titularului un drept

exclusiv de exploatare şi îi asigură acestuia , provizoriu, o protecţie similară cu cea

conferită de brevet, cu excepţia cazurilor în care cererea de brevet de invenţie a fost

respinsă, retrasă sau declarată ca fiind retrasă (art.33). Instituţia protecţiei provizorii se

justifică întrucât după publicare, invenţia, devine accesibilă publicului şi în principiu, o

persoană de specialitate o poate realiza şi exploata întrucât titularului nu i s-a acordat

încă, printr-o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, brevetul de invenţii.

Deşi legea conferă titularului protecţiei provizorii un drept exclusiv de exploatare,

similar cu cel conferit de brevet, trebuie să constatăm totuşi că acest efect are un caracter

atenuat întrucât titularul protecţiei provizorii nu poate introduce o acţiune în

contrafacere, nefiind încă titular de brevet.

2.3.3. Examinarea cererii de brevet (art.25), constituie cea de a doua etapă a

procedurii de brevetare şi poate fi cerută la data de depozit, ori în termen de 30 de luni de

la această dată. Pentru cererile de brevet de invenţii clasificate ca secrete de stat,

examinarea poate fi cerută la data de depozit a cererii sau în termen de 3 luni de la

încetarea acestui regim dar nu mai târziu de 30 de luni înainte de expirarea duratei de 20

de ani de protecţie a brevetului.

O.S.I.M.-ul examinează în această fază următoarele aspecte :

- dacă solicitantul este o persoană fizică sau juridică străină cu domiciliul sau

sediul în afara teritoriului României, care poate beneficia de dispoziţiile legii române, în

condiţiile tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este

parte (art.6). Cât priveşte apatrizii această categorie poate beneficia de dispoziţiile legii

române dacă au domiciliul în România sau au domiciliul în străinătate cu condiţia să nu

se contravină convenţiilor internaţionale la care România este parte sau pe bază de

reciprocitate ;

- dacă cererea de brevet şi documentele însoţitoare sunt redactate în limba română

şi îndeplinesc condiţiile de formă cerute de lege (art.14-16) ;

- dacă descrierea, revindecările şi desenele sunt suficient de clare, complete şi

corecte (art.18) ;

- dacă priorităţile invocate sunt justificate prin acte de prioritate şi sunt depuse în

termenele stabilite de lege (art.17, 20-21) ;

- dacă cererea de brevet se referă numai la o singură invenţie sau la un grup de

invenţii ce formează un singur concept inventiv general (art.19). Cererea care nu

îndeplineşte această condiţie, poate fi divizată de solicitant, din proprie iniţiativă sau la

cererea O.S.I.M. ;

- dacă invenţia este brevetabilă şi nu face parte din categoria creaţiilor intelectuale

pentru care nu se acordă brevet (art.9) sau care nu sunt considerate invenţii în sensul legii

(art.8) ;

- dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond pozitive ale invenţiei brevetabile (art.7,

10-13) : . noutate,

. activitate inventivă,

. aplicare industrială.

Această a doua fază a procedurii de brevetare se finalizează printr-un raport de

examinare a cererii de brevet.

2.3.4. Admiterea sau respingerea cererii de brevet În faza finală a procedurii de

brevetare O.S.I.M. – ul hotărăşte pe baza raportului de examinare a cererii de brevet de

invenţie, în termen de 18 luni de la data când s-a solicitat examinarea, acordarea

brevetului de invenţie sau respingerea cererii de brevet de invenţie cu condiţia ca acestea

să nu fi fost retrase de către solicitant sau declarate ca fiind retrase.

Respingerea în tot sau în parte a cererii de brevet de invenţie este decisă în

următoarele cazuri :

cererea de brevet nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în art.6, art.16 alin.2 şi 5 şi

la art.41 alin.2;

nu sunt respectate condiţiile pozitive şi condiţiile negative ale obiectului protecţiei

;

nu sunt respectate condiţiile prevăzute în art.18 din lege;

termenul de deschidere a fazei naţionale pentru cererile înregistrate internaţional a

fost depăşit;

la expirarea unui termen de 12 luni de la data la care cererile aflate în situaţia

prevăzută în art.28 alin.4 lit.b) au fost considerate retrase;

s-a solicitat respingerea cererii de brevet în cazul în care se constată că dreptul la

brevet aparţine unei alte persoane decât solicitantul (art. 66 alin. 2 lit. c) ;

solicitantul, altul decât inventatorul, nu a făcut dovada în termenul legal că este

îndreptăţit la acordarea brevetului ;

nu s-a solicitat examinarea cererii de brevet de invenţie în vederea acordării

brevetului fie la data de depozit, ori în termen de 30 de luni de la această dată;

Menţiunea hotărârii de acordare a brevetului sau de respingere a cererii se publică în

Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală în termen de o lună de la data la care a

expirat termenul pentru contestaţie şi va avea efect începând cu această dată.

2.3.5. Retragerea cererii de brevet.

Solicitantul poate cere în scris şi în mod expres retragerea cererii de brevet dacă :

- inventatorii nu au fost declaraţi în termen de 18 luni de la data solicitării examinării

în fond ;

- solicitantul nu a dat curs notificărilor O.S.I.M. privind forma revendicărilor,

descrierii şi desenelor ;

- dacă înaintea acordării brevetului de către O.S.I.M. se constată, prin hotărâre

judecătorească, că dreptul la brevet aparţine altei persoane decât solicitantul, persoana

îndreptăţită poate depune o nouă cerere iar cererea iniţială este considerată de O.S.I.M. ca

retrasă începând cu data de depozit a noii cereri ;

- solicitantul nu a depus revendicările şi desenele în termen de două luni de la data de

depozit a cererii de brevet, cu plata taxei legale.

Toate hotărârile luate de O.S.I.M. sunt motivate şi se înscriu în Registrul Naţional

al cererilor de brevet de invenţie în termenele şi condiţiile stabilite de Regulament şi se

comunică solicitantului.

În cazul decesului părţii interesate sau al dizolvării persoanei juridice, procedura

administrativă se suspendă până la comunicarea la O.S.I.M. a succesorului în drepturi.

Până la comunicarea hotărârilor, O.S.I.M. – ul poate proceda din oficiu la revocarea

hotărârilor sale pentru neîndeplinirea condiţiilor legale precum şi pentru orice eroare

materială. Până ce O.S.I.M. –ul constată pe baza unor dovezi temeinice că solicitantul,

altul decât inventatorul, nu este îndreptăţit la acordarea brevetului de invenţie, se poate

proceda la amânarea comunicării hotărârii luate, fără a depăşi un termen de 6 luni de la

data acesteia.

Brevetul de invenţie este eliberat de directorul general al O.S.I.M, în temeiul

hotărârii de acordare a acestuia. Data eliberării brevetului de invenţie este data la care

menţiunea eliberării este publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Brevetele se înscriu în Registrul Naţional al brevetelor de invenţii.

Durata de protecţie a unui brevet de invenţie este de 20 ani cu începere de la data

de depozit. Pentru produsele medicamentoase sau produsele fitosanitare brevetate se

poate obţine o protecţie suplimentară, în condiţiile legii26.

Brevetul este titlul juridic, eliberat de către stat prin organul său de specialitate, cu

competenţă exclusivă pe teritoriul României prin care titularului i se recunoaşte un

drept exclusiv de exploatare asupra invenţiei sale. În doctrină brevetul este considerat

prin monopolul pe care îl conferă un mecanism juridic de incitare a cercetării –

dezvoltării şi care este în principiu un efect direct şi specific al brevetului.

Brevetul naţional este esenţialmente temporar producându-şi efectele pe teritoriul

ţării unde a fost eliberat27 . Cât priveşte efectele brevetului, în literatura juridică se

26 Durata de protecţie a brevetului de soi, acordat de OSIM noilor soiuri de plante din toate genurile şi speciile este de 25 ani termen ce curge de la data eliberării brevetului de soi. Pentru un nou soi de plantă se eliberează brevetul de soi, dacă acesta este : nou, distinct, omogen, stabil şi poartă o denumire genericăpentru a permite identificarea acestuia. Legea nr.255 privind protecţia noilor soiuri de plante republicată în M.Of. nr. 65 din 26 ianuarie 2007.27 Excepţia de la regula teritorialităţii o constituie brevetul european care o dată eliberat, constituie un fascicol de brevete naţionale. Brevetul european a fost instituit prin Convenţia de la München din 1973. România a aderat la Convenţia de la München privind eliberarea brevetelor europene din 5 octombrie 1973, precum şi la Actul de revizuire al acestei convenţii din 29 noiembrie 2000, prin Legea nr.611/2002 publicată în Mon.Of. Partea I,nr.844 din 22.11.2002.

consideră că acesta este constitutiv de drepturi deşi unii autori susţin opinia caracterului

declarativ al efectelor actului administrativ invocându-se instituţia protecţiei provizorii

reglementată de art.33 din lege, care la o examinare atentă nu infirmă caracterul

constitutiv de drepturi a brevetului.

Astfel de exemplu titularul protecţiei provizorii nu poate introduce o acţiune în

contrafacere condiţionată de existenţa unui brevet valabil şi este în aceste condiţii mai

vulnerabil sub aspectul apărării drepturilor sale.

2.3.6. Brevetarea în străinătate

Art.41 din lege prevede în mod expres, ca primă exigenţă, că brevetarea în

străinătate a invenţiilor create de persoanele fizice române pe teritoriul României se face

numai după înregistrarea cererii de brevet la O.S.I.M. În cazul invenţiilor care conţin

informaţii secrete de stat, brevetarea în străinătate se face numai dacă informaţiile au fost

declasificate de către instituţiilor care le-au atribuit acest caracter. În vederea brevetării în

străinătate, solicitanţii îndreptăţiţi pot beneficia de sprijin financiar. Brevetarea în

străinătate se aduce la cunoştinţa O.S.I.M. de către persoanele care au creat invenţia sau

de către succesorii acestora. Condiţiile în care se poate obţine sprijinirea brevetării în

străinătate sunt prevăzute în Normele nr.242/1999 emise de O.S.I.M., modificate în

2000.28

Aspecte de aprofundat/ studiu individual:- brevetul european ( vezi Convenţia de la München din 1973)- Teme de referat:

o Efectele brevetului european; o Avantajele brevetului european.


1. Analizaţi condiţiile de fond pozitive ale protecţiei invenţilor.2. Analizaţi comparativ invenţia de produs şi invenţia de procedeu.3. Data în funcţie de care se apreciază condiţia noutăţii.4. Definiţi anterioritatea şi divulgarea.5. Categori de priorităţi şi regimul lor juridic.6. Ce înţelegeţi prin stadiul tehnicii?7. Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru recunoaşterea unui drept de prioritate

unionistă?8. Care sunt etapele brevetării?9. Ce înţelegeţi prin protecţie procizorie?

28 Publicate în Monit.Oficial, partea I, nr. 115 din 16.03.2000

10. Titlul şi durata protecţiei în materie de invenţii.11. Soarta ulterioară a primului depozit:

Influenţează existenţa dreptului de prioritate, Poate influenţa existenţa dreptului de prioritate ; Nu influenţează existenţa dreptului de prioritate.

12. Sunt brevetabile : Invenţiile care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri ; Programele de calculator; Invenţiile clasificate ca secrete de stat numai după declasificare.

13. Brevetul european se acordă de către: ORDA; OSIM; Oficiul European de Brevete.

14. Brevetul de invenţie este: Act juridic declarativ de drepturi; Un act juridic administrativ constitutiv de drepturi; Contract sinalagmatic cu titlu gratiut.

15. Data de la care începe să curgă perioada de valabilitate a brevetului de invenţie poate fi : Data depozitului naţional reglementar ; Data publicării cereri de brevet ; Data emiterii hotărârii prin care s-a admis cererea de brevet.

16. Titular al brevetului de invenţie este inventatorul salariat dacă: Invenţia a fost realizată în baza unui contract de muncă ce prevede o

misiune inventivă; Invenţia a fost realizată cu ajutorul material al unităţii fără ca în contractul

de muncă să fie prevăzută o misiune inventivă; Invenţia a fost realizată la comandă.

17. Noutatea: Este o condiţie de fond a protecţiei invenţilor; Este o condiţie de formă a protecţiei invenţilor; Are caracter relativ în materie de invenţii.

18. Examinarea cererii de brevet poate fi cerută: În termen de 2 luni de la declasificare, în cazul invenţilor calificate drept

secrete de stat; La data depuneri cererii de brevet; Oricând.

19. Protecţia provizorie: Este recunoscută de la data publicări cereri de brevet; Se naşte de la data depozitului naţional reglementar; Încetează la cererea persoanei interesate.

20. În baza hotărârii de acordare a brevetului de invenţie: OSIM eliberează brevetul de invenţie persoanei îndreptăţite; Drepturile titularului devin opozabile erga omnes; Brevetul se înscrie în Registrul naţional al brevetelor de invenţie.

Cuvinte cheie: Invenţie de produs şi invenţie de procedeu; Invenţie de servici; Activitate inventivă; Stadiul tehnicii; Drept de prioritate; Prioritate unionistă; Prioritate internă; Anteriorităţi; Divulgare; Protecţie provizorie; Brevet de invenţie.



Bucureşti, 2010, pp.47-109; N.Puşcaş, Invenţiile salariaţilor , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,

p.201; Viorel Roş Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed.Global Lex, Bucureşti,

2001, pp.304-373; OMPI Introducere în proprietatea intelectuală, Ed.Rosetti, Bucureşti,

2001, pp.16-17; Otilia Calmuschi , Inventatorul salariat şi regimul juridic al creaţiei sale,

Studii de drept românesc, 2000, nr.3-4; R.Popescu, În legătură cu dreptul de preferinţă al unităţii la încheierea

unui contract privind invenţia salariatulu său, „Dreptul” nr.9/1995, pp.31;

Yolanda Eminescu, Legea brevetelor de invenţii, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1993, pp.62 şi urm.

Otilia Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale, Bucureşti, Ed. Academiei, 1990, pp.31şi urm.

A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială , Universitatea din Bucureşti, 1987, pp. 61;

Yolanda Eminescu Tratat de proprietate industrială, vol.I, Creaţii noi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pp.40;


DREPTURILOR NĂSCUTE DIN INVENŢIE ŞI TRANSMISIUNEA ACESTORA



să definiţi dreptul exploatare;

să identificaţi limitele dreptului exclusiv de exploatare;

să analizaţi licenţa obligatorie;

să identificaţi deosebirile între contractul de licenţă şi contractul de cesiune ca

moduri de transmitere a drepturilor născute din invenţie;

Cuprins

3.1.Noţiune. Conţinutul, caracterele juridice şi limitele dreptului subiectiv de proprietate industrială. 3.1.1. Noţiunea şi conţinutul 3.1.2. Caracterele juridice 3.1.3. Limitele generale ale dreptului la exclusivitatea folosinţei invenţiei şi limitele speciale 3.1.4. Licenţa obligatorie3.2.Categorii de drepturi şi obligaţii născute în legătură cu invenţia 3.2.1. Categorii de drepturi 3.2.2. Drepturile titularului de brevet 3.2.3. Drepturile inventatorului care nu este titular de brevet 3.2.4. Drepturile unităţii care nu este titulară de brevet3.3. Transmiterea drepturilor născute în legătură cu invenţia 3.3.1. Sediul materiei 3.3.2. Obiectul transmiterii 3.3.3. Modalităţile de transmitere a drepturilor privind invenţia 3.3.3.1. Contractul de cesiune

3.3.3.2. Contractul de licenţă

3.1. Noţiune. Conţinutul, caracterele juridice şi limitele dreptului subiectiv de

proprietate industrială

3.1.1. Noţiunea şi conţinutul dreptului subiectiv de proprietate industrială este

prevăzut în art.32din lege care precizează că brevetul de invenţie conferă titularului său

un drept exclusiv de exploatare pe întreaga durată de protecţie a acestuia. Este cel mai

important drept de proprietate industrială recunoscut titularului de brevet.

În literatura juridică se distinge între latura pozitivă a dreptului, constituită din

dreptul de exploatare a invenţiei şi latura negativă care constă în dreptul la exclusivitatea

exploatării, 29 distincţie nereţinută de lege întrucât exploatarea invenţiei exercitată de

titularul brevetului este întotdeauna exclusivă.

Dreptul la exclusivitatea exploatării constituie posibilitatea juridică recunoscută

titularului de brevet de a se opune în mod absolut tuturor celorlalte persoane de a efectua,

fără consimţământul său, acte prevăzute expres de lege. Aceste acte sunt : fabricarea,

folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre

vânzare sau vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs. În cazul în care 29 L. Mihai, op.cit., p. 99 şi urm.

obiectul brevetului este un procedeu este exclusivă de asemenea utilizarea procedeului,

precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul produsului obţinut

direct prin procedeul brevetat. Dacă obiectul brevetului se referă la un material biologic,

exclusivitatea exploatării se extinde asupra oricărui material derivat, pe baza celui

brevetat. Dacă obiectul brevetului îl constituie un produs conţinând o informaţie genetică,

exclusivitatea exploatării se extinde asupra oricărui alt material în care produsul este

încorporat şi în care informaţia genetică este conţinută şi îşi exercită funcţia, cu excepţia

corpului uman în diferite stadii de formare şi dezvoltare.

3.1.2.Caracterele juridice

Monopolul de exploatare recunoscut titularului de brevet este un drept

patrimonial, absolut, transmisibil, temporar şi teritorial. Exploatarea invenţiei, ca latură

pozitivă a dreptului de proprietate industrială, distinsă în doctrină, este un drept real,

purtând asupra unui bun incorporal cu prerogativele consacrate în dreptul civil acestei

categorii de drepturi şi anume jus utendi, fruendi şi abutendi.

3.1.3. Limitele generale exercitării dreptului exclusiv de exploatare. Sub acest

aspect distingem între limitele generale şi limitele speciale. Limitele generale se referă la

faptul că exclusivitatea poate fi invocată numai pe perioada de valabilitate a brevetului de

20 de ani şi a doua limită generală constă în recunoaşterea exclusivităţii care poate fi

opusă de către titularul brevetului numai pe teritoriul României. Cât priveşte limitele

speciale, ele constau în actele prevăzute în art.34 dar care nu sunt considerate încălcări a

monopolului de exploatare precizate de lege, şi anume :

- art.34 lit.a folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor

terestre, aeriene, precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea

acestora, aparţinând statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind

invenţiile, la care România este parte când aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul

României, temporar sau accidental, cu condiţia ca această folosire să se facă exclusiv

pentru nevoile vehiculelor sau navelor. Această limită este identificată în doctrină şi sub

denumirea de „imunitatea” navelor şi aeronavelor şi constituie o transpunere în legislaţia

naţională a dispoziţiilor art.5 ter din Convenţia de la Paris. Oportunitatea unei asemenea

reglementări este dictată de asigurarea liberei circulaţii a vehiculelor terestre sau aeriene

şi a navelor. Condiţiile ce se cer îndeplinite sunt : vehiculul sau nava să aparţină unui stat

membru ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte ; invenţia

să fie brevetată în România ; invenţia să fie folosită exclusiv pentru nevoile vehiculului

sau navei respective care a pătruns pe teritoriul României temporar sau accidental ;

- art.34 lit.b consacră dreptul de folosire personală anterioară şi dispune că nu

constituie o încălcare a monopolului de exploatare, actele prevăzute la art.32 alin.(2)

efectuate de către o persoană care a aplicat obiectul brevetului de invenţii sau cel al

cererii de brevet, aşa cum a fost publicată, ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea

producerii sau folosirii lui cu bună credinţă pe teritoriul României, independent de

titularul acesteia, cât şi înainte de constituirea unui depozit naţional reglementar privind

invenţia sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută ; în acest

caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data

de depozit sau a priorităţii recunoscute şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu

patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei.

Dreptul de folosire personală anterioară se prezintă ca o aplicare a principiului

drepturilor dobândite cu bună credinţă şi a prevederilor art.4 din Convenţia de la Paris.

Dispoziţia vizează ipoteza crerii aceleiaşi invenţii de către două sau mai multe persoane

diferite în mod independent, posibilitate practică perfect posibilă întru-cât ideea care stă

la baza unei soluţii noi poate apărea la mai multe persoane, în locuri diferite şi fără a

avea cunoştinţă una de alta.30 Cea dintâi persoană care va depune o cerere de brevet şi va

constitui depozitul naţional reglementar va deveni titulară de brevet. Cealaltă sau celelalte

persoane care au aplicat cu bună credinţă soluţia sau au luat măsuri efective şi serioase în

vederea aplicării ei mai înainte de constituirea depozitului naţional reglementar al

persoanei titulară de brevet vor putea folosi în continuare invenţia în volumul existent la

data depozitului naţional reglementar dar dreptul de folosire nu va putea fi transmis decât

cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei.

Condiţia impusă de titularul legal este deci existenţa unei soluţii identice promovată de

una sau mai multe persoane prin cercetări independente dintre care numai una este

titulară de brevet. Evident că „măsurile efective şi serioase în vederea aplicării” trebuie să

aibă o anumită consistenţă care să facă certă posibilitatea unei exploatări efective ;

30

? A. Petrescu, L. Mihai, op.cit. , p.15

- art.34 lit.c se referă la efectuarea unor acte prevăzute în art.32 alin.(2) care nu

constituie încălcări ale drepturilor titularului de brevet şi anume producerea sau după caz

folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial. Evident legiuitorul a

avut în vedere respectarea finalităţii drepturilor de proprietate industrială şi anume aceea

a unei informări care să rămână strict în cadru privat şi în scop necomercial, întrucât

monopolul exclusiv nu trebuie să constituie un obstacol excesiv în desfăşurarea unei

activităţi de cercetare ;

- art.34 lit. d constituie de asemenea o limitare a dreptului exclusiv

comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul României a acelor exemplare de

produs, al titularului, a acelor exemplare de produs, obiect al invenţiei care au fost

vândute anterior de titularul de brevet sau cu acordul expres. Textul legal are în vedere

dreptul de folosire a invenţiei ca urmare a epuizării dreptului asupra obiectului invenţiei

brevetate, text preluat din dreptul francez şi consacrat în l.613-6 din Codul proprietăţii

intelectuale din Franţa. Teoria epuizării dreptului de proprietate industrială pe care se

fundamentează această limitare a fost elaborată în doctrina germană, nefiind iniţial

acceptată de doctrina franceză şi în final transpusă în legislaţia franceză de proprietate

industrială. Se consideră în acest caz că punerea în circulaţie a produsului protejat

semnifică o cesiune a dreptului exclusiv al titularului de brevet cu privire la produsul

concret protejat, titularul brevetului nemaifiind îndreptăţit să invoce dreptul său exclusiv

epuizat. În dreptul român aplicarea textului legal are drept consecinţă că, după

înstrăinarea cu titlu oneros de către însuşi titularul brevetului, a produsului brevetat actele

ulterioare de comercializare sau de oferire spre vânzare a produsului în care este

încorporată invenţia realizată pe teritoriul României, de către subdobânditorii produsului

nu constituie contrafacere;

- art.34 lit.e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial,

a obiectului invenţiei brevetate;

- art.34 lit.f) consacră, ca limitare, dreptul de folosinţă personală ulterioară, o

consecinţă a decăderii din drepturi a titularului de brevet. Aşadar textul legal permite

folosirea cu bună credinţă sau luarea de măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei,

de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi

revalidarea brevetului.

În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul

existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul de folosire nu poate fi transmis

decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul

care este afectat exploatării invenţiei.

Decăderea din drepturi a titularului de brevet este reglementată în art.43 alin.3

care stabileşte că pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul

datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului, care pot fi plătite şi anticipat

pentru o perioadă care nu poate depăşi 4 ani. Neplata acestor taxe atrage decăderea

titularului din drepturile decurgând din brevet, care se înregistrează în Registrul Naţional

al brevetelor de invenţie şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Totuşi art.37 din lege prevede că în cazul decăderii din drepturi a titularului de brevet,

acesta poate cere la O.S.I.M. revalidarea brevetului pentru motive justificate, în termen

de 6 luni de la data publicării decăderii. În termen de 60 de zile de la înregistrare O.S.I.M.

hotătăşte asupra cererii de revalidare, sub condiţia plăţii taxei legale. Menţiunea

revalidării se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 30 de

zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.

Această limitare a exclusivităţii exploatării invenţiei este situată după eliberarea

brevetului şi consacră ipoteza terţului care luând act de publicarea hotărârii de decădere

din drepturi a titularului de brevet, începe să exploateze invenţia căzută în domeniul

public sau să ia măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei între intervalul de timp

dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului. În acest caz

invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data

publicării menţiunii revalidării dar dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu

patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este

afectat exploatării invenţiei. Aşadar condiţiile impuse de această ipoteză sunt :

- terţa persoană a folosit cu bună credinţă sau a luat măsuri efective şi serioase de

folosire a invenţiei brevetate de către titular ;

- activităţile de folosire a invenţiei brevetate s-au desfăşurat strict între momentul

publicării decăderii şi cel al publicării revalidării în Buletinul oficial de Proprietate

Industrială.

Aceste condiţii îndeplinite cumulativ conferă terţului un drept de folosinţă, în

anumite limite, a invenţiei chiar şi după revalidarea brevetului şi repunerea în drepturi a

titularului său.

- art.34 lit. g) instituie o limitare a exclusivităţii folosirii de către titularul

brevetului a produsului brevetat în cazul exploatării de către terţi a invenţiei sau a unei

părţi a acesteia, la a cărei protecţia s-a renunţat.

Conform art.38 titularul poate renunţa în tot sau în parte, la brevet, pe baza unei

declaraţii scrise, înregistrată la O.S.I.M.. În cazul invenţiilor de serviciu prevăzute la art.5

alin. 1 lit. a şi alin.2 brevetate pe numele unităţii şi respectiv al unităţii care a comandat

cercetarea precum şi al invenţiilor care au făcut obiectul unei cesiuni potrivit art.5 alin. 1

lit.b brevetate pe numele salariatului, titularul brevetului este obligat să comunice

inventatorului intenţia sa de renunţare; la cererea inventatorului, titularul este obligat să-i

transmită acestuia dreptul asupra brevetului. Dacă brevetul a făcut obiectul unui contract

de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu acordul beneficiarului licenţei. Invenţia sau

parte din aceasta, la a cărei protecţie s-a renunţat, poate fi liber exploatată de către terţi.

În cazul invenţiilor care conţin informaţii clasificate potrivit art.42 al.2 se poate renunţa

numai după declasificarea informaţiilor şi publicarea menţiunii hotărârii de acordare a

brevetului de invenţie şi a descrierii, revendicărilor şi desenelor invenţiei brevetate,

potrivit cu prevederile art.28 alin.6.

Renunţarea se înregistrează la O.S.I.M. în Registrul naţional al brevetelor de

invenţii îşi produce efecte începând cu data publicării acesteia în Buletinul Oficial de

Proprietate Industrială.

3.1.4.Licenţa obligatorie. Caracterul şi condiţiile de acordare.

Conform art.46 la cererea oricărei persoane interesate, Tribunalul Bucureşti poate

acorda o licenţă obligatorie la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a

cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se

termenul care expiră cel mai târziu.

Prevederile alin.1 sunt operabile numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost

insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să-şi justifice

inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile

comerciale de utilizare a invenţiei.

Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza

circumstanţelor date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o

înţelegere într-un termen rezonabil.

În afara motivelor prevăzute la alin.2, o licenţă obligatorie poate fi autorizată de

Tribunalul Bucureşti :

a). în situaţii de urgenţă naţională ;

b). în alte situaţii de extremă urgenţă;

c). în situaţii de utilizare publică, în scopuri necomerciale.

Acordarea licenţei obligatorii pentru unul dintre motivele de cauză publică nu

impune îndeplinirea condiţiilor referitoare la reaua gestionare a exploatării brevetului.

Totuşi beneficiarul licenţei va înştiinţa solicitantul sau titularul brevetului despre

autorizarea dată de instanţă, în cel mai scurt timp.

În situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii

autorizaţi de acesta, atunci când cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă

un brevet de invenţie valid este sau va fi utilizat de guvern, respectiv de terţi, vor anunţa

titularul brevetului despre utilizarea acestuia, într-un timp rezonabil.

În cazurile în care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere

drepturilor conferite de un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de

depozit naţional reglementar este anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea

brevetului ulterior va putea fi autorizată numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ,

următoarele condiţii suplimentare :

a). invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic

important, de interes economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul

anterior ,

b). titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii

rezonabile pentru utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior ;

c). utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu

excepţia cazului în care este transmis şi brevetul ulterior.

Licenţele obligatorii sunt neexclusive şi se acordă de Tribunalul Bucureşti, în

condiţii determinate în ce priveşte întinderea şi durata acestora, precum şi nivelul

remuneraţiei cuvenite deţinătorului dreptului, stabilit în raport cu valoarea comercială a

licenţelor acordate.

Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal pentru aprovizionarea pieţei.

Întinderea şi durata licenţelor obligatorii vor fi limitate la scopurile pentru care

acestea au fost autorizate. În cazul invenţiilor din domeniul tehnologiei de

semiconductoare, licenţa va fi acordată numai pentru scopuri publice necomerciale sau

pentru a remedia o practică stabilită ca fiind anticoncurenţială, ca urmare a unei proceduri

judiciare sau administrative.

În cazul în care un ameliorator nu poate exploata un brevet de soi de plantă fără să

aducă atingere unui brevet de invenţie anterior, acesta poate solicita o licenţă obligatorie

pentru invenţia protejată prin acest brevet.

În cazul în care titularul unui brevet de invenţie referitor la o invenţie

biotehnologică nu poate să o exploateze fără să aducă atingere unui brevet anterior de soi

nou de plantă, acesta poate solicita o licenţă obligatorie pentru exploatarea noului soi de

plantă, protejat prin brevet.

În cazul în care o licenţă obligatorie este autorizată pentru a remedia o practică

anticoncurenţială, nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la caracterul urgent.

Licenţa obligatorie nu este transmisibilă decât împreună cu partea din

întreprindere sau cu fondul de comerţ care beneficiază de această utilizare.

La solicitarea motivată, prezentată de persoana interesată, Tribunalul Bucureşti

poate retrage licenţa obligatorie, atunci când circumstanţele care au condus la acordarea

acesteia au încetat să mai existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a

dobândit-o să fie protejate într-o manieră corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă

circumstanţele care au determinat acordarea acesteia riscă să se producă din nou.

Hotărârile Tribunalului Bucureşti privind autorizarea utilizării unei licenţe

obligatorii, precum şi cele privind remuneraţia prevăzută în raport cu utilizarea acesteia

vor putea fi atacate la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare.

Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile privind acordarea sau, după caz,

retragerea licenţei obligatorii se comunică de persoana interesată la O.S.I.M., care le

înregistrează în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în

Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi publică menţiunea acestor hotărâri în

Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de o lună de la comunicare.

Licenţele obligatorii nu sunt o inovaţie a Legii 64/199131 privind brevetele de

invenţie. Oportunitatea reglementării lor, a fost realizată cu ocazia Conferinţei de la

Lisabona din 1958 pentru revizuirea Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia

proprietăţii industriale ca urmare a constatării că decăderea din drepturi a titularului de

brevet reprezintă o sancţiune prea dură. După modificarea Legii 64/1991 din mai 2002

licenţa obligatorie a dobândit însă un triplu caracter şi anume :

- de limitare a monopolului de exploatare a titularului de brevet ;

- de sancţiune pentru neaplicarea sau insuficienta aplicare a invenţiei dacă

titularul brevetului nu poate să-şi justifice inacţiunea şi nici nu s-a putut ajunge la o

înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei,

măsură justificată de faptul că titularul de brevet are deopotrivă dreptul dar şi obligaţia

juridică de a exploata invenţia brevetată ;

- de instrument juridic aplicabil în situaţii de urgenţă naţională sau de utilizare

publică, în scop necomercial.

3.2.Categorii de drepturi şi obligaţii născute în legătură cu invenţia

3.2.1. Categorii de drepturi

Pe baza dispoziţiilor legale şi din raţiunii didactice, în doctrină drepturile care se

nasc în legătură cu invenţia au fost clasificate în trei categorii distincte şi anume :

drepturile titularului de brevet ; drepturile inventatorului care nu este titular de brevet şi

drepturile unităţii care nu este titulară de brevet.32 Criteriul avut în vedere în constituirea

acestor trei categorii a fost acela al existenţei brevetului care conferă soluţiei tehnice,

calitatea de invenţie generatoare de drepturi şi autorului ei calitatea de inventator cu

drepturi recunoscute şi ocrotite de lege.

3.2.2. Drepturile titularului de brevet

31 Legea 64/1991 înainte de a fi modificată în 2002 reglementa două categorii de licenţe şi anume : licenţa obligatorie şi licenţele din oficiu din domeniul sănătăţii, economiei naţionale şi apărării naţionale instituite fie pe calea judiciară, fie pe cale administrativă, acestea din urmă la rândul lor se prezentau sub două forme şi anume licenţa din oficiu instituită pe cale administrativă cu punere în întârziere şi licenţa din oficiu instituită pe cale administrativă, fără punere în întârziere.32 L.Mihai, op.cit. p.22 şi urm.

În această categorie de drepturi, fără a face o ierarhie valorică, un drept de o

importanţă cu totul specială este dreptul de proprietate industrială cu cele două laturi ale

sale precizate în doctrină şi anume dreptul de exploatare a invenţiei care constituie

totodată şi o obligaţie ce revine titularului de brevet – persoane fizice sau juridice şi

dreptul la exclusivitatea exploatării invenţiei. Ca o excepţie se prezintă protecţia

provizorie (art.33 ) tratată anterior, prin care se recunoaşte, de la data publicării cererii de

brevet, solicitantului, care nu este încă titular de brevet, în anumite condiţii, dreptul de

proprietate industrială, solicitantul unei cereri de brevet publicate fiind asimilat

provizoriu cu titularul de brevet. Un alt drept recunoscut titularului de brevet este dreptul

la despăgubiri materiale în cazul încălcării dreptului exclusiv de exploatare. Aceste

despăgubiri reprezintă latura civilă a infracţiunii de contrafacere. Dreptul de prioritate al

titularului de brevet conferit de lege cu începere de la data constituirii depozitului

naţional reglementar sau a priorităţii invocate şi recunoscute (prioritatea de depozit).

Dreptul la asistenţă tehnică pe bază de contract, pentru punerea în aplicare a

invenţiei (art.42 alin.2). Obligaţia inventatorului de a acorda, la cererea titularului de

brevet, asistenţă tehnică, îşi are izvorul în contractul încheiat între cele două părţi :

inventatorul şi titularul de brevet.

Unitatea titulară de brevet şi inventatorul au obligaţia reciprocă de a se informa în

scris asupra creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare,

art.5 alin. 3 şi 4 şi art.42 alin.1.

3.2.3. Drepturile inventatorului care nu este titular de brevet. Inventatorul care

nu este titular de brevet are dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract

(art.5 alin.1, lit.a şi art.5 alin.2). Pentru invenţiile create şi realizate în condiţiile art.5

alin.1 cu clauză contrară şi respectiv art.5 alin.2, inventatorul beneficiază de drepturi

patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu

titularul brevetului. Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice

şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al

invenţiei (art.37).

Dreptul inventatorului de a încasa preţul convenit pentru asistenţa tehnică

acordată pe bază de contract la cerere de către titularul de brevet (art.44 alin.2). Dreptul

inventatorului de a i se elibera un duplicat al brevetului de invenţie (art.36 alin.2).

Dreptul inventatorului de a fi informat în scris de către unitate asupra stadiului realizării

invenţiei (art.5 alin.4), asupra stadiului examinării cererii de brevet în cadrul O.S.I.M.,

precum şi asupra stadiului şi rezultatelor aplicării invenţiei (art.44). Dreptul la acordarea

unei compensaţii materială de către instituţia care a atribuit caracter de secret de stat

invenţiei sale (art.44 alin.2). Inventatorului, care nu este titular al brevetului i se recunosc

şi o serie de drepturi personale nepatrimoniale ca : dreptul la calitatea de autor al

invenţiei şi de a i se menţiona numele, prenumele şi calitatea în brevetul eliberat, în

carnetul de muncă precum şi în orice acte sau publicaţii privind invenţia sa (art.36),

dreptul de a decide asupra publicităţii invenţiei, dreptul de a solicita eliberarea unui titlu

de protecţie şi evident dreptul de prioritate.

3.2.4.Drepturile unităţii care nu este titulară de brevet

Unitatea care nu este titulară de brevet are în condiţiile art.5 alin. final, un drept

de preferinţă la încheierea unui contract privind invenţia realizată de salariat şi brevetată

pe numele salariatului în condiţiile art.5 lit.b.

Situaţia vizată de textul legal priveşte cazul în care, inventatorul salariat, titular de

brevet renunţă să exploateze personal invenţia sa şi decide să transmită dreptul său altei

persoane prin contract de cesiune sau contract de licenţă.

Pe lângă drepturi, legea reglementează şi obligaţii. Astfel titularului de brevet îi

revine obligaţia de plată a taxelor de menţinere în vigoare a brevetului (anuităţi) conform

art.43 al.2. Reglementarea anuităţilor este dată de Ordonanţa Guvernului nr.41 din 30

ianuarie 199833 aprobată prin Legea nr.383 din 13 iunie 2002 privind taxele în domeniul

protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora.34

Persoanele fizice şi juridice române, solicitanţi sau titulari, plătesc în lei taxele

prevăzute în legea specială.

Persoanele fizice şi juridice străine, care sunt solicitanţi, titulari sau care au

preluat un drept de proprietate industrială, plătesc în valută taxele datorate.

În cazul în care sunt mai mulţi solicitanţi sau titulari, atât români, cât şi străini,

taxele datorate în comun se plătesc în valută.

33 Publicată în M.Oficial nr.43 din 30 ianuarie 1998.34 Legea nr.383 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei guvernului nr.41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în Monitorul oficial nr.471 din 2 iulie 2002.

Taxele de menţinere în vigoare pentru anii de protecţie până la eliberarea

brevetului de invenţie în temeiul Legii nr.64/1991, inclusiv anul în care se eliberează

acesta, se plătesc o dată cu taxa pentru eliberarea brevetului.

Pentru fiecare dintre anii următori anului eliberării brevetului, taxa pentru

menţinerea în vigoare a acestuia se plăteşte anual până la începerea anului de protecţie

respectiv.

Taxele anuale pentru un brevet extins se plătesc la Oficiul de Stat pentru Invenţii

şi Mărci pentru anii care urmează anului în care menţiunea eliberării brevetului european

a fost publicată de către Oficiul European de Brevete.

Neplata acestor taxe până la expirarea termenului de 6 luni are ca urmare

decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet. Decăderea se publică în

Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

O dată cu plata taxei de revalidare a brevetului de invenţie, titularul acestuia este

obligat să plătească şi taxa de menţinere în vigoare datorată pentru perioada pentru care

nu s-a făcut plata. Revalidarea se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

O altă obligaţie este aceea de exploatare a brevetului. Ea nu este prevăzută în mod

expres în lege dar rezultă indirect şi neechivoc din reglementarea licenţei obligatorii.

Inventatorul care nu este titular de brevet are obligaţia de a acorda la cerere

titularului de brevet, asistenţa tehnică, pe bază de contract.

3.3.Transmiterea drepturilor născute în legătură cu invenţia

3.3.1. Sediul materiei. Potrivit art.45 din Legea nr.64/1991 astfel cum a fost

modificată „Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din

brevet pot fi transmise în tot sau în parte.

Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă,35 exclusivă sau

neexclusivă, sau prin succesiune legală sau testamentară. „

3.3.2.Obiectul transmiterii. Sunt transmisibile prin cesiune sau prin licenţă :

- dreptul la acordarea brevetului de invenţie când actul de transmisiune se încheie

fie înaintea depunerii cererii de brevet, fie în cursul procedurii de eliberare a brevetului

dar înainte de pronunţarea deciziei motivate de către O.S.I.M. ; 35 Ada Petrescu, L.Mihai, op.cit. Pentru contractul de cesiune şi pentru contractul de licenţă

- dreptul asupra brevetului care are ca obiect al transmisiunii doar brevetul, actul

de transmisiune se încheie după eliberarea brevetului în tot cursul duratei sale de

validitate. Momentul transmisiunii este posterior eliberării brevetului. O asemenea

transmisiune se realizează prin contract de cesiune.

- drepturile născute din brevetul de invenţie ce reunesc ansamblul prerogativelor

ce alcătuiesc dreptul de folosinţă a invenţiei ce se naşte din brevet.

3.3.3. Modalităţile de transmitere a drepturilor privind invenţia pot fi clasificate

după mai multe criterii şi anume :

A. În funcţie de momentul în care intervine, transmisiunea poate fi făcută prin :

acte între vii ;

acte mortis causa.36

B . După temeiul transmisiunii :

transmisiune legală ;

transmisiune voluntară ;

C. După modul de transmitere :

acte cu titlu oneros;

acte cu titlu gratuit.

3.3.3.1. Contractul de cesiune

Noţiune - doctrina a definit contractul de cesiune ca fiind instrumentul juridic

prin care se transmite în tot sau în parte, dreptul la brevetul de invenţie, deci implicit

dreptul de folosinţă exclusivă asupra invenţiei, de la titularul brevetului în calitate de

cedent către o altă persoană în calitate de cesionar în schimbul unui preţ.

Contractul de cesiune cu titlu oneros a fost calificat în doctrină ca o formă de

vânzare supusă, în lipsa unor prevederi legale proprii, dreptului comun aplicabil vânzării.

Când contractul de cesiune este cu titlul gratuit, dispoziţiile aplicabile sunt cele de la

donaţie.

Clasificare. Contractul de cesiune din punctul de vedere al întinderii drepturilor

poate fi :

36 Potrivit art.2 lit.m) prin succesor în drepturi se înţelege orice persoană fizică sau juridică căreia i s-a transmis fie dreptul la acordarea brevetului de invenţie, fie drepturile care decurg dintr-un brevet de invenţie eliberat.

- cesiune totală, în cazul în care cesiunea are ca obiect toate drepturile ce izvorăsc

din brevet şi pentru întregul teritoriu pe care invenţia este protejată.

- cesiune parţială când obiectul îl formează anumite laturi ale folosinţei exclusive

de exemplu când invenţia este susceptibilă de mai multe aplicaţii şi numai unele din ele

formează obiectul transmisiunii. Se transmite cum ar fi dreptul de a fabrica produsul şi se

păstrează dreptul de a-l comercializa. Cesiunea parţială îmbracă în acest caz forma unei

coproprietăţi. Cesiunea poate fi parţială şi din punct de vedere teritorial dacă este limitată

la o parte din teritoriu pe care invenţia este protejată.

Drepturi ce se transferă în patrimoniul cesionarului :

- dreptul de proprietate asupra brevetului, în tot sau în parte, după cum cesiunea a

fost totală sau parţială ;

- dreptul la acţiune în contrafacere pentru actele ulterioare datei încheierii

contractului de cesiune.

Contractul de cesiune nu transferă drepturi personale nepatrimoniale, indisolubil

legate de persoana inventatorului şi dreptul de prioritate unionistă, afară doar de situaţia

în care acest din urmă drept este stipulat expres în contract că se transferă.

Forma contractului de cesiune . Din punct de vedere al formei, contractul de

cesiune este consensual (legea nu prevede expres o anumită formă). Formalităţile de

înscriere la O.S.I.M. a cesiunii sunt necesare doar pentru opozabilitatea faţă de terţi. Art.

45 alin.3 prevede expres că : „Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând

cu data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii

înregistrate la O.S.I.M.”

Condiţii de fond :

- calitatea de proprietar a cedentului care trebuie să fie titular al brevetului ;

- obiectul cesiunii trebuie să fie un brevet în vigoare în momentul încheierii

contractului. Cesiunea nu poate avea ca obiect un brevet expirat sau un brevet cu un

titular decăzut din drepturi.

Efect:

Obligaţiile cedentului :

- obligaţia de predare sau remitere a obiectului contractului, ca obligaţie

principală se traduce în obligaţia de a tolera actele de exploatare ale cesionarului. De

asemenea cedentul are obligaţia de a pune la dispoziţie, know-how-ul legat de

exploatarea obiectului contractului dacă se apreciază că know-how-ul este un accesoriu.

Fundamentul juridic al obligaţiei de a pune la dispoziţie know-how-ul este dat de

art.970 şi de art.1325 Cod civil. Potrivit art.970, obligaţiile trebuie executate cu bună

credinţă şi cuprind nu numai ceea ce este expres stipulat de părţi dar şi toate urmările

prevăzute de echitate, obicei, lege, în funcţie de natura obligaţiilor. Art.1325 precizează

că obligaţia de predare cuprinde atât lucrul cât şi accesoriile sale şi tot ce este destinat

folosirii sale. O soluţie asemănătoare nu poate fi promovată şi cât priveşte asistenţa

tehnică întrucât legea prevede în mod expres că ea se acordă, la cerere, pe bază de

contract.

- Obligaţia de garanţie . Cedentul trebuie să asigure liniştita şi utila folosinţă a

obiectului contractului. Contractul de cesiune este un contract sinalagmatic, consensual,

cu titlu oneros şi comutativ. Obligaţia de garanţie nu poartă asupra randamentului sau

valorii comerciale a obiectului invenţiei.

Evicţiunea provine fie din fapta terţului fie din fapta personală a cedentului.

Potrivit regulilor de drept civil, cedentul garantează pe cesionar pentru evicţiune

atât din partea terţului cât şi pentru fapta personală. Fapta terţului poate consta în

contrafacere şi în această situaţie cesionarul se poate apăra singur. După cedarea

brevetului, cedentul nu mai poate exploata invenţia, iar cesionarul are împotriva lui o

acţiune în garanţie pentru evicţiune, acţiune care rezultă din fapta proprie (acţiune în

contrafacere).

Vicii ascunse sunt cele care conduc la nulitatea brevetului care poate fi nulitate

totală sau parţială. În acest caz se face aplicarea art.1311 Cod civil care prevede că „Dacă

în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă a pierit

numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde

reducerea preţului. Doctrina consideră că atunci când vânzătorul este un profesionist el

este prezumat a cunoaşte viciile lucrului vândut. În practică însă, aplicarea prezumţiei de

rea-credinţă a cedentului profesionist se înlătură în cazul inventatorilor individuali,

cedenţi ocazionali. Prezumţia nu are un caracter irefragabil. O clauză de negaranţie a

vânzătorului pentru vicii ascunse este valabilă în dreptul comun (art.1354 C.civ.) şi în

principiu şi în contractul de cesiune.

Obligaţiile cesionarului. Obligaţia principală a cesionarului o constituie plata

preţului care se poate stabili printr-o sumă globală sau dintr-un procent din profitul

realizat, sau o cantitate de produse sau în sfârşit mixtă. În unele contracte, în special cele

care stabilesc preţul într-un procent din profitul realizat se poate prevedea o clauză

expresă care să instituie obligaţia de exploatare.

O altă modalitate de transmitere a drepturilor privind invenţia este aportul unui

brevet la o societate comercială . Aceasta poate consta într-un brevet asupra căruia

titularul transmite societăţii proprietatea sau folosinţa acestuia. Asociatul care aportează

un brevet are aceeaşi obligaţie de garanţie ca şi cedentul dintr-un contract de cesiune sau

de licenţă.

3.3.3.2. Contractul de licenţă

Noţiune . Licenţa de brevet este operaţia juridică prin care se transmite în

întregime sau numai în parte dreptul de folosinţă asupra unei invenţii brevetate, de la

titularul de brevet către o altă persoană în schimbul plăţii unei redevenţe.

În sens restrâns, licenţa presupune acordul prin care titularul unui drept de

proprietate industrială transmite unei alte persoane în tot sau în parte folosinţa dreptului

său exclusiv de exploatare în schimbul plăţii unei redevenţe.

Acesta este un contract nenumit, ca şi cesiunea ; licenţa în latină semnifică

promisiune sau libertate de a acţiona.

Caractere juridice. Licenţa este un contract nenumit, sinalagmatic, consensual,

oneros, intuituu personae, şi, după caz, cu executare succesivă sau dintr-o dată.

Clasificare, licenţele pot fi clasificate după criteriile următoare :

Din punctul de vedere al drepturilor, licenţele pot fi :

1. Licenţa simplă – în situaţia în care cesionarul dobândeşte folosinţa invenţiei

brevetate, titularul brevetului păstrează atât dreptul de a folosi el însuşi invenţia şi dreptul

de a conceda folosinţa invenţiei altor persoane ;

2. Licenţa exclusivă - este acea formă de licenţă prin care se transmite

beneficiarului folosinţa exclusivă fie a uneia din formele de realizare ale invenţiei (dacă

este susceptibilă de mai multe forme de realizare), fie pentru o anumită durată sau un

anumit teritoriu;

3.Licenţa absolută – în acest caz, cedentul nu poate acorda alte licenţe şi trebuie

să se abţină de la orice act de exploatare a invenţiei, pe perioada sau înăuntrul teritoriului

la care se referă exclusivitatea.

În funcţie de întinderea teritorială a folosinţei, a duratei exploatării sau a

naturii activităţii (fabricare, vânzare, exploatare) licenţele sunt :

licenţe limitate;

licenţe nelimitate

După obiectul contractului, licenţele se clasifică în :

licenţă de brevet;

licenţă de know-how;

licenţă de marcă;

licenţă de desen sau model industrial.

După izvorul raportului juridic, licenţa este :

1.legală

2.voluntară

În funcţie de complexitatea contractului :

licenţă pură, când nu are elemente ale altor operaţii juridice;

licenţă complexă, când reuneşte licenţe şi a altor contracte (furnizare, know-how)

într-o singură operaţie complexă.

Din punct de vedere al formei, contractul de licenţă este consensual formalităţile de

înscriere la O.S.I.M. a licenţei sunt necesare doar pentru opozabilitate faţă de terţi .

Efectele contractului de licenţă .

Obligaţiile concedentului :

1. Obligaţia de remitere/predare a obiectului – potrivit căreia beneficiarul foloseşte

invenţia. Transmisiunea folosinţei este temporară, pe durata de valabilitate a brevetului şi

poate fi limitată sau nelimitată. Folosinţa invenţiei este un drept de creanţă spre deosebire

de folosinţa exclusivă (monopolul de exploatare) care este un drept real.

2. Obligaţia de asistenţă tehnică – constă în furnizarea de documente, know-how şi

tot ceea ce este necesar pentru ca beneficiarul să poată folosi invenţia.

3. Obligaţia de garanţie pentru vicii şi evicţiuni are următoarele trăsături :

- concedentul trebuie să asigure liniştita şi utila folosinţă a invenţiei de către

concesionar ; tulburările pot proveni din fapta proprie, fapta terţilor, vicii ascunse.

- poartă doar asupra faptului că obiectul contratului este tehnic, realizabil şi

exploatabil ; în principiu, se poate încheia un contract de licenţă şi pentru folosinţa unei

invenţii ce se va breveta în viitor dacă s-a depus cererea pentru eliberarea brevetului ;

- dacă invenţia nu este tehnic realizabilă, contractul de licenţă poate fi anulat atât

pentru vicii ascunse cât şi pentru absenţa cauzei. Concedentul nu garantează valoarea

comercială a licenţei concedate şi nici rentabilitatea exploatării ;

- la încetarea contractului de licenţă, concedentul are şi obligaţia de a prelua stocul de

produse fabricate pe bază de licenţă şi nevândute.

Plata anuităţilor revine concedentului, ca titular de brevet în baza art.1420 C.civil.

Obligaţiile concesionarului :

1.Obligaţia de plată a preţului (redevenţei)

Preţul poate fi plătit forfetar (dintr-o dată) sau eşalonat (reprezentând un procent din

cifra de afaceri realizată de beneficiar prin exploatarea brevetului).

2 .Obligaţia de exploatare a invenţiei.

Obligaţia de exploatare este o obligaţie „propter in rem” . Fiind o obligaţie reală,

trebuie realizată imediat de către beneficiar. Exploatarea trebuie să fie serioasă, efectivă,

leală (corectă, cinstită).

3. Obligaţia de apărare a titularului de brevet împotriva uzurpărilor conf.

art.1433 C.civ.

4. Obligaţia de sistare a exploatării la încetarea contractului.

Încetarea contractului. Cauzele de încetare sunt :

convenţia părţilor conf. art. 969 al.2 Cod civil ;

rezilierea cu efecte pentru viitor ;

anularea constatată ;

moartea uneia dintre părţi .

Verifică-ţi cunoştinţele!1. Definiţi dreptul exclusiv de exploatare şi arătaţi care sunt caracterele lui

juridice.2. Limitele generale ale dreptului exclusiv de exploatare.3. enumeraţi limitele speciale ale dreptului exclusiv de exploatare.4. Definiţi licenţa obligatorie.

5. Arătaţi condiţiile în care se poate acorda licenţa obligatorie.6. Ce este decăderea?7. Analizaţi comparativ contractul de cesiune şi contractul de licenţă.8. Ce înţelegeţi prin dreptul de preferinţă?9. Constituie limite ale dreptului exclusiv de exploatare:

Durata protecţiei şi întinderea teritorială; Fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în

vederea folosirii, în cazul în care obiectul brevetului este un produs; Modalitatea de exploatare a invenţiei.

10. Transmisiunea drepturilor ce decurg din brevet, produce efecte faşă de terţi: Din momentul încheierii contractului de cesiune; De la data publicării în BOPI a menţiunii înregistrate la OSIM; Din momentul notificării lor cu privire la cesiunea drepturilor.

11. Este un drept personal nepatrimonial: Dreptul de prioritate; Dreptul unităţii titulară de brevet,la asistenţă tehnică; Dreptul de scutire temporară de la impozitul pe profit.

13. Drepturile patrimoniale ale inventatorului netitular de brevet: Sunt stabilite prin convenţia părţilor; Sunt stabilite prin lege; Sunt stabilite prin contractul de cesiune a dreptului la eliberarea brevetului

de invenţie.14. Prin cesiunea drepturilor decurgând din brevetul de invenţie:

Se transmite însuşi dreptul asupra invenţiei; Se transmite numai un drept de folosinţă asupra invenţiei; Ambele răspunsuri sunt corecte.

15. Ca efect al cesiunii: Cesionarul nu poate formula acţiune în contrafacere; Plata anuităţilor întră în sarcina cesionarului; Cedentul are obligaţia de a plati taxele de menţinere în vigoare a

brevetului.16. Licenţa obligatorie se acordă în baza:

Legii; Convenţiei părţilor; Unei hotărâri judecătoreşti.

17. Decăderea: Produce efecte numai pentru viitor; Poate fi şi parţială; Produce efecte retroactive.

18. Revalidarea brevetului: Poate fi solicitată de orice persoană interesată; Înlătură sancţiunea decăderii; Poate fi solicitată în termen de 1 an de la data publicării decăderii.

19. Speţă: S.C. A a chemat în judecată pe inventatorul B pentru nerespectarea dreptului

de preferinţă. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC A arată că

inventatorul B este salariatul său şi a realizat invenţia în timpul orelor de servici folosindu-se de baza tehnico-materială a unităţii. După obţinerea brevetului de invenţie a făcut o ofertă către unitate care a fost de acord să încheie un contract de licenţă cu acesta, stabilind şi un preţ.

Cu toate acestea pârâtul a încheiat un contract de licenţă cu SC Y.In apărare pârâtul arată că el a respectat dreptul de preferinţă al unităţii A,însă

preţul propus de acesta fiind mult mai mic decât cel oferit de SC Y a ales să încheie contractul de licenţă cu aceasta din urmă, în temeiul dreptului său exclusiv de exploatare.

Ce probleme de drept identificaţi în speţă ?În ce constă dreptul de preferinţă ?Care este soluţia corectă ? Argumentaţi.

Cuvinte cheie: dept exclusiv de exploatare; limite speciale; licenţă obligatorie; licenţă exclusivă; drept de preferinţă; contract de cesiune; contract de licenţă.



Bucureşti, 2010, pp. 109-139; Lucian Mihai Invenţia, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp.22; Viorel Roş Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed.Global Lex, Bucureşti,

2001, pp..381-396; 400-410; Yolanda Eminescu Legea brevetelor de invenţie – comentariu, Ed.Lumina

Lex, Bucureşti, 1993, pp.170-184;


APĂRAREA ŞI STINGEREA DREPTURILOR PRIVIND INVENŢIA.

KNOW-HOW



să identificaţi mijloacele de apărare a drepturilor privind invenţia;

să distingeţi între mijloacele administrative, civile şi penale de apărare a

dreptuirilor privind invenţia;

să identificaţi cauzele de încetare a drepturilor izvorâte din invenţie;

să înţelegeţi conceptului de know-how;

Cuprins

4.1. Apărarea drepturilor privind invenţiile

4.1.1.Modalităţi administrative 4.1.2.Mijloace de drept civil 4.1.3.Mijloace de drept penal 4.1.4.Proba faptelor incriminate 4.1.5.Soluţionarea cererilor4.2.Stingerea drepturilor izvorâte din invenţii 4.2.1. Expirarea termenului de protecţie 4.2.2. Decăderea titularului din drepturi 4.2.3. Renunţarea titularului la brevetul de invenţii 4.2.4. Revocarea din oficiu a hotărârilor O.S.I.M.4.3. Realizări tehnice cu caracter de noutate relativă. Know-how-ul

4.1. Apărarea drepturilor privind invenţiile

4.1.1. Modalităţi administrative. Apărarea drepturilor privind invenţiile este

reglementată de capitolul 6 (art. 51 – 67) din Legea nr.64/1991. Legea oferă diferite

mijloace de apărare a drepturilor care izvorăsc din invenţie : modalităţi administrative,

civile şi penale.

Contestaţia. Potrivit art. 51, hotărârile O.S.I.M. pot fi contestate la acesta de către

persoanele interesate, în termen de 3 luni de la comunicare.

Contestaţia se soluţionează, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia la

O.S.I.M. de către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul

O.S.I.M., în primă instanţă.

Revocarea sau anularea. Orice persoană interesată are dreptul să formuleze în

scris şi motivat, la O.S.I.M., o cerere de revocare împotriva hotărârii de acordare a

brevetului de invenţie, în termen de 6 luni de la publicarea acesteia, dacă hotărârea a fost

luată fără respectarea dispoziţiilor art.7-10 şi ale art.12 şi 13 din Legea nr.64/1991 astfel

cum a fost modificată.

Cererea de revocare va fi soluţionată, în termen de 3 luni de la înregistrarea

acesteia la O.S.I.M., de către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din

cadrul O.S.I.M.

Neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii de formă privind o cerere nu poate

constitui motiv de revocare a hotărârii de acordare a brevetului sau de anulare a

brevetului de invenţie, în tot sau în parte, decât în cazul în care aceasta este rezultatul

unei intenţii frauduloase.

Un brevet nu poate fi revocat sau anulat, în tot sau în parte, fără ca titularul să

aibă posibilitatea să prezinte observaţii asupra revocării sau anulării şi să aducă într-un

termen rezonabil modificările sau rectificările admise de lege şi de regulamentul de

aplicare a prezentei legi.

4.1.2. Mijloace de drept civil.

Potrivit art. 59 alin. 3 pentru prejudiciile cauzate, titularul are dreptul la

despăgubiri, potrivit dreptului comun, şi poate solicita instanţei judecătoreşti competente

să dispună măsura confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor contrafăcute. Aceste

dispoziţii se aplică şi materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea

infracţiunii de contrafacere.

Încălcarea drepturilor prevăzute la art.32 alin.1 de către terţi atrage pentru

persoanele vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului comun, titlul pentru plata

despăgubirilor fiind executoriu după eliberarea brevetului.

4.1.3. Mijloace de drept penal.

Însuşirea fără drept a calităţii de inventator. Potrivit art. 58 din Legea

nr.64/1991, însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator constituie

infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda de la 5.000

lei la 10.000 lei.

Infracţiunea de contrafacere. În alin.1 al art. 59 se incriminează infracţiunea de

contrafacere. Constituie infracţiunea de contrafacere, fabricarea, folosirea sau punerea în

circulaţie fără drept, a obiectului unui brevet de invenţie sau orice altă încălcare a

drepturilor conferite conform art.32 alin.2, dacă aceste încălcări au fost săvârşite după

data publicării cererii de brevet de invenţie.

Infracţiunea de contrafacere, cea mai gravă atingere adusă dreptului de proprietate

industrială este lacunar reglementată în legislaţia actuală. Codul penal, incriminează în

art.299 contrafacerea obiectului unei invenţii şi în art.300 punerea în circulaţie a

produselor contrafăcute referindu-se total nejustificat numai la obiectul unei invenţii.

Contrafacerea, această componentă negativă majoră a vieţii economice contemporane se

prezintă frecvent în practică sub forma unui cumul de atingeri nelegitime a unor drepturi

diferite de proprietate intelectuală, de exemplu la mărci, desene şi modele industriale sau

drepturi de autor care, presupune o concurenţă neleală sistematică. Este evident necesar

ca toate delictele contra proprietăţii intelectuale să fie reglementate numai în Codul penal

şi nu disparat în legile speciale.

Condiţiile pentru intentarea unei acţiuni în contrafacere sunt :

existenţa unui brevet valabil ;

o atingere adusă drepturilor titularului de brevet prin fabricarea, folosirea sau

punerea în circulaţie a obiectului brevetului ;

intenţia .

Actele de contrafacere, nu au relevanţă în ţara în care invenţia nu este brevetată.

Obiectul protejat, pentru a se stabili contrafacerea va fi comparat cu cel considerat a

constitui o contrafacere. O reproducere servilă va fi contrafacere, dar în cazul în care

reproducerea nu este servilă, va fi contrafacere dacă în obiectul presupus contrafăcut se

regăsesc elementele esenţiale constitutive ale invenţiei. Ca regulă, contrafacerea se

apreciază după asemănări, nu după deosebiri. Donaţia unor obiecte contrafăcute nu cade

sub incidenţa legii ca de altfel şi fabricarea pe scară redusă a unor produse acoperite prin

brevet.

Apărarea drepturilor de proprietate industrială se poate realiza şi prin introducerea

unei acţiuni în concurenţă neleală. Concurenţa neleală este definită în art.301 Cod penal

în termenii următori : Fabricarea ori punerea în circulaţie a produselor care poartă

denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă, false, precum şi aplicarea pe produse

puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetul de invenţii ; ori folosirea unor nume

comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale, în scopul de a

induce în eroare pe beneficiari. Condiţiile necesare ce se cer îndeplinite sunt :

existenţa unui act de concurenţă ;

caracterul neleal al actului de concurenţă ;

existenţa unui prejudiciu.

Acţiunea în concurenţă neleală nu este subsidiară acţiunii în contrafacere pentru că

fundamentul lor este deosebit. Contrafacerea presupune încălcarea unui drept pe când

concurenţa neleală presupune încălcarea unor reguli de conduită comercială. În

consecinţă, acţiunea în concurenţă neleală poate fi introdusă alături de acţiunea în

contrafacere fiind două acţiuni distincte, independente astfel încât ele pot fi exercitate

separat ori simultan. Mai mult chiar cele două acţiuni pot fi cumulate atunci când

încălcarea dreptului exclusiv, drept real este consecinţa unor procedee neleale, distincte

de contrafacere.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate.

În cazul în care, înainte de data publicării cererii de brevet de invenţie, faptele

prevăzute la art.32 alin. 2 continuă să fie săvârşite şi după somare, instanţa, la cerere,

poate ordona încetarea săvârşirii lor până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii

O.S.I.M. Această măsură va putea fi ordonată cu plata de către solicitant a unei cauţiuni

stabilite de instanţă.

Divulgarea datelor cuprinse în brevet de către personalul O.S.I.M. Conform art.

62, divulgarea, de către personalul O.S.I.M., precum şi de către persoanele care

efectuează lucrări în legătură cu invenţiile, a datelor cuprinse în cererile de brevet, până la

publicarea lor, constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.

O.S.I.M. răspunde faţă de inventator pentru prejudiciile aduse ca urmare a săvârşirii

infracţiunii de divulgare a datelor cuprinse în cereri de către personalul propriu.

4.1.4. Proba faptelor incriminate.

În cazul încălcării dreptului titularului unui brevet de procedeu, prevăzut la art. 32

alin. 2 lit. b), 37 sarcina probei în stabilirea faptului că procedeul utilizat pentru obţinerea

unui produs identic este diferit de procedeul brevetat incumbă persoanei prezumate a fi

încălcat acest drept.

În aplicarea prevederilor anterioare orice produs identic care a fost realizat fără

consimţământul titularului de brevet va fi considerat, până la proba contrarie, a fi fost

obţinut prin procedeul brevetat în cel puţin una dintre următoarele circumstanţe :

a). dacă produsul obţinut prin procedeul brevetat este nou ;

b). dacă există o probabilitate substanţială că produsul identic a fost obţinut prin

procedeul respectiv şi titularul brevetului nu a putut, în ciuda unor eforturi rezonabile, să

stabilească ce procedeu a fost de fapt utilizat.

37 Art.32 alin.2 lit. b) se referă la utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu.

La prezentarea probelor contrarii de către titularul de brevet se va ţine seama de

interesele legitime legate de secretele de fabricaţie şi de secretele comerciale ale

persoanei prezumate că a încălcat drepturile titularului.

4.1.5. Soluţionarea cererilor.

Soluţionarea cererilor administrative.

Contestaţia sau, după caz, cererea de revocare va fi soluţionată, în termen de 3

luni de la înregistrarea acesteia la O.S.I.M., de către o comisie de reexaminare din

Departamentul de apeluri din cadrul O.S.I.M.

Hotărârea Comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor în termen de

15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti în termen de 30

de zile de la comunicare.

În termen de 15 zile de la comunicare, hotărârile Tribunalului Bucureşti pot fi

atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti.

Hotărârile de acordare a brevetului de invenţie, luate de Comisia de reexaminare,

şi hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, comunicate la O.S.I.M. de către

persoana interesată, se operează în registrele naţionale şi se publică în Buletinul Oficial

de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data la care acestea au rămas

definitive şi irevocabile.

O.S.I.M. operează în registrele naţionale, modificările intervenite ca urmare a

unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi le publică în Buletinul Oficial de

Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la O.S.I.M.

de către persoana interesată.

Potrivit dreptului comun, litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de

brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv

drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contractele de cesiune şi licenţă, sau cele

referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art.5 alin.6, art.37 şi art. 44 sunt de

competenţa instanţelor judecătoreşti.

Persoana interesată va comunica la O.S.I.M. hotărârea judecătorească în termen

de 30 de zile de la data la care aceasta a rămas definitivă şi irevocabilă, spre a fi înscrisă

în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Registrul naţional al

brevetelor de invenţie şi publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În lipsa

publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială hotărârea nu este opozabilă

terţilor.

Potrivit art.64, titularul de brevet poate solicita instanţei judecătoreşti :

a). ordonarea unor măsuri asiguratorii, atunci când există un risc de încălcare a

drepturilor decurgând dintr-un brevet şi dacă această încălcare riscă să cauzeze un

prejudiciu ireparabil ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă ;

b). ordonarea, după acordarea liberului de vamă, a unor măsuri privind încetarea

faptelor de încălcare a drepturilor decurgând din brevet, săvârşite de o terţă persoană cu

ocazia introducerii în circuitul comercial a unor mărfuri importate, care implică o

atingere a acestor drepturi.

Instanţa va putea dispune ca autorul încălcării drepturilor decurgând din brevet să

informeze titularul de brevet asupra identităţii terţilor care au participat la producerea şi

distribuirea mărfurilor în cauză, precum şi asupra circuitelor de distribuţie.

Măsurile asiguratorii vor putea fi ordonate cu plata de către reclamant a unei

cauţiuni stabilite de instanţă.

Pentru ordonarea măsurilor asiguratorii sunt aplicabile dispoziţiile dreptului

comun.

Instanţa va putea pretinde reclamantului să furnizeze orice elemente de probă de

care acesta dispune, pentru a dovedi că este titularul brevetului încălcat ori al unui brevet

a cărui încălcare este inevitabilă.

Autorităţile vamale pot dispune, fie din oficiu, fie la cererea titularului de brevet,

suspendarea vămuirii la import, exportul sau plasarea sub regim vamal suspensiv a

mărfurilor ce intră sub incidenţa incriminării unei infracţiuni de contrafacere.

Competenţele vamale cu privire la asigurarea respectării la frontieră a drepturilor

privind brevetele de invenţie aparţin, Autorităţii Naţionale a Vămilor, potrivit legii

nr.344/2005.

În cazul în care, printr-o hotărâre judecătorească se constată că o altă persoană

decât cea care figurează în brevetul de invenţie este îndreptăţită la acordarea brevetului,

O.S.I.M. eliberează brevetul persoanei îndreptăţite şi publică schimbarea titularului.

Dacă, înainte de acordarea de către O.S.I.M. a brevetului de invenţie, printr-o

hotărâre judecătorească se constată că dreptul la brevet aparţine unei alte persoane decât

solicitantul, persoana căreia i-a fost recunoscut acest drept poate, în termen de 3 luni de la

data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii şi în condiţiile prevăzute de

regulamentul de aplicare a prezentei legi:

a). să continue în locul solicitantului procedura privind cererea de brevet depusă

ca pentru o cerere proprie ;

b). să depună o nouă cerere de brevet pentru aceeaşi invenţie. Pentru elementele

care nu extind conţinutul cererii iniţiale depuse cu respectarea prevederilor art. 19,

cererea iniţială este declarată de O.S.I.M. ca fiind considerată retrasă, începând cu data de

depozit a noii cereri ,

c). să solicite respingerea cererii.

La cererea instanţei judecătoreşti, O.S.I.M. este obligat să înainteze actele,

documentele şi informaţiile necesare judecării cauzei cu care a fost investită, recuperând

aceste acte în final. Citarea în instanţă se va face numai în acest scop.

4.2. Stingerea drepturilor izvorâte din invenţii

4.2.1. Expirarea termenului de protecţie.

Confom art.31 durata de protecţie a unui brevet de invenţie este de 20 ani cu

începere de la data de depozit naţional reglementar. Termenul de protecţie a unui brevet

nu poate fi prelungit ca în cazul altor obiecte de proprietate cum ar fi mărcile sau

desenele şi modelele industriale. Durata protecţiei noilor soiuri de plante protejate prin

brevetul de soi este de 25 ani, termen ce curge de la data eliberării brevetului de soi.

Pentru soiurile noi de pomi fructiferi, vită-de-vie şi arbori ornamentali, durata de

protecţie este de 30 de ani. Pentru produsele medicamentoase sau produsele fitosanitare,

brevetate se poate obţine o protecţie suplimentară, în condiţiile legii. După expirarea

termenului de protecţie, invenţia cade în domeniul public.

4.2.2. Decăderea titularului din drepturi constituie o cauză de stingere a

protecţiei cu condiţia să nu intervină în conformitate cu art.37 revalidarea brevetului prin

procedura repunerii în termen.

4.2.3. Renunţarea titularului la brevetul de invenţii.

Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe

întreaga durată de protecţie a acestuia. Cu toate acestea nu sunt încălcate drepturile

titularului de brevet prin exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la

a cărei protecţie s-a renunţat, în conformitate cu art. 38 din Lege potrivit cu care titularul

poate renunţa, în tot sau în parte, la brevet, pe baza unei declaraţii scrise înregistrate la

O.S.I.M.

În cazul invenţiilor de serviciu prevăzute la art.5 alin. 1 lit. a) şi alin.2, precum şi

al invenţiilor care au făcut obiectul unei cesiuni potrivit art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr.

64/1991, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului intenţia sa de

renunţare; la cererea inventatorului, titularul este obligat să-i transmită acestuia dreptul

asupra brevetului.

Dacă brevetul a făcut obiectul unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă

numai cu acordul beneficiarului licenţei.

Invenţia sau partea din aceasta, la a cărei protecţie s-a renunţat, poate fi liber

exploatată de către terţi.

La invenţiile considerate secret de stat, create pe teritoriul României, cărora li se

atribuie acest regim de către instituţiile în drept pentru apărarea naţională şi pentru

păstrarea siguranţei naţionale, se poate renunţa numai cu acordul instituţiilor care le-au

atribuit caracterul de secret de stat. Acest caracter încetează numai prin hotărâre a

aceloraşi instituţii.

Renunţarea se înregistrează la O.S.I.M. în Registrul naţional al brevetelor de

invenţie şi produce efecte începând cu data publicării acesteia în Buletinul Oficial de

Proprietate Industrială.

Renunţarea are aceleaşi efecte ca şi decăderea – căderea invenţiei în domeniul

public şi dreptul terţilor de a o utiliza liber.

4.2.4. Revocarea din oficiu a hotărârilor O.S.I.M.

Un caz special de încetare a drepturilor născute din brevet îl constituie

autorevocarea, din oficiu, de către O.S.I.M. a hotărârilor sale pentru neîndeplinirea

condiţiilor prevăzute de lege precum şi pentru orice eroare materială până la comunicarea

acestora în conformitate cu art.29. În literatura juridică termenul de „revocare” din art. 29

este considerat impropriu folosit propunându-se cel de retractare cu precizarea că

revocarea astfel cum este reglementată în art.52 în capitolul 6 al Legii consacrat apărării

drepturilor privind invenţiile este precis conturată, cu condiţii de aplicare şi termene

proprii. Considerăm că ambele revocări (art.29 şi art. 52) au un caracter administrativ dar

între ele se pot constata şi o serie de diferenţe şi anume :

- sfera de acţiune a revocării din art.29 se extinde şi asupra erorilor materiale care

nu pot fi incluse în formularea prea generală „neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în

prezenta lege „ precum şi la situaţia când se constată că solicitantul nu este îndreptăţit la

acordarea brevetului fiind altă persoană decât inventatorul, spre deosebire de cea din

art.52 limitată strict la neîndeplinirea condiţiilor de fond pozitive şi negative ale

obiectului invenţiei brevetate (art. 7-10 şi art. 12-13), la ipoteza în care obiectul

brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi comple, astfel încât o persoană de

specialitate în domeniu să o poată realiza şi la ipoteza în care obiectul brevetului

depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;

- în cazul revocării reglementate de art.29 O.S.I.M. se sesizează din oficiu, pe

când, în cazul revocării din art.52 O.S.I.M. intervine numai dacă o persoană interesată

formulează în scris şi motivat, o cerere de revocare;

- art.29 condiţionează revocarea de respectarea unui termen precis şi anume data

comunicării hotărârilor O.S.I.M. pe când în cazul art.52 evident că persoana interesată

nu-şi poate formula cererea de revocare decât după comunicarea hotărârii O.S.I.M.

- dincolo de aceste diferenţe, dacă hotărârea O.S.I.M. de acordare a brevetului nu

a ajuns încă la cunoştinţa solicitantului, acesta nu mai produce efectele sale specifice si

sub acest aspect poate fi considerat, caz de stingere a drepturilor.

4.3. Realizări tehnice cu caracter de noutate relativă. Know-how-ul

Consideraţii preliminare

În cadrul categoriei de realizări tehnice cu caracter de noutate relativă se includea

şi inovaţia, amplu reglementată în Legea nr.62/1974 abrogată prin Legea nr.64/1991 care

nu o consideră, în mod justificat, un obiect de proprietate industrială. În legea actuală,

singura referire la inovaţie este în art.73 care o defineşte ca o realizare tehnică care este

nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia. Unitatea care aplică această realizare tehnică

are obligaţia să ateste calitatea de autor. Textul legal extinde principiul drepturilor băneşti

cuvenite autorului unei invenţii şi în cazul inovaţiilor dispunând că acestea, se stabilesc

prin contract încheiat între autor şi unitate. În cazul în care unitatea încalcă prevederile

legale ea va fi obligată la plata de despăgubiri autorului, potrivit dreptului comun, care

vor fi determinate în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate.

Know-how-ul38, este considerat şi nominalizat ca atare în legislaţia internă şi

convenţiile internaţionale ca obiect de proprietate industrială, fiind apreciat ca un valoros

element al patrimoniului unei întreprinderi. Know-how-ul nu face obiectul unei

reglementări speciale, dar unele legi fac referire la know-how. Denumirea de know-how

este o expresie englezească care se traduce prin „a şti în ce fel”, „a şti cum”, expresie

care a intrat definitiv în patrimoniul terminologic al proprietăţii industriale fiind mult mai

frecvent utilizată decât expresia franţuzească de „savoir faire” având acelaşi înţeles.

Doctrina defineşte know-how-ul ca un ansamblu de cunoştinţe tehnice

(informaţii, experienţă, abilitate) nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, necesare

fabricării, funcţionării sau comercializării unor produse, sau elaborării şi funcţionării unor

tehnologii ori procedee. Soluţiile jurisprudenţiale adaugă uneori referiri fie la finalitatea

know-how-ului menţionând că acesta este de natură a conferi un caracter mai competitiv

întreprinderii care îl deţine, fie la condiţiile existenţei sale, precizând că aceste cunoştinţe

trebuie să aibă un caracter de noutate şi originalitate.

Legea nr.79 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.52/1997 privind regimul

juridic al francizei defineşte know-how-ul în art.1 pct.d ca fiind ansamblul formulelor,

definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al

altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs,

Elementele componente ale know-how-ului. Literatura de specialitate consideră

că know-how-ul este alcătuit din elemente abstracte cum ar fi :

- abilitatea sau dexteritatea tehnică care se referă atât la abilitatea normală a unui

tehnician cât şi la aptitudinile sale native dobândite prin experienţă. Calităţile respective

sunt ataşate persoanei şi nu pot fi deci, obiectul unei apropieri de către întreprinderi

pentru că nu pot fi transmise decât odată cu persoana respectivă şi în general nu pot fi

fixate pentru o descriere precisă ;

- experienţa tehnică ca rezultat al unei practici industriale îndelungate şi nu o

simplă modalitate de executare a muncii de către un om experimentat. Ea este 38 Pentru informaţii suplimentare Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială vol. I, Creaţii noi, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982, p. 159 şi urm.

susceptibilă de a fi înregistrată sau descrisă în documente, fixată deci pe un suport

material. Este transmisibilă fie pe calea asistenţei tehnice realizată de furnizor sau prin

pregătirea specialiştilor beneficiarului ;

- cunoştinţele tehnice, rezultat al cunoaşterii de către omul de meserie a tehnicii

industriale curente asociată unor informaţii din stadiul tehnicii mondiale.

Caracterele know-how-ului. Literatura juridică consideră că know-how-ul are

următoarele caractere :

- caracter tehnic , practic. Există şi un know-how comercial constituit dintr-un

ansamblu de cunoştinţe fără caracter tehnic, este esenţial în materia de franciză ;

- caracterul transmisibil în cazul şi în măsura în care poate fi comunicat altei

persoane dacă nu este indisolubil legat de persoana deţinătorului ;

- caracterul secret, asigurat prin interzicerea riguroasa a accesului terţilor la

aceste cunoştinţe care permit optimizarea fabricării unui produs sau a aplicării unor

procedee ceea ce face din know-how o valoare fragilă, esenţialmente aleatorie. În

doctrină se apreciază că există chiar şi un know-how negativ constituit din cunoaşterea

erorilor ce nu trebuie comise în fabricarea unui produs sau a aplicării unui procedeu.

Secretul se asigură printr-o protecţie de fapt, prin impunerea păstrării secretului,

deţinătorul, în lipsa unui titlu de protecţie, beneficiind doar de un monopol de fapt ;

- caracterul de noutate care este mai puţin relevant decât la invenţii întu-cât nu

se apreciază în funcţie de stadiul tehnicii mondiale ci se raportează la un criteriu subiectiv

şi anume stadiul cunoştinţelor beneficiarului, ceea ce conferă noutăţii un caracter relativ.

Ţinând seama de caracterele menţionate, literatura juridică39 a deosebit know-

how-ul atât de inovaţie cât şi de secretul de fabricaţie. Astfel know-how-ul se deosebeşte

de inovaţie întrucât inovaţia :

nu este niciodată brevetabilă ;

nu este alcătuită din elemente abstracte ;

nu este secretă ;

constituie o realizare tehnică nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, fiind o

aplicare locală a unei soluţii cunoscută tehnicii mondiale, drept urmare folosirea

ei este şi rămâne liberă.

39 Yolanda Eminescu, op.cit., p.164

Know-how-ul se deosebeşte şi de secretul de fabricaţie sau comercial definit chiar

în Legea 298/2001, pentru modificarea şi completarea legii nr.11/199140 (privind

combaterea concurenţei neloiale) în art.1 ind.1, lit. b astfel : constituie secret comercial

informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în

general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în

mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin

faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile ţinând seama de

circumstanţe pentru a fi menţinută în regim secret .

Astfel, secretul de fabricaţie sau comercial constituie o tehnică, o formulă de

fabricaţie izolată, în timp ce know-how-ul se prezintă ca un ansamblu de elemente care

fără a avea un caracter de noutate absolută nu sunt cunoscute în ramura respectivă.

Secretul de fabricaţie are un caracter static în timp ce know-how-ul are caracter

dinamic fiind permanent susceptibil de ameliorări rezultate din activitatea de cercetare. El

cuprinde nu numai tehnicile efectiv utilizate ce sunt obiect al secretului comercial ci şi pe

cele din stadiul experimental precum şi cunoştinţe susceptibile de a fi permanent

îmbogăţite. Secretul de fabricaţie constituie de regulă exclusivitatea unei singure

întreprinderi, pe când know-how-ul este valorificabil prin transmitere, dobândind o

importanţă cu totul specială în comerţul internaţional.

Mijloace de apărare a drepturilor rezultate din know-how. Apărarea know-how-

ului se realizează prin mai multe mijloace juridice. Astfel, contra concurenţilor săi

comerciali, deţinătorul de know-how are la dispoziţie acţiunea în concurenţă neleală iar

contra celorlalte persoane non-concurente poate exercita acţiunea în responsabilitate

civilă delictuală. Asigurarea apărării know-how-ului are în vedere nu numai mijloacele

civile extra contractuale dar şi cele contractuale ca urmare a faptului că know-how-ul este

transmisibil.

Aşadar părţile în contractul de comunicare de know-how pot include, în limitele

autonomiei de voinţă, clauze necesare protejării caracterului confidenţial al know-how-

ului comunicat.

40 Publicată în M.Oficial 313 din 12 iunie 2001

Pe planul dreptului penal, practicile comerciale neoneste pot întruni elementele

constitutive ale infracţiunilor de abuz de încredere, furt, divulgarea secretului profesional,

divulgarea secretului economic.

Contractul de comunicare de know-how. Transmiterea know-how-ului se

realizează prin contractul de comunicare de know-how denumit în mod curent în practică,

contract de licenţă de know-how, deşi doctrina franceză consideră, justificat, că know-

how-ul nefiind sediul unui drept privativ nu se poate admite ideea unei cesiuni sau a unei

licenţe. În Ghidul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind licenţele,

comunicarea de know-how este tratată totuşi alături de contractele de licenţă având ca

obiect transmisiunea de drepturi de proprietate industrială. Contractul de comunicare de

know-how nu este reglementat prin dispoziţii legale ceea ce conferă părţilor, libertate în

redactarea contractului. Nici un text legal nu impune forma scrisă a contractului deşi, în

practică, contractul se redactează în formă scrisă şi nici publicitatea în vederea

opozabilităţii faţă de terţi. Un moment important îl reprezintă negocierea contractului în

vederea încheierii sale care constă în dezvăluirea limitată a conţinutului know-how-ului, a

naturii informaţiilor comunicate privind produsul sau procedeul la care se referă. Acest

contract, în lipsa unei reglementări, este supus principiului libertăţii contractuale ce

cunoaşte însă o limită importantă şi anume aceea determinată de dreptul concurenţei. El

este un contract sinalagmatic care dă naştere la obligaţii atât în sarcina comunicantului

cât şi în sarcina beneficiarului.

Cât priveşte natura contractului de know-how în literatura juridică41 s-a considerat că

este diferită, după cum obiectul său îl formează elemente abstracte sau intelectuale.

Pentru elementele materiale care sunt remise beneficiarului, contractul poate fi identificat

cu o vânzare sau locaţiune în funcţie de caracterul definitiv sau temporar al transferului.

Pentru elementele abstracte, intelectuale, obiect al comunicării şi nu al remiterii,

contractul de know-how poate fi identificat cu un contract de antrepriză.

A.Obligaţiile comunicantului de know-how :

- obligaţia de comunicare care este o obligaţie de a face. O problemă practică o

reprezintă situaţia în care se constată că know-how-ul comunicat este, la momentul

încheierii contractului, depăşit de progresul tehnic. Instanţele au decis în principiu, că din

41 Yolanda Eminescu, op.cit., p. 166

moment ce beneficiarul nu ar fi descoperit el însuşi know-how-ul în cauză, decât după

lungi şi costisitoare cercetări, beneficiarul are un avantaj apreciabil care nu justifică o

diminuare a preţului ;

- obligaţia de exclusivitate trebuie expres prevăzută în contract, comunicantul

asumându-şi obligaţia de a nu transmite know-how-ul său terţilor pentru un teritoriu

determinat, comunicarea fiind făcută cu titlu exclusiv ;

- obligaţia de confidenţialitate destinată a întări forţa obligaţiei cu titlu exclusiv,

comunicantul asumându-şi obligaţia de a păstra secretul know-how-ului ;

- obligaţia de a comunica perfecţionările şi ameliorările aduse know-how-ului în

cursul executării contractului cu o precizare suplimentară privind posibilitatea plăţii unui

preţ distinct ;

- obligaţia de garanţie mai ales cât priveşte viciile ascunse. Comunicantul este ţinut la

această obligaţie dacă există o clauză expresă în contract. În absenţa unei clauze exprese,

instanţele pot decide obligarea comunicantului la repararea prejudiciului datorat unor

vicii de concepţie cu excluderea viciilor de fabricare care revin comunicantului în baza

mecanismului general al responsabilităţii contractuale. În regulă generală din moment ce

doctrina admite valabilitatea clauzelor limitative de responsabilitate într-un contract de

antrepriză şi comunicantul în contractul de know-how poate stipula o clauză de

negarantare a viciilor ascunse sau a performanţelor economice.

B. Obligaţiile beneficiarului :

- obligaţia de exclusivitate ; beneficiarul obligându-se să folosească exclusiv know-

how-ul comunicat ;

- obligaţia de non concurenţă ;

- obligaţia de a comunica perfecţionările sau ameliorările aduse know-how-ului ;

- interdicţia de a exploata know-how-ul după data fixată prin contract ;

- obligaţia de a păstra secretul know-how-ului comunicat ;

- obligaţia de plată a preţului care poate fi fixat în modalităţi diverse : forfetar, o sumă

unică, în procente eşalonate cu anticipaţie .


1. Analizaţi comparativ revocarea şi retractarea.

2. Ce este contestaţia?3. Ce este contrafacerea?4. Prin ce se deosebesc mijloacele administrative de apărare a drepturilor privind

invenţile de celelalte mijloace de apărare cunoscute?5. Ce este know-how-ul? Enumeraţi caracterele juridice ale acestuia.6. Analizaţi contractul de comunicare de know-how.7. Ce sunt realizările tehnice şi cum pot fi ele protejate?8. Enumeraţi cauzele de stingere a drepturilor născute din invenţie.9. Ce este decăderea?10. Ce înţelegeţi prin revalidare?11. Analizaţi renunţarea.12. În ce condiţii operează revocarea din oficiu?13. Anularea brevetului poate fi solicitată:

Pentru motive ulterioare datei de depozit naţional reglementar; Pentru neândeplinirea condiţilor de fond ale protecţiei invenţilor; Pentru cauze existente la data înregistrării cererii de brevet.

14. Cererea de anulare poate fi promovată: Numai de inventator; Numai de persoana îndreptăţită la acordarea brevetului; Atât de inventator cât şi de persoana îndreptăţită la acordarea brevetului.

15. Cererile de anulare a brevetului sunt de competenţa: Tribunalului Bucureşti; Curţii de Apel Bucureşti; Tribunalului în a cărui circumscripţie îţi are domiciliul titularul de brevet.

16. Anularea produce efecte: Numai pentru viitor; De la data depozitului naţional reglementar; De la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus anularea

brevetului.17. Contestaţia împotriva hotărârilor OSIM de acordare sau respingere a cererii de

brevet: Trebuie formulată în termen de 15 zile de la pronunţare; Trebuie formulată în termen de 3 luni de la comunicare; Se soluţionează de către Tribunalul Bucureşti.

18. OSIM poate revoca din oficiu hotărârile sale privind cererile de brevet de invenţie: Până la data comunicării acestora persoanei interesate; Până la data publicării în BOPI; Chiar şi după comunicarea acestora persoanei interesate.

19. Dacă brevetul a fost anulat în tot: Se consideră că nu a fost acordat niciodată; Efectul constă în restrângerea sau limitarea revendicărilor; Titularul nu mai poate exploata invenţia după data rămânerii definitive a

hotărârii de anulare.20. Anterior expirării perioadei legale de protecţie, titularul brevetului de invenţie

poate:

Renunţa în tot sau în parte la brevet; Renunţa la brevet numai cu consimţământul inventatorului; Nu poate renunţa la brevet.

Cuvinte cheie:

contestaţie; revocare; renunţare; contrafacere; know-how; contract de comunicare de know-how.



Bucureşti, 2010, pp.139-156; Teodor Bodoaşcă Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed.C.H.Beck,

Bucureşti, 2006, pp.266-272; Yolanda Eminescu Legea brevetelor de invenţie – comentariu, Ed.Lumina

Lex, Bucureşti, 1993, pp.191-202; Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială vol. I, Creaţii noi,

Ed. Academiei, Bucureşti,1982, pp. 159 – 166.


MARCA ŞI INDICAŢIILE GEOGRAFICE



să definiţi marca;

să identificaţi semnele care nu pot fi înregistrate ca marcă;

să cunoaşteţi condiţiile de fond ale protecţiei mărcilor;

să înţelegeţi natura juridică a drepturilor asupra mărci;

să identificaţi principalele categorii de mărci;

să distingeţi între marca colectivă şi marca de certificare;

să cunoaşteţi etapele înregistrării mărcii;

să înţelegeţi care este titlul şi durata protecţiei în materie de mărci;

să identificaţi drepturile născute din marcă şi limitele acestora;

să distingeţi între reînoirea şi modificarea mărcii.

Cuprins

5. Marca şi indicaţiile geografice 5.1. Consideraţii introductive 5.1.1. Natura juridică a mărcii 5.1.2. Definiţia mărcii şi caracterele ei 5.1.3. Deosebirea dintre marcă şi alte semne distinctive 5.1.4. Semne susceptibile de a constitui mărci

5.1.5. Funcţiile mărcii 5.1.6. Categorii de mărci 5.2. Condiţiile de fond ale protecţiei mărcilor. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă 5.2.1. Condiţiile de fond ale protecţiei mărcilor 5.2.2. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă 5.3. Subiectul dreptului la marcă. Procedura înregistrării mărcilor şi drepturile conferite de marcă 5.3.1. Subiectul dreptului la marcă 5.3.2. Procedura înregistrării mărcilor

5.3.2.1. Depozitul naţional reglementar5.3.2.2. Examenul cererii de înregistrare5.3.2.3. Înregistrarea mărcii

5.4. Durata protecţiei, reânoirea şi modificarea înregistrării 5.5. Dreptul conferit de marcă şi limitele sale

5. Marca şi indicaţiile geografice

5.1. Consideraţii introductive. Ca obiect de proprietate industrială, marca face

parte din categoria semnelor distinctive, impunându-se prin presiunea exercitată asupra

pieţii, amplificată astăzi prin posibilităţile perfecţionate de publicitate, ca un element

important în patrimoniul unei întreprinderi. Ea este utilă pentru că permite consumatorilor

să-şi orienteze preferinţele spre un anumit produs sau serviciu. Ea poate deveni, prin

alterarea funcţiilor sale tradiţionale şi primejdioasă, transformându-se într-un instrument

de monopol, prin consolidarea artificială şi excesivă a poziţiei pe piaţă a unui anume

producător care ajunge să dicteze preţul pieţii pentru produsele sale printr-o publicitate

agresivă şi obsesivă.

Sediul materiei îl constituie Legea nr.84 privind mărcile şi indicaţiile geografice42

care a abrogat Legea nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu ce

rămâne un moment de referinţă al legislaţiei în domeniu pentru că a consacrat ca unic,

sistemul dobândirii dreptului la marcă prin prioritatea de înregistrare. La Convenţiile

internaţionale evocate la invenţii adăugăm în cazul mărcilor Aranjamentul de la Madrid

încheiat la 14 aprilie 1891 ratificat de România prin decretul nr.1176/1968.

5.1.1. Natura juridică a mărcii, a constituit o problemă teoretică, amplu

dezbătută în doctrină care fără a ajunge la un consens, califică marca ca fiind un bun

42 Republicată în M.Of. Partea I nr.350 din 27 mai 2010; H.G. nr.1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, pulicată în M.Of. Partea I nr.809 din 03 decembrie 2010.

mobil incorporal susceptibil faţă de toate celelalte obiecte de proprietate industrială de o

protecţie infinită prin reînnoirea succesivă a depozitului. Calificarea nu este una legală şi

uneori nici nu concordă cu realitatea, întrucât sunt contrazise prevederile art.472 Cod

civil conform căruia bunurile sunt mobile prin natura lor, sau prin determinarea legii43.

Practic, marca este considerată a constitui unul din elementele incorporale ale fondului de

comerţ destinat a atrage clientela în jurul unui serviciu sau al unui produs ceea ce a

condus în doctrină la opinia de a considera această categorie de drepturi ca drepturi de

clientelă.

5.1.2. Definiţia mărcii şi caracterele ei . Marca este definită în art.2 ca fiind un

semn susceptibil de reprezentare grafică, care permit a distinge produsele sau serviciile

unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Din chiar definiţia legală a mărcii se pot

constata caracterele generale ale mărcii şi anume :

- caracterul facultativ. Marca este în principiu facultativă, titularul având dreptul

dar nu şi obligaţia de a marca produsele sau serviciile sale oferite publicului, fără a i se

îngrădi posibilitatea de a-şi valorifica produsele sau serviciile fără nici o marcă.

Totuşi legiuitorul preocupat de garantarea calităţii produselor şi interesul

consumatorilor, a prevăzut în acte normative de aplicare specială, obligativitatea marcării

anumitor produse de exemplu a bijuteriilor, pietrelor şi metalelor preţioase de către Banca

Naţională.44 Această marcare nu poate fi asimilată cu o marcă şi deci nu se contrazice

caracterului facultativ al mărcii prin instituirea unei categorii distincte şi anume aceea a

mărcii obligatorii reglementată în Legea nr.28/1967. Dispoziţiile privitoare la marca

obligatorie, s-a susţinut în doctrină, trebuie considerate „abrogate implicit, ca fiind în

contradicţie cu principiile ce guvernează economia de piaţă”;45

43 V.Ros, Octavian Spineanu-Matei, Dragoş Bogdan, Mărcile şi indicaţiile geografice, Ed.All Beck, p.24 şi urm.44 Decretul nr.210 din 1960 republicat în Bul.Oficial nr.56 din 17 mai 1972, cu modificările ulterioare; Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului a emis la 28 aprilie 2004, un Ordin pentru aprobarea Normelor tehnice de analiză şi marcare a metalelor preţioase şi aliajelor acestora care dispune în Art.1 : „Obiectele şi bijuteriile confecţionate din metale preţioase şi aliaje ale acestora, cu sau fără pietre preţioase, pot fi comercializate pe teritoriul României numai dacă sunt marcate cu marca de garanţie proprie a importatorului, producătorului intern sau, după caz, a vânzătorului cu amănuntul, înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, alături de marca de titlu, sau cu marca de certificare a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor., publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.426 din 12 mai 2004.45 Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor , Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1996, p.79

- caracterul individual al mărcii . Dreptul la marcă are în principiu un caracter

individual. El aparţine aşa cum reiese din chiar definiţia mărcii, unei singure persoane

fizice sau juridice ceea ce nu exclude însă coproprietatea. Astfel art.14 prevede că

înregistrarea unei mărci poate fi cerută individual sau în comun de persoane fizice sau

juridice consacrându-se astfel posibilitatea coproprietăţii asupra mărcii sub forma

indiviziunii din dreptul comun ;

- caracterul independenţei mărcii faţă de produsul sau serviciul marcat. Dacă

ilicitatea produsului atrage în cazul invenţiilor nulitatea brevetului, soluţia nu este

identică în cazul mărcilor. Art.7 al Convenţiei de la Paris prevede „natura produsului pe

care trebuie să fie aplicată marca de fabrică sau de comerţ nu poate în nici un caz să

constituie un obstacol la înregistrarea mărcii”. De altfel art.8 al legii, transpunând

dispoziţia Convenţiei de la Paris în legislaţia naţională prevede, că natura produselor sau

serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii nu constituie un obstacol la

înregistrarea acesteia. Aşadar interdicţia fabricării unui anumit produs sau a

comercializării sale la un anume moment şi într-o anumită ţară nu afectează validitatea

mărcii.

5.1.3. Deosebirea dintre marcă şi alte semne distinctive. Definiţia mărcii din

art.2 ne permite să deosebim marca de alte semne distinctive care au funcţii de

identificare şi diferenţiere asemănătoare. Precizăm de la început echivalenţa dintre

„firmă” şi expresiile „nume comercial” şi „denumire socială” acceptată de marea

majoritate a autorilor. Astfel numele comercial în înţelesul Convenţiei de la Paris nu

înseamnă altceva decât numele comerciantului persoană fizică, respectiv denumirea

societăţii comerciale şi are aceeaşi accepţiune cu cel al firmei definită în art.30 din Legea

nr.26/1990 a registrului comerţului republicată, 46 potrivit cu care „firma” este numele

sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care

semnează.47

Emblema este definită în art.30 al.2 din Legea registrului comerţului ca fiind

semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen. Atât firma

cât şi emblema au funcţia de identificare a comerciantului pe când marca deosebeşte

46 M. Oficial nr. 49/1998.47 I.Bacanu, Firma şi emblema comercială , Bucureşti, Ed. Lumina Lex, p.8 şi urm. ; Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial , Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2002, p.100 şi urm.

produsele sau serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor

persoane. Firma, emblema cât şi marca au însă aceleaşi condiţii de validitate, adică

trebuie să fie distinctive, disponibile şi licite. Dacă firma nu poate fi înstrăinată separat de

fondul de comerţ, transmiterea mărcii şi a emblemei se poate face în principiu separat de

fondul de comerţ. Firma are un caracter obligatoriu în timp ce marca are un caracter

facultativ; firma nu poate consta decât într-un nume sau într-o denumire ; un comerciant

nu poate avea decât o firmă, dar poate avea mai multe mărci ; firma este apărată

împotriva folosirii nelegitime de către un alt comerciant prin intermediul acţiunii în

concurenţă neleală, în timp ce marca este protejată prin intermediul acţiunii în concurenţă

neleală dar mai ales pe calea acţiunii în contrafacere.

5.1.4. Semne susceptibile de a constitui mărci. Potrivit art.2 din Lege pot

constitui mărci, semne distinctive cum ar fi : cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene,

litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi în special forma produsului sau

a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi

orice combinaţie a acestor semne.48 Considerăm necesar să facem câteva precizări şi

anume : enumerarea semnelor distinctive este enunţiativă şi nu limitativă din moment ce

legiuitorul face precizarea „cum ar fi” enumerarea fiind susceptibilă deci de

amendamente.

5.1.5. Funcţiile mărcii . Importanţa mărcii în cadrul unei economii de piaţă este

conferită atât de informaţia cât priveşte originea produselor pusă la dispoziţia

consumatorului cât şi de complexitatea funcţiilor pe care aceasta le îndeplineşte. Fără a fi

expres consacrate în lege, funcţiile mărcii au fost amplu analizate în doctrină.49

- funcţia de diferenţiere a produselor şi serviciilor este din punct de vedere

istoric prima dintre aceste funcţii, care a suferit însă prin integrarea sa în economia de

piaţă, o schimbare denumită în literatura de specialitate „obiectivizare” întrucât accentul

se mută de pe indicarea originii produselor marcate pe diferenţierea produselor

comercianţilor ;

- funcţia de concurenţă. Individualizând produsele unui anumit producător,

marca este un mijloc important de atragere a clientelei care îşi orientează alegerea către

48 Pentru exemplificări şi probleme practice de utilizare a semnelor care pot constitui mărci, Y. Eminescu, op.cit. p.39 şi urm. ; V.Roş s.a., op.cit. , p.40 şi urm.49 V. Roş, s.a., op.cit., p.34 şi urm.

produse care şi-au câştigat o bună reputaţie. Funcţia de concurenţă este în strânsă corelare

cu alte funcţii ale mărcii, precum cea de reclamă, cea de organizare a pieţii şi cea de

garanţie a calităţii ;

- funcţia de garanţie a calităţii. Nu este consacrată legislativ şi nu este

sancţionată juridic.

Marca devine pentru consumator o garanţie a unor calităţi care recomandă

produsul fapt ce stabileşte, astfel cum s-a subliniat în literatură, o legătură morală între

producător şi consumator. Dacă se constată că producătorul nu şi-a respectat obligaţia

morală de menţinere a calităţii produsului marcat, cumpărătorul îl sancţionează

orientându-şi preferinţele spre produsele altui producător.

Din funcţia de garanţie a calităţii doctrina a dedus şi o funcţie de protecţie a

consumatorului ;

- funcţia de reclamă relevă în modul cel mai evident independenţa mărcii faţă de

produs, întrucât o reclamă bine condusă transformă marca într-un simbol direct legat de

reputaţia unui produs, astfel încât cumpărătorul este atras de marcă şi nu de provenienţa

şi calitatea produsului. Marca devenind un element autonom al succesului comercial se

dovedeşte a fi un mijloc ideal de înlesnire a identificării de către consumator a produselor

pe care le preferă. O reclamă adecvată constituie un mecanism ce asigură o creştere a

potenţialului de vânzare ceea ce a făcut doctrina să remarce lapidar că „marca se vinde

singură” ;

- funcţia de organizare a pieţii este asigurată de marcă, prin reglarea raportului

pe piaţă dintre cerere şi ofertă pentru un anumit produs, ceea ce face ca marca să devină

un instrument al marketingului, contribuind astfel în prognozarea cererii de bunuri şi

servicii pentru anumite categorii de consumatori. Această acţiune de organizare, s-a arătat

în doctrină, s-a exercitat în special asupra distribuţiei prin diminuarea rolului

distribuitorilor care au reacţionat prompt prin crearea de mărci proprii sau prin

revendicarea exclusivităţii distribuţiei produsului comercializat sub o anumită marcă.

Este un efect colateral negativ al mărcii asupra economiei de piaţă, întrucât monopolul

astfel instituit îngăduie proliferarea artificială a mărcilor pentru acelaşi produs fără

existenţa reală a unor diferenţieri care să poată fi constatate obiectiv.

5.1.6. Categorii de mărci . Legea defineşte câteva categorii de mărci, doctrina

identificând categorii suplimentare care se detaşează cât priveşte regimul juridic sau

aprecierea eventualelor încălcări ale dreptului la marcă.

- marca individuală astfel cum este definită în art.2 cu un regim juridic

prestabilit de lege ;

- marca notorie este definită în art.3 lit.d din Lege ca fiind marca larg cunoscută

în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora

acestea se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a

fi opusă;

Protecţia mărcilor notorii a fost recunoscută prin dispoziţia art. 6 Bis al

Convenţiei de Uniune de la Paris, articol introdus cu prilejul revizuirii de la Haga din

1925 cu completări ulterioare, fiind independentă de orice formalitate de înregistrare sau

de folosire. De altfel legea română prevede că este refuzată la înregistrare marca identică

sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau

similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii ca şi marca care este identică

sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la

care se referă marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă, prin folosirea nejustificată a

acesteia din urmă s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii

ori această folosire ar putea produse prejudicii titularului mărcii notorii (art.6 lit.f).

Notorietatea mărcii este limitată astfel cum prevede legea, strict la teritoriul

României şi se apreciază numai în cadrul segmentului de public avizat. Ţinând seama de

regimul de protecţie privilegiat, notorietatea astfel cum este stabilită în lege nu oferă o

protecţie suficientă şi eficientă acestei categorii de mărci cu riscul ca în consecinţă

publicul să-i acorde o importanţă relativă.

Se impune aşadar, nu neapărat stabilirea unor criterii mai riguroase de apreciere a

notorietăţii cât mai ales mijloace mai eficiente de contracarare a publicităţii utilizate

abuziv şi care poate conferi o falsă notorietate unei mărci. Un exemplu edificator în acest

sens îl reprezintă numele de domeniu care este o adresă de Internet creată pe înţelesul

tuturor. Litigiile pe nume de domeniu apar în momentul în care terţii interesaţi

înregistrează în România, la autorităţile naţionale autorizate ca nume de domeniu, mărci

notorii cunoscute în străinătate ca mai apoi, în calitate de titulari, cel ce le-a înregistrat în

România să le ofere celor interesaţi sau direct persoanei legate, contra unor sume

cunoscute ce depăşesc cu mult costurile înregistrării. Eventualele litigii se soluţionează

între părţi conform normelor legale generale.

În doctrină se face distincţia între mărcile notorii şi mărcile celebre sau de mare

renume, considerate ca o categorie specială de mărci care au ajuns la o celebritate

mondială .Această distincţie are consecinţe practice în aprecierea contrafacerii.

- mărcile celebre sunt o creaţie doctrinară şi dau expresie ostilităţii doctrinei faţă

de regula specialităţii luată în consideraţie în reglementarea mărcii notorii şi inaplicabilă

mărcilor celebre. Regula specialităţii permite folosirea aceleaşi mărci pentru produse

diferite. Ea este aplicabilă în toate sistemele de drept independent de consacrarea sa

expresă ;

- marca colectivă este definită în art.3 lit.e din Lege în următorii termeni : marca

colectivă este marca destinată a servi la deosebirea produselor sau a seviciilor membrilor

unei asociaţii, de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane, pentru ca în capitolul

al IX al Legii să se prevadă o serie de dispoziţii proprii, specifice acestei categorii de

mărcii în condiţiile în care mărcile colective sunt supuse regimului mărcilor individuale .

Astfel titularii de mărci colective nu pot fi decât persoane juridice, asociaţii de fabricanţi,

de producători, de comercianţi, de prestatori de servicii care nu exploatează în mod direct

aceste mărci. Exploatarea lor se face în condiţiile regulamentului de folosire a mărcii

colective ce se depune odată cu cererea de înregistrare sau cel târziu în termen de 3 luni

de la data notificării de către OSIM şi în care se indică persoanele autorizate să

folosească marca colectivă (art.50 alin.3). Regulamentul poate să prevadă că marca

colectivă nu poate fi transmisă de către titular decât cu acordul tuturor membrilor

asociaţiei. În art.51 al legii se prevăd o serie de dispoziţii suplimentare faţă de marca

individuală privitoare la motivele de respingere şi anume :

solicitantul nu are calitatea prevăzută de lege ;

nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 3 lit.e) adică marca colectivă nu

serveşte la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de cele

aparţinând altor persoane ;

regulamentul de folosire este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.

Regulamentul mărcii colective poate fi modificat dar efectele modificării se produc

numai de la data înscrierii modificării în Registrul Naţional al Mărcilor.

Condiţii specifice sunt prevăzute (art.53 din lege) şi cât priveşte decăderea titularului

din drepturile conferite de o marcă colectivă şi anume când :

a). fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective într-o

perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost

înregistrată ;

b). titularul a folosit marca în alte condiţii decât cele prevăzute de regulament sau nu

a luat măsuri pentru a preveni o astfel de folosire ;

c). prin folosire, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare.

De asemenea, dispoziţiile legale prevăd circumstanţele în care se poate cere la

Tribunalul Municipiului Bucureşti, de oricare persoană interesată, anularea înregistrării

unei mărci colective, în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia în condiţiile art.47

aplicabil mărcii individuale, iar dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea credinţă

ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea condiţiilor privind calitatea asociaţiei,

nedepunerea regulamentului de folosire , cu indicarea persoanelor autorizate să

folosească marca (art.54 alin.1-2) anularea poate fi solicitată Tribunalului Municipiului

Bucureşti de către persoana interesată, oricând în perioada de protecţie a mărcii

- marca de certificare este definită în art.3 lit.f ca fiind marca ce indică faptul că

produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în

ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a

serviciilor, precizia ori alte caracteristici.

Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, în măsura în care

legea nu prevede altfel. În capitolul X al Legii (art.56-65) sunt prevăzute o serie de

dispoziţii proprii mărcilor de certificare. Astfel marca de certificare nu poate fi

înregistrată decât de persoanele juridice legal abilitate să exercite controlul produselor

sau al serviciilor cu excluderea persoanelor juridice care fabrică, importă sau vând

produse sau prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităţii.

Cererea de înregistrare a mărcii de certificare trebuie să cuprindă pe lângă

documentele prevăzute în art.9 pentru marca individuală şi regulamentul de folosire,

însoţit de autorizaţia din care să rezulte exercitarea legală a activităţii de certificare, cu

indicarea persoanelor autorizate să utilizeze marca, titularul mărcii autorizând în final

persoanele îndreptăţite să folosească marca pentru produsele sau serviciile garantate prin

regulamentul de folosire. Transmiterea drepturilor cu privire la marca de certificare este

reglementată în art.61 din lege care prevede că drepturile cu privire la marca de

certificare nu pot fi transmise de persoana juridică, titulară a mărcii, pentru ca în al.2 al

aceluiaşi articol să se precizeze că transmiterea dreptului asupra mărcii de certificare se

stabileşte prin hotărâre a Guvernului. Cât priveşte anularea înregistrării mărcii de

certificare, ea intervine în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia pentru motivele şi

în termenele stabilite de lege pentru mărcile individuale la care se adaugă următoarele

cazuri şi anume dacă înregistrarea :

- nu a fost cerută pentru ca marca să fie utilizată în scopul certificării calităţii unor

produse sau servicii ;

- a fost solicitată cu rea-credinţă;

- s-a făcut de alte persoane decât cele juridice, abilitate legal să exercite controlul

de calitate ;

- s-a făcut fără să existe regulamentul de folosire a mărcii ori cu un regulament

incomplet ;

- s-a făcut în lipsa autorizaţiei sau documentului din care să rezulte exercitarea

legală a activităţii de certificare;

În aceste cazuri cererea de anulare poate fi formulată de oricare persoană

interesată, oricând în perioada de protecţie a mărcii. Legea prevede de asemenea, că în

situaţia în care o marcă de certificare a încetat să mai fie protejată, ea nu poate fi nici

depusă, nici utilizată înainte de expirare a unui termen de 10 ani de la data încetării

protecţiei.

Fără a fi expres nominalizate şi definite în lege, în doctrină au mai fost evocate şi

alte categorii de mărci cum ar fi 50 :

- mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ care dau expresie dualităţii mărcii din

punct de vedere al destinaţiei economice – producţie şi distribuţie. Astfel marca de

fabrică individualizează pe producător, pe fabricant pe când marca de comerţ desemnează

50 Y. Eminescu, op.cit. p.73 şi urm.

pe comerciant, pe distribuitorul produselor. Marca de servicii are în vedere identificarea

prestărilor de servicii şi sub acest aspect se face distincţie între :

mărcile de servicii care se aplică pe produse, pentru a identifica pe autorul serviciului ;

mărcile de servicii pure care nu se leagă de obiecte materiale cum ar fi servicii bancare,

asigurări etc.

Maca de servicii a fost recunoscută abia în 1958 şi a fost inclusă în art.1 alin.2 al

Convenţiei de la Paris ;

- mărcile simple şi mărcile combinate . Mărcile simple sunt alcătuite dintr-un

singur semn dintre cele enumerate de lege pe când mărcile combinate reunesc semne

diferite susceptibile de protecţie. De altfel legea enumerând semnele ce pot constitui

mărci se referă expres la „orice combinaţie a acestor semne” ;

- mărcile verbale, figurative şi sonore distincţie ce prezintă un interes practic

deosebit în aprecierea contrafacerii. Mărcile verbale sunt alcătuite din semne scrise

constând din nume, denumiri, sloganuri, cifre, litere. Mărcile figurative cuprind

reprezentări grafice susceptibile de protecţie ca embleme, viniete, desene, etichete, culori

etc. Marca sonoră este alcătuită din sunete;

- marca agentului sau reprezentantului este consacrată în articolul 6 septies al

Convenţiei de la Paris care se referă la drepturile titularului unei mărci faţă de agentul său

într-o ţară a Uniunii în care sunt exportate produsele purtând acea marcă. Marca agentului

este deci marca folosită sau înregistrată de distribuitorul unor produse importante şi

expediate cu marca producătorului.

Titlurile de publicaţii nu sunt incluse de actuala lege ca de altfel nici de Legea

nr.28/1967 între mărcile protejate. Protecţia lor e asigură pe tărâmul dreptului de autor

între titlurile de opere şi titlurile de publicaţii sub condiţia originalităţii acestor titluri. Sub

presiunea practicii judiciare confruntată cu astfel de probleme doctrina admite că

dispoziţiile Legii 84/1998 potrivit căreia marca poate consta în cuvinte (art.3 lit.a) pot fi

interpretate în sensul că nu sunt excluse nici titlurile, dintre semnele apropriabile ca

marcă. Evident că pentru a fi protejat ca marcă titlul trebuie să fie distinctiv. Este o opinie

consolidată practic şi care respinge obiecţia potrivit cu care titlurile nu pot fi protejate ca

marcă pentru că nu individualizează un bun corporal, o marfă, ci o operă incorporală,

obiecţie care nu conferă o atenţie suficientă faptului că operele, deşi incorporale intră în

circuitul comercial ca obiecte corporale ;

- marca „telle quelle” . Potrivit art.6 al Convenţiei de la Paris, resortisantul unei

ţări membre a Uniunii de la Paris, având o marcă înregistrată în ţara sa de origine, are

dreptul la protecţia acestei mărci în celelalte ţări ale Uniunii , în forma în care ea a fost

înregistrată în ţara sa de origine. Cu alte cuvinte, resortisanţii unionişti au dreptul la

protecţia mărcii „telle quelle” aşa cum este ea în toate ţările Uniunii. În ce priveşte

termenul de „resortisant” conform art.3 al Convenţiei de Uniune de la Paris sunt asimilaţi

cetăţenilor ţărilor Uniunii, cetăţenii ţărilor care nu fac parte din Uniune dar sunt

domiciliaţi sau au întreprinderi industriale sau comerciale efective şi serioase pe teritoriul

uneia din ţările Uniunii.

- marca comunitară - pot constitui mărci comunitare toate semnele care pot fi

reprezentate grafic, în special cuvintele, numele de persoane, desenele, literele, cifrele,

forma produsului sau a ambalajului său, cu condiţia ca astfel de semne să asigure

deosebirea între produsele sau serviciile unei intreprinderi de cele ale altora.

Protecţia se poate obţine numai prin înregistrare, aspect ce implică, în primul

rând, depunerea unei cereri la OHIM, iar simpla utilizare a acesteia nu dă naştere implicit

şi unui drept de protecţie.

Avantajele mărcii comunitare

marcă comunitară acoperă întreaga piaţă a UE, având 27 de state şi peste 350 mil.

de locuitori (respectiv, de potenţiali consumatori/utilizatori ai produselor sau

serviciilor sub marcă );

pentru înregistrare, se foloseşte o singură cerere, depusă la un singur oficiu, o

singură procedură de înregistrare, o singură limbă utilizată în procedură ;

costurile sunt mai mici comparativ cu înregistrarea mărcii în fiecare din statele

membre UE sau cu protejarea acestora prin Sistem Madrid (Aranjamentul +

Protocolul de la Madrid);

înregistrarea mărcii comunitare nu este condiţionată de înregistrarea prealabilă a

mărcii la nivel naţional, respectiv în ţara de origine;

cererea poate fi completată şi depusă în oricare din limbile oficiale ale statelor

membre, cu menţiunea că procedurile ulterioare să se desfăşoare, la alegearea

solicitantului, în una din cele cinci limbi oficiale ale OHIM: franceza, engleza,

germana, italiana sau spaniola;

tot ce se înt�mplă cu o marcă comunitară înregistrată va avea aceleaşi efecte în

toate ţările Uniunii Europene;

utilizarea mărcii într-un stat membru determină validitatea mărcii în ansamblul

Uniunii Europene şi permite evitarea decăderii mărcii pe motiv de nefolosire pe o

perioadă neîntreruptă de 5 ani;

cererea de marcă comunitară , care nu este acceptată la protecţie în una sau mai

multe ţări ale Uniunii Europene, poate să fie transformată în cereri de mărci

naţionale, în celelalte ţări ale UE unde nu sunt motive de refuz, păstrând data de

prioritate sau de depozit a cererii iniţiale a mărcii comunitare (aşa-numita

"procedură de conversie");

aderarea Uniunii Europene la Protocolul privind Aranjamentul de la Madrid

permite un acces mai larg solicitanţilor/titularilor de marcă care doresc să -şi

protejeze mărcile la nivel internaţional, oferându-li-se totodată două posibilităţi:

de a obţine o înregistrare internaţională pe baza unei mărci comunitare;

de a obţine protecţia unei mărci comunitare pe baza unui depozit de

marcă internaţională înregistrată prin Sistemul Madrid.

totodată , prin aderarea de noi state membre, mărcile comunitare

anterior înregistrate sau depuse spre înregistrare, îşi extind în mod

automat efectele şi pe teritoriul acestora.

Caracteristicile mărcii comunitare:

a. Caracterul unitar

Prin înregistrarea mărcii comunitare se obţine un titlu unic ce asigură o protecţie

unitară pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi care produce aceleaşi efecte în ansamblul

acesteia.În consecinţă , înregistrarea, transferul sau abandonul unei mărci va avea

automat efect în toate ţările membre ale Uniunii Europene, iar deciziile privind

validitatea şi drepturile conferite de marca comunitară vor avea un efect unitar.

b. Coexistenţa cu drepturile naţionale de marcă

Protecţia prin marca comunitară nu are un caracter obligatoriu şi nici exclusiv, ci

constituie ea însă şi un sistem independent de protecţie care nu se substituie mărcii

naţionale şi nici celei internaţionale.

c. Revendicarea vechimii (seniority) unei mărci naţionale

Titularul unei mărci comunitare care are o marcă identică obţinută pe cale

naţională sau internatională va putea revendica vechimea mărcii respective. Invocarea

vechimii unei mărci are ca efect faptul că atunci când înregistrarea naţională a cărei

revendicare a fost cerută şi acceptată decade, ea nu va trebui să fie reînnoită pentru a se

menţine drepturile ce decurg din înregistrarea ei. Această revendicare poate fi făcută

odată cu depunerea cererii, în termen de 2 luni sau în orice moment după înregistrarea

mărcii.

d. Transformarea mărcii comunitare în marcă naţională

Orice cerere de marcă comunitară care nu a putut fi înregistrată , va putea fi

transformată în marcă naţională . Această transformare necesită depunerea aceleiaşi

cereri la oficiile naţionale în care nu există obstacol la înregistrare, cererea beneficiind de

data de depozit a cererii de marcă comunitară sau cea de prioritate invocată şi acceptată .

Odată cu aderarea de noi state la Uniunea Europeană, pentru a respecta

caracterul unitar al mărcii comunitare, prin tratatele de aderare, mărcile comunitare

anterior înregistrate sau depuse spre Înregistrare, �îşi extind în mod automat efectul în

toate noile state care aderă la Uniune . Respectând principiul unităţii, nu este posibil ca,

funcţie de data înregistrării, marca să aibă efecte numai în ţările care erau membre ale

Uniunii Europene la data când marca a fost înregistrată, dar nuşi în statele ce au aderat

ulterior.

Prin urmare, datorită caracterului unitar, marca comunitară va coexista cu toate

mărcile naţionale (inclusiv cu cele anterior înregistrate) din ţările membre. Reciproca nu

este însă valabilă, mărcile naţionale nu-şi extind efectul pe teritoriul Uniunii Europene

odată cu aderarea noilor state membre.

5.2. Condiţii de fond ale protecţiei mărcilor ;Sisteme de dobândire a

dreptului la marcă

5.2.1. Condiţii de fond ale protecţiei mărcilor. Înregistrarea unei mărci presupune

respectarea unor condiţii pe care trebuie să le întrunească semnul susceptibil de a fi

protejat ca marcă.51

- Distinctivitatea considerată în doctrină, mult timp, ca unica condiţie de

apropiere a unui semn ca marcă. Ea nu trebuie confundată cu originalitatea şi nici cu

noutatea în sensul pe care această noţiune îl are în dreptul brevetelor. Distinctivitatea este

o noţiune relativă care trebuie apreciată în raport cu obiectul identificat de semn. În

doctrină s-a comentat faptul că semnul nu trebuie să fie original sau nou în sine, el este

distinctiv dacă nu este necesar, uzual şi nu are un caracter descriptiv al naturii şi calităţii

substanţiale sau al destinaţiei obiectului. Aşadar distinctivitatea trebuie să aibă o forţă de

individualizare a produselor, să nu fie un semn banal sau generic, în aşa fel încât să

constituie un reper care să permită consumatorilor să identifice un anumit produs ce

prezintă anumite calităţi, în cadrul aceleaşi categorii de produse.

Caracterul distinctiv al unui semn nu trebuie înţeles ca o noţiune statică,

invariabilă, constantă, ca un factor absolut şi imuabil , el fiind o chestiune pur

circumstanţială. În funcţie de paşii urmaţi de utilizatorul semnului sau de terţi, poate fi

dobândit, accentuat sau chiar pierdut. Circumstanţe ca utilizarea semnului trebuie avute

în vedere atunci când cel care face înregistrarea este de părere că semnului îi lipseşte

caracterul distinctiv.52 Aşadar puterea distinctivă variază nu numai în timp, ci şi de la o

marcă la alta. O marcă poate fi apreciată ca distinctivă la data înregistrării pentru ca,

ulterior, prin folosire să-şi piardă acest caracter, fenomen denumit în doctrină

„degenerarea mărcii” sau „diluarea mărcii”, ajungând ca marca să devină uzuală,

desemnând chiar produsul, ca exemplu Cellophane, Thermos, Telex etc. În scopul

aplicării acestei cerinţe, legea în art.5 exclude de la protecţie mărcile :

- care nu constituie o marcă în sensul art.2 din Lege;

- care sunt lipsite de caracter distinctiv ;

- care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite uzuale în

limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante ;

- care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ

51 Pentru informaţii suplimentare Y.Eminescu, op.cit. p.89 şu urm. ; Viorel Roş s.a., op.cit. p.89 şi urm.52 Introducere în proprietate intelectuală, apărută sub egida OMPI, tradusă de Rodica Pârvu, Laura Oprea şi Magda Dinescu, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p.173.

pentru a desemna, specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică

sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;

- constituite exclusiv din forma produsului sau este necesară obţinerii unui

rezultat tehnic care dă o valoare substanţială produsului.

Disponibilitatea. Pentru ca un semn să fie apreciat ca marcă el trebuie să fie

disponibil, adică să nu fi fost anterior apropriat de altă persoană, să nu se aducă atingere

drepturilor, anterior dobândite de o altă persoană. În acest sens marca anterioară este

definită în art.3 lit.b din lege ca fiind marca înregistrată, precum şi marca depusă pentru a

fi înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată.

Indisponibilitatea unui semn poate rezulta din aproprierea anterioară ca nume comercial

sau emblemă, din aproprierea anterioară ca indicaţie geografică, indisponibilitatea poate

fi determinată de protecţia ca desen sau model industrial, de protecţia semnului ca drept

de autor, din existenţa unor drepturi personale nepatrimoniale aparţinând unor terţi cu

consecinţa coliziunii cu dreptul la nume, la imagine, sau din existenţa unui act anterior de

apropriere a aceluiaşi semn sau a unui semn anterior ceea ce impune cercetarea

anteriorităţilor care pot rezulta dintr-un depozit anterior. Stabilirea anteriorităţilor

presupune stabilirea rangului depozitului, verificarea validităţii înregistrării, compararea

mărcilor pentru a se aprecia asemănările şi compararea produselor pentru care sunt

destinate.53

În doctrină s-a stabilit, riguros exact, că singurul criteriu de apreciere a

anteriorităţilor este evitarea unei confuzii arătându-se în continuare că anterioritatea este

parţială şi relativă. Ea nu este valabilă decât în limitele unui anumit teritoriu şi îşi produce

efectele numai dacă dreptul anterior al unui terţ nu s-a stins. Aşadar anterioritatea în

domeniul mărcilor se apreciază diferit faţă de anteriorităţile în materie de invenţii, unde

noutatea este absolută. În aplicarea teoriei anteriorităţilor la mărci, doctrina a stabilit trei

îngrădiri care permit aproprierea unui semn indisponibil şi anume:

- limitele profesionale ale anteriorităţilor pe baza cărora a fost formulată regula

specialităţii, care permite folosirea aceleaşi mărci pentru produse diferite cu condiţia să

nu genereze riscul confuziei. Limitele profesionale sunt consacrate şi în legislaţia noastră

care în art.6 stabileşte ca marca este refuzată la înregistrare dacă :

53 Yolanda Eminescu, op.cit. p.99

a). este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care

înregistrarea mărcii a fost cerută sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este

protejată ;

b). este identică cu o marcă anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse

sau servicii similare cu cele pentru care marca anterioară este protejată, dacă există un

risc de confuzie ;

c). este similară cu o marcă anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse

sau servicii identice sau similare dacă există un risc de confuzii pentru public, incluzând

şi riscul de asociere cu marca anterioară.

Principiul specialităţii, deşi consacrat în legislaţiile naţionale a făcut obiectul unor

critici destul de vehemente în doctrină, care consideră că riscul de confuzie pe care îl

produce folosirea unei mărci pentru produse diferite, aduce atingere funcţiei de

identificare a provenienţei produselor şi funcţiei publicitare a mărcii prin scăderea

considerabilă a valorii sale ;

- limitele în timp ale anteriorităţilor se referă la faptul că un semn adoptat anterior

ca marcă este indisponibil atâta timp cât marca nu a fost abandonată sau titularul nu a fost

decăzut din drepturi. Dar, chiar şi în această situaţie se admite că pentru o marcă

abandonată sau o marcă asupra căreia dreptul titularului s-a stins este necesară o perioadă

de timp pentru evitarea unei confuzii posibile, să poată fi înregistrată ca marcă nouă ;

- limitele în spaţiu ale anteriorităţilor care se constituie ca o piedică în

înregistrarea unei mărci, identice sau similare, pe teritoriul aceluiaşi stat, într-o industrie

similară dacă există o marcă anterior înregistrată cu condiţia ca prin convenţii

internaţionale să nu se asigure protecţia proprietăţii industriale, dincolo de limitele unui

stat, cum este cazul Aranjamentului de la Madrid.

Liceitatea. Potrivit art.5 lit.f din legea română sunt excluse de la protecţie,

mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică,

calitate sau natura produsului sau a serviciului iar la lit.i se exclud de la protecţie, mărcile

care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri. În consecinţă, marca nu trebuie

să fie deceptivă, imorală sau ilegală interdicţia referindu-se şi la raţiuni de ordin

internaţional. Astfel sunt excluse de la protecţie, mărcile care cuprind, fără autorizaţia

organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, embleme de stat,

însemne, sigilii oficiale de control şi garanţie, blazoane, aparţinând ţărilor Uniunii şi care

intră sub incidenţa art.6 ter. din Convenţia de la Paris (art.5 lit.k) şi de asemenea mărcile

care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme,

drapele, alte embleme, sigle, iniţiale sau denumiri care intră sub incidenţa art.6 ter din

Convenţia de la Paris şi care aparţin organizaţiilor internaţionale din care fac parte una

sau mai multe ţări ale Uniunii (art.5 lit.l).

De exemplu potrivit articolelor citate, nu pot fi înregistrate ca mărci, fără

autorizarea organelor în drept : nume sau portrete de conducători de stat, denumiri de

organizaţii sau de unităţi administrativ-teritoriale din România dispoziţii are includ şi

reproducerile sau imitaţiile de steme, embleme, insigne etc. ale organizaţiilor

internaţionale cum ar fi emblema Crucii Roşii Internaţionale, emblema olimpică etc.

5.2.2. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă.

Apariţia şi evoluţia mărcilor a determinat şi forme variate de dobândire a

dreptului la marcă. Astfel unele legislaţii au consacrat sistemul depozitului declarativ sau

al dobândirii dreptului la marcă prin prioritatea de folosire a semnului respectiv ca marcă,

comparat dar şi criticat în doctrină, cu dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin

ocupaţie. Succesul mărcii în activitatea comercială ca şi nevoia realizării unei securităţi

juridice mai eficiente au determinat legislaţiile naţionale, în mare majoritate, să se

orienteze spre un alt sistem şi anume acela al depozitului atributiv sau al dobândirii

dreptului la marcă prin îndeplinirea unor anumite formalităţi care să confere o dată certă

actului de apropriere a mărcii, de „intrare” în posesie. Delimitarea dintre cele două

sisteme nu este însă riguroasă. Astfel de exemplu, chiar şi în sistemul depozitului cu

efecte atributive există cazuri în care simpla folosire a mărcii va determina acordarea

aceleaşi protecţii ca şi în cazul înregistrării ; este situaţia protecţiei acordate mărcilor

notorii sub rezerva dovedirii caracterului notoriu.

În sistemul dobândirii dreptului la marcă prin prioritate de folosire, marca aparţine

„primului ocupant”, care poate fi şi o altă persoană decât primul depunător. Efectuarea

depozitului nu conduce la dobândirea dreptului la marcă, depozitul având numai rolul de

a constata existenţa dreptului.

Actul de folosire trebuie să îndeplinească o serie de condiţii mai mult sau mai

puţin acceptate de doctrină. În principiu actul de folosire :

trebuie să aibă un caracter public şi să fie exercitat animo-domini de la început

ceea ce exclude intervertirea titlului posesiunii ;

trebuie să fie continuu ;

trebuie să aibă un caracter calificat adică să fi dobândit o anumită notorietate ;

trebuie să fie pe teritoriul statului respectiv, deci să îndeplinească condiţia

teritorialităţii.

Depozitul declarativ produce totuşi o serie de efecte juridice :

- este un mijloc de publicitate prin care marca este adusă la cunoştinţa publicului

printr-un contact nemijlocit cu clientela, fixându-se şi limitele protecţiei prin fixarea

aspectului mărcii şi categoria de produse cărora marca le este destinată ; data luării în

posesie fiind publică are caracter de dată certă marcată de data efectuării depozitului.

Dacă a existat o anterioritate ca urmare a folosirii, aceasta constituie o piedică pentru

dobândirea dreptului asupra aceleaşi mărci şi face ineficient un depozit efectuat ulterior;

- creează o prezumţie de proprietate asupra mărcii în favoarea depunătorului.

Astfel s-a precizat în doctrină în conflictul dintre două persoane dintre care una a folosit

marca iar cealaltă a depus-o, dreptul este recunoscut primului posesor în temeiul

priorităţii de folosinţă dar depozitul creează o prezumţie de proprietate obligând cealaltă

persoană să facă proba contrară ;

- deschide calea acţiunii în contrafacere în sensul că toţi terţii sunt consideraţi terţi

de rea credinţă;

- are valoarea unui act de apropriere a mărcii ori de câte ori o altă persoană nu

invocă o prioritate de folosire. Deci în acest caz depozitul, în principiu, declarativ devine

atributiv. Deoarece depozitul are caracter declarativ, dobânditorul mărcii prin prioritate

de folosire poate oricând să efectueze depozitul. Independenţa mărcii de folosirea sa,

urmare a efectuării depozitului, nu trebuie confundată cu efectul atributiv al depozitului.54

Persoana care îşi aproprie prima marcă se poate opune folosinţei de către alte persoane.

Aproprierea nu trebuie să îmbrace o anume procedură sau formalitate.55

În sistemul depozitului atributiv, consacrat şi în legea română, dreptul la marcă se

dobândeşte de către persoana care înregistrează primul o anumită marcă. În acest sistem

folosirea mărcii nu generează şi dreptul la marcă dar se constată că folosirea mărcii 54 Y.Eminescu, op.cit. p.12255 Viorel Roş, s.a., op.cit., p.17

determină conservarea dreptului întrucât legislaţiile care au îmbrăţişat acest sistem,

sancţionează neexploatarea mărcii de către titular în timpul perioadei de protecţie.

Sistemul depozitului atributiv are în vedere interesul publicităţii şi acela al

securităţii raporturilor juridice, iar legislaţiile moderne preferă acest sistem, combinat cu

măsuri legislative care urmăresc decăderea pentru nefolosirea mărcilor înregistrate.

Posesorului anterior de bună credinţă nu i se recunoaşte, după înregistrarea mărcii de

către o altă persoană, nici o posesie anterioară şi personală.

Dreptul asupra mărcii se dobândeşte prin constituirea unui depozit şi înscrierea

mărcii într-un registru public, atribuindu-se dreptul, persoanei care a înregistrat prima

semnul distinctiv care a fost ales ca marcă şi nu primei persoane care foloseşte semnul. În

acest sens art.36 din Lege stabileşte că înregistrarea mărcii conferă titularului său un

drept exclusiv asupra mărcii. Legea română recunoaşte numai pentru mărcile notorii un

regim special în sensul protecţiei acestora chiar dacă nu sunt înregistrate.

Pe lângă aceste două sisteme, legislaţiile naţionale au consacrat şi sisteme mixte

dintre care cele mai cunoscute sunt sistemul efectului atributiv amânat, care constă într-o

înregistrare provizorie a mărcii. După o perioadă de timp fixată de lege, depozitul

declarativ se transformă, urmând să facă dovada definitivă a dreptului depunătorului,

asupra mărcii. Un alt sistem este sistemul provocator prin care se dispune, după examenul

formal al depozitului, publicarea mărcii ceea ce permite terţilor să facă opoziţie .

Sistemul avizului prealabil este un alt sistem mixt. Specific acestui sistem este că

organul administrativ competent, comunică depunătorului opunerile la înregistrarea

mărcii prevenindu-l asupra riscurilor de invocare a unor eventuale anteriorităţi, dar, la

cererea acestuia procedează totuşi la înregistrare.

5.3. Subiectul dreptului la marcă. Procedura înregistrării mărcilor şi

drepturile conferite de marcă.

5.3.1. Subiectul dreptului la marcă. Dreptul la marcă individuală poate aparţine,

conform legii (art.3, art.9, art.13) atât unei persoane fizice, cât şi unei persoane juridice.

Mărcile colective pot fi înregistrate la O.S.I.M. de persoane juridice care nu desfăşoară

direct o activitate comercială sau industrială, dar autoriză aplicarea acestor mărci, alături

de marca individuală, dacă sunt respectate condiţiile de calitate prestabilite.56 Aceste

56 Y.Eminescu, op.cit., p.76

persoane juridice sunt asociaţii de fabricanţi, producători, comercianţi, prestatori de

servicii care înregistrează marca şi cărora le aparţine dreptul la marcă. Acest drept nu

aparţine întreprinderilor care sunt autorizate să aplice marca pe produsele lor. Cât

priveşte mărcile de certificare pot fi înregistrate la O.S.I.M., de către persoane juridice

abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor în privinţa calităţii,

materialului, modului de fabricaţie al produselor sau de prestare a serviciilor, precizia etc.

Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare, persoanele juridice care fabrică,

importă sau vând produse sau prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul

calităţii (art.56 al.2 din Lege).

Dreptul la marcă poate aparţine în comun mai multor persoane care exercită în

comun un comerţ sau o industrie. Dreptul de proprietate comună asupra mărcilor poate

rezulta din convenţia părţilor ori prin modurile de transmisiune inter vivos sau mortis

causa, situaţie care poate fi apreciată de fapt ca o indiviziune care, conform Codului civil,

poate lua sfârşit oricând prin înţelegerea părţilor. În timpul indiviziunii nu se poate

dispune separat asupra mărcii de către fiecare coproprietar în parte.

Dacă legea nu impune în mod expres ca solicitantul înregistrării mărcii să

desfăşoare o activitate industrială de comerţ sau de servicii această exigenţă este indirect

pretinsă din moment ce în art.48 alin.1) din Lege se impune folosirea efectivă a mărcii

într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a

fost înregistrată. Sancţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii este decăderea titularului din

drepturile conferite de marcă.

5.3.2. Procedura înregistrării mărcilor. Organul competent să primească cererea

de înregistrare este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci iar depunerea cererii se poate

face direct şi cu confirmare de primire la registratura Generală a O.S.I.M., prin poştă

trimisă recomandat cu confirmare de primire. Cererile sunt înregistrate la O.S.I.M. în

ordinea cronologică a primirii lor menţionându-se anul, luna, ziua primirii.

Procedura administrativă de dobândire a dreptului la marcă se declanşează odată

cu formularea unei cereri de înregistrare a mărcii care poate fi făcută personal sau de

către mandatar în baza unei procuri. Procedura înregistrării mărcilor cuprinde trei faze

principale şi anume : depozitul reglementar al mărcii, examenul cererilor de înregistrare

şi înregistrarea propriu zisă.

5.3.2.1. Depozitul naţional reglementar. Depozitul este constituit din cererea de

înregistrare care conţine datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii,

precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută,

redactată în limba română, care se depune la O.S.I.M. şi care constituie depozitul naţional

reglementar al mărcii (art.9). Cererea trebuie să se refere la o singură marcă.

Cererea incompletă nu constituie un depozit naţional reglementar, aceasta putând

fi completată în termen de 3 luni de la notificarea făcută solicitantului, de O.S.I.M. ; data

completării cererii va marca data efectuării depozitului naţional reglementar.

Necompletarea cererii în termenul amintit atrage respingerea înregistrării.

Înregistrarea cererilor se face în ordinea primirii acestora iar dreptul la marcă

revine persoanei care a depus prima cererea de înregistrare, ceea ce îi conferă un drept de

prioritate în a fi considerată titular. De la această regulă există două excepţii, constant

regăsite în proprietatea industrială, şi anume prioritatea unionistă şi prioritatea de

expoziţie (art.10, art.11) drepturile conferite de aceste două priorităţi trebuie invocate

odată cu depunerea cererii de înregistrare a mărcii şi justificate prin acte de prioritate.

5.3.2.2 Examenul cererii de înregistrare cuprinde două aspecte şi anume :

examenul conţinutului cererii şi a anexelor însoţitoare cu respectarea condiţiilor de formă

necesare pentru constituirea unui depozit valabil şi al doilea aspect al examenului cererii

de înregistrare îl constituie examenul de fond adică acela asupra condiţiilor pe care

trebuie să le îndeplinească semnul care urmează a fi înregistrat ca marcă. După decizia

atribuirii de dată a depozitului naţional reglementar şi înscrierea datelor în Registrul

Naţional al Mărcilor se încheie examenul de formă.57

Examenul de fond este efectuat de O.S.I.M. în termen de 6 luni de la data plăţii

taxei de înregistrare şi examinare a cererii O.S.I.M. examinează în fond o serie de aspecte

esenţiale ale cererii de inregistrare prevăzute în art.22 al Legii şi anume:

calitatea solicitantului conf.art.3 lit.h) şi j) ;

îndeplinirea condiţiilor de invocare a priorităţilor ;

motivele de refuz prevăzute la art.5 alin.1 şi dacă este cazul observaţiile

formulate.

57 Actuala lege nu mai prevede posibilitatea consacrată în legea 28/1967ca, la cererea solicitantului şi contra plăţii unei taxe, OSIM să efectueze o cercetare de anteriorităţi înainte de depozitul mărcii. Această cercetare de anterioritate se face oricum în cadrul examenului de fond.

Examenul de fond cuprinde şi verificarea trăsăturilor intrinseci semnului care se

doreşte a fi apreciat ca marcă în luarea în considerare a condiţiilor art.5 care exclude de la

protecţie mărcile lipsite de anumite caractere expres prevăzute în lege.

Tot în cadrul examenului de fond se va urmări şi verificarea existenţei unor

eventuale anteriorităţi care ar putea fi opuse înregistrării mărcii. În categoria

anteriorităţilor – pe lângă drepturile asupra unei mărci anterioare58 sau notorii prevăzute

de art.6 din lege, sunt incluse şi alt drepturi anterior protejate precum:

un drept al personalităţii cu privire la imaginea sau la numele său patronimic ;

o indicaţie geografică protejată ;

un desen sau un model industrial protejat ;

un drept de autor ;

orice drept de proprietate industrială dobândit anterior datei depozitului naţional

reglementar al unei mărci.

Dacă în urma examenului de fond se constată că nu sunt îndeplinite anumite

condiţii legale, O.S.I.M. va trimite solicitantului o notificare, prin care îl va invita să-şi

prezinte punctul de vedere într-un termen de 3 luni care poate fi prelungit la cerere cu

încă 3 luni cu plata unei taxe suplimentare. Dacă observaţiile nu sunt întemeiate O.S.I.M.

va respinge cererea.

5.3.2.3. Înregistrarea mărcii . În cazul în care, în urma examinării asupra formei

şi fondului, s-a constatat că cererea îndeplineşte toate condiţiile legale sau dacă se

consideră că observaţiile solicitantului în urma avizului de refuz provizoriu sunt

întemeiate, O.S.I.M. va decide înregistrarea cererii în baza unei decizii de înregistrare a

mărcii care va fi comunicată solicitantului în termen de 5 zile de la luare. Publicitatea faţă

de terţi se realizează prin publicarea deciziei de înregistrare în Buletinul Oficial de

Proprietate Industrială în termen de 2 luni de la data luării deciziei de înregistrare.

Procedura de înregistrare a mărcii se încheie cu eliberarea certificatului de

înregistrare.

5.4. Durata protecţiei, reînnoirea şi modificarea înregistrării.

Conform art.30 din Lege înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la

data depozitului naţional reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani. Marca este 58 Marca anterioară este definită în art.3 lit.b ca fiind marca înregistrată precum şi marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată.

singurul obiect de proprietate industrială cu vocaţie infinită la protecţie. Astfel legea

prevede că, la cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea

fiecărui termen de 10 ani cu plata taxei prevăzută de lege, pentru noi termene de 10 ani.

Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută înainte de expirarea

duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei

durate. Reînnoirea înregistrării mărcii operează începând cu ziua imediat următoare

expirării duratei de protecţie în curs. Pentru reînnoirea înregistrării mărcii se percepe o

taxă care poate fi plătită şi în următoarele 6 luni de la expirarea duratei de protecţie în

curs dar cu majorarea prevăzută de lege. Neplata taxei este sancţionată cu decăderea

titularului din dreptul la marcă. Reînnoirea înregistrării se înscrie în Registrul Naţional al

Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 6 luni

de la depunerea cererii de reînnoire. Durata şi reînnoirea protecţiei astfel stabilite este

proprie sistemului depozitului atributiv. În cazul sistemului depozitului declarativ, dreptul

asupra mărcii se dobândeşte prin folosinţă şi tot astfel se conservă. Art. 34 din Lege se

referă la modificarea înregistrării mărcii care priveşte la introducerea de modificări

neesenţiale ale unor elemente ale mărcii cu condiţia ca asemenea modificări să nu

afecteze caracterul distinctiv al mărcii. În ceea ce priveşte lista de produse şi servicii,

legiuitorul stabileşte expresis verbis că nu este posibilă extinderea acesteia pe calea

modificării.

5.5. Dreptul conferit de marcă şi limitele sale. Conform art.36 din Lege

înregistrarea mărcii, conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii în baza căruia

el poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în

activitatea lor comercială, fără consimţământul său, anumite semne enumerate de lege şi

care definesc conţinutul dreptului exclusiv la marcă. Astfel conform dispoziţiilor legale

semnele interzise terţilor sunt :

a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acela pentru

care marca a fost înregistrată ;

b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind

identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul, cu

produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia

publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul ;

c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau servicii diferite de

cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în

România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de

caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului

mărcii un prejudiciu.

Un element specific care intră în conţinutul dreptului la marcă, este dreptul de

prioritate.

Legea indică în continuare şi actele interzise şi anume :

a). aplicarea semnului pe produse sau ambalaje;

b). oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau,

după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn ;

c). importul sau exportul produselor sub acest semn ;

d). utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere să se interzică terţilor să

efectueze actele prevăzute la art.36 alin.2 numai după publicarea mărcii.

Pentru actele posterioare publicării mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri,

potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata despăgubirilor este executoriu numai după

data înregistrării mărcii. Dacă cererea de înregistrare a fost respinsă, solicitantul nu are

dreptul la despăgubiri.

În doctrină59 s-au cercetat şi trăsăturile caracteristice ale dreptului la marcă ca şi

principalele prerogative care alcătuiesc dreptul la marcă. Aceste prerogative sunt :

dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă ;

dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.

Caracterele dreptului la marcă sunt :

- caracterul absolut în raport de concurenţi, adică în raport de cei care exercită o

industrie identică sau similară în temeiul regulii specialităţii mărcii ;

- caracterul temporar limitat la durata de 10 ani de protecţie dacă nu luăm în

considerare posibilitatea de reînnoire a mărcii ;

- caracterul accesoriu pentru că legătura sa cu întreprinderea sau cu fondul de

comerţ este mult mai puternică decât în cazul brevetelor de invenţie ;

59 Yolanda Eminescu, op.cit., p.145 şi urm.; Viorel Roş s.a., op.cit. , p.300 şi urm.

- caracterul teritorial propriu şi altor drepturi de proprietate industrială, protecţia

acestora fiind recunoscută pe întregul teritoriu naţional, al ţării în care a fost înregistrată.

Dreptul exclusiv asupra mărcii, conferit titularului, trebuie exercitat de acesta în

limitele permise de lege. În afara limitelor cu caracter general şi anume limita teritorială

şi cea temporară în cazul dreptului exclusiv la marcă s-a extins şi limita epuizării

dreptului la marcă consacrată în domeniul brevetelor de invenţie. În acest sens art.38 din

lege prevede că titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor

persoane, deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă

această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de însuşi titular sau cu

consimţământul acestuia.

Se precizează în continuare că dispoziţiile nu sunt aplicabile, dacă titularul

probează motive temeinice de a se opune la comercializarea produselor, în special când

starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ.

Din punct de vedere juridic s-a susţinut în doctrină, că fundamentul acestei

limitări constă în ideea de licenţă tacită potrivit cu care vânzarea iniţială implică o

autorizare tacită de folosire, care nu echivalează cu o dezmembrare a dreptului la marcă

ce există independent de proprietatea obiectului care poartă marca. 60 Teoria epuizării

dreptului ca limitare a dreptului la marcă are la bază următoarele considerente61 :

- una din funcţiile mărcii este aceea de a garanta autenticitatea produsului pe care

îl desemnează ;

- circulaţia produselor nu poate fi împiedicată prin folosirea mărcii care se

constituie într-un factor de dezvoltare a comerţului şi concurenţei leale ;

- prin natura sa, dreptul asupra mărcii nu conferă un drept de suită asupra

produselor vândute ;

- marca nu oferă titularului monopolul desfacerii produselor sale până la

consumatorul final.

Dreptul exclusiv al titularului mărcii suferă şi alte limitări rezultând din principiul

specialităţii mărcii ca şi limitările consacrate de art.39 din Lege care precizează că

titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa

comercială :60 Y. Eminescu, op.cit. p.14961 Viorel Roş, s.a., op.cit. p.312

- numele/denumirea sau adresa/sediul titularului ;

- indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia , valoarea, originea

geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub

marcă, precum şi la orice alte caracteristici ale acestora ;

- marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinaţia produsului sau a

serviciului, în special pentru accesorii sau piese detaşabile


1. Definiţia şi caracterele mărcii.2. Funcţiile mărcii.3. Enumeraţi condiţiile de fond ale protecţiei mărcilor.4. Ce reprezintă distinctivitatea.5. Ce înţelegeţi prin disponibilitate.6. Analizaţi comparativ marca de certificare şi marca colectivă.7. Enumeraţi cauzele de anulare a mărcii de certificare.8. Enumeraţi cauzele de anulare a mărcii colective.9. In ce situaţii titularul mărcii colective poate fi decăzut din drepturile asupra

acesteia.10. Definiţia şi caracterele mărcii comunitare.11. Care sunt avantajele mărcii comunitare?12. Analizaţi sistemul priorităţi de folosinţă.13. Analizaţi sistemul priorităţi de înregistrare.14. Analizaţi comparativ invenţia şi marca.15. Marca:

Este un semn distinctiv al proprietăţii industriale; Nu este susceptibilă de reprezentare grafică; Serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei întreprinderi de cele

aparţinând altor întreprinderi.16. Marca colectivă:

Aparţine persoanelor care alcătuiesc asociaţiile; Este alcătuită din mai multe semne distincte; Serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor membrilor unei asociaţii

de cele aparţinând altor persoane.17. Distinctivitatea mărcii presupune:

Originalitate; Inovaţie; Actualitate.

18. Data depozitului naţional reglementar este: Data la care a fost depusă la OSIM cererea de înregistrare a mărcii; Data publicării cererii de înregistrare; Independentă de momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii.

18. Cererea de reinnoire a inregistrarii marcii poate fi facuta :

în termen de 30 de zile inainte de expirarea duratei de protectie; în termen de 3 luni inainte de expirarea duratei de protectie; în termen de maxim o luna de la expirarea duratei de protecţie.

19. Neplata taxei pentru cererea de reinnoire a inregistrarii marcii se sanctioneaza cu :

decaderea titularului din dreptul la marca; revocarea marcii; anularea marcii.

21. Marca comunitară: asigură protecţia mărcii pe întreg teritoriul Uniunii Europene; se bucură de protecţie pe o durată de maxim 20 ani; se înregistrează la O.R.D.A.

22. Nu poate fi înregistrat ca marcă: un semn distinctiv; un semn disponibil; un semn ilicit.

Cuvinte cheie: marcă; marcă de certificare; marcă colectivă; marcă comunitară; certificat de înregistrare.



Bucureşti, 2010, pp.309-362; V.Ros, Octavia Spineanu-Matei, Dragoş Bogdan, Mărcile şi indicaţiile

geografice, Ed.All Beck, Bucureşti, 2003, p.24 -320; I.Bacanu, Firma şi emblema comercială , Bucureşti, Ed. Lumina Lex, p.8

şi urm; Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial ,

Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2002, p.100 şi urm OMPI Introducere în proprietatea intelectuală, Ed.Rosetti, Bucureşti,

2001, pp.173; Yolanda Eminescu Regimul juridic al mărcilor , Bucureşti, Ed. Lumina

Lex, 1996, p.79-130; Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţile geografice republicată în

M.Of. Partea I nr.350 din 27 mai 2010; H.G. nr.1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii

nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, pulicată în M.Of. Partea I nr.809 din 03 decembrie 2010;

H.G. nr.573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, modificată prin H.G. nr.1396 din 18.11.2009, publicată în M.Of. Partea I nr.813 din 27.11.2009;

O.G. nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilieri în proprietate industrială publicată în M. Of. Partea I, nr. 1019 din 21.12.2006


TRANSMISIUNEA, APĂRAREA ŞI STINGEREA DREPTULUI LA MARCĂ;

INDICAŢIILE GEOGRAFICE



să distingeţi între cesiune şi licenţă ca modalităţi de transmitere a drepturilor

asupra mărcii;

să înţelegeţi ce este contractul de franciză, particularităţiile acestuia şi legătura

existentă între acest tip de contract şi drepturile născute din marcă;

să identificaţi mijloacele de apărare a drepturilor asupra mărcii;

să faceţi distincţie între opoziţie şi contestaţie ca mijloace administrative de

apărare a drepturilor asupra mărcii;

să înţelegeţi conceptul de contrafacere şi cel de concurenşă neloială;

să identificaţi cauzele stingerii drepturilor asupra mărcii;

să înţelegeţi noţiunea de indicaţie geografică.

Cuprins:

6.1.Transmisiunea dreptului la marcă 6.1.1. Consideraţii preliminare privind transmisiunea dreptului la marcă 6.1.2. Cesiunea voluntară 6.1.3. Cesiunea forţată 6.1.4. Contractul de licenţă 6.1.5. Aportul mărcii la capitalul social 6.1.6. Contractul de franciză

6.2. Apărarea dreptului la marcă 6.2.1. Observaţia

6.2.2. Opoziţia 6.2.3. Contestaţia 6.2.4. Contrafacerea 6.2.5. Concurenţa neloială

6.3. Stingerea dreptului la marcă 6.3.1. Expirarea duratei de protecţie 6.3.2. Renunţarea titularului la dreptul său asupra mărcii

6.3.3. Abandonul mărcii 6.3.4. Caducitatea 6.3.5. Decăderea 6.3.6. Anularea înregistrării mărcii

6.4. Indicaţiile geografice 6.4.1. Importanţa indicaţiilor geografice 6.4.2. Precizări terminologice 5.4.3. Procedura înregistrării indicaţiilor geografice

6.1. Transmisiunea dreptului la marcă

6.1.1. Consideraţii preliminare privind transmisiunea dreptului la marcă . În

dreptul românesc, marca constituie un bun transmisibil, fie cu titlu oneros, fie cu titlu

gratuit, transmisiunea putând opera în tot sau în parte, împreună cu întreprinderea sau

fondul de comerţ, dar şi separat de acestea.

Funcţia iniţială a mărcilor, de a indica originea produselor şi serviciilor a evoluat,

în condiţiile moderne, marca, alături de funcţia menţionată, garantând calitatea

produselor şi serviciilor, permiţând publicitatea acestora, atrăgând şi menţinând clientela.

Interdicţia reglementată expres în unele legislaţii, a cesiunii libere a mărcii a

condus la fraudarea legii prin renunţarea expresă la marcă, urmată de efectuarea imediată

a depozitului aceleiaşi mărci, pe numele cesionarului de fapt.62 Este vorba despre radierea

mărcii cedentului, urmată de efectuarea unui nou depozit al aceleiaşi mărci de către 62 Yolanda Eminescu, op.cit., p.156

cesionar, asemenea artificii venind în favoarea uzurpatorilor, prin obstrucţionarea cesiunii

mărcilor neexploatate.

În asemenea situaţii s-ar crea o stare de inechitate, în sensul de a se permite celor

care se fac vinovaţi de contrafacerea semnului să scape de urmărirea cesionarului şi să

inducă în eroare consumatorii.63

Cel mai frecvent, marca se exploatează direct de către titularul său, prin aceasta

desemnându-şi produsele sau serviciile, însă titularul mărcii o poate transmite şi altei

persoane.

Legea română a mărcilor încă din 1879 a permis transferul mărcii independent de

fondul de comerţ.

6.1.2. Cesiunea voluntară . Conform art.40 din lege, drepturile asupra mărcii pot

fi transmise, prin cesiune sau prin licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii

precum şi prin executarea silită a debitorului, titular al mărcii, efectuată în condiţiile legii.

În doctrină contractul de cesiune a fost definit ca reprezentând o convenţie prin

care titularul unei mărci în calitate de cedent transferă drepturile pe care le are asupra

mărcii unei alte persoane în calitate de cesionar în schimbul unui preţ. Cesionarul

dobândind toate drepturile cedentului va deveni ca urmare a efectuării cesiunii, terţ în

raporturile cu privire la marcă. Până la acest punct soluţia este evident identică cu cea

consacrată în cazul brevetelor de invenţii. Cesiunea poate fi voluntară sau forţată. În

materia mărcilor o problemă viu discutată în doctrină a fost aceea a circulaţiei juridice

independente a mărcii, în raport cu fondul de comerţ. Mult timp Statele Unite ale

Americii ca şi unele legislaţii europene au statuat interdicţia cesiunii mărcii independent

de fondul de comerţ . Germania a recunoscut cesiunea liberă a mărcii doar la momentul

extinderii reglementărilor legale privind proprietatea industrială şi pe teritoriul Germaniei

de Est.

Cesiunea independentă a mărcii este admisă în Anglia, sub condiţia ca publicul

consumator să nu fie indus în eroare prin folosirea mărcii cedate, cu privire la originea

produselor64 . Optica privind interdicţia cesiunii mărcii independent de fondul de comerţ a

trebuit, sub presiunea pieţii, să fie abandonată şi înlocuită cu recunoaşterea cesiunii libere

63 L. Van Bunen, autor citat de Yolanda Eminescu, op.cit. , p.15664 Vezi pentru informaţii suplimentare Yolanda Eminescu, op.cit., p.153 şi urm. ; Viorel Roş, s.a., op.cit., p. 372 şi urm. .

a mărcii care răspunde unei adevărate necesităţi de ordin comercial. În cazul

transmisiunii patrimoniului titularului mărcii, în totalitate, va opera şi transmisiunea

dreptului la marcă. Sunt însă şi situaţii de excepţie semnalate în doctrină ca de exemplu

ipoteza în care marca este formată dintr-un nume patronimic, caz în care, s-a susţinut în

doctrină, marca nu ar trebui să se transmită o dată cu fondul de comerţ.

Ipoteza este ignorată de legiuitorul român.

Marca poate constitui obiect de cesiune totală sau parţială, însă mărcile identice

sau similare, care aparţin aceluiaşi titular şi sunt folosite pentru produse sau servicii

identice sau similare, nu pot fi transmise pe calea cesiunii în totalitate şi către o singură

persoană, actul de transmisiune fiind sancţionat cu nulitatea absolută. Soluţia aceasta,

reglementată de lege în art.41 alin.4 a fost, credem noi, justificat criticată în doctrină, cu

motivarea că cesionarul este obligat să dobândească şi mărci care nu-l interesează.65

Marca poate constitui obiect de cesiune parţială, o asemenea cesiune va da naştere

unei proprietăţi comune, marca aparţinând şi cedentului şi cesionarului, caz în care

acţiunea în contrafacere poate fi formulată de oricare dintre coproprietari.66

Dacă marca este înregistrată în coproprietate, transmisiunea dreptului la marcă va

opera conform regulilor cunoscute în materia proprietăţii comune.

Ne aflăm în prezenţa unei cesiuni parţiale şi atunci când o marcă înregistrată în

mai multe ţări este transmisă unor cesionari diferiţi, pentru unele dintre ţările în care este

protejată.

Mai trebuie precizat că o cesiune parţială nu poate limita teritorial folosirea unei

mărci pentru produsele sau serviciile la care se referă.

Cesiunea va fi totală atunci când are în vedere toate atributele dreptului asupra

mărcii şi asupra tuturor produselor sau serviciilor pentru care a fost făcută înregistrarea

mărcii şi va fi parţială, atunci când poartă fie asupra unora dintre atributele dreptului, fie

cu privire la unul sau mai multe dintre produsele sau serviciile pentru care a fost făcută

înregistrarea.

65 Viorel Roş, s.a., op.cit. , p.37366 Yolanda Eminescu, op.cit., p.158

S-a precizat că în multe cazuri distincţia dintre cesiunea parţială şi licenţă este

dificil de evidenţiat ; deosebit de cesiunea parţială, în cazul licenţei, beneficiarul acesteia

nu dobândeşte dreptul de a exercita acţiunea în contrafacere.67

Dreptul asupra mărcii poate fi cedat numai din momentul constituirii depozitului.

Contractul de cesiune urmează condiţiile cunoscute, conform reglementărilor

generale, cu unele particularităţi. Dacă cesiunea este cu titlu gratuit sunt aplicabile

reglementările legale de la contractul de donaţie, iar dacă este cu titlu oneros sunt

aplicabile dispoziţiile legale din materia contractului de vânzare-cumpărare.

Sub aspectul formei contractului, este necesar să fie respectate rigorile art.41

alin.1 din lege, în sensul încheierii actului în formă scrisă. Reglementarea derogă de la

dispoziţiile art.46 din Codul comercial, care permit proba faptelor de comerţ prin orice

mijloace.68

În cazul transmisiunii dreptului la marcă prin contract de donaţie, ca şi în cazul

constituirii mărcii aport social la o societate comercială, actul trebuie să respecte forma

autentică ad validitatem.

Pentru a deveni opozabilă terţilor transmisiunea dreptului asupra mărcii, trebuie

efectuată formalitatea înscrierii în registrul Naţional al Mărcilor, data înscrierii marcând

momentul de la care cesiunea a devenit opozabilă terţilor. Între cedent şi cesionar

operaţiunea juridică prin care se realizează transferul drepturilor asupra mărcii are loc la

momentul realizării acordului de voinţă.

Întinderea drepturilor transmise se stabileşte prin convenţia părţilor, existând

posibilitatea ca cedentul să devină coproprietar, împreună cu cesionarul asupra mărcii.

Cesionarul este subrogat în drepturile cedentului şi va beneficia de depozitul

efectuat de cedent, fără a mai fi necesar să efectueze un nou depozit.

Cedentul trebuie să pună la dispoziţia cesionarului marca cedată, are obligaţia de

garanţie atât pentru vicii, cât şi pentru evicţiune, rezultând din fapta proprie sau din partea

terţilor, este vorba despre garanţia pentru viciile aparente, iar cesionarul trebuie

să plătească preţul şi să asigure menţinerea calităţii produselor sau serviciilor la care se

referă marca.

67 Idem, op.cit., p. 15968 Codul Comercial Român adnotat, ediţia îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Sigma, Bucureşti, 2000, p.18.

În privinţa viciilor ascunse, în materia cesiunii mărcilor, acestea au în vedere

eventuala nulitate totală sau parţială a mărcii (dacă există anteriorităţi, dacă semnul nu

este distinctiv sau dacă este ilicit).

6.1.3. Cesiunea forţată. Problema cesiunii forţate se pune în cazul executării silite

şi în cazul exproprierii.

Mărcile au un caracter accesoriu în raport cu produsele sau serviciile pe care le

identifică şi atunci, mărcile constituie bunuri care servesc la exercitarea ocupaţiei

titularului lor, de unde rezultă că executarea silită se va putea face numai în limitele

determinate de art.407 din Codul de procedură civilă.

Se admite posibilitatea executării silite a mărcii împreună cu fondul de comerţ,

dar nu şi în cazul mărcilor nominale ; se consideră necesară o analiză a situaţiei de fapt,

pentru a se stabili în ce măsură transmisiunea întreprinderii sau a fondului de comerţ este

suficient de completă pentru a comporta şi transmisiunea mărcii ; asemenea transmisiune

presupune ca cesionarul să poată fabrica produse de acelaşi fel şi de aceeaşi calitate cu

ale cedentului. Art.40 alin.2 stabileşte în termeni generali că drepturile asupra mărcii se

transmit şi în cazul urmăririi silite a debitorului titular de mărci, efectuată în condiţiile

legii.

6.1.4. Contractul de licenţă. Există o diferenţă netă între cesiunea mărcii şi

cesiunea licenţei de marcă. Cesiunea mărcii are în vedere transmisiunea proprietăţii

asupra mărcii şi a depozitului căreia aceasta i-a făcut obiect. Cesiunea licenţei conferă

numai dreptul de a folosi marca.

În baza contractului de licenţă, titularul unei mărci, numit licenţiator, transmite

altei persoane, dreptul de a folosi marca, în sensul de a o aplica sau ataşa, pe produsele pe

care le fabrică sau pe care le pune în circulaţie, în schimbul unui preţ.

Cunoscut şi folosit în materia brevetelor de invenţie, contractul de licenţă a fost

mai greu acceptat în materie de mărci, întrucât implica transferul liber al mărcii şi nu

împreună cu fondul de comerţ.

S-a considerat că nu este normal ca titularul unei mărci să nu poată trage foloase

din folosirea acesteia, ci numai din vânzarea produselor (şi prestarea serviciilor, adăugăm

noi) sale, sub marca sa, care le garantează autenticitatea. Ne aflăm în prezenţa, s-a

menţionat în doctrină, a unui drept personal care nu poate aparţine decât unei

întreprinderi.

Despărţind marca de personalitatea producătorului, şi alăturând-o produsului ce se

doreşte a fi individualizat, funcţia de identificare a mărcii se păstrează, dacă specificitatea

produsului nu este afectată de pluralitatea producătorilor care ar folosi o tehnică comună

care ar permite obţinerea aceluiaşi produs. Doctrina distinge între licenţa de exploatare

care dă dreptul licenţiatului să aplice marca cedată şi să fabrice produsul. În această

situaţia marca se foloseşte pentru două produse cu origini diferite, dar caracteristici

identice ; licenţa de folosire reprezintă autorizarea de a aplica sau de a ataşa marca pe

produsele livrate de licenţiator; licenţa de reclamă care constă în autorizarea folosirii, în

scop comercial şi publicitar, a unei denumiri care constituie obiectul unui drept personal

al altcuiva.

Unii autori mai deosebesc, într-o altă clasificare, licenţa exclusivă, prin care

licenţiatorul se obligă să nu mai acorde alte licenţe , de licenţa simplă sau neexclusivă şi

licenţa reciprocă sau încrucişată, în cadrul căreia părţile îşi cesionează reciproc dreptul să

fabrice un produs, şi să-l pună în circulaţie sub aceeaşi denumire, fiecare dintre

producători păstrând dreptul asupra propriei mărci.69

Licenţa poate fi exclusivă sau neexclusivă, astfel cum prevede legea la art. 43,

alin.1, în sensul că licenţa se poate acorda pentru întregul teritoriu al ţării ori numai

pentru o parte a acestuia şi poate fi acordată pentru toate sau numai pentru o parte dintre

produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată.

Legea română nu reglementează vreo condiţie de formă cu privire la încheierea

contractului de licenţă a mărcii .

Deşi legea română nu o spune, întrucât licenţele de mărci trebuie înscrise la

Registrul Naţional al Mărcilor, va fi necesară forma scrisă. Aceasta este necesară pentru

efectuarea procedurii legale, chiar dacă legiuitorul nu a înţeles să reglementeze şi o

sancţiune pentru nerespectarea formei scrise.

Contractul de licenţă de marcă se încheie între licenţiator şi licenţiat, primul

putând fi titularul mărcii înregistrate, titularul unui drept de uzufruct asupra mărcii,

69 Yolanda Eminescu, op.cit. , p.166

licenţiatul care poate deveni licenţiator într-un contract de sublicenţă, dacă o asemenea

posibilitate rezultă din contractul principal.

Dacă marca constituie obiect al unui drept de proprietate comună, atunci este

necesar acordul tuturor coproprietarilor licenţiatori.

Pentru licenţiator este necesară capacitatea de a încheia acte de administrare, iar

pentru licenţiat este necesară capacitatea de a contracta.

Obiectul contractului îl poate constitui o marcă în vigoare şi valabilă, putându-se

alătura acesteia, un secret de fabrică sau un know-how.70

În cazul licenţei totale, licenţiatul are dreptul de a folosi marca pentru toate

produsele, lucrările sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea. În cazul licenţei

parţiale, licenţiatul este autorizat să folosească marca pentru anumite produse, lucrări sau

servicii dintre acelea pentru care s-a făcut înregistrarea.

Depăşirea limitelor licenţei are valoarea unui act de contrafacere.

Doctrina românească recentă, a considerat că limitarea teritorială a unei licenţe

contravine naturii mărcii, întrucât aduce o limitare a circulaţiei bunurilor,71 limitarea

teritorială poate surveni atunci când licenţiatul fabrică aceleaşi produse sau prestează

aceleaşi servicii pe întreg teritoriul pe care marca este protejată.

Conform art. 43, alin.1 din Legea nr.84/1998, limitarea teritorială, prin contract de

licenţă de mărci, este posibilă.

Contractul de licenţă produce efecte faţă de terţi din momentul înscrierii în

Registrul Naţional al Mărcilor. Licenţa se publică în Buletinul Oficial de Proprietate

Industrială.

Durata contractului de licenţă se stabileşte conform voinţei părţilor, corelată cu

durata de protecţie limitată a mărcilor şi cu posibilitatea reînnoirii înregistrării.

Durata contractului de licenţă poate depăşi protecţia înregistrării, rezultând, de

aici, obligaţia titularului mărcii de a reînnoi înregistrarea.

La împlinirea termenului stabilit, contractul încetează; acesta mai poate înceta

prin reziliere.

70 Viorel Roş,ş.a., op.cit., p. 37871 Idem, op.cit. , p.378

În doctrina juridică română s-a vorbit şi despre rezoluţiunea contractului de

licenţă de marcă, cu precizarea determinării avantajelor obţinute prin exploatarea

mărcii.72

Prestaţiile efectuate în trecut nu pot fi restituite, pentru punerea licenţiatorului şi

licenţiatului în situaţia anterioară încheierii contractului.

Licenţiatorul trebuie să permită folosirea mărcii de către licenţiat, în conformitate

cu clauzele cuprinse în contractul de licenţă şi trebuie să garanteze pentru viciile ascunse

ale mărcii.

Licenţa de marcă este diferită de cesiunea de marcă, în cazul celei din urmă,

operând o transmisiune totală a drepturilor cedentului ; efectul contractului de licenţă

constă în aceea că titularul mărcii păstrează dreptul de a continua exploatarea mărcii sale,

fiind singurul care poate exercita acţiunea în contrafacere.73

Licenţiatorul are obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii, astfel încât trebuie să

se abţină de la săvârşirea oricărui act de natură să tulbure folosinţa mărcii de către

licenţiat. Obligaţia implică şi garantarea licenţiatului împotriva actelor materiale sau

juridice din partea terţilor ; astfel licenţiatorul are obligaţia de a solicita încetarea actelor

de contrafacere săvârşite de terţi, cu atât mai mult cu cât, acesta rămâne, în continuare,

titular al drepturilor conferite de marca respectivă.

Licenţiatorul trebuie să acorde licenţiatului asistenţă tehnică, trebuie să menţină în

vigoare marca, prin formularea cererilor de reînnoire a depozitului şi are obligaţia, în

cazul licenţei exclusive, să nu încheie şi alte contracte de licenţă cu privire la aceeaşi

marcă.

Licenţiatorul trebuie să solicite înscrierea licenţei în Registrul mărcilor şi

publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

În cazul în care licenţiatul încalcă clauzele contractului de licenţă cu privire la

durata folosirii, aspectul mărcii, natura produselor sau serviciilor pentru care a fost

acordată licenţa, teritoriul pe care poate fi folosită marca, calitatea produselor fabricate

sau a serviciilor executate de către licenţiat sub marca pentru care s-a acordat licenţa,

licenţiatorul este în drept să invoce drepturile conferite de marcă împotriva licenţiatului.

72 Viorel Roş, s.a., op.cit., p.37973 Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ, dec.nr.462/R/ din 5 decembrie 2001, în Pandectele Române, nr.2/2002, p.168-181

Din contractul de licenţă, licenţiatului îi revin obligaţiile de a folosi, pentru

produsele cărora li se aplică marca, numai marca care constituie obiectul contractului de

licenţă (cu dreptul de a aplica pe produsele respective menţiunea că licenţiatul este

fabricantul acestora), de a aplica menţiunea „sub licenţă”, alături de marca aplicată pe

produse; licenţiatul trebuie să folosească marca numai pentru produsele sau serviciile

care constituie obiect al contractului de licenţă, să menţină aspectul mărcii şi calitatea

serviciilor şi produselor pentru care este folosită marca, să folosească marca în cadrul

teritoriului delimitat prin contract, să plătească preţul conform clauzelor contractuale.

Licenţiatul are obligaţia şi de a folosi în mod efectiv marca, nu de a o lăsa în

nelucrare, cu atât mai mult cu cât părţile au prevăzut un sistem de plată al licenţei

determinat în funcţie de venitul realizat din exploatarea mărcii.

Prin configuraţia juridică a contractului de licenţă, acesta mai poate cuprinde

clauze precum transmiterea unui secret de fabricaţie, a unui know-how, clauze cu privire

la condiţiile sublicenţei sau interdicţia încheierii acesteia, clauze de exonerarea de

obligaţia de garanţie, cu limitele şi cu respectarea condiţiilor pe care le-am precizat,

obligaţia asigurării publicităţii mărcii, situaţia stocurilor la finele contractului de licenţă,

condiţiile de exploatare a mărcii, condiţii de calitate a produselor sau serviciilor, clauze

care să permită licenţiatorului verificarea modului de folosire a mărcii şi calităţii

produselor sau serviciilor, angajarea răspunderii contractuale.74

Dacă licenţiatul este stânjenit în exploatarea normală a mărcii, acesta poate

formula o acţiune în concurenţă neleală.

Desigur că, este posibil ca licenţiatul să fie acţionat în judecată de către licenţiator

printr-o acţiune în contrafacere, dacă utilizează marca pentru alte produse sau servicii,

altele decât acelea pe care părţile le-au stabilit în contract.

6.1.5. Aportul mărcii la capitalul social. Conform art.15 alin.2 din Legea

nr.31/1990 privind societăţile comerciale astfel cum a fost republicată şi modificată prin

Legea 161 din 19.04.2003, aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate.

Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin

predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Acest text legal

este de aplicare generală cu toate că nu precizează în ce constă aportul în natură. Legea 74 Viorel Roş, s.a., op.cit., p.38o.

nr.35 privind regimul investiţiilor străine republicată în 1993 prevede la art.2 lit.c că

aportul investiţiilor străine în România poate consta, printre altele, în servicii, drepturi de

proprietate industrială şi intelectuală – brevete, licenţe, know-how, mărci de fabrică şi de

comerţ, drepturi de autor, traducător, editor – cunoştinţe şi metode de organizare şi

conducere. Legea 31/1990 nu face distincţie cât priveşte aportul în natură , între bunurile

corporale şi bunurile necorporale întrucât ambele sunt permise de lege. De altfel în

categoria bunurilor incorporale sunt incluse şi creaţiile spirituale ca drepturile de

proprietate industrială sau drepturile de autor şi drepturile conexe. Aportul mărcii în

patrimoniul societăţilor comerciale a fost apreciată în doctrină ca reprezentând, o cesiune

a mărcii care poate lua forma unui aport în societate, fie ca marcă izolată, fie ca

element al unui fond de comerţ.

6.1.6. Contractul de franciză. Rolul francizei este de a transpune pe o altă piaţă,

în aceleaşi condiţii şi parametri, o afacere care şi-a dovedit succesul pe o altă piaţă ;

ansamblul de tehnici şi operaţiuni comerciale prin care deţinătorul afacerii de succes

autorizează pe un alt comerciant să înceapă o afacere identică cu a sa, prin folosirea

însemnelor comerciale şi a experienţei sale constituie esenţa economică a operaţiunii de

francizare. Prin francizare se realizează un transfer de cunoştinţe comerciale şi semne

distinctive de la un comerciant către altul, astfel încât cel de-al doilea să creeze o afacere

identică cu a primului.75

Iniţiatorii acestui mod de distribuţie au avut în vedere criteriile de preferinţă ale

consumatorilor, anume, referirea acestora la o marcă sau la un concept, ca şi garanţii ale

omogenităţii calităţii produselor şi/sau serviciilor ce le sunt oferite.76

Contractul de franciză este acel contract în baza căruia o persoană (francizor) se

obligă faţă de altă persoană (beneficiar) să transmită un know-how, folosinţa mărcii sale

şi, uneori, dreptul de a aproviziona, iar beneficiarul se obligă să exploateze know-how-ul

transmis şi să utilizeze marca şi – uneori – se prevede, să se aprovizioneze de la francizor.

S-a mai susţinut că acest contract constituie o varietate a contractului de

concesiune, anume, concesiunea unei mărci de produse sau de servicii la care se adaugă

75 Gheorghe Gheorghiu, Gabriel N.Turcu , Contractul de franciză – aspecte generale , Revista de Drept Comercial, nr.3/2000, p.49. 76 Ioan Bălan , Tehnici contractuale ale francizei , Revista de Drept Comercial, nr.3/2000, p.204

concesiunea ansamblului de metode şi mijloace apte să asigure exploatarea şi gestiunea în

cele mai bune condiţii de rentablitate .77

Acest contract constă în acordarea de către un comerciant-producător a dreptului

de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem

de relaţii care conţine marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa, unui comerciant,

persoană fizică sau juridică, în schimbul unui preţ, constând într-o sumă de bani iniţială şi

o redevenţă periodică (denumită franchise free).

Contractul de franciză comportă trei elemente esenţiale, licenţa unei mărci,

comunicarea unui know-how şi o asistenţă comercială sau tehnică.

Acest contract este un contract sinalagmatic (bilateral), francizorul obligându-se

să acorde dreptul de a vinde bunuri sau de a presta servicii partenerului său contractual,

beneficiarul. Acesta din urmă se obligă să revândă mărfurile sau să presteze serviciile

propriilor săi clienţi, păstrând identitatea şi renumele francizorului şi reţelei de distribuţie

a acestuia.

Partenerii contractuali urmăresc obţinerea unor avantaje materiale reciproce,

francizorul vinde mărfurile sau serviciile beneficiarului, pentru a obţine taxa de intrare

(preţul pe care beneficiarul trebuie să-l plătească francizorului pentru a fi primit în cadrul

reţelei de distribuţie) şi o redevenţă periodică. Beneficiarul urmăreşte obţinerea de profit

din vânzarea mărfurilor sau prestarea serviciilor.

Contractul în discuţie este comutativ şi consensual. Legea nr.79/1998 în art.6

prevede clauzele ce trebuie să fie cuprinse în contract şi cerinţa, că voinţa părţilor să fie

exprimată printr-un înscris constatator, forma scrisă fiind cerută ad probationem.

Contractul trebuie să cuprindă următoarele clauze : obiectul contractului, drepturile şi

obligaţiile părţilor, condiţiile financiare, durata contractului, condiţiile de modificare,

prelungire şi reziliere.

Deşi conţinutul contractului este determinat de legiuitor prin menţionarea

clauzelor obligatorii ale acestuia, contractul nu capătă caracter solemn, rămânând

consensual.

77 Tudor R. Popescu, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.340.

Acest contract este intuitu personae, întrucât francizorul îşi alege beneficiarul care

dovedeşte calităţi profesionale şi capacitate economico-financiară pentru desfăşurarea

activităţii, la standardele impuse (art.17).

Contractul de franciză, contract numit, cu figură juridică reglementată expres prin

dispoziţiile Legii nr.79/1998, implică transferul cunoştinţelor tehnice şi procedeelor

comerciale verificate şi transferul de know-how.

Contractul de franciză se încheie între francizor, comerciant persoană fizică sau

juridică, titular al drepturilor asupra unei mărci înregistrate, care are obligaţia de a acorda

asistenţă pentru pregătirea profesională, pentru conducere, de a ajuta la pornirea şi

exploatarea iniţială a mărcii, de a asigura promovarea produsului sau serviciului, de a

stabili sortimentul de mărfuri sau de servicii, de a asigura aprovizionarea ritmică,

constituirea stocurilor, completarea colecţiilor şi modelelor.

Francizorul trebuie să deţină şi să exploateze o activitate comercială, o anumită

durată, înainte de lansarea reţelei de franciză, să fie titular al drepturilor de proprietate

intelectuală , să asigure o largă varietate de forme de asistenţă în favoarea beneficiarului,

să vegheze la păstrarea identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză, să utilizeze propriul

personal şi propriile mijloace financiare în scopul cercetării, inovaţiei, pentru dezvoltarea

şi viabilitatea produsului ; francizorul este titularul conceptului francizabil .78

Cu privire la atributele legale ale francizorului, calitatea de comerciant a acestuia

şi caracterul comercial sau necomercial al contractului de franciză sunt necesare unele

precizări.

Indiferent dacă obiectul de activitate al beneficiarului este comercial sau

necomercial, prin obiectul său, contractul urmăreşte exploatarea francizei, astfel încât

discuţia conduce la necesitatea calificării francizei sub aspect comercial sau

necomercial.79

Franciza se bazează pe un cumul de cunoştinţe şi aptitudini, calităţi umane puse

în valoare, ajungând la concluzia că ceea ce se exploatează este însăşi valoarea umană,

care nu se interpune în circuitul comercial, francizorul fiind un creator de valoare precum

profesorul, arhitectul, meşteşugarul, avocatul, iar activităţile desfăşurate de aceştia nu au

78 Gheorghe Gheorghiu, Gabriel N. Turcu, op.cit., (III), Revista de Drept Comercial nr.5/2000., p.7979 Idem, p.80-82

caracter comercial. Nu se poate discuta despre un element speculativ şi de profit când

este vorba despre calităţile şi inteligenţa umană.

Francizorul este considerat comerciant dacă alături de exploatarea francizei,

exercită el însuşi, direct, o activitate comercială prin obiectul său ; franciza îndeplineşte

toate condiţiile unui act comercial, mai puţin elementul speculativ. Atunci când elementul

francizabil este inserat în ansamblul unui contract de distribuţie, având un rol accesoriu,

vom fi în prezenţa unui contract comercial de distribuţie şi nu a unui contract de franciză.

Licenţierea unui însemn destinat a atrage clientela, precum o emblemă, o marcă,

un nume comercial, ori unui model industrial sau oricărui drept de proprietate

intelectuală, cesiunea unor asemenea drepturi, contracte de editare, contractul de

exploatare a cunoştinţelor care formează know-how-ul, asistenţa tehnică, comercială sunt

acte de natură civilă.

Beneficiarul, persoană fizică sau juridică, comerciant independent, trebuie să

accepte colaborarea şi să adere la principiul omogenităţii reţelei de franciză, să nu divulge

know-how-ul comunicat de francizor, să plătească taxa de intrare în reţea şi redevenţa

menţionată în contract, să facă cunoscut prin publicitate, că este o persoană independentă

sub aspect financiar, în raport cu francizorul sau cu terţii, să respecte regulile şi politicile

comerciale ale francizorului, să respecte clauzele contractuale privind desfacerea

produselor şi/sau prestarea serviciilor, să dezvolte, la rândul său, reţeaua de franciză şi să-

i menţină reputaţia şi identitatea, să încunoştiinţeze pe francizor despre performanţele

obţinute şi situaţia financiară, să permită francizorului efectuarea de controale cu privire

la respectarea metodelor şi tehnicilor de comercializare sau prestare de servicii şi

efectuarea publicităţii, să respecte zona teritorială de desfăşurare a activităţii, astfel cum

aceasta a fost delimitată în contract.

Trebuie menţionat că obiectul contractului de franciză îl constituie concesionarea

unei mărci de fabrică, de comerţ sau de servicii, asistenţă tehnică şi comercială şi

comunicarea know-how-ului.

Reţeaua de franciză constituie un ansamblu de raporturi contractuale între un

francizor şi mai mulţi beneficiari , care urmăreşte promovarea unei tehnologii, a unui

produs sau serviciu şi pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei acestuia.

Marca francizorului este aceea care asigură identitatea şi reputaţia reţelei şi

constituie garanţia calităţii, aceasta fiind asigurată prin transmiterea şi controlul

respectării know-how-ului şi oferirea unei game omogene de produse, servicii,

tehnologii.

Elementele definitorii ale unei reţele de franciză sunt omogenitatea, publicitatea şi

unitatea.

Omogenitatea reţelei implică egalitatea de tratament între beneficiarii aceleiaşi

reţele de franciză, în sensul oferirii de condiţii similare.

Reţeaua de franciză nu dă naştere unei persoane juridice distincte şi astfel reţeaua

nu dispune de patrimoniu propriu, nu-şi poate asuma drepturi şi obligaţii şi nici nu poate

sta în justiţie în nume propriu.

Organizarea şi realizarea publicităţii, cade în sarcina francizorului, beneficiarul,

având obligaţia contractuală de a respecta şi promova publicitatea făcută de francizor.

Dacă publicitatea este falsă sau de natură a induce în eroare, în raporturile cu terţii,

răspunderea revine francizorului.

Publicitatea se execută centralizat pentru a păstra unitatea reţelei şi imaginea

mărcii.

Sunt situaţii în care francizorul permite ca o parte a publicităţii să fie realizată

direct în cadrul reţelelor naţionale, cu aprobarea, însă, a difuzării materialelor publicitare.

Scopul comun al părţilor, adică promovarea unei tehnologii, a unui produs sau

serviciu, dezvoltarea producţiei şi distribuţiei, determină unitatea reţelei ; tot astfel şi

selectarea riguroasă a beneficiarilor, care determină conturarea caracterului intuituu

personae a contractului de franciză.

Principiile care călăuzesc părţile contractului de franciză privesc fixarea

termenului care trebuie să permită beneficiarului să-şi amortizeze investiţiile,

posibilitatea francizorului de a-l anunţa în timp util (cu preaviz), pe beneficiar, cu privire

la intenţia de a reînnoi contractul de franciză, determinarea obligaţiilor financiare ale

beneficiarului, pentru favorizarea obţinerii rezultatelor dorite şi obiectivelor comune,

precizarea clauzelor de neconcurenţă pentru protejarea know-how-ului, determinarea

circumstanţelor în care poate fi solicitată rezilierea contractului, condiţiile de operare a

cesiunii drepturilor rezultând din contract, exercitarea dreptului de preemţiune, dacă

părţile înţeleg să stipuleze asemenea drept în contractul de franciză.

Pentru menţinerea şi dezvoltarea reţelei de franciză, franizorul trebuie să se ocupe

de recrutarea viitorilor beneficiari, oprindu-se asupra acelora care au competenţă

profesională, calităţi personale şi capacitate financiară pentru exploatarea afacerii.

În scopul facilitării cunoaşterii de către beneficiar a condiţiilor contractului de

franciză, francizorul are obligaţia de a-i comunica informaţii cu privire la experienţa

dobândită şi transferabilă, condiţiile financiare ale contractului, elementele necesare

pentru efectuarea calculului previzionat şi întocmirea planului financiar, obiectivele şi

aria exclusivităţii acordate, durata contractului şi condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.

Pentru încheierea contractului de franciză este necesară parcurgerea unei perioade

şi îndeplinirea unor obligaţii cu caracter precontractual, care urmăresc determinarea

viitorului cadru obligaţional ; este perioada în care francizorul selecţionează beneficiarul

şi ultimul ia cunoştinţă despre clauzele viitorului contract, operând un permanent schimb

de informaţii între francizor şi beneficiar.

Conform dispoziţiilor art.3 din Ordonanţa Guvernului nr.52/1997, astfel cum a

fost modificată prin Legea 79/1998, scopul parcurgerii fazei precontractuale este de a

permite părţilor să se decidă cu privire la viitoarea colaborare şi de a face să circule

informaţiile care vor face posibilă executarea contractului.

În cazul unui contract de exclusivitate , atunci când este încasată o taxă de intrare

în reţeaua de franciză, suma privind drepturile de exclusivitate trebuie să fie

proporţională cu taxa de intrare şi se adaugă acesteia.

Contractul de exclusivitate trebuie să cuprindă o clauză de reziliere, iar durata

acestui contract se determină în corelare cu tipul de franciză dorit de părţi.

Taxa de exclusivitate poate fi utilizată pentru acoperirea unei părţi a cheltuielilor

pentru know-how-ul care a fost transmis.

Părţile pot negocia şi o clauză cu privire la non-concurenţă şi confidenţialitate,

pentru a preîntâmpina transmiterea know-how-ului în perioada stabilită în contractul de

exclusivitate.

Contractele de tip franciză cuprind clauze prin care beneficiarii îşi asumă

răspunderea faţă de terţi (în relaţiile de afaceri) pentru neexecutarea sau executarea

necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate.

Francizorul nu este răspunzător contractual pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare a obligaţiilor beneficiarului, fiind terţ faţă de contractele încheiate de

beneficiari cu partenerii contractuali.

Sunt admisibile, clauze prin care francizorul este protejat de divulgarea know-

how-ului, altor persoane, clauze de non-concurenţă – care urmăresc păstrarea identităţii şi

reputaţiei reţelei de franciză, precum şi acelea prin intermediul cărora, beneficiarul îşi

asumă obligaţia să respecte metodele comerciale ale francizorului, nefiind, însă admise

clauzele care ar fi de natură să restrângă concurenţa în cadrul reţelei de franciză (precum

acelea prin care francizorul ar stabili preţul de vânzare practicat de beneficiari sau acelea

în care se împart pieţele între francizor şi beneficiari sau între beneficiari).80

Francizorul are putere deplină cu privire la recrutarea şi selectarea beneficiarilor

şi nu va accepta beneficiarii care nu dovedesc competenţa necesară integrării în reţeaua

de franciză.

În regulă generală, contractul de franciză se încheie pentru o perioadă

determinată, în funcţie de specificul obligaţiilor contractuale care rezultă din fiecare

contract. La expirarea duratei pentru care a fost încheiat, părţile au posibilitatea să-l

reînnoiască, chiar dacă în cuprinsul contractului nu s-ar stipula expres o asemenea clauză.

Atunci când contractul este încheiat pentru o durată nedeterminată, poate fi

reziliat oricând, de către oricare dintre părţi, cu condiţia ca rezilierea să nu îmbrace forma

abuzului de drept. În acest sens avem în vedere reglementarea de la art.6 alin.1 din

Ordonanţa Guvernului nr.52/1967, modificată şi republicată, text care se referă la

respectarea unui termen de preaviz suficient de mare.

Părţile au posibilitatea de a preciza expres în contract posibilitatea de reziliere a

acestuia, chiar şi în lipsa unui termen de preaviz.

Încetarea contractului de franciză poate avea loc prin decesul sau falimentul

beneficiarului, fiind încheiat intuitu persoane, sau prin reziliere, în condiţiile dreptului

comun. 80 Ioan Bălan, Contractul de firmă , Revista de Drept Comercial nr.12/1998, p.30, autorul citând F.Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contracts civils et commerciaux , Ediţia a 4-a, Dalloz, Paris 1998, p.788-789.

6.2. Apărarea dreptului la marcă.

După publicarea cererii de înregistrare a mărci, orice persoană interesată poate

formula observaţii pentru motivele de refuz absolute reglementate prin dispoziţiile art.5

din Lege, respectiv opoziţii pentru motivele de refuz relative prevăzute în art.6 din Lege.

6.2.1. Observaţia se formulează în scris cu indicarea numărului cererii de

înregistrare la care se referă şi nu este supusă nuciunei taxe. Ea poate fi comunicată

solicitantului care la rîndul său poate prezenta comentarii.

Analizarea observaţiei se face în cadrul procesului de examinare a cererii de

înregistrare.

Potrivit Regulamentului81 titularul observaţiei nu dobîndeşte calitate de parte în

procedura de examinare a cererii şi pe cale de consecinţă nu va primi nici o comunicare

din partea OSIM.

6.2.2. Opoziţia se formulează în scris şi motivat în termen de 2 luni de la data

publicării cererii de înregistrare a mărcii.

Ea trebuie să conţină potrivit art.18 pct.2 din Regulament:

indicaţii privind cererea de înregistrare a mărcii împotriva căreia se

formulează opoziţia;

indicatii privind marca sau dreptul anterior dobandit pe care se intemeiaza

opozitia;

o reprezentare si, dupa caz, o descriere a marcii anterioare sau a altui

drept anterior, respectiv o copie a certificatului de inregistrare a marcii

opuse si orice alt document care sa certifice ca oponentul este detinatorul

dreptului anterior invocat;

produsele şi serviciile pentru care marca anterioară a fost înregistrată sau

cerută la înregistrare ori pentru care marca anterioara este notoriu

cunoscută sau se bucură de renume în România;

mentiuni privind calitatea si interesul persoanei care formuleaza opozitia;

o prezentare detaliata asupra motivelor invocate in sustinerea opozitiei,

precum şi temeiul legal invocat;

81 art.17 pct.3 ANEXA - Regulament de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice HG nr.1134 din 10 noiembrie 2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, publicată în M.O. Partea I nr.809/3.12.2010

numele sau denumirea si adresa ori sediul mandatarului, daca este cazul;

in situatia in care opozitia este formulata printr-un mandatar, este necesar

ca odata cu actul de opozitie sa se depuna si procura de reprezentare

semnata de oponent.

Obligaţia plăţii de către solicitant a unei taxe este expres prevăzută (art.19

alin.final) sub sancţiunea de a se considera că opoziţia nu a fost făcută. O.S.I.M. – ul

comunică solicitantului înregistrării existenţa opoziţiei, persoana care a formulat-o şi

motivele invocate (art.20 pct.1) ; în termen de 30 de zile de la această notificare,

solicitantul poate să depună punctul său de vedere (art.20 pct.2 din Lege). La cererea

solicitantului, OSIM poate acorda o prelungire de cel mult 30 de zile a termenului pentru

raspunsul la opozitie.

Soluţionarea opoziţiei poate fi suspendată potrivit art.20 pct.3 din Lege dacă se

întemeiază pe o cerere de înregistrare a mărcii , caz în care suspendarea operează până la

înregistrarea acesteia sau dacă marca opusă face obiectul unei acţiuni în anulare sau de

decădere situaţie în care suspendarea operează până la soluţionarea definitivă a cauzei.

După încetarea cauzelor de suspendare, oricare dintre părţi poate solicita reluarea

soluţionării opoziţiei.

Opoziţiile formulate cu privire la marca publicată se vor soluţiona de către o

comisie din cadrul Serviciului mărci al O.S.I.M. Comisia emite un aviz de admitere sau

de respingere în tot sau în parte a opoziţiei, care este obligatoriu la examinarea de fond şi

care se va regăsi menţionat în hotărârea de admitere sau respingere la înregistrare a

mărcii.

Persoana căreia i s-a respins opoziţia are deschisă calea acţiunii în anularea

mărcii.

6.2.2. Contestaţia este o cale de atac administrativă pusă la dispoziţia oricărei

persoane interesate ce are ca obiect deciziile OSIM privind cererile de înregistrare a

mărcilor, ce poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la comunicare sau, după caz, de

la publicarea înregistrării mărcii, cu plata unei taxe.

Din redactarea dispoziţiilor legale rezultă că de procedura administrativă a

contestaţiei poate beneficia în exclusivitate, numai solicitantul înregistrării sau titularul

mărcii dacă, i s-a respins cererea de reînnoire.

Mai pot face obiectul contestaţiei deciziile O.S.I.M. privind înscrierea cesiunii sau

a licenţei în Registrul mărcilor, cale administrativă de atac de care pot beneficia

persoanele interesate, cu condiţia formulării contestaţiei în termen de 3 luni de la

comunicare sau, după caz, de la publicarea acestora.

Contestaţiile vor fi soluţionate de către o comisie de contestaţii din cadrul

O.S.I.M. Hotărârile motivate ale comisiei se comunică părţilor şi pot fi contestate în

termen de 15 zile de la comunicare, la Tribunalul Bucureşti. Deciziile Tribunalului pot fi

atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti.

15.3. Contrafacerea este definită în art.90 alin.3 din Lege în sensul că ea constă

în realizarea sau utilizarea fără consimţământul titularului, de către terţi, în activitatea

comercială, a unui semn:

- identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca

a fost înregistrată;

- care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea

sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau

serviciile pentru care a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de

confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul ;

- identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de

cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în

România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de

caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului

mărcii un prejudiciu.

În doctrină s-a semnalat că dispoziţiile art.90 nu trebuie izolate de prevederile

art.36 ca şi de restul Legii nr.84/1998, concluzia care se impune fiind aceea că marca nu

poate fi protejată prin acţiunea în contrafacere decât după înregistrarea sa în Registrul

mărcilor (art.90 alin.5) iar actele prevăzute în art.36 alin.2 nu constituie contrafacere,

decât dacă au fost săvârşite după publicarea mărcii. Se consideră în doctrină că art.90 din

lege se referă la acţiunea penală în contrafacere care nu poate fi introdusă decât după

înregistrarea mărcii, în timp ce art.36 se referă la acţiunea civilă în contrafacere care

poate fi introdusă după publicare, cu consecinţa de rigoare şi anume : pentru perioada

cuprinsă între data depunerii cererii de înregistrare a mărcii şi data deciziei de înregistrare

(care reprezintă momentul final al examenului de fond al cererii) publicată nu poate fi

recunoscută mărcii nici o protecţie ; între data publicării mărcii în Buletinul Oficial de

Proprietate Industrială şi data înregistrării mărcii în Registrul mărcilor, actele de încălcare

pot fi sancţionate printr-o acţiune în contrafacere civilă, caz în care, hotărârea instanţei

este executorie, în privinţa despăgubirilor , după înregistrarea mărcii în Registrul

mărcilor, protecţia mărcii poate fi asigurată şi prin acţiunea penală în contrafacere.

Legea nr.344 din 29 noiembrie 2005, privind unele măsuri pentru asigurarea

respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire,

defineşte mărfurile contrafăcute numai cât priveşte marca, în considerarea probabilă dar

inexplicabilă a faptului că mărcile şi indicaţiile geografice sunt cele mai uzitate, dar nu

singurele obiecte de proprietate intelectuală, pentru a crea confuzie şi a se profita de

reputaţia comercială a altei persoane. Astfel mărfurile contrafăcute sunt în accepţiunea

acestei legi următoarele:

a) orice marfă, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă

identică ori care nu se deosebeşte în aspectele sale esenţiale de o marcă de produs sau de

serviciu legal înregistrată pentru acelaşi tip de marfă şi care, din acest motiv, încalcă

drepturile titularului acestei mărci ;

b) orice simbol al unei mărci de produs sau de serviciu (inclusiv logo, etichetă,

autoadeziv, broşură, instrucţiuni de utilizare sau document de garanţie care poartă un

asemenea simbol), chiar dacă este prezentat separat şi care se află în aceeaşi situaţie cu

mărfurile prevăzute la lit.a);

c) orice ambalaj care poartă mărci de produse contrafăcute, prezentate separat, în

aceleaşi condiţii ca şi mărfurile definite la lit. a.

Legea nu impune, ca o condiţie, pentru intentarea unei acţiuni în contrafacere , ca

titularul mărcii ori al dreptului de exploatare exclusivă, să fi suferit o pagubă, obiectivul

fiind mult mai extins şi anume sancţionarea oricărei atingeri aduse dreptului privativ.

Art.92 din lege prevede că în cazul în care actele de contrafacere generează şi prejudicii,

persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun. O acţiune în

contrafacere poate fi pornită, dispune legea, de titularul mărcii numai după data

înregistrării mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor, şi de către solicitantul cererii de

înregistrare, dar, numai după publicarea mărcii, în temeiul art.36. Acţiunea în

contrafacere este îndreptată, în principiu, împotriva concurentului titularului mărcii,

exigenţă care se înscrie în regula specialităţii mărcii.

6.2.4. Concurenţa neloială . 82 Orice utilizare a mărcilor sau indicaţiilor

geografice, contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau comercială, în scopul

de a induce în eroare consumatorii, constituie un act de concurenţă neloială. Codul penal

în art.301 defineşte de asemenea, infracţiunea de concurenţă neloială ca fiind folosirea ori

punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de

provenienţă false, precum şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie, de menţiuni false

privind brevetele de invenţii, ori folosirea de nume comerciale sau a denumirilor

organizaţiilor de comerţ ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari. Se

impun de asemenea şi examinarea dispoziţiilor Legii 11/1991 care potrivit art.5 constituie

infracţiune de concurenţă neleală :

- întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desenări speciale sau a unor

ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant;

- producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau

vânzarea unor mărfuri, purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi

caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau

comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe

beneficiari.

Concurenţa neloială în cazul mărcilor şi a indicaţiilor geografice se poate

manifesta sub mai multe forme ca : denigrarea care constă în discreditarea deliberată a

întreprinderii sau a produselor unui concurent, confuzia care constă în utilizarea semnelor

distinctive ale concurentului pentru a disimula activitatea de piaţă a autorului concurenţei

neloiale, suprimarea sau modificarea mărcii aplicate, substituirea mărcii, parazitarea unei

mărci notorii, sau fapte care ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de fals,

abuz de încredere, etc.

Majoritatea doctrinei consideră acţiunea în concurenţă neloială ca o formă a

acţiunii în răspundere civilă delictuală cu un anumit specific fiind o acţiune personală

spre deosebire de acţiunea în contrafacere care, lezând dreptul real la marcă este o acţiune

82 Yolanda Eminescu, Concurenţa neleală , Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1993 ; O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale , Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1994 ; G.Boroi şi D.Boroi , Consideraţii referitoare la acţiunea în concurenţă neloială , Revista Juridica nr.4/2001.

reală. Doctrina83 semnalează, în cazul mărcilor şi a indicaţiilor geografice şi anumite

puncte comune între contrafacere şi concurenţă neloială şi anume :

- ambele constituie atingeri aduse dreptului la marcă şi indicaţii geografice ;

- scopul urmărit este comun şi constă în inducerea în eroare, a provocării

deliberate a confuziei şi în final deturnarea clientelei ;

- ambele infracţiuni sunt independente de producerea unui prejudiciu ;

- este suficient să existe riscul de confuzie, să se urmărească inducerea în eroare,

chiar dacă consumatorii nu au fost efectiv înşelaţi pentru a ne afla în faţa unei

contrafaceri, aspecte faţă de care doctrina nu s-a manifestat în mod unanim.

În conformitate cu art.91 din lege, instanţa judecătorească poate să dispună măsuri

asiguratorii, dacă se consideră că există un risc de încălcare de către terţi a drepturilor cu

privire la marcă sau la indicaţia geografică protejată şi dacă această încălcare ameninţă să

cauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de

probă, măsuri asiguratorii care pot consta în :

încetarea actelor de încălcare a drepturilor ;

conservarea probelor pentru dovedirea provenienţei produselor sau serviciilor

purtând în mod ilicit o marcă sau o indicaţie geografică protejată;

sechestru asigurator.

Potrivit art.93 alin.3 din lege, instanţa poate dispune ca reclamantul la plătească

toate daunele cauzate pârâtului ca urmare a exercitării abuzive a drepturilor procedurale

cu privire la marca sau indicaţia geografică protejată. O altă măsură de apărare a

drepturilor asupra mărcilor şi a indicaţiilor geografice o constituie aceea prevăzută în

art.91 din lege, potrivit cu care, autorităţile vamale pot dispune, fie din oficiu, fie la

cererea titularului dreptului, suspendarea activităţii vamale la importul sau la exportul

produselor care poartă mărci sau indicaţii geografice. Această dispoziţie legală se

completează cu dispoziţiile Legii nr.344/2005 care instituie o procedură specială de

reţinere a mărfurilor contrafăcute în cadrul operaţiunilor de vămuire. Instanţa mai poate

dispune şi alte măsuri proprii caracterului penal sau civil al acţiunii. Astfel în acţiunile

penale instanţa poate dispune :

condamnarea persoanei vinovate ;

83 Viorel Roş, s.a., Op.cit., p.522 şi urm.

restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ;

confiscarea lucrurilor care au servit ori au fost destinate să servească la săvârşirea

infracţiunii.

În acţiunile civile instanţa poate statua :

încetarea faptelor care aduc atingere dreptului la marcă ;

plata de despăgubiri titularului mărcii ;

publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala pârâtului ;

obligarea pârâtului să îndeplinească orice alte fapte destinate să restabilească

dreptul atins.

6.3. Stingerea dreptului la marcă

6.3.1. Expirarea duratei de protecţie . Încetarea dreptului la marcă poate opera

prin moduri prevăzute de lege în mod expres sau prin moduri care nu sunt prevăzute în

mod expres într-un text de lege. Unele dintre modurile de încetare a dreptului la marcă se

regăsesc atât în sistemul atributiv cât şi în cel declarativ, iar altele sunt specifice numai

unuia dintre aceste sisteme.

Expirarea duratei de protecţie constituie o cauză de stingere a dreptului la marcă

în situaţia în care înregistrarea unei mărci nu este reînnoită la expirarea termenului legal

de protecţie de 10 ani prevăzut în art.30 din Lege. Este o cauză specifică sistemului

atributiv.

6.3.2. Renunţarea titularului la dreptul său asupra mărcii , este un mod de

stingere a dreptului la marcă comun atât sistemului atributiv cât şi celui declarativ. Art.45

din Lege prevede că titularul poate să renunţe la marcă pentru toate sau numai pentru o

parte din produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Aşadar renunţarea

nu poate interveni decât după înregistrarea mărcii. Renunţarea trebuie declarată în scris la

O.S.I.M. de titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta. Renunţarea

poate fi totală când se solicită ca aceasta să privească toate produsele sau serviciile pentru

care marca a fost înregistrată, sau parţială când se declară că se renunţă numai la o parte

din produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Doctrina84 a semnalat că

în sistemul declarativ al priorităţii de folosinţă, renunţarea la marcă poate fi şi tacită, prin

84 Viorel Roş, s.a., Op.cit. , p.383

abandonul acesteia pe o perioadă destul de lungă pentru a se trage concluzia că este

definitiv.

În literatură s-a remarcat faptul, că în timp ce în sistemul atributiv înregistrarea

devansează folosirea, în schimb în domeniul conservării dreptului la marcă se dă

întâietate folosirii. Legea prevede în mod expres necesitatea ca titularul mărcii să notifice

licenţiatului, dacă există un contract de licenţă, intenţia sa de a renunţa la marcă (art.45

alin.3 din Lege). Legea aduce o serie de precizări suplimentare în art.48. Astfel, art.48

alin.1 stabileşte că titularul unei mărci anterioare, care cu ştiinţă a tolerat într-o perioadă

neîntreruptă de 5 ani, folosirea unei mărci ulterior înregistrate, nu poate să ceară anularea

şi nici să se opună folosirii mărcii ulterioare pentru produsele şi serviciile pentru care

această marcă ulterioară a fost folosită, în afară de cazul în care înregistrarea mărcii

ulterioare a fost cerută cu rea credinţă. Art.48 alin.2 prevede că în cazul art.48 alin.1,

titularul mărcii ulterior înregistrate nu poate să se opună folosirii mărcii anterioare, deşi

aceasta din urmă nu mai poate fi invocată împotriva mărcii ulterioare.

Renunţarea va produce efecte numai de la data înscrierii în Registrul mărcilor.

6.3.3. Abandonul mărcii este o cauză de stingere a dreptului la marcă, specifică

sistemului dobândirii dreptului la marcă prin prioritate de folosinţă. El are semnificaţia

unei renunţări tacite. Legislaţia română actuală nu mai prevede abandonul dar prevede

sub numele de caducitate, lipsa reînnoirii mărcii, astfel nu se mai pune problema, destul

de dificilă, a se stabili dacă o marcă a fost sau nu abandonată.

6.3.4. Caducitatea este o cauză de stingere a dreptului la marcă când înregistrarea

unei mărci nu este reînnoită la expirarea termenului de protecţie prevăzut de lege. Legea

stabileşte că taxa pentru cererea de reînnoire a înregistrării mărcii este datorată la data

înregistrării cererii iar neplata taxei este sancţionată cu decăderea titularului din dreptul la

marcă. Textul art.30 stabileşte, de fapt, două cauze de stingere a dreptului la marcă şi

anume caducitatea ca urmare a neînnoirii înregistrării şi decăderea, care spre deosebire de

prima este o sancţiune pentru neplata taxei pentru cererea de reînnoire.

6.3.5. Decăderea ca mod de stingere a dreptului la marcă este specific sistemului

depozitului cu efecte atributive. Motivele cele mai frecvente de decădere sunt neplata

taxelor şi neexecutarea obligaţiei de exploatare. Art.46 din Lege enumeră şi motivele

decăderii care poate fi cerută de orice persoană interesată şi anume:

a). fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe

teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile

pentru care aceasta a fost înregistrată ;

b). după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii

titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau un serviciu pentru care a fost înregistrată ;

c). după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu

consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în

special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau a

serviciilor pentru care a fost înregistrată ;

d). marca a fost înregistrată de o persoană neavând calitatea prevăzută la art.3 lit.

h şi i (care prevede că solicitantul este persoana în numele căreia este depusă o cerere de

înregistrare a unei mărci, respectiv titularul care este persoana pe numele căreia marca

este înregistrată şi care poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de

drept privat).

Decăderea din drepturile conferite de marcă produce efecte de la data introducerii

cererii de decădere la instanţa judecătorească competentă.

Sancţiunea decăderii a fost introdusă în dreptul nostru prin Legea 84/1998 ea

nefiind reglementată în Legea 28/1967 cu consecinţa că, termenul de 5 ani prevăzut de

lege se va calcula numai de la data intrării în vigoare a legii actuale (23 iulie 1998).

Conform art.46 din Lege, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă

poate fi cerută de „orice persoană interesată”.

Cererea de decădere din drepturile conferite de marcă este de competenţa în primă

instanţă, a Tribunalului Bucureşti, hotărârea astfel pronunţată fiind supusă căilor de atac.

Marca pentru care s-a pronunţat o hotărâre de decădere nu mai este valabilă şi evident

titularul nu mai poate acţiona pe uzurpatori în contrafacere ori în concurenţă neloială. Ea

devine un semn liber fiind susceptibil de apropriere de către orice persoană.

O situaţie specială o prezintă mărcile de certificare care conform art.62 din lege

nu mai pot fi nici depuse şi nici utilizate timp de 10 ani după ce a încetat a mai fi

protejate.

6.3.6. Anularea înregistrării mărcii este considerată în actuala legislaţie, ca un

mijloc de stingere a drepturilor asupra mărcilor şi formează obiectul reglementărilor din

art.48-50. Anularea mărcii constituie o sancţiune care intervine ori de câte ori condiţiile

de validitate ale mărcii nu sunt întrunite. Art.47 din lege enumeră cauzele de anulare a

mărcii :

a). înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art.5 alin.1 ce se

referă la mărcile excluse de la protecţie ;

b). înregistrarea s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art.6 privind motivele

relative pentru care marca poate fi refuzată la înregistrare;

c). înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea credinţă ;

d). înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui

patronimic al unei persoane ;

e). înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire

la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept

de autor.

La motivele de anulare enumerate mai sus, se adaugă motivele specifice anulării

înregistrării mărcii colective sau a celei de certificare.

Acţiunea în anulare pentru motivul prevăzut la art.47 alin.1 lit.c ce se referă la

înregistrarea ce a fost solicitată cu rea credinţă, poate fi introdusă oricând în perioada de

protecţie, pe când în toate celelalte cazuri anularea înregistrării mărcii poate fi cerută în

termen de 5 ani, ce curge de la data înregistrării.

Din motive de rigoare terminologică în definirea instituţiei nulităţii remarcăm un

mod ambiguu al formulării textelor legale fără a se face distincţia necesară dintre

nulitatea absolută şi nulitatea relativă (anulare). Conform acestei diferenţieri nulitatea

relativă sancţionează numai înregistrarea unei mărci cu încălcarea unui drept anterior al

unui terţ, care poate să fie :

- un drept asupra unei mărci identice sau similare care este înregistrată pentru

produse sau servicii identice sau similare cu cele în relaţie cu care a fost înregistrată

marca a cărei anulare se cere ; în cazul în care mărcile sunt numai similare se cere a fi

îndeplinită condiţia existenţei unui risc de confuzie (art.47 lit.b) ;

- un drept asupra unei mărci anterioare notorii, dacă aceasta este folosită pentru

produse identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca în legătură cu

care se cere anularea ; sau chiar dacă produsele sunt diferite, cu condiţia ca prin aceasta

titularul mărcii posterioare să obţină un profit necuvenit pe seama reputaţiei sau

caracterului distinctiv al mărcii anterioare sau să prejudicieze acest renume sau caracter

distinctiv ;

- un drept la imagine sau la nume (art.47 lit.d) ;

- un drept de autor sau un alt drept de proprietate industrială (art.47 lit.e).

Motivele de anulare legate de existenţa unei anteriorităţi în momentul înregistrării

mărcii, sunt înlăturate dacă titularul respectivului drept anterior îşi dă consimţământul

expres la înregistrarea mărcii posterioare. Nulitatea absolută este prevăzută pentru toate

celelalte cazuri, legate de caracterul nedistinctiv sau deceptiv al mărcii, sau pentru

neîndeplinirea condiţiilor cu privire la persoanele care pot înregistra marca, ori

inexistenţa acordului organelor competente (în cazul însemnelor naţionale, sigiliilor, etc.)

6.4. Indicaţiile geografice.

6.4.1. Importanţa indicaţiilor geografice . Obiecte de proprietate industrială din

categoria semnelor distinctive, nominalizate expres în art. 1(2) al Convenţiei de la Paris

pentru protecţia proprietăţii industriale, indicaţiile geografie reprezintă importante valori

economice şi comerciale. Atât condiţiile naturale specifice unui teritoriu geografic

determinat, cât şi anumite metode de prelucrare tradiţionale pot conferi calităţi specifice

şi inconfundabile unor produse care reuşesc să capteze astfel interesul şi să fixeze

preferinţa unor segmente mai mult sau mai puţin semnificative, de consumatori. În epoca

modernă a crescut interesul consumatorilor privind originea unor produse.

În aceste condiţii între indicaţiile geografice şi consumatori se realizează o

legătură cu caracter aleatoriu, schimbătoare, ce impune instituirea unei protecţii juridice

care să ocrotească în egală măsură atât indicaţia geografică cât şi pe consumator.

6.4.2. Precizări terminologice85 . Precizările terminologice privesc noţiunile de

indicaţie de provenienţă, denumire de origine şi pe aceea de indicaţie geografică.

Indicaţia de provenienţă este considerată a fi menţiunea directă sau indirectă privind

originea geografică a unui produs. Ea poate fi nu numai un nume geografic de ţară,

regiune sau localitate ci şi o reprezentare grafică tipică pentru spaţiul geografic respectiv.

Pe plan juridic, nu poate fi recunoscut unei persoane fizice sau juridice determinate un

85 Pentru informaţii suplimentare , Otilia Calmuschi, Indicaţii geografice, Importante valori economice şi comerciale, Revista de Drept Comercial. Nr.12/2000; Otilia Calmuschi, Constanţa Moraru, Protecţia indicaţiilor geografice în cadrul Acordului TRIPS în Studii de Drept Românesc, nr.1-2/2003.

drept de proprietate singular asupra indicaţiei de provenienţă care are un caracter colectiv

şi imprescriptibil.

Indicaţia de provenienţă îndeplineşte o funcţie de identificare a produselor după

originea lor naţională, regională sau locală. Denumirea de origine are o configuraţie mai

complexă desemnând un produs cu o origine determinată ce prezintă anumite caractere

specifice datorate atât mediului cât şi unor metode de fabricaţie speciale, constant

utilizate pentru a căpăta valoarea unei tradiţii recunoscute în spaţiu geografic respectiv.

Denumirea de origine presupune deci o idee de exclusivitate fiind rezervată numai

produselor ce prezintă calităţi şi caractere specifice datorate factorilor naturali şi umani.

Ţările care consacră distincţia între cele două obiecte de proprietate industrială : indicaţia

de provenienţă şi denumirea de origine – reglementează în principiu şi o protecţie juridică

diferită.

De regulă, indicaţia de provenienţă beneficiază de o protecţie mai restrânsă, după

concepţia franceză, în raport de denumirea de origine care beneficiază de o protecţie mai

eficace. Legea română defineşte în art.3 lit.g indicaţia geografică ca fiind denumirea

servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat,

în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod

esenţial atribuite acestei origini geografice. Se constată că definiţia din legea română are

o formulare generală ce conduce la concluzia că legiuitorul român a renunţat la distincţia

dintre indicaţia de provenienţă şi denumirea de origine, asigurând ambelor obiecte de

proprietate industrială un tratament uniform considerând că au un capital de atracţie de

egală importanţă ce trebuie protejat contra uzurpării şi devalorizării sale.

6.4.3. Procedura înregistrării indicaţiilor geografice . Legea instituie un sistem

unic de protecţie administrativă precizând condiţiile în care o asociaţie de producători

care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică, poate solicita Oficiului de

Stat pentru Invenţii şi Mărci înregistrarea unei indicaţii geografice pentru produsele

indicate în cerere (art.73). Pentru acordarea protecţiei, între produsele la care se referă

indicaţia geografică şi locul de origine al acestora, în ce priveşte calitatea, reputaţia sau

alte caracteristici, trebuie să existe o strânsă legătură. Simplul fapt că produsul la care se

referă denumirea, este originar dintr-o anumită regiune, nu justifică protecţia ca indicaţie

geografică.86 Înregistrarea indicaţiei geografice poate fi cerută direct sau prin mandatar

autorizat care este consilierul în proprietate industrială.

Prealabil înregistrării, legea implică Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, sau,

după caz, autoritatea competentă din ţara de origine a solicitantului, pentru a certifica

următoarele : indicaţia geografică a produsului, care urmează a fi înregistrat ; produsele

care pot fi comercializate sub această indicaţie; aria geografică de producţie ;

caracteristicile şi condiţiile de obţinere pe care trebuie să le îndeplinească produsele

pentru a fi comercializate sub această indicaţie (art.75).

Sunt excluse de la înregistrare, indicaţiile geografice care nu sunt conforme

condiţiilor legale instituite de lege în art.3 lit.g : sunt denumiri generice; sunt susceptibile

de a induce publicul în eroare asupra naturii, originii, modului de obţinere şi calităţii

produselor şi în sfârşit sunt contrare bunelor moravuri sau ordinii publice. Dispoziţiile

art.5 şi 6 din lege privind cazurile în care sunt excluse sau se refuză înregistrarea unei

mărci, sunt justificat considerate în doctrină, ca un drept comun al semnelor distinctive

comerciale aplicate deopotrivă înregistrării ca firmă sau emblemă.87

Dacă cererea îndeplineşte condiţiile cerute de lege, O.S.I.M. decide înregistrarea

indicaţiei geografice în Registrul indicaţiilor geografice şi acordarea dreptului de

utilizare a acesteia solicitantului.

Durata de protecţie a indicaţiilor geografice curge de la data depunerii cererii la

O.S.I.M. şi este nelimitată (art.80). Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice se acordă

solicitantului pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea de reînnoire nelimitată, dacă se

menţin condiţiile în care acest drept a fost dobândit (art.80 alin.2). Cererea de reînnoire

este supusă taxei prevăzute de Ordonanţa nr.41/1998.

Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi anulată de Tribunalul Municipiului

Bucureşti, la cererea oricărei persoane interesate. Dat fiind funcţia de garanţie a calităţii,

nerespectarea condiţiilor de calitate ale produsului din zona indicată se sancţionează cu

decăderea persoanelor autorizate din dreptul de a folosi indicaţia geografică, în condiţiile

în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate, proceda din oficiu sau, la sesizarea

unei persoane autorizate, la controlul produselor puse în circulaţie. Dreptul de folosire a

unei indicaţii geografice nu poate să facă obiectul nici unei transmiteri. Anularea 86 I.Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 2002, p.154 şi urm.87 I.Băcanu, op.cit. p.64

înregistrării indicaţiei geografice intervine ori de câte ori nu s-au respectat aspectele

certificate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (art.75) şi motivele de excludere de

la înregistrare a indicaţiei geografice (art.76).

Indicaţiile geografice au fost pentru prima dată reglementate de Legea nr.84/1998

dar interesul pentru aceste importante valori economice şi comerciale a demarat destul de

greoi. Astfel până în luna mai 2004, erau înregistrate sau în curs de înregistrare 38 de

indicaţii geografice ca de exemplu : Borsec, Buziaş, Poiana Negrii, Pietroasa, Zizin, Iaşi

Copou, Biborţeni, Tuşnad, Stâna de Vale etc. deşi numărul şi diversitatea produselor

etalon al unei regiuni din ţară sunt mult mai numeroase.


1. Analizaţi comparativ contractul de cesiune şi contractul de licenţă.2. Prin ce se deosebeşte licenţa exclusivă de licenţa neexclusivă?3. Ce reprezintă franciza ?4. Care sunt caracterele contractului de franciză ?5. Titlul şi durata protecţiei mărcilor.6. În ce condiţii marca poate fi protejată nelimitat?7. Analizaţi comparativ observaţia, opoziţia şi contestaţia.8. Ce presupune contrafacerea în materie de mărci?9. Ce reprezintă renunţarea, dar decăderea?10. În ce condiţii poate fi cerută anularea unei mărci?11. Ce reprezintă indicaţia geografică?12. Care este durata de protecţie a indicaţiei geografice? Dar a dreptului de

utilizare a indicaţiei geografice?13. Dacă OSIM constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru

reânoirea înregistrării mărcii: anulează cererea; respinge cererea; notifică titularul, care poate prezenta un răspuns în termen de 3 luni de

la primirea notificării.14. Reânoirea înregistrării mărcilor produce efecte:

din ziua imediat următoare expirării duratei de protecţie în curs; de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii; de la data publicării menţiunii în BOPI.

15. Mărcile identice sau similare, aparţinând aceluiaşi titular şi care sunt folosite pentru produse sau servicii identice sau similare:

nu pot fi transmise prin cesiune decât în totalitate şi numai către o singură persoană;

pot fi transmise prin cesiune total sau parţial, către o singură persoană ; pot fi transmise prin cesiune parţial către mai multe persoane.

16. Anularea mărcii reprezintă, în fapt:

nerespectarea condiţiilor de fond ale protecţiei mărcilor; neexercitarea unui drept la marcă o anumită perioadă de timp; decăderea titularului din drepturile conferite de marcă.

17. Stabilirea existenţei unui caz de abandon al mărcii: este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor de judecată; este o chestiune de drept, stabilită de lege; se constată de către OSIM.

18. Au calitatea de a solicita la OSIM înregistrarea unei indicaţii geografice: orice persoană fizică sau juridică română; o asociaţie de producători care desfăşoară o activitate de producţie

într-o anumită zonă geografică; importatorul de produse dintr-o anumită zonă geografică.

20. Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi cerută la OSIM: numai personal; numai prin mandatar; personal sau prin mandatar.

Cuvinte cheie: observaţii; abandonul mărcii; motive de refuz relative; motive de refuz absolute; indicaţie geografică.



Bucureşti, 2010, pp.362-385;399-417; V.Ros, Octavia Spineanu-Matei, Dragoş Bogdan, Mărcile şi indicaţiile

geografice, Ed.All Beck, Bucureşti, 2003, pp.370 -381, 449-527; Otilia Calmuschi, Constanţa Moraru, Protecţia indicaţiilor geografice în

cadrul Acordului TRIPS în Studii de Drept Românesc, nr.1-2/2003; Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ,

dec.nr.462/R/ din 5 decembrie 2001, în Pandectele Române, nr.2/2002, pp.168-181;

I.Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 2002, p.154 şi urm;

Otilia Calmuschi, Indicaţii geografice, Importante valori economice şi comerciale, Revista de Drept Comercial. Nr.12/2000;

G.Boroi şi D.Boroi , Consideraţii referitoare la acţiunea în concurenţă neloială , Revista Juridica nr.4/2001;

Codul Comercial Român adnotat, ediţia îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Sigma, Bucureşti, 2000, p.18;

Gheorghe Gheorghiu, Gabriel N.Turcu , Contractul de franciză – aspecte generale , Revista de Drept Comercial, nr.3/2000, p.49;

Gheorghe Gheorghiu, Gabriel N. Turcu, op.cit., (III), Revista de Drept Comercial nr.5/2000., p.79-82

I.Bacanu, Tehnici contractuale ale francizei, Revista de Drept Comercial, nr.3/2000, pp.204;

Ioan Bălan, Contractul de firmă , Revista de Drept Comercial nr.12/1998, p.30, autorul citând F.Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contracts civils et commerciaux , Ediţia a 4-a, Dalloz, Paris 1998, p.788-789;

Yolanda Eminescu Regimul juridic al mărcilor , Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1996, pp.156-166;

Yolanda Eminescu, Concurenţa neleală , Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1993 ; O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale , Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1994 ;

Tudor R. Popescu, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pp.340.

Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţile geografice republicată în M.Of. Partea I nr.350 din 27 mai 2010;

H.G. nr.1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, pulicată în M.Of. Partea I nr.809 din 03 decembrie 2010;


CREAŢII DE ARTĂ APLICATĂ. DESENE ŞI MODELE



să definiţi desenul şi modelul, desenul şi modelul comunitar;

să identificaţi sistemele de protecţie a desenelor şi modelelor;

să cunoaşteţi condiţiile de fond ale protecţiei desenelor şi modelelor;

să înţelegeţi natura juridică a desenelor şi modelelor;

Cuprins

7.1. Creaţii de artă aplicată. Desene sau modele 7.1.1. Importanţa desenelor sau modelelor 7.1.2. Dubla natură a desenelor şi modelelor 7.1.3. Sisteme de protecţie 7.1.4. Noţiunea de desen, model şi model de utilitate 7.1.5. Caracterele generale ale desenelor sau modelelor ce le oferă vocaţie la protecţie 7.2. Subiectul protecţiei. Desenele sau modelele de serviciu. Condiţii pentru protecţia desenelor sau modelelor 7.2.1. Subiectul protecţiei 7.2.2. Desenele sau modelele de serviciu 7.2.3. Condiţii pentru protecţia desenelor şi modelelor 7.2.4. Înregistrarea şi eliberarea titlului de protecţie7.3. Drepturi şi obligaţii născute în legătură cu desenul sau modelul 7.3.1. Drepturile titularului certificatului de înregistrare 7.3.2. Limitele în exercitarea drepturilor asupra desenelor sau modelelor 7.4. Apărarea drepturilor asupra desenelor sau modelelor 7.4.1. Mijloace de drept administrativ 7.4.2. Mijloace de drept civil 7.4.3. Mijloace de drept penal 7.4.4. Încetarea dreptului exclusiv de exploatare

7.1. Creaţii de artă aplicată. Desene sau modele

7.1.1. Importanţa desenelor sau modelelor. Componente ale dreptului de

proprietate industrială, modelele sau desenele industriale au căpătat în lumea

contemporană o importanţă din ce în ce mai mare, răspunzând unei dorinţe generale de

individualizare a produselor printr-un element estetic care să atenueze monotonia unei

producţii de serie obositoare şi neatractivă.

Succesul comercial al unui produs este condiţionat astăzi, în contextul efortului

general de creştere a calităţii vieţii, de realizarea unei armonii perfecte între virtuţile

tehnice şi prezentarea estetică a produsului, cea ce conferă desenelor sau modelelor

industriale o funcţie distinctivă şi de dirijare a cererii consumatorilor spre produse, chiar

uzuale, cu o anumită personalitate.

Importanţa acestor obiecte de proprietate industrială a fost confirmată de

elaborarea primei legi de protecţie a desenelor şi modelelor industriale nr.129 din

29.12.199288, chiar înainte de aderarea ţării noastre la Aranjamentul de la Haga prin

Legea nr.44 din 15 mai 1992 privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor

industriale din 1925 la care România a aderat prin legea nr.44 din 15 mai 1922.

7.1.2. Dubla natură a desenelor şi modelelor. Specialiştii în domeniu au remarcat

în mod justificat natura hibridă a acestor obiecte de proprietate industrială situate la

răscrucea dintre artă şi industrie ceea ce a influenţat hotărâtor regimul lor de protecţie.

Desenele şi modelele, prin destinaţie şi modul de reproducere, aparţin drepturilor de

proprietate industrială, pe când prin natura efortului creator, aparţin drepturilor de autor.89

De altfel, anterior legii în vigoare, desenele şi modelele industriale erau protejate

numai în condiţiile prevăzute de legea dreptului de autor, fără o prealabilă examinare,

care se impunea, dat fiind natura lor hibridă, a ponderii elementului artistic sau a

elementului industrial. Tocmai această examinare a generat soluţii diferite ce au oscilat

între sistemul de protecţie propriu proprietăţi industriale şi cel propriu dreptului de autor.

Deosebirile dintre cele două sisteme privesc fundamentul protecţiei (noutatea în

88 Publicată în Mon. Of. Partea I, din 8 ianuarie 1993, modificată, completată şi republicată în Mon.Of. Partea I nr.193 din 26.03.2003; H.G. nr.1171 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată în Mon. Of. nr.741/ 23.10.2003, republicată în M. Of. Partea I nr.876 din 20 decembrie 2007.89 Yolanda Eminescu, Protecţia desenelor şi modelelor industriale , Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1993, p.3 şi urm.

proprietate industrială şi originalitatea în dreptul e autor), durata diferită a protecţiei,

definiţia contrafacerii şi mai ales total diferite fiind, condiţiile de formă .

7.1.3. Sisteme de protecţie. Doctrina franceză, a sesizat dificultăţile stabilirii

sistemului de protecţie a acestor creaţii cu o natură ambiguă, determinate şi de faptul că

ele cunosc o evoluţie rapidă datorită impactului hotărâtor al modei, care le conferă,

pentru a rămâne atractive, un caracter perisabil.

Se pot deosebi următoarele sisteme :

- sistemul cumulului de protecţie promovat de modelul legii franceze,

fundamentat pe teoria „unităţii artei” care consideră că este practic imposibil de a se

stabili un criteriu care să permită o separare a ceea ce este artă propriu-zisă de ceea ce

este artă industrială sau aplicată. În cadrul acestui sistem, care promovează cumulul de

protecţie în accepţiunea cea mai largă, autorul unui desen sau model industrial are

latitudinea, fie de a solicita simultan atât protecţia industrială, cât şi pe cea stabilită pentru

dreptul de autor asupra operelor artistice, întrucât principiul unităţii artei permite ca

ambele să fie cumulate în măsura în care dispoziţiile corespunzătoare nu sunt

incompatibile, fie latitudinea de a opta pentru unul dintre aceste regimuri de protecţie.

Sistemul cumulului de protecţie a fost consacrat şi în art.8 al legii române care prevede că

recunoaşterea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază şi nu exclude

protecţia acordată prin alte dispoziţii legale privind proprietatea intelectuală, în special cu

privire la dreptul de autor şi cele referitoare la mărci, brevete de invenţii, modele de

utilitate, caractere tipografice, topografii ale circuitelor integrate şi concurenţa neloială;

- sistemul cumulului restrictiv sau parţial, consacrat de legea germană, potrivit

cu care desenul sau modelul industrial poate fi protejat în cadrul legii dreptului de autor

numai dacă se atinge un anumit nivel artistic. El este fundamentat pe distincţia între

desenele şi modelele industriale şi operele de artă aplicată, ideea unităţii artei fiind

respinsă de doctrină ;

- sistemul protecţiei specifice, exclude orice cumul de protecţie, desenele şi

modelele formând obiect de protecţie numai în cadrul unei reglementări speciale, pe care

legea italiană, care a promovat acest sistem, le numeşte modele şi desene ornamentale.

Dispoziţiile legii italiene a dreptului de autor se extind expres şi asupra operelor de artă

aplicată cu condiţia ca elementul artistic să poată fi disociat de caracterul industrial al

obiectului.

Din expunerea celor trei sisteme de protecţie, ce admit total sau parţial cumulul,

este evident că acesta nu trebuie să favorizeze frauda în sensul de a se profita de unele

dispoziţii mai favorabile din reglementările proprii unor obiecte distincte de proprietate

industrială, care să fie extinse şi asupra desenelor şi modelelor industriale. Exemplific cu

dispoziţia care permite reînnoirea nelimitată a protecţiei la mărci, sau cu durata de

protecţie mai lungă la invenţii.

De altfel legiuitorul a avut în vedere această problemă, întrucât, de exemplu art.8

din legea brevetelor de invenţii stabileşte că nu sunt considerate invenţii, creaţiile

estetice, în ideea necesară a evitării unor confuzii. De altfel ar fi fost indicat ca şi în art.5

din legea privind protecţia desenelor şi modelelor, cumulul să fie admis numai cu

condiţia ca dispoziţiile legale privind proprietatea intelectuală „să nu fie incompatibile”

cu drepturile recunoscute creatorilor de desene sau modele prin legea specială.

7.1.4. Noţiunile de desen sau model, desen sau model comunitar şi model de

utilitate. Legea defineşte în art.2 pct.d desenul sau modelul ca fiind aspectul exterior al

unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în două sau trei dimensiuni, rezultat din

combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă,

textură şi/sau materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine. Este evident faptul că

aceste caracteristici pot fi ale produsului în sine sau ornamentaţia acestuia.

În acelaşi articol la pct.e este definit desenul sau modelul comunitar în următorii

termeni : desenul sau modelul protejat în condiţiile Regulamentului nr.6/2002/CE,

publicat în Jurnalul Oficial al Comunitîţilor Europene L nr.3 din 5 ianuarie 2002, de către

Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă, cu efect pe întregul teritoriu al Comunităţilor

Europene. Desenul sau modelul comunitar beneficiază de protecţie pe teritoriul României

în baza Regulamentului nr.6/2002/CE.

Cererile de desene sau modele comunitare pot fi depuse direct la Oficiul pentru

Armonizare în Piaţa Internă sau prin intermediul OSIM, în acest din urmă caz cererea

este transmisă la Oficiul comunitar în termen de 2 săptămâni, cu plata unei taxe de 70 lei,

fără să mai fie examinată.

Litigiile având ca obiect desene şi modele comunitare sunt de competenţa

Tribunalului Bucureşti, ca primă instanţă.

Cât priveşte modelul de utilitate, doctrina îl defineşte ca fiind un modelul nou care

conferă unei maşini, unei părţi dintr-o maşină, unor instrumente, ustensile sau obiecte

uzuale o eficacitate particulară, ameliorând modul lor de întrebuinţare sau exploatare

printr-o dispoziţie, configurare sau combinare nouă a părţilor componente.

Modelul de utilitate este, aşadar, o categorie intermediară între invenţiile propriu

zise şi creaţiile ornamentale. El se prezintă ca o mică invenţie cu o activitate inventivă

mai redusă şi în consecinţă nebrevetabilă. Soluţia tehnică în acest caz, priveşte obiecte

cunoscute cărora le sunt conferite prin modelul de utilitate o eficacitate specială de

aplicare sau exploatare. În timp ce la desenul şi modelule industrial elementul estetic este

esenţial, modelul de utilitate reprezintă totuşi o soluţie tehnică a cărei rezolvare nu se

situează la nivelul unei invenţii brevetabile, dar care în practică, tocmai din acest motiv, îl

face util şi accesibil întreprinderilor mici şi mijlocii. Dificultăţi de departajare netă a

acestor două categorii de creaţii există mai ales atunci când problema tehnică rezolvată de

modelul de utilitate este incorporată într-o formă estetică originală.

7.1.5. Caracterele generale ale desenelor sau modelelor ce le conferă vocaţie la

protecţie. Desenul sau modelul trebuie să fie aparent, vizibil cu ochiul liber, condiţie

care nu a fost exprimată expres de legiuitor. Elementul estetic, trebuie să se prezinte ca

un ansamblu definitiv, exterior care să confere unor produse o fizionomie vizibilă,

atractivă şi particulară. În consecinţă numai caracterul aparent este protejat.

Desenul sau modelul trebuie să servească pentru fabricarea pe scară industrială a

produsului industrial, comercial sau artizanal.

Această cerinţă exclude de la protecţie, desenele de unică folosinţă, cu o destinaţie

specială cum ar fi de exemplu desenele ce urmează să servească alcătuirii unui decor de

teatru.

Doctrina a instituit în cazul desenului sau modelului cu vocaţie la protecţie,

cerinţa ca acestea să servească drept prototip pentru executarea unor serii mai mici sau

mai mari fiind lipsit de importanţă dacă prototipul va fi utilizat pentru fabricarea sau

reproducerea artizanală a produselor. Referirea la reproducerea artizanală este importantă

mai ales pentru ţările în care produsele artizanale au o valoare ridicată pe piaţa mondială.

Acest aspect a fost avut în vedere şi de legiuitorul român care în Regula 8 din

Regulament face o referire expresă la produse tradiţionale cum ar fi : ţesături, covoare,

costume populare, măşti, articole de ceramică, teracotă, sticlărie, lemn sau piatră, ouă

încondeiate, construcţii realizate manual sau artizanal şi care sunt protejate în condiţiile

prevăzute de lege.

7.2. Subiectul protecţiei. Desenele sau modelele industriale de serviciu.

Condiţii pentru protecţia desenelor şi modelelor

7.2.1. Subiectul protecţiei. Legea defineşte în art.1 lit.b autorul unui desen sau

model ca fiind persoana fizică sau un grup de persoane fizice constituit pe baza unei

înţelegeri, care a creat desenul sau modelul . Constatăm că referirea din lege privind „un

grup de persoane fizice constituit pe baza unei înţelegeri” care au creat desenul sau

modelul, consacră de fapt coautoratul într-un mod mai special decât la invenţii. Autorul

astfel definit în lege ca şi succesorul său în drepturi are, conform art.3 din lege, dreptul la

eliberarea certificatului de înregistrare pentru desenele şi modelele create independent. Se

consideră, conform al.2 că desenul sau modelul este creat independent dacă nu a fost

realizat ca urmare a unor contracte cu misiune creativă sau de către salariaţi, în cadrul

atribuţiilor de serviciu, situaţie în care dreptul aparţine persoanei care l-a comandat.

Autorii, în exclusivitate persoane fizice, al unui desen sau model industrial pot fi:

- cetăţeni români indiferent de domiciliu ;

- cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul în România ;

- cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul în străinătate în condiţiile convenţiilor

internaţionale privind desenele şi modelele, la care România este parte.

Legea instituie ca şi în cazul invenţiilor, prioritatea de depozit, dispunând în art.3

alin.2 că dacă mai multe persoane au creat acelaşi desen sau model, independent una de

alta, dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine aceleia care a depus cea

dintâi cererea de înregistrare la O.S.I.M.

7.2.2. Desenele sau modelele de serviciu spre deosebire de invenţii, legea

consacră în art.3 alin.3 două cazuri şi anume când desenele sau modelele sunt :

- rezultatul unui contract cu misiune creativă, situaţie în care înregistrarea aparţine

persoanei care a comandat realizarea desenului sau modelului; ipoteza are în vedere

desenele sau modelele realizate pe baza unui contract de comandă ;

- realizate de către un salariat în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, încredinţate

explicit, situaţie în care dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine unităţii

angajatoare. Conform Regulei 6 pct.4 din Regulamentul, „atribuţii de serviciu” vor fi

considerate acele atribuţii prevăzute în contractul de muncă sau în anexele recunoscute

sau semnate de salariat.

Nu se prevede nimic cu privire la drepturile şi obligaţiile care revin părţilor şi mai

ales nu se prevede nici o sancţiune în cazul în care angajatorul nu declanşează procedura

administrativă de obţinere a titlului de protecţie, frustrând pe creatorul desenului sau

modelului industrial de recunoaşterea calităţii sale de autor. În consecinţă, se impune ca

salariatul să fie mai exigent în inserarea, în contractul său individual de muncă a unor

clauze care să stabilească fără echivoc drepturile şi obligaţiile părţilor, cu atât mai mult

cu cât din formularea textului rezultă că ideea unei cesiuni automate sau tacite este

respinsă.

7.2.3. Condiţii pentru protecţia desenelor şi modelelor. Legea impune două

condiţii pentru acordarea protecţiei unui desen sau model şi anume ca acesta să fie nou şi

să aibă un caracter individual. Art.6 în alin.2 defineşte noutatea în termenii următori : un

desen sau model este considerat nou dacă nici un desen sau model identic nu a fost făcut

public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată

prioritatea, înaintea datei de prioritate. Alineatul 3 al aceluiaşi articol precizează că

desenele sau modelele sunt identice, dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în

ceea ce priveşte detaliile nesemnificative.

Din enunţarea textelor legale rezultă că legiuitorul român a adoptat „ o optică de

brevet” în aprecierea noutăţii desenelor sau modelelor stabilind criterii obiective. Un

criteriu se referă la cerinţa ca desenul sau modelul să nu fi fost făcut public înaintea datei

de depunere a cererii de înregistrare. În conformitate cu art.7 se consideră că un desen sau

model a fost făcut public dacă a fost publicat sau dezvăluit în alt mod, expus, utilizat în

comerţ, cu excepţia situaţiilor în care aceste evenimente nu ar fi putut, în mod rezonabil

şi în cadrul activităţii obişnuite, să devină cunoscute cercurilor specializate din sectorul în

cauză care acţionează în cadrul Uniunii Europene înainte de data de depunere a cererii de

înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate. Nu se

consideră că desenul sau modelul a fost făcut public dacă a fost divulgat unei terţe

persoane în condiţii de confidenţialitate explicite sau implicite.

Ca şi în dreptul brevetelor, în aprecierea noutăţii trebuie să luăm în considerare

dispoziţiile legale care reglementează divulgarea a cărei efecte în anumite condiţii,

diminuează considerabil, prin neutralizarea, cerinţa generală care impune ca desenul sau

modelul să nu fi fost făcut public. Astfel nu se consideră că s-a produs o divulgare dacă

un desen sau un model pentru care s-a solicitat protecţie a fost făcut public de către autor,

de succesorul său în drepturi sau de un terţ, ca urmare a informaţiilor oferite de autor sau

a acţiunii întreprinse de către acesta ori de către succesorul lui în drepturi, în cursul

perioadei de 12 luni care precede data de depunere a cererii sau data de prioritate.

Divulgarea nu este distructivă de noutate dacă a fost consecinţa unui abuz faţă de

autor sau succesorul său în drepturi produsă în perioada de 12 luni care precede data de

depunere a cererii sau data de prioritate. Se consideră abuz, aducerea la cunoştinţa

publicului prin orice mijloc, a desenului sau modelului industrial, precum şi valorificarea

acestuia fără acordul autorului. Cât priveşte divulgarea, legea noastră pretinde ca actele

de divulgare să privească acţiuni care nu puteau deveni cunoscute în cursul normal al

activităţii din domeniul respectiv, ceea ce înseamnă că divulgarea se apreciază în raport

de un mediu specializat şi nu în raport de publicul consumator în general. Aşadar se

impune, ca de la caz la caz să se determine domeniul respectiv, cursul normal al

activităţii şi mediul specializat în care desenul sau modelul industrial a fost făcut public.

Aprecierea obiectivă a noutăţii, care presupune absenţa anteriorităţilor este

completată de condiţia aportului creator, expresie a personalităţii autorului elementului

estetic, independentă de orice anterioritate. Art.31 alin.3 dispune că la stabilirea sferei de

protecţie se ia în considerare gradul de libertate a autorului în realizarea desenului sau

modelului. Aprecierea, consideră doctrina susţinută de practică, va fi diferită dacă

cerinţele tehnice sau comerciale lasă creativităţii autorului, posibilităţi limitate de

manifestare sau, în cazul în care fantezia creatorului nu suferă aceste constrângeri.

Caracterul individual este a doua condiţie de protecţie considerându-se că un

desen sau un model are caracter idividual dacă impresia globală pe care o produce asupra

utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de orice

desen sau model făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă

a fost revendicată prioritatea, înainte de data de prioritate. Legea rezolvă prin dispoziţiile

art.6 alin.6 şi problema practică privind situaţia în care desenul sau modelul aplicat la un

produs sau incorporat într-un produs constituie o parte componentă a unui produs

complex care va fi considerat nou şi având caracter individual dacă sunt îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:

- partea componentă, odată încorporată în produsul complex, rămâne vizibilă pe

durata utilizării normale a acestuia de către beneficiar, fără a include întreţinerea sau

reparaţiile ;

- caracteristicile vizibile ale părţii componente îndeplinesc ele însele condiţiile

privind noutatea şi caracterul individual.

Examinarea dispoziţiilor legale impun anumite precizări. Astfel „utilizatorul

avizat” este în contextul dispoziţiei legale, clientul, utilizatorul final interesat de desenul

sau modelul care nu poate fi inclus în noţiunea generală de „public” şi nici în noţiunea

mai restrânsă de „specialist” în sectorul vizat. Utilizatorul „avizat” nu este un consumator

mijlociu sub aspectul cunoştinţelor sale de specialitate ci, un utilizator calificat ce deţine

informaţii suficiente pentru a putea aprecia cu atenţie şi în cunoştinţă de cauză desenul

sau modelul industrial. De altfel în acelaşi sens Regulamentul de aplicare al legii

defineşte utilizatorul avizat ca fiind acel utilizator care este informat sau competent în

domeniul de utilizare a produsului pe care se aplică sau care încorporează desenul sau

modelul respectiv. Cât priveşte noţiunea de „impresie globală” pe care o produce asupra

utilizatorului avizat desenul sau modelul , are în vedere metoda franceză de apreciere a

contrafacerii după asemănări şi nu după deosebiri ceea ce conferă utilizatorului avizat

posibilitatea unei impresii vizuale globale cu atât mai mult cu cât desenul sau modelul

este vizibil şi nu disimulat.

Cerinţa este reluată în art.34 al.2 care dispune cât priveşte întinderea, că protecţia

acordată unui desen sau model se extinde la orice desen sau model care nu produce o

impresie vizuală globală diferită asupra unui utilizator avizat.

Protecţia desenelor şi modelelor mai este condiţionată de două cerinţe, de astă

dată negative. Astfel art.8 din lege dispune că nu poate fi înregistrat desenul sau modelul

care este determinat exclusiv de o funcţie tehnică pentru ca al.2 să aducă unele precizări

dispunând că nu poate fi înregistrat un desen sau model care trebuie reprodus în forma şi

la dimensiunile exacte, pentru a permite ca produsul în care este incorporat sau la care

este aplicat să fie conectat mecanic ori amplasat în, în jurul sau pe un alt produs, astfel

încât fiecare dintre produse să îşi poată îndeplini funcţia.

Cea de a doua condiţie prevăzută la art.9 exclude de la protecţie, desenele sau

modelele ale căror destinaţie şi aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

7.2.4. Înregistrarea şi eliberarea titlului de protecţie. Ca şi în cazul celorlalte

obiecte de proprietate industrială, protecţia desenelor sau modelelor industriale în cadrul

legii speciale, este supusă unor formalităţi de înregistrare reglementate în Cap. III al legii

(art.10-29). Procedura administrativă se declanşează cu depunerea la O.S.I.M. a cererii de

înregistrare care, în conformitate cu art.10, trebuie să cuprindă solicitarea de înregistrare,

datele de identificare a solicitantului, numărul de desene sau modele pentru care se

solicită protecţia, indicarea produselor în care este încorporat desenul sau modelul,

descrierea elementelor noi, numele autorilor, reprezentările grafice ale desenului sau

modelului. Cât priveşte solicitantul legea stabileşte în favoarea sa prezumţia că, până la

proba contrară, este îndreptăţit la eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau

modelului. O menţiune specială este făcută în lege cu privire la reprezentările grafice

care trebuie să redea complet desenul sau modelul, astfel încât caracteristicile sale

estetice să fie evidenţiate (art.11 alin.1).

Depunerea unei cereri de înregistrare se poate face de către orice persoană, direct

la Registratura O.S.I.M., prin poştă, în formă electronică sau prin mijloace electronice.

O.S.I.M. înregistrează cererea, dacă sunt depuse minimum o cerere care să conţină

solicitarea de înregistrare a desenului sau modelului, datele de identificare a solicitantului

şi reprezentările grafice sau specimenele într-un exemplar, urmând ca într-un termen de

două luni să se depună completările necesare pentru constituirea depozitului naţional

reglementar. Data depozitului naţional reglementar este data la care au fost depuse toate

documentele prevăzute de lege.

Un depozit multiplu este acceptat conform art.14 care dispune că un depozit

multiplu poate cuprinde mai multe desene sau modele ale aceleiaşi categorii de produse,

în conformitate cu clasificarea internaţională a desenelor sau modelelor, cu condiţia ca

desenele sau modelele care fac obiectul unui depozit multiplu trebuie să satisfacă o regulă

de unitate de concepţie, de unitate de producţie sau de unitate de utilizare ori trebuie să

aparţină aceluiaşi ansamblu sau compoziţii de articole.

Ca şi în cazul invenţiilor sunt avute în vedere cele trei categorii de priorităţi şi

anume prioritatea de depozit (art.15), prioritatea unionistă (art.16) şi prioritatea de

expoziţie (art.17). Prioritatea unionistă şi prioritatea de expoziţie sunt recunoscute dacă

sunt invocate o dată cu depunerea cererii şi dacă în 3 luni de la data depunerii cererii se

confirmă prin acte de prioritate (art.18).

Cererile de înregistrare depuse la O.S.I.M. vor fi supuse unei examinări

preliminare din care să rezulte :

a). îndeplinirea condiţiilor de formă ;

b). îndeplinirea condiţiilor prescrise pentru reprezentările grafice ;

c). îndeplinirea condiţiilor prescrise pentru celelalte documente ;

d). achitarea taxelor în termenul şi cuantumul prevăzut de lege.

Dacă se constată neregularităţi, acestea vor fi notificate solicitantului, care are

obligaţia ca în termenul ce i se acordă să le remedieze.

Datele bibliografice ale cererii de înregistrare a desenului sau modelului, precum

şi reproducerea, fotografia sau orice reprezentare grafică a acestuia se publică în

Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al O.S.I.M. în termen de maximum 4 luni de

la data constituirii depozitului reglementar.

Publicarea poate fi amânată, la cererea solicitantului pe o perioadă de cel mult 30

de luni, calculate de la data depunerii cererii sau de la data priorităţii.

În lipsa opoziţiilor privind înregistrarea desenelor sau modelelor, sau după caz, a

respingerii acestora, cererile de înregistrare a desenelor şi modelelor, se examinează de

către Comisia de examinare desene şi modele. Comisia hotărăşte după caz, înregistrarea

sau respingerea desenelor sau modelelor, în termen de12 luni de la data publicării cererii,

ori poate lua act de renunţare la cerere, sau de retragere a acesteia. Comisia va lua

hotărârea de acordare a certificatului de înregistrare pe baza unui Raport de examinare şi

în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în art.2, 6 şi 7 din lege.

Cererile de înregistrare vor fi respinse sau înregistrarea va fi anulate dacă :

nu sunt îndeplinite prevederile de la art.2, 6 şi 7 ;

obiectul cererii priveşte un desen sau model exclus de la protecţie conform art.8 şi

9 ;

desenul sau modelul incorporează, fără acordul titularului, o operă protejată prin

Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi

completările ulterioare, sau orice alt drept de proprietate industrială protejat;

desenul sau modelul constituie o utilizare improprie a oricăruia dintre obiectele

menţionate în lista cuprinsă în art.6 ter din Convenţia de la Paris pentru protecţia

proprietăţii industriale, în forma revizuită la Stickholm la 14 iulie 1967, la care

România a aderat prin Decretul nr.1177/1968, sau o utilizare abuzivă a

emblemelor şi stemelor, altele decât cele menţionate în art.6 ter din convenţie;

solicitantul nu a făcut dovada că este îndreptăţit la înregistrarea desenului sau

modelului în sensul art.3;

desenul sau modelul este în conflict cu un desen sau model anterior care a făcut

obiectul unei divulgări publice după data de depozit a cererii de înregistrare sau

după data de prioritate şi care este protejat de la o dată anterioară prin

înregistrarea unui desen sau model comunitar ori printr-o cerere de înregistrare a

unui desen sau model comunitar sau prin înregistrarea unui desen sau model în

România ori printr-o cerere de obţinere a protecţiei în România;

desenul sau modelul foloseşte un semn distinctic ce conferă titularului semnului

dreptul de a interzice această utilizare.

Înregistrarea desenelor sau modelelor se face în Registrul Naţional al desenelor şi

modelelor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a O.S.I.M.

Hotărârile privind cererile de înregistrare pot fi contestate în termen de 30 de zile

de la comunicare. După examinarea contestaţiei şi epuizarea căilor de atac, în temeiul

hotărârilor de admitere rămase definitive, se eliberează certificatul de înregistrare de

desen sau model de către O.S.I.M., în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea de

admitere a rămas definitivă.

Perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare, ca titlu de protecţie a

desenului sau modelului industrial, este de 10 ani de la data constituirii depozitului

reglementar şi poate fi reînnoită pe 3 perioade succesive de 5 ani.

Conform Regulamentului de aplicare al legii, reînnoirea certificatului de

înregistrare a desenului sau modelului industrial, în tot sau în parte, se face de O.S.I.M.,

la solicitarea expresă a titularului sau a oricărei alte persoane desemnate de aceasta.

Cererea de reînnoire a certificatului de înregistrare se depune la O.S.I.M. cu cel puţin o

lună înaintea expirării perioadei de valabilitate a certificatului de înregistrare, împreună

cu dovada achitării taxei pentru eliberarea certificatului de reînnoire. Reînnoirea poate fi

totală sau parţială, respectiv pentru totalitatea desenelor sau modelelor industriale sau

pentru o parte din desenele sau modelele industriale. O.S.I.M.-ul va elibera titularului, un

nou certificat de înregistrare, cu menţionarea perioadei de reînnoire.

7.3. Drepturi şi obligaţii născute în legătură cu desenul sau modelul

7.3.1. Drepturile titularului certificatului de înregistrare . Certificatul de

înregistrare, pe întreaga sa perioadă de valabilitate, conferă titularului un drept exclusiv

de exploatare a desenului sau modelului şi dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără

consimţământul său următoarele acte : reproducerea, fabricarea, comercializarea sau

oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea comercializării, oferirea

spre vânzare sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul industrial este

incorporat sau la care acesta se aplică. Instituirea monopolului de exploatare, ca cel mai

important drept de proprietate industrială şi în cazul desenelor sau modelelor industriale,

în favoarea titularului certificatului de înregistrare ca şi conţinutul acestui drept exclusiv,

are în vedere, evident, situaţia în care protecţia este solicitată în baza legii speciale

privind protecţia desenelor sau modelelor industriale.

Dacă se solicită protecţia pe tărâmul dreptului de autor, persoana fizică sau

persoanele fizice care au creat desenul sau modelul vor beneficia de drepturile morale şi

patrimoniale în baza Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Dreptul exclusiv de exploatare se naşte în momentul publicării cererii de

înregistrare a desenului sau modelului în termen de maximum 6 luni de la data constituirii

depozitului reglementar, dar are un caracter provizoriu până la eliberarea certificatului de

înregistrare. În acest sens art.34 dispune că începând cu data publicării cererii, persoana

fizică sau persoana juridică îndreptăţită la eliberarea certificatului de înregistrare

beneficiază, provizoriu, de aceleaşi drepturi conferite în conformitate cu prevederile

art.30, până la eliberarea certificatului de înregistrare, cu excepţia cazurilor în care

cererea de înregistrare a fost respinsă sau retrasă.

Spre deosebire deci de Legea 129/1992 înainte de modificarea sa, dreptul exclusiv

de exploatare provizorie nu se naşte retroactiv de la data depozitului naţional reglementar

ci de la data publicării cererii, dar dreptul exclusiv de exploatare consolidat se naşte

numai în momentul eliberării certificatului de înregistrare.

Titulari ai certificatului de înregistrare pot fi :

- autorul sau succesorul său în drepturi, pentru desenele şi modelele industriale

create în mod independent ;

- persoana care a comandat realizarea desenului sau modelului industrial pe baza

unui contract cu misiune creativă, în lipsa unor prevederi contractuale contrare ;

- unitatea angajatoare, în cazul desenelor sau modelelor industriale realizate de

salariaţi, în cadrul atribuţiilor de serviciu, în lipsa unor prevederi contractuale contrare.

7.3.2. Limitele în exercitarea drepturilor asupra desenelor sau modelelor

Dreptul exclusiv de exploatare a titularului certificatului de înregistrare cunoaşte limite

de ordin general şi o serie de limite speciale prevăzute de lege. Cu caracter general sunt

limitele teritoriale, conf. art.1 din lege care dispune că drepturile asupra desenelor sau

modelelor sunt recunoscute şi protejate pe teritoriul României ; limitarea în timp a

dreptului conform art.35, care stabileşte perioada de valabilitate a certificatului de

înregistrare. Limitele cu caracter special sunt prevăzute în art.32 care precizează că

dreptul exclusiv de exploatare nu se exercită în privinţa :

a). actelor efectuate exclusiv în scop personal şi necomercial, experimental, de

cercetare sau învăţământ, cu condiţia ca aceste acte să nu prejudicieze exploatarea

normală a desenelor sau modelelor industriale şi să se menţioneze sursa ;

b) activităţilor de reproducere în domeniul cercetării sau învăţământului, în scopul

citării ori predării, cu condiţia ca aceste activităţi să fie compatibile cu practica

comercială loială, să nu aducă atingere în mod nedrept exploatării normale a desenului

sau modelului şi ca sursa să fie menţionată;

c). echipamentelor aflate pe vehicule de transport maritim sau aerian înregistrate

într-o altă ţară, atunci când acestea intră temporar pe teritoriul României, ori importului

de piese de schimb şi accesorii în scopul reparării acestor vehicule sau al executării de

reparaţii pe aceste vehicule ; observăm că această dispoziţie prevăzută şi în art.35 lit.b

din Legea 64/1991 privind brevetele de invenţii şi cunoscută în doctrină sub denumirea

de imunitatea vehiculelor este mai liberală întrucât nu impune exigenţa ca vehiculele să

aparţină statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este

parte ;

d). folosirii sau luării măsurilor efective şi serioase de folosire a desenelor sau

modelelor de către terţi, în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului şi

revalidarea certificatului ; art.35 alin.2 dispune că pe întreaga perioadă de valabilitate a

certificatului, titularul este obligat la plata taxelor de menţinere în vigoare a acestuia.

O.S.I.M. acordă un termen de graţie de cel mult 6 luni pentru plata taxelor de menţinere

în vigoare. Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturi. Decăderea se

publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al O.S.I.M. În cazul decăderii din

drepturi a titularului, acesta poate solicita la O.S.I.M., revalidarea certificatului de

înregistrare, în termen de 6 luni de la data decăderii, pentru motive temeinice. Limita

specială prevăzută în art.35 lit.c se referă tocmai la folosirea de către terţi a desenelor şi

modelelor, în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului şi revalidarea

certificatului când desenul sau modelul era lipsit de protecţie ;

d). folosirii desenului sau modelului cu bună credinţă, în perioada cuprinsă între

data publicării decăderii din drepturi a titularului şi data publicării dreptului reastabilit.

Această limită prevăzută în mod distinct se integra perfect în limita precedentă de

la lit.c.

În mod distinct însă, este prevăzută la art.33, limita care constituie o aplicare a

teoriei epuizării drepturilor şi care ar fi fost mai nimerit să fie integrată în ansamblul

limitelor prevăzute la art. 32. Ea este formulată în următorii termeni : drepturile

decurgând din înregistrarea desenului sau modelului nu se vor putea exercita în cazul

introducerii pe piaţa comunitară a produselor în care sunt incorporate desene sau modele

protejate ori la care acestea se aplică, introduse pe piaţă anterior de către titularul

certificatului sau cu consimţământul acestuia.

7.3.3. Transmisiunea drepturilor asupra desenelor sau modelelor. Sunt

transmisibile conform art.38 din lege, în tot sau în parte :

dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare ;

drepturile care decurg din cererea de înregistrare ;

drepturile născute din certificatul de înregistrare eliberat.

Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă exclusivă sau neexclusivă,

precum şi prin succesiune legală sau testamentară. Urmând aceeaşi tehnică legislativă ca

şi în cazul brevetelor, legea nu reglementează nici cesiunea nici licenţa care rămân, şi în

cazul acestora obiecte de proprietate industrială, supuse dispoziţiilor din Codul civil

aplicabile contractului de vânzare-cumpărare sau după caz contractului de locaţiune.

Transmisiunea prin succesiune, pentru această categorie de drepturi va urma

regulile dreptului comun pentru stabilirea masei succesorale şi a cotelor cuvenite

succesorilor şi cele speciale cât priveşte durata lor.

7.4. Apărarea drepturilor asupra desenelor sau modelelor

7.4.1 Mijloace de drept administrativ. Din categoria mijloacelor administrative de

apărare fac parte opoziţia reglementată în art.21 şi în Regula 25 din Regulament şi

contestaţia reglementată în art.24 şi în Regula 37-43.

Opoziţia - conform art.21 din lege persoanele interesate pot face opoziţii la

O.S.I.M. privind înregistrarea desenului sau modelului, în termen de 2 luni de la data

publicării acestuia pentru următoarele motive, astfel cum sunt ele enumerate prin

dispoziţiile art.22 alin.3 din lege :

nu sunt îndeplinite prevederile art.2,6 şi 7 ;

obiectul cererii se încadrează în prevederile art.8 şi 9;

încorporează, fără acordul titularului o operă protejată prin Legea nr.8/1996 sau

orice alt drept de proprietate industrială protejat;

constituie o utilizare improprie a oricăruia dintre obiectele menţionate în lista

cuprinsă în art. 6 ter din Convenţia de la Paris sau o utilizare abuzivă a

emblemelor şi stemelor, altele decât cele menţionate în art.6 ter din convenţie;

solicitantul nu a făcut dovada că este persoana îndreptăţită la înregistrarea

desenului sau modelului;

desenul sau modelul este în conflict cu un desen sau model anterior care a făcut

obiectul unei divulgări publice după data de depozit a cererii de înregistrare sau

după data de prioritate şi care este protejat de la o dată anterioară prin

înregistrarea unui desen sau model comunitar ori printr-o cerere de înregistrare a

unui desen sau model comunitar sau prin înregistrarea unui desen sau model în

România ori printr-o cerere de obţinere a protecţiei în România;

desenul sau modelul foloseşte un semn distinctic ce conferă titularului semnului

dreptul de a interzice această utilizare.

Opoziţiile pot fi formulate de către orice persoană interesată. Acestea vor fi

formulate în scris şi vor avea la bază documente oficiale, publicate înainte de data

constituirii depozitului naţional reglementar al desenului sau modelului, indicându-se în

mod exact desenul sau modelul care au ca obiect opoziţia. Opoziţiile se soluţionează de

către o comisie din cadrul Serviciului desene şi modele din cadrul O.S.I.M. în termen de

3 luni de la depunere.

Comisia de specialitate poate admite sau respinge opoziţia, întocmind un raport cu

privire la aceasta. Acest raport se înaintează Comisiei de examinare şi se transmite

solicitantului cererii şi opozantului.

Contestaţia . Hotărârile privind cererile de înregistrare a desenului sau modelului

industrial pot fi contestate pe cale administrativă, în scris şi motivat la O.S.I.M. în termen

de 30 de zile de la comunicare. Contestaţia este un mijloc de apărare de care poate

beneficia solicitantul înregistrării în cazul în care, cu privire la cererea sa, a fost

pronunţată o hotărâre de admitere parţială a înregistrării desenului sau modelului

industrial sau o hotărâre de respingere la înregistrare. Terţul opozant nu are calitate

procesuală activă în procedura contestaţiei, mijlocul de apărare pus de lege la dispoziţia

sa fiind acţiunea în anularea certificatului de înregistrare.

Contestaţia va fi examinată, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia, de

către Comisia de contestaţii din Departamentul de apeluri al O.S.I.M. Hotărârea motivată

a Comisiei de reexaminare se comunică părţilor în termen de 30 zile de la pronunţare

urmând căile procedurale de atac.

Hotărârile Comisiei de contestaţii rămase definitive şi irevocabile se publică în

Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al O.S.I.M., în termen de 60 zile de la

pronunţarea hotărârii.

7.4.2. Mijloace de drept civil . Anularea certificatului de înregistrare constituie un

mijloc de drept civil de apărare a drepturilor conferite titularului certificatului de

înregistrare. Conform articolului 42 din lege, certificatul de înregistrare a desenului sau

modelului industrial, eliberat de O.S.I.M., poate fi anulat în tot sau în parte, la cererea

unei persoane interesate, în cazul când se constată că, la data înregistrării cererii, nu s-au

îndeplinit condiţiile pentru acordarea protecţiei. Anularea poate fi cerută pe toată durata

de valabilitate a certificatului şi se judecă de către Tribunalul Municipiului Bucureşti.

Pentru promovarea acţiunii se cer îndeplinite două condiţii O primă condiţie se

referă la persoana care introduce acţiunea şi care trebuie să justifice un interes ; cea de-a

doua condiţie priveşte neândeplinirea condiţiilor pentru acordarea protecţiei, constatate la

data înregistrării cererii.

Hotărârea de anulare se înregistrează la O.S.I.M. şi se publică în termen de maxim

două luni de la data înregistrării acesteia.

7.4.3. Mijloace de drept penal. Legea specială incriminează ca infracţiuni

următoarele încălcări ale drepturilor asupra desenelor sau modelelor :

- însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de autor al desenului sau modelului

industrial (art.50 din lege) . În cazul în care, printr-o hotărâre judecătorească, se stabileşte

că o altă persoană decât cea care figurează în cererea de înregistrare sau în certificatul de

înregistrare este îndreptăţită la eliberarea certificatului de înregistrare, O.S.I.M. eliberează

certificatul de înregistrare persoanei îndreptăţite şi publică schimbarea titularului (art.51

din lege).

Din punct de vedere al competenţei, art.43 stabileşte că litigiile cu privire la

calitatea de autor al desenului sau modelului industrial, calitatea de titular al certificatului

de înregistrare, cele cu privire la drepturile patrimoniale născute din contractele de

cesiune sau licenţă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit dreptului comun;

- contrafacerea constând în reproducerea, fără drept, a desenului sau modelului

industrial, în scopul fabricării de produse cu aspect identic, fabricarea, oferirea spre

vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau stocarea unor astfel de produse în vederea

punerii în circulaţie ori folosirii, fără acordul titularului certificatului de înregistrare a

desenului sau modelului, în perioada de valabilitate a acestuia (art.52).

Acţiunea în contrafacere presupune deci, un titlu de protecţie, şi o intenţie directă,

dar nu poate fi promovată în perioada protecţiei provizorii, deşi, art.34 stabileşte că

persoana fizică sau juridică îndreptăţită la eliberarea certificatului de înregistrare

beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi ale titularului certificatului de înregistrare. Aceasta

deoarece acţiunea în contrafacere apără dreptul privativ ce aparţine proprietarului

dreptului asupra desenului sau modelului. Numai autorul sau cesionarul dreptului poate

acţiona în contrafacere.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate

sau din oficiu.

Odată cu acţiunea în contrafacere este posibil să se promoveze şi o acţiune în

concurenţă neleală cu condiţia ca actele de concurenţă să fie distincte de actele de

contrafacere, pentru că cele două acţiuni au o natură şi un fundament juridic diferit.

7.4.4. Încetarea dreptului exclusiv de exploatare. Conform art. 36 din lege

dreptul exclusiv de exploatare decurgând din înregistrarea desenului sau modelului

încetează :

- la expirarea perioadei de valabilitate, deci la expirarea perioadei de 10 ani de la

data constituirii depozitului reglementar sau a perioadei succesive de 5 ani, în condiţiile

în care se solicită reînnoirea perioadei de valabilitate a certificatului de înregistrare;

- prin anularea certificatului de înregistrare;

- prin decăderea titularului din drepturi;

- prin renunţarea titularului certificatului de înregistrare.

Fără a fi expres nominalizată în art.36 din lege considerăm că dreptul exclusiv de

exploatare decurgând din înregistrarea desenului sau modelului poate inceta şi ca urmare

a revocării din oficiu a hotărârilor O.S.I.M., până la comunicarea acestora prevăzută în

art.23 din lege.


1. Definiţi desenu, modelul, desenul şi modelul comunitar.2. Analizaţi condiţiile de fond ale protecţiei desenelor şi modelelor.3. Analizaţi comparativ sistemele de protecţie a desenelor şi modelelor.4. Titlul şi durata protecţiei desenelor şi modelelor.5. Analizati mijloacele administrative de apărare a desenelor şi modelelor.6. Ce sunt priorităţiile şi care este regimul lor juridic?7. Sistemul cumulului restrictiv sau parţial:

este fundamentat pe teoria „unităţii artei”; permite autorului să opteze şi pentru protecţia desenului sau modelului

pe tărâmul dreptului de autor;

este fundamentat pe distincţia între desenele şi modelele industriale şi operele de artă aplicată.

8. Nu poate fi înregistrat un desen sau model: care este determinat exclusiv de o funcţie tehnică; care nu contravine ordinii publice şi bunelor moravuri; dacă este nou şi are caracter individual.

9. Data depozitului naţional reglementar este: data la care s-a depus cererea chiar dacă reprezentările grafice ale

desenului sau modelului lipsesc; data priorităţii invocate şi recunoscute; data publicări cererii.

10. Beneficiază de un drept de prioritate unionistă: persoanele fizice sau juridice ale statelor părţi la convenţiile la care

România este parte; numai persoanele fizice ale statelor părţi la convenţiile la care

România este parte; numai persoanele juridice ale statelor părţi la convenţiile la care

România este parte.11. Opoziţia:

poate fi formulată în termen de 6 luni de la publicarea certificatului de înregistrare;

poate fi formulată de orice persoană interesată; este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

12. Constituie o limită specială de exercitare a dreptului exclusiv de exploatare: actele efectuate exclusiv în scop patrimonial; actele efectuate exclusiv în scop personal şi necomercial; orice acte efectuate cu încuvinţarea titularului.

13. Reprezintă o condiţie de fond a protecţiei unui desen sau model: activitatea inventivă; caracterul industrial; caracterul individual.

14. Sunt excluse de la protecţie: desenele sau modelele noi ; desenele sau modelele cu o destinaţie specială ; desenele sau modelele comunitare.

15. Desenele sau modelele de serviciu: se înregistreaza pe numele salariatului în toate cazurile; se înregistrează pe numele unităţii în toate cazurile; se înregistrează pe numele unităţii numai cu acordul salariatului.

16. Contestaţia poate fi exercitată în termen de: 3 luni ; 30 de zile; 15 zile.

Cuvinte cheie: desen, model;

desen şi modelcomunitar; caracter individual; prioritate de expoziţie;



Bucureşti, 2010, pp.236-277; Legea nr.129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor modificată şi

republicată în M.Of. nr.876/20.12.2007; H.G. nr.211/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii

nr.129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, publicată în M.Of. nr.181/10.03.2008.


DREPTURILE AUTOR



să definiţi dreptul de autor ca instituţie juridică şi ca drept subiectiv;

să înţelegeţi natura juridică a drepturilor de autor;

să identificaţi categoriile de opere protejate pe tărâmul dreptului de autor;

să distingeţi între opera comună şi opera colectivă;

să faceţi distincţia între citat şi plagiat;

să identificaţi drepturile morale şi cele patrimoniale de autor;

să identificaţi modalităţile de transmitere a drepturilor de autor;

să cunoaşteţi durata protecţiei drepturilor de autor.

Cuprins

8.1. Dreptul de autor 8.1.1.Consideraţii preliminare8.1.2. Noţiunea de drept de autor8.1.4. Natura juridică a dreptului de autor

8.2. Condiţiile cerute pentru protecţia operelor în cadrul dreptului de autor 8.2.1. Vocaţia la protecţie operelor în cadrul dreptului de autor 8.2.2. Subiectele dreptului de autor 8.2.3. Prezumţia calităţii de autor 8.2.4. Pluralitatea de autori8.3. Obiectul dreptului de autor 8.3.1. Categorii de opere protejate8.4. Conţinutul dreptului de autor 8.4.1. Drepturile morale şi drepturile patrimoniale de autor

8.4.1.1. Drepturile morale de autor8.4.1.2. Drepturile patrimoniale de autor

8.5. Limitele exercitării dreptului de autor şi durata protecţiei

8.5.1. Limitele exercitării dreptului de autor 8.5.2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor8.6. Modalităţi de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor pe cale contractuală 8.6.1. Enumerare 8.6.2. Contractul de editare 8.6.3. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală 8.6.4. Contractul de închiriere 8.6.5. Contractul de comandă 8.6.6. Contractul de adaptare audiovizuală

8.1. Dreptul de autor

8.1.1. Consideraţii preliminare

Problema recunoaşterii şi a protecţiei dreptului autorului asupra operelor lor s-a

realizat destul de târziu, abia în epoca modernă, ca urmare a importanţei crescânde a

dimensiunii culturale cât priveşte identitatea unei naţiuni. A fost necesar de asemenea să

se cristalizeze principiile fundamentale ale dreptului de autor cu semnificaţia unor

constante general acceptate şi care să constituie un drept comun al dreptului de autor şi

anume: dreptul de autor este o construcţie juridică destinată a proteja creaţiile de formă

întrucât protecţia se aplică expresiilor şi nu ideilor , care trebuie să fie originale opuse

noutăţii, criteriu fundamental al protecţiei în proprietate industrială. Protecţia, ca

principiu general admis, se acordă operelor originale, oricare ar fi modalitatea de creaţie,

modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor. La

sfârşitul secolului al XIX lea a devenit evidentă necesitatea protejării dreptului de autor şi

pe plan internaţional, fapt realizat odată cu adoptarea, în 1886 a Convenţiei

de la Berna90 care a reglementat în profunzime dreptul de autor şi care, deşi de mai multe

ori revizuită şi urmată de o serie de alte tratate internaţionale cu obiect similar, a rămas în

continuare reperul fundamental pentru relaţiile dintre state în materia dreptului de autor..

Deosebirea dintre tratatele în materie este dată de efortul anumitor state de a

impune în plan internaţional viziunea lor, fundamentată pe reglementarea internă. 90 Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 1886. Prin Legea nr. 152,

promulgată prin Decretul nr. 1312 din 24 martie 1926, publicat la 22 septembrie 1926, ţara noastră a aderat la Convenţia de la Berna, în forma revizuită la Berlin în 1908 cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Prin Legea promulgată prin Decretul nr. 1471 din 1935, publicat în Monitorul Oficial nr. 123 din 31 martie 1935, România a ratificat forma revizuită la Roma la 2 iunie 1928 cu efecte de la 6 august 1936. forma revizuită la Stockholm 1967 a acestei Convenţii a fost ratificată prin Decretul nr. 549 din 31 iulie 1969 cu rezerva dispoziţiilor art. 33 alin. 1 privind competenţa în litigiile având drept obiect interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Actul de la Stockholm nu a intrat în vigoare decât pentru dispoziţiile administrative.

Diferenţa esenţială se regăseşte referitor la protejarea drepturilor morale ale autorului.

Prin aderarea SUA în 1989 la Convenţia de la Berna, această diferenţă în abordarea

dreptului de autor s-a atenuat considerabil, SUA urmând să evolueze spre o recunoaştere

minimală a dreptului moral. În prezent, dreptul de autor este în permanentă transformare

datorită diversificării tipului de operă protejată, în special prin progresul informaticii şi

tehnologiei. Protecţia dreptului de autor, precum şi a proprietăţii industriale constituie o

componentă esenţială a fenomenului de globalizare. Statele care nu oferă această

protecţie sunt excluse din fluxurile de informaţii şi capital.

Transformările dreptului de autor au fost determinate şi de apariţia unor adevărate

industrii culturale, prin limitarea într-o oarecare măsură a autorului individual înlocuit

prin grupuri de persoane care realizează o comandă ca şi prin proliferarea intermediarilor

în procesul activităţilor culturale ca producători, distribuitori sau exploatatori, ceea ce a

deplasat centrul de greutate de la autorul - creator către întreprinderea de producţie şi

difuzare. În consecinţă protecţia dreptului de autor precum şi a proprietăţii industriale

impune ca dreptul, pentru supravieţuirea culturii, să acţioneze prin reglementările ce le

promovează, pentru a proteja „pe adevăraţii creatori care nu sunt industriile ci autorii”91

8.1.2. Noţiunea de drept de autor

Prin drept de autor, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul normelor juridice

ce reglementează relaţiile sociale născute din crearea, publicarea şi utilizarea operelor

literare, artistice sau ştiinţifice. Dreptul subiectiv de autor reprezintă posibilitatea

asigurată de către stat autorului de a utiliza opera potrivit dorinţei sale în scopul de a

beneficia de întregul complex de prerogative de ordin patrimonial şi moral, folosindu-se

de mijloacele legale şi în limitele stabilite de lege. Actul normativ de bază pe plan intern

îl constituie Legea nr. 8 privind dreptul de autor şi drepturile conexe astfel cum a fost

modificată şi completată prin Legea nr.285 din 23 iunie 200492.

8.1.3. Natura juridică a dreptului de autor

91 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1994, p. 892 Publicată în Monitorul Oficial nr. 60 din 26 martie 1996, modificată şi completată prin Legea nr.285 din 23 iunie 2004, publicată în M.Oficial nr.587 din 30 iulie 2004, Legea nr.329 din 14 iulie 2006 privind aprobrea O.U.G.nr.123/2005, publicată în M.Oficial nr.657 din 31 iulie 2006, O.U.G. nr.190/2005 publicată în M.Oficial nr.1179 din 28 decembrie 2005, aprobată şi actualizată prin Legea nr.332/2006 publicată în M.Oficial nr. 629 din 20 iulie 2006.

A făcut obiectul mai multor opinii, unele iniţial acceptate, ulterior contestate, dar

care singure nu explică complexitatea drepturilor recunoscute autorilor de creaţii

protejate. Dreptul de autor a fost calificat ca un drept de proprietate, un drept de clientelă,

un drept asupra unor bunuri imateriale, un drept al personalităţii. Concluzia certă este

însă, aceea, a caracterului complex al dreptului de autor. În cadrul acestei concepţii se

disting două teorii şi anume teoria monistă, fundamentată pe ideea imposibilităţii de

disociere a personalităţii autorului de opera sa şi teoria dualistă, care consideră că

drepturile morale şi drepturile patrimoniale au o existenţă distinctă şi un regim juridic

propriu, ponderea fiind considerată că o deţine dreptul moral.93

Soluţia dreptului de autor ca drept dualist a fost adoptată de marea majoritate a

ţărilor europene, inclusă fiind şi în textul Convenţiei de la Berna, ca urmare a revizuirii

de la Roma din 1928, revizuire ce a intrat în vigoare la 1 august 1931.

8.2. Condiţiile cerute pentru protecţia operelor în cadrul dreptului de autor

8.2.1. Vocaţia la protecţie a operelor în cadrul dreptului de autor . Doctrina a

desprins trei condiţii esenţiale care conferă vocaţie la

protecţie, în cadrul dreptului de autor şi anume:

- opera să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului ce implică

originalitate. De altfel, condiţia este prevăzută în art. 7 din lege care dispune că obiect al

dreptului de autor îl constituie operele originale de creaţie intelectuală. În doctrină, unii

autori preferă termenul de individualitate a operei în care elementul esenţial îl constituie

forma de exprimare a autorului la care se va adăuga elementul de fantezie, alegerea şi

prelucrarea materialului. Ceea ce a intrat însă definitiv în patrimoniul terminologic al

dreptului de autor este „originalitatea”, o noţiune subiectivă cu caracter relativ. Aşadar,

caracterul absolut care se cere noutăţii unei creaţii tehnice pentru a avea vocaţie la

protecţie nu se cere originalităţii. Criteriul originalităţii se manifestă diferit în funcţie de

categoria de opere la care se referă şi examinarea sa este importantă pentru departajarea

operelor originare care au vocaţie la protecţie de operele lipsite de originalitate.94

Legea română prevede expres, ca operele originale sunt protejate independent de

valoarea lor, considerate de unii autori ca o „protecţie prea generoasă” care face posibilă

93 În doctrina românească teoria a fost împărtăşită de Aurelian Ionaşcu , Constantin Stătescu, Francisc Deak, Stanciu D. Cărpenaru şi Yolanda Eminescu.94 V. Roş ş.a., op.cit., p.85.

şi protecţia unor creaţii marginale, fiind subordonată în primul rând, satisfacerii

interesului comercial al primului utilizator.95

- opera să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă

simţurilor, fiind fără relevanţă dacă opera îmbracă forma orală sau forma scrisă, deci dacă

este fixată sau nu pe un suport material, chiar dacă unele opere, cum ar fi cazul operelor

de artă plastică sunt indisolubil legate de suportul lor material.

- opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publicului prin reproducere,

executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc. Art. 1 alin. 1 teza finală din lege

dispune că opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată independent de

aducerea la cunoştinţă publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată.

În lumina acestor cerinţe art. 9 din lege prevede că nu pot beneficia de protecţia

legală a dreptului de autor următoarele:

a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de

funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile , conţinute într-o operă,

oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi

traducerile oficiale ale acestora;

c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor,

cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;

d) mijloacele de plată;

e) ştirile şi informaţiile de presă;

f) simplele fapte şi date.

Enumerarea este limitativă. Unele dintre obiectele exceptate de la protecţie,

presupune o activitate de creaţie şi prezintă originalitate, ele se adresează publicului larg

şi trebuie cunoscute de toţi cetăţenii, aşadar difuzarea lor şi posibilitatea de a le reproduce

trebuie să fie liberă.

8.2.2. Subiectele dreptului de autor 96

Legea noastră consacră principiul adevăratului creator al operei. Art. 3(1) din

lege prevede că este autor, persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Acest

95 Yolanda Eminescu, op.cit., p.46.96 Pentru informaţii suplimentare Yolanda Eminescu, op.cit., p.85 şi urm ; V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Bucureşti, Editura Global Lex, p.56 şi urm.

drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.

Calitatea de autor aparţine doar persoanelor fizice, singurele care pot desfăşura o

activitate de creaţie marcată profund de personalitatea autorului şi care să constituie

rezultatul firesc al forţei sale creatoare.

Doctrina distinge între subiectul originar care este autorul nemijlocit, creatorul

operei şi subiectul derivat, persoana care a dobândit, în virtutea anumitor împrejurări,

unele prerogative ale dreptului de autor, prerogative care în mod normal aparţin autorului

originar. Sunt însă şi cazuri în care dreptul de autor aparţine altor persoane decât autorul.

Astfel, art. 74 din lege investeşte cu drepturi patrimoniale de autor angajatorul pentru

care a fost realizat programul pentru calculator. În acest sens se dispune: în lipsa unei

convenţii contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator

create de unul sau de mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după

instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă. Art. 70 alin.1 din lege

reglementează cesiunea prezumată a aceloraşi drepturi către producătorul operei

audiovizuale dispunând în acest sens, că prin contractele încheiate între autorii operei

audiovizuale şi producător, în lipsa unei clauze contrare, se prezumă că aceştia, cu

excepţia autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive

privind utilizarea operei în ansamblul său, precum şi dreptul de a autoriza dublarea şi

subtitrarea, în schimbul unei remuneraţii echitabile. Un caz mai special îl reprezintă

operele create în cadrul unui raport de muncă. Actuala reglementare astfel cum a fost

modificată consacră o soluţie orientată spre interesele autorului, stabilind în art.44 (1) că

în lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele create în cadrul unui contract

individual de muncă, drepturile patrimoniale aparţin autorului operei create. În acest caz,

autorul poate autoriza utilizarea operei de către terţi, numai cu consimţământul

angajatorului şi cu recompensarea acestuia pentru contribuţia la costurile creaţiei.

Utilizarea operei de către angajator, în cadrul obiectului de activitate, nu necesită

autorizarea angajatului autor.

Dacă o asemenea clauză există, aceasta urmează să cuprindă termenul pentru care

au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. În absenţa precizării termenului, acesta

este de trei ani de la data predării operei. La expirarea termenului, în lipsa unei clauze

contrare, angajatorul este îndreptăţit să îi pretindă autorului plata unei cote rezonabile din

veniturile obţinute din utilizarea operei sale, pentru a compensa costurile suportate de

angajator pentru crearea operei de către angajat, în cadrul atribuţiilor de serviciu , art.44

(3), autorului după expirarea termenului menţionat revenindu-i drepturile patrimoniale,

art.44 (4). Legea dispune în continuare ca autorul unei opere create în cadrul unui

contract individual de muncă îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte

din ansamblul creaţiei sale (art.44 alin. 3). Dispoziţia legală este conformă principiilor

dreptului de autor din moment ce salariatul creează o operă fără a urma indicaţiile

angajatorului, manifestându-şi creativitatea şi având posibilitatea de a-şi promova liber

opiniile sale. Soluţia contravine însă, dispoziţiilor de drept al muncii în conformitate cu

care cesiunea drepturilor patrimoniale justifică plata salariului.

Legea dispune că în lipsa unei convenţii contrare, titularul dreptului de autor

asupra unei opere apărute într-o publicaţie periodică îşi păstrează dreptul de a o utiliza

sub orice formă, cu condiţia să nu prejudicieze publicaţia în care a apărut opera şi

deasemenea , titularul dreptului de autor poate dispune liber de operă, dacă aceasta nu a

fost publicată în termen de o lună de la data acceptării, în cazul unui cotidian, sau în

termen de 6 luni, în cazul altor publicaţii (art.45 (1) (2)).

8.2.3 Prezumţia calităţii de autor

Este consacrată de lege în art. 4 care dispune că se prezumă a fi autor, până la

proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la

cunoştinţa publică. Lipsa oricăror formalităţi, operele nefiind supuse nici unei

înregistrări, care să pretindă identificarea precisă a autorului, a determinat legiuitorul să

aducă o serie de precizări suplimentare stabilind că în ipoteza în care opera a fost adusă la

cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite

identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce

o face publică numai cu consimţământul autorului, atât timp cât acesta nu-şi dezvăluie

identitatea (art.4 (2)).

Prezumţia are caracter relativ şi poate fi combătută prin orice mijloc de probă,

fiind vorba de stabilirea unor situaţii de fapt. Calitatea de autor nu este condiţionată de o

anume capacitate juridică şi nici de manifestarea valabilă a voinţei autorului întrucât

activitatea de creaţie nu este un act juridic.

8.2.4. Pluralitatea de autori

Opera poate fi, destul de frecvent, rezultatul activităţii creatoare a mai multor

persoane, caz în care suntem în prezenţa unei pluralităţi de autori şi de subiecte ale

dreptului de autor.

În această ipoteză legea reglementează două categorii de opere şi anume opera

comună şi opera colectivă.

Opera comună este reglementată în art. 5 din lege care dispune că este o operă

comună, opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare.

Opera comună este prin excelenţă o operă unitară ce se caracterizează printr-o

pluralitate de subiecte ale dreptului de autor asupra unui obiect unitar. În acest caz ,

dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, între care unul poate

fi autorul principal. Obiectul unitar al operei comune poate fi divizibil în cazul în care

contribuţia fiecărui autor poate fi determinată. În lipsa unei convenţii contrare, coautorii

nu pot utiliza opera decât de comun acord. Refuzul consimţământului din partea oricăruia

dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat sau indivizibil în cazul în care

contribuţiile autorilor nu sunt identificabile.

În ceea ce priveşte modul de repartizare a remuneraţiei cuvenite autorilor legea

are în vedere un criteriu supletiv stabilind în art. 5 pct. 5 că în lipsa unei convenţii,

remuneraţia se împarte proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor sau în mod

egal, dacă acestea nu se pot stabili. În cazul operei comune coautorii, urmărind un scop

comun, sunt titularii dreptului de autor. Opera comună al cărui obiect este indivizibil

poate fi utilizată, în lipsa unei convenţii contrare de coautori de comun acord iar dacă

contribuţia fiecărui coautor este distinctă opera poate fi utilizată separat, cu condiţia să nu

se prejudicieze exploatarea operei comune sau drepturile celorlalţi coautori. Exemplul de

operă comună este opera audiovizuală, legea stabilind în art. 66 că sunt autori ai operei

audiovizuale în condiţiile art.5 (care reglementează opera comună) regizorul sau

realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii

special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau

al secvenţelor de animaţie, când acestea reprezintă o parte importantă a operei. În

contractul dintre producătorul şi realizatorul operei părţile pot conveni să fie incluşi ca

autori ai operei audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial la crearea

acesteia (art.66 teza finală)97 Este evident că legiuitorul a urmărit să excludă în mod

expres calificarea operei audiovizuale ca fiind colectivă, ceea ce ar fi condus la soluţia ca

dreptul de autor să aparţină producătorului.

Opera colectivă - poate fi definită ca fiind acea operă creată la iniţiativa şi sub

responsabilitatea unei persoane fizice sau juridice contribuţiile personale ale coautorilor

formând un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct

vreunuia dintre coautori, asupra ansamblului operei create (art.6). Opera colectivă este

deci, o operă complexă din punct de vedere al obiectului care reuneşte elemente de naturi

diferite, ceea ce nu înseamnă că, în principiu, acesta este totdeauna divizibil. Deci, ne

găsim în faţa unei pluralităţi de obiecte căreia îi corespunde un singur subiect al dreptului

de autor. Elementul esenţial de diferenţiere între opera comună şi cea colectivă, ce

constituie iniţiativa şi controlul persoanei fizice sau juridice, sub responsabilitatea şi sub

numele căreia a fost creată opera şi care imprimă o concepţie de ansamblu asupra

acesteia. Fiecare autor execută o parte distinctă din ansamblul operei comandată de un

terţ, potrivit indicaţiilor acestuia.

Atât opera comună cât şi opera colectivă au totuşi şi un element comun şi anume,

faptul că ambele au un scop unic, acela de a elabora o operă caracterizată printr-o

comunitate de inspiraţie şi unitatea de timp cât priveşte elaborarea acesteia, spre

deosebire de opera derivată, care presupune, cât priveşte elaborarea sa în raport de opera

originară, o succesiune în timp.

Titularul dreptului de autor asupra unei opere colective este, în lipsa unei

convenţii contrare, persoana fizică sau juridică, din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub

numele căreia a fost creată, cu consecinţa că drepturile patrimoniale asupra operei, în

ansamblul său, se exercită numai de titularul operei. Autorii contribuţiilor la opera

colectivă au însă, dreptul de a exploata separat contribuţia lor cu condiţia să nu

prejudicieze opera colectivă, soluţie prevăzută în art.45 alin.1 în cazul operei apărută într-

o publicaţie periodică şi care, pentru identitate de raţiune vizează toate operele colective.

97 Modificat prin O.U.G. nr.123/2005.

În ce priveşte exerciţiul drepturilor morale, acesta revine persoanei fizice sau

juridice din iniţiativa căreia a fost creată opera fără să se excludă posibilitatea ca autorul

să se sesizeze, ori de câte ori au suferit un prejudiciu printr-o deformare brutală a

contribuţiei lor. Autorii contribuţiilor nu au însă, exerciţiul deplin al dreptului moral de a

pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, întrucât natura

operei colective presupune şi justifică o asamblare armonioasă a întregii opere care revine

titularului dreptului de autor fără a se prejudicia onoarea sau reputaţia autorilor

contribuţiilor.

8.3. Obiectul dreptului de autor

8.3.1. Categorii de opere protejate

Legea nr. 8/1996 astfel cum a fost modificată enumeră categoriile operelor

protejate, însă enumerarea nu este limitativă folosindu-se expresia “cum sunt”.

Obiectul dreptului de autor, îl constituie, potrivit art. 7, operele originare de

creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de

creatie, modul sau forma concreta de exprimare si independent de valoarea si destinatia

lor, cum sunt:

a) scrierile literare si publicistice, conferintele, predicile, pledoariile, prelegerile si

orice alte opere scrise sau orale, precum si programele pentru calculator;

b) operele stiintifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicarile, studiile, cursurile

universitare, manualele scolare, proiectele si documentatiile stiintifice;

c) compozitiile muzicale cu sau fara text;

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice si pantomimele;

e) operele cinematografice, precum si orice alte opere audiovizuale;

f) operele fotografice, precum si orice alte opere exprimate printr-un procedeu

analog fotografiei;

g) operele de arta plastica, cum ar fi: operele de sculptura, pictura, grafica,

gravura, litografie, arta monumentala, scenografie, tapiserie, ceramica, plastica sticlei si a

metalului, precum si operele de arta aplicata produselor destinate unei utilizari practice;

h) operele de arhitectura, inclusiv plansele, machetele si lucrarile grafice ce

formeaza proiectele de arhitectura;

i) lucrarile plastice, hartile si desenele din domeniul topografiei, geografiei si

stiintei in general.

Conventia de la Berna recunoaşte insa dreptul statelor membre de a decide ca

operele literare sau artistice, ori una sau mai multe categorii dintre ele, sa nu fie protejate

atat timp cat nu au fost fixate pe un suport material.

Fără a se prejudicia drepturile autorilor operei originare, constituie de asemenea,

obiect al dreptului de autor, operele derivate care au fost create, plecând de la una sau mai

multe opere preexistente şi anume :

a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele

muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, care

reprezintă o muncă intelectuală de creaţie ;

b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi : enciclopediile şi

antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv

bazele de date, care prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii

intelectuale (art.8 din lege).

Natura exclusivă a dreptului de autor impune autorului unei opere derivate,

respectarea a două reguli şi anume :

- autorizarea folosirii operei preexistente, de la autorul ei ;

- respectarea dreptului la calitatea de autor a creatorului operei originare98.

8.4. Conţinutul dreptului de autor

8.4.1. Drepturi morale şi drepturi patrimoniale de autor

Soluţia adoptată de numeroase legislaţii în legătură cu natura juridică a dreptului

de autor este cea a complexităţi acestuia, pornind de la disocierea drepturilor morale de

autor, care au caracter preponderent, de cele patrimoniale, care apar drept consecinţe ale

exercitării primelor (în special a dreptului de divulgare si a autorizării terţilor de a folosi

opera).

Legiuitorul român, prin Legea nr. 8/1996 astfel cum a fost modificată şi

98 Yolanda Eminescu, op.cit., p.95.

completată, a adoptat în mod explicit această concepţie prevăzând, în art. 1, că “Acest

drept este legat de persoana autorului si comporta atribute de ordin moral şi

patrimonial”.

Drepturile morale sunt anterioare drepturilor patrimoniale, dar îşi continuă

existenţa şi după publicarea operei, ba chiar după decesul autorului sau după ce opera a

trecut în domeniul public.

8.4.1.1.Drepturile morale de autor

Legiuitorul român, consacrând caracterul preponderent al drepturilor morale le

enunţa explicit, aşezându-le înaintea drepturilor patrimoniale.

Legea nr. 8/1996 prevede în art. 10 următoarele drepturi morale de care

beneficiază autorul unei opere :

a) Dreptul de divulgare99 : dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi

adusă opera la cunoştinţa publică. Este un drept discreţionar şi absolut, fiind

unul dintre cele mai persoanle drepturi care determină, de altfel, naşterea

drepturilor patrimoniale ;

b) Dreptul la paternitatea operei : dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii

de autor al operei. El exprimă legătura intimă, firească dintre autori şi opera

sa. El are două aspecte : primul pozitiv, care constă în dreptul autorului de a

revendica oricând calitatea de autor, al doilea, negativ, care constă în dreptul

de a se opune oricărui act de uzurpare100;

c) Dreptul la nume : dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la

cunoştinţa publică;

d) Dreptul la inviolabilitatea operei : dreptul de a pretinde respectarea

integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum si oricărei

atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa. El este un

corolar al dreptului de divulgare, opera fiind adusă la cunoştinţa publică,

numai în forma hotărâtă de autor;

e) Dreptul de retractare : dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este

cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea

99 Andreea P. Săucan, Dreptul la divulgare, dreptul la nume şi dreptul la paternitatea operei – drepturi morale ale autorului, Revista de Drept Comercial nr.11/2003 . 100 V. Roş, ş.a. , op.cit., p.113.

retractării, a fost consacrat pentru prima dată prin Legea nr.8/1996. El este un

drept moral distinct de dreptul de divulgare fiind o consecinţă a caracterului

absolut şi discreţionar al acestuia101.

Caracterele drepturilor morale de autor. Drepturile morale de autor nu pot fi

asimilate, sub toate aspectele, în privinţa naturii acestora, cu aşa-numitele drepturi ale

personalităţii, conţinutul lor fiind mai larg decât al acestora din urmă. Dreptul moral de

autor protejează pe autor nu numai împotriva atingerilor aduse operei, care ar putea

prejudicia onoarea sau reputaţia sa, ci împotriva oricărei atingeri aduse operei.

Spre deosebire de alte legislaţii, Legea nr. 8/1996 nu enunţă caracterele

drepturilor morale de autor, dar acestea pot fi desprinse din unele dispoziţii legale, după

cum urmează :

1.Drepturile morale sunt ataşate persoanei autorului. Astfel, potrivit art. 1,

dreptul de autor, care cuprinde atribute de ordin moral si patrimonial, este legat de

persoana autorului. Caracterul strict personal al drepturilor morale se manifestă în

principal prin aceea că autorul personal are şi exercită componentele pozitive ale

drepturilor la divulgare, paternitatea operei, nume şi inviolabilitatea acesteia. Totuşi,

exercitarea componentelor negative ale drepturilor morale, şi care constau în dreptul de a

se opune oricărei atingeri aduse calităţii de autor şi integrităţii operei, poate fi detaşata de

persoana autorului. După moartea acestuia, exerciţiul lor se transmite prin moştenire pe

durată nelimitată.

2.Drepturile morale au caracter inalienabil . Art. 11 din Legea nr. 8/1996

consacră caracterul inalienabil al drepturilor morale prevăzând că acestea nu pot face

obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.

Ideea inalienabilităţii drepturilor morale a fost, mai întâi, lansată pe cale

jurisprudenţială. Consacrarea legislativă a unui astfel de principiu, care decurge în mod

logic, nu poate fi lipsită însă de nuanţări. Astfel, în doctrină s-au detaşat anumite

derogări de la regulă, limitarea acestora putând rezulta fie din voinţa autorului, fie din

natura operei, fie din convenţiile încheiate de autor cu terţe persoane. Astfel, autorul este

liber să-şi publice opera sub pseudonim sau fără indicarea unui nume. În acest caz,

101 V.Roş , ş.a., op.cit., p.120.

autorul a renunţat parţial la dreptul la nume; el poate, însă, reveni oricând pentru a-şi

dezvălui numele.

De asemenea, Legea nr. 8/1996 astfel cum a fost modificată şi completată în

2004, admite transmisiunea prin succesiune a exerciţiului anumitor drepturi morale

dispunând în art. 11 (2) că după moartea autorului exerciţiul drepturilor privind dreptul de

a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul de a

pretinde recunoaşterea calităţii de autor a operei şi dreptul de a pretinde respectarea

integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări precum şi oricărei atingeri aduse

operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa, se transmite prin moştenire, potrivit

legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori exerciţiul acestor

drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului

sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membrii, din domeniul respectiv

de creaţie.

3.Drepturile morale au caracter insesizabil . Acest caracter rezultă din

inalienabilitatea drepturilor morale de autor. Creditorii autorului pot urmări numai

foloasele patrimoniale ce rezultă din exploatarea operei. În cazul operei nedivulgate,

creditorii autorului nu îi pot impune acestuia divulgarea şi exploatarea ei şi nici nu se pot

substitui autorului divulgând ei opera în vederea satisfacerii creanţelor lor.

4.Drepturile morale au caracter perpetuu. Caracterul perpetuu al drepturilor

morale rezultă din interpretarea art. 11 alin.2 din Legea nr. 8/1996, care permite, cu titlu

excepţional, transmiterea prin moştenire a exerciţiului anumitor drepturi morale.

5.Drepturile morale sunt imprescriptibile. In ceea ce priveşte caracterul

imprescriptibil al drepturilor morale de autor, acestea rezultă pe de o parte din natura

perpetuă a acestora, iar, pe de alta parte, din apartenenţa acestor drepturi la drepturile

personalităţii. Dreptul autorului la acţiune pentru apărarea drepturilor sale morale nu se

stinge, oricât timp ar trece de la încălcarea lor. De altfel, prescripţia extinctivă se referă

exclusiv la drepturile patrimoniale.

8.4.1.2. Drepturile patrimoniale de autor

Cea de a doua categorie de atribuţii ce formează, alături de atributele de ordin

moral, conţinutul dreptului de autor sunt drepturile patrimoniale.

Dreptul autorului de a obţine foloase materiale în urma exploatării operei sale a

fost, în evoluţia reglementărilor în materie, primul drept recunoscut în favoarea autorilor.

Cu toate acestea, în doctrină se arată ca drepturile patrimoniale de autor nu apar

ca drepturi de sine – stătătoare, ci ca o consecinţa a exercitării unor prerogative personale

nepatrimoniale şi, în primul rând, a dreptului de divulgare şi a celui de a

consimţi la folosirea operei de către alţii.102

Caracterele drepturilor patrimoniale de autor, şi anume :

a) Sunt legate de persoana autorului. Caracterul personal al drepturilor

patrimoniale de autor rezultă din art. 1 din Legea nr. 8/1996 care, arătând că dreptul de

autor este legat de persoana autorului, nu face distincţie între prerogativele patrimoniale

şi cele morale ale acestuia. De asemenea, art. 12 din legea nr.8/1996 astfel cum a fost

modificată şi completată în 2004 prevede că autorul operei are dreptul patrimonial

exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi

la utilizarea operei de către alţii.

Cu toate acestea, spre deosebire de drepturile morale, transmisiunea drepturilor

patrimoniale este posibilă prin acte între vii cât şi pentru cauza de moarte, precum şi, în

unele cazuri, prin efectul legii.

b) Sunt exclusive. Pe de o parte, autorul este singurul care are dreptul de a decide

dacă opera sa va fi exploatată, în ce mod şi când se va realiza acest lucru. Pe de altă parte,

monopolul exploatării aparţine în exclusivitate autorului. Acesta poate decide să-şi

exploateze singur opera, după cum poate consimţi la utilizarea operei de către alţii.

c) Sunt limitate în timp. Caracterul temporar al drepturilor patrimoniale de autor

reprezintă soluţia adoptată atât în dreptul convenţional, cât şi în legislaţia noastră.

Justificarea acestei soluţii constă în evitarea conferirii unor avantaje materiale excesive,

rezultate din monopolul exclusiv de exploatare de care beneficiază autorul. Pe de altă

parte, dependenţa prerogativelor patrimoniale de exerciţiul celor personale

nepatrimoniale, care au caracter perpetuu, a determinat legiuitorul să deroge de la dreptul

comun, stabilind ca drepturile patrimoniale ale autorului nu se vor putea transmite decât

pe timp limitat. 102 Y.Eminescu, op.cit., p.139

Categorii de drepturi patrimoniale de autor. Legea noastră consacră implicit,

în beneficiul autorului unei opere, următoarele categorii de drepturi patrimoniale :

- dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va utiliza personal opera sa;

- dreptul de a consimţi la utilizarea operei de către terţi;

- dreptul de suită.

Dreptul autorului de a utiliza opera sa, se realizează prin exercitarea drepturilor

sale distincte şi exclusive de a autoriza sau de a interzice conform art.13:

a) reproducerea operei;

b) distribuirea operei;

c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu

consimţământul autorului, după operă;

d) închirierea operei;

e) împrumutul operei;

f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei prin orice mijloace, inclusiv

prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi

în orice moment ales, în mod individual de către public;

g) radiodifuzarea operei;

h) retransmiterea prin cablu a operei;

i) realizarea de opere derivate.

Articolul 13 a fost modificat ca urmare a necesităţii armonizării cu Directiva

92/100/CEE privind dreptul de închiriere şi împrumut şi anumite drepturi referitoare la

dreptul de autor, care constituie componente ale acestuia, ce sunt exercitate exclusiv de

către titularul dreptului. În acest sens art.143 defineşte închirierea ca fiind punerea la

dispoziţie spre utilizare pentru un timp limitat şi pentru un avantaj economic sau

comercial direct ori indirect a unei opere. Până la actuala modificare a legii se reglementa

în mod expres doar contractul de închiriere a unei opere protejate prin dreptul de autor în

capitolul consacrat cesiunii drepturilor patrimoniale de autor. Împrumutul este definit de

art.144 alin.(1) ca fiind punerea la dispoziţie spre utilizare pentru un timp limitat şi fără un

avantaj economic sau comercial direct ori indirect a unei opere prin intermediul unei

instituţii care permite accesul publicului în acest scop. Împrumutul realizat prin

biblioteci nu necesită autorizarea autorului şi dă dreptul acestuia la o remuneraţie

echitabilă, care nu se datoreză, în cazul în care împrumutul este realizat prin bibliotecile

instituţiilor de învăţământ cu acces gratuit. Împrumutul unei opere fixate în înregistrări

sonore sau audiovizuale nu poate avea loc decât după 6 luni de la prima distribuire a

operei. Legea dispune în continuare că nu pot face obiectul închirierii sau împrumutului:

a) construcţiile rezultate din proiecte arhitecturale;

b) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor

destinate unei utilizări practice;

c) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru a

căror utilizare există un contract;

d) lucrările de referinţă pentru consultarea imediată sau pentru împrumut între

instituţii;

e) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă

acestea sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activităţii

oboşnuite.

În lege este introdus şi definit conceptul de comunicare publică care cuprinde şi

dreptul de transmitere şi dreptul de reproducere şi poate fi probat prin criteriul distanţei

între emitent şi receptorul creaţiei. Dupa art 15 au fost introduse 2 noi articole în care se

definesc termenii de radiodifuzare şi retransmitere prin cablu.

Dreptul de suită. Dreptul de suită a fost consacrat în România prin Legea nr.

8/1996. Deşi apare ca o inovaţie impusă în legislaţia noastră prin actul normativ amintit,

aceasta instituţie juridică nu era străina dreptului nostru, întrucât Convenţia de la Berna,

la care România este parte, o admite în principiu, lăsând la latitudinea statelor membre

posibilitatea admiterii la nivel naţional.

A. Conţinutul dreptului de suită.

Potrivit art.21 din lege astfel cum a fost modificat, dreptul de suită are două

componente:

- dreptul autorului unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei

opere fotografice beneficiază de un drept de suită reprezentând dreptul de a

încasa o cotă din preţul de vânzare obţinut la orice revânzare a operei,

ulterioară primei înstrăinări de către autor;

- dreptul autorului de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa

(art.21 al.1).

B. Obiectul dreptului de suită, îl formează, potrivit legii, operele de artă plastică

ori al unei opere fotografice.

Legea nu conţine o definiţie a operei de artă plastică, însă enumeră, cu caracter

exemplificativ, câteva astfel de opere.Potrivit art. 7 lit. g, constituie obiect al dreptului de

autor operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi : operele de sculptură, pictură,

gravură, litografie, arta monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a

metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei

utilizări practice.

Dreptul de suită se aplică tuturor actelor de revânzare a operelor originale

menţionate cât şi copiilor operelor originale de artă sau fotografice care au fost făcute

într-un număr limitat de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia, care implică în

calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari saloane, galerii de artă precum şi orice

comerciant de opere de artă. În această calitate vânzătorul are obligaţia ca în termen de 2

luni de la data revânzării să comunice informaţiile precum şi obligaţia de a reţine din

preţul de vânzare şi de a plâti autorului suma datorată calculată conform dispoziţiilor

legale (art.21 al.4). Beneficiarii dreptului de suită sau reprezentanţii acestora pot solicita

de la vânzător timp de 3 ani de la data revânzării, informaţii necesare pentru a asigura

plata sumelor datorate. Potrivit art. 21 alin. 7 din Legea, dreptul de suită nu poate face

obiectul unei renunţări sau înstrăinări prin acte între vii. Caracterul inalienabil al

dreptului de suită se justifică prin necesitatea asigurării unei protecţii eficiente a autorului

împotriva speculaţiilor de pe piaţa. Dreptul de suită, având o natură frugiferă,

patrimonială, durează tot timpul vieţii autorului şi se transmite prin moştenire pe o

perioada de 70 de ani de la decesul autorului.

Proprietarul sau posesorul unei opere are conform legii o serie de obligaţii ce

exced componenţa strictă a dreptului de suită şi anume:

- să permită accesul autorului şi să pună opera la dispoziţia acestuia dacă acest

fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor cu condiţia ca prin

aceasta să nu fie lezat interesul legitim al proprietarului sau posesorului operei

care poate pretinde autorului în acest caz, o garanţie suficientă pentru

securitatea operei (art.22);

- interdicţia pentru proprietarul sau posesorul originalului de a o distruge inainte

de a o oferi autorului la preţul de cost al materialului (art.23 al.1);

- în cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face

fotografii ale operei şi de a solicita trimiterea reproducerii proiectelor (art.23

al.3).

8.5. Limitele exercitării dreptului de autor şi durata protecţiei .

8.5.1. Limitele exercitării dreptului de autor

În anumite situaţii, prevăzute expres de lege, ca o derogare de la regula cu

valoare de principiu, potrivit cu care, autorul este suveran cât priveşte decizia dacă, în ce

mod şi când va fi adusă opera, la cunoştinţa publică, se permite folosirea operei în lipsa

autorizării prealabile şi exprese a autorului operei.

Astfel art.33 din lege, dispune utilizarea unei opere fără consimţământul autorului

şi fără plata vreunei remuneraţii, în ipoteza în care sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii 103 şi anume :

- să fie conformă bunelor uzanţe ;

- să nu contravină exploatării normale a operei ;

- să nu prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare.

Ipotezele concrete sunt enumerate în articolul citat şi au un caracter strict

limitativ. Noua formă a art.33 este inspirată din dispoziţiile art.5 ale Directivei 29/2001

introducându-se alte utilizări permise fără consimţământul autorului şi fără plata unei

remuneraţii precum cea de la lit.h referitoare la utilizarea operelor în timpul celebrărilor

religioase sau a ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică.

O menţiune specială, considerăm necesar să o facem, cât priveşte dreptul de

citare, termen consacrat şi în Convenţia de Uniune de la Berna104. Acesta nu poate exista

cu privire la o operă aflată în manuscris, astfel cum reiese din dispoziţiile art.33 lit.b din

Lege, care permite, fără consimţământul autorului, utilizarea de scurte citate dintr-o 103 Sarmisegetuza Tulbure, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2002, p.111 şi urm.104 Yolanda Eminescu, Limitele juridice şi etice ale dreptului de citare, Studii şi cercetări juridice, nr.3/1972, p.391.

operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în

care folosirea lor justifică întinderea citatului.

Citarea deci, este permisă pentru a ilustra sau prilejui dezvoltări personale şi ea

trebuie să reprezinte, în ansamblul textului un accesoriu, jurisprudenţa considerând, că

prin definiţie, citatul trebuie să aibă o întindere limitată. Un citat lung care să dispenseze

cititorul de lectura operei citate, constituie o contrafacere, sancţionată de lege. Liceitatea

citării presupune o condiţie pozitivă şi anume aceea că, lucrarea în care se reproduc

pasaje din opera unui terţ, să poată supravieţui suprimării acestor pasaje, deci contribuţia

personală a autorului să fie substanţială şi o condiţie negativă, de a nu face inutilă pentru

cititori, lectura lucrării citate. Este adevărat însă, că în acest domeniu nu se poate stabili o

demarcaţie strictă

între juridic şi etic întrucât, componenta principală a dreptului la citare, o constituie

onestitatea autorului fapt ce impune ca în toate cazurile să se menţioneze sursa şi numele

autorului dacă aceasta este posibilă; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de

arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul ,art.33 (4).

O altă dispoziţie introdusă cu prilejul modificării legii o constituie cea de la art.34

alin.2 care prevede posibilitatea stabilirii remuneraţiei compensatorii prin negociere,

pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe care se

pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic, precum şi pentru aparatele ce permit

realizarea de copii.

8.5.2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor

Soluţia adoptată cu privire la durata protecţiei dreptului de autor în sistemul

nostru este cea a perpetuităţii drepturilor morale şi a duratei limitate a drepturilor

patrimoniale de autor. Dreptul de autor se naşte din momentul creării operei oricare ar fi

modul sau forma concretă de exprimare.

Ca urmare a modificării legii nu se mai face diferenţierea duratei de protecţie a

dreptului de autor asupra operelor de artă aplicată şi celorlalte tipuri de creaţie, toate

beneficiind de 70 de ani de protecţie de la data morţii titularului dreptului. În urma

modificării art.30 acelaşi regim şi aceeaşi durată de protecţie sunt conferite şi drepturilor

patrimoniale asupra programelor de calculator. În toate cazurile, la expirarea termenului

de protecţie, opera cade în domeniul public. Înţelesul noţiunii de domeniu public nu este

acelaşi cu cel din dreptul administrativ. Căderea unei opere în domeniul public semnifica

faptul ca opera poate fi exploatată în mod liber de către terţi. Durata termenelor se

calculează, potrivit legii, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului,

sau aducerii operei la cunoştinţa publică. Când asupra operei sau colecţiei se aduc

modificai neesenţiale, adăugări, tăieturi, adaptări sau colecţiei se aduc modificări

neesenţiale, adăugiri, tăieturi, adaptări sau corecturi de conţinut, necesare pentru

continuarea activităţii colecţiei, în modul în care a intenţionat autorul operei, termenul de

protecţie nu se extinde.

Legea nr.8/1996 stabileşte durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor în

mai multe cazuri distincte şi anume în cazul :

- operei publicate de autor în timpul vieţii sub numele său. Dreptul de valorificare

a acestor opere durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit

prin moştenire, conform dreptului comun, pe o perioada de 70 de ani, indiferent de data la

care opera a fost adusă la cunoştinţa publicului.

În ipoteza lipsei moştenitorilor, exerciţiul drepturilor patrimoniale de autor revine

organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor, sau, în lipsa

mandatului, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din

domeniul respectiv ;

- drepturilor echivalente. Persoana care aduce la cunoştinţa publicului o operă

nedivulgată de autor sau de succesorii săi în termenul de protecţie beneficiază de drepturi

echivalente drepturilor patrimoniale de autor. Astfel, potrivit Legii nr. 8/1996 (art. 25

alin.2), persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, divulgă, în mod legal,

pentru prima oara, o opera nepublicată înainte, beneficiază de protecţia echivalentă cu cea

a drepturilor patrimoniale ale autorului. Durata acestor drepturi este de 25 de ani de la

divulgarea operei în condiţiile arătate.

Termenul de operă se referă la suportul material al creaţiei intelectuale

(manuscrisul, partitura etc.). Drepturile echivalente sunt recunoscute, potrivit legii,

indiferent dacă cel care divulgă este proprietarul originalului sau a unei copii a operei.

Dacă publicarea a fost făcută de mai multe persoane, dreptul este recunoscut în

patrimoniul celei care a avut prima, iniţiativa publicării ;

- operei publicate sub pseudonim sau fără indicarea autorului . Durata protecţiei

acestor opere este de 70 de ani de la data aducerii la cunostinta publică a acestora. Dacă

identitatea autorului este adusă la cunoştinţa publică înainte de expirarea termenului

prevăzut anterior, se va aplica regula comună, potrivit căreia durata protecţiei se întinde

pe tot timpul vieţii autorului şi pe timp de 70 de ani pentru moştenitori. Exprimarea

legiuitorului în această privinţă este ambiguă, neexcluzând posibilitatea ca identitatea

autorului să fie dezvăluită de oricine. În fapt, prerogativa morală de a decide sub ce nume

va fi adusă opera la cunoştinţa publică, nu poate aparţine decât autorului, tot acesta fiind

singurul care ulterior, îşi poate dezvălui identitatea. Întrucât acest drept patrimonial nu

poate fi transmis prin moştenire, succesorii sunt excluşi de la exercitarea acestui drept ;

- operei realizate în colaborare, protecţia drepturilor patrimoniale de autor în cazul

acestor opere se întinde pe durata vieţii autorilor şi pe timp de 70 de ani în favoarea

moştenitorilor acestora. Momentul iniţial al duratei protecţiei de care beneficiază

moştenitorii îl reprezintă data decesului ultimului coautor. Se poate observa că, în acest

mod, supravieţuirea unui autor profită moştenitorilor altui autor; soluţia este determinată

de importanţa fiecărei contribuţii în parte la realizarea unei opere unitare, fiind inechitabil

ca termenele să curgă separat, de la data dispariţiei fiecărui autor. Trebuie însă precizat că

acest mod de calcul al termenului de protecţie se realizează numai în cazul operei

indivizibile.

Când contribuţiile autorilor pot fi disociate de ale celorlalţi, termenele se

calculează separat, pentru fiecare dintre autori şi moştenitorii lor, de la data

decesului (art.27 alin.2);

- operei colective, drepturile patrimoniale de autor sunt protejate timp de 70

de ani de la data aducerii la cunostinta publică. În cazul nedivulgării operei, durata

protecţiei este de 70 de ani de la data creării ei (art.28);

Legea nu reglementează însa situaţia programelor realizate în colaborare. În

această ipoteză, se va aplica regula comună stabilită pentru operele realizate în coautorat.

8.6. Modalităţi de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor pe cale

contractuală

8.6.1. Enumerare

In funcţie de conţinutul drepturilor şi de natura operei din realizarea căreia au luat

naştere drepturile patrimoniale de autor, se pot distinge următoarele categorii de contracte

speciale :

- contractul de editare;

- contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală;

- contractul de închiriere;

- contractul de comandă;

- contractul de adaptare audio-vizuală.

8.6.2. Contractul de editare

Contractul de editare reprezintă cea mai întâlnita modalitate de valorificare a

drepturilor patrimoniale de autor.105

Legea nr. 8/1996 defineşte contractul de editare ca fiind convenţia prin care

titularul dreptului de autor cedează editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a

reproduce şi a distribui opera (art. 48). Potrivit art. 49, titularul dreptului de autor poate

ceda editorului şi dreptul de a autoriza traducerea şi adaptarea operei.

Părţile contractului de editare sunt, pe de o parte, titularii dreptului de autor, iar,

pe de altă parte, editorul.

a.) Sunt titulari ai dreptului de autor, şi, în consecinţă, pot încheia contracte de

editare :

- autorul operei;

- moştenitorii legali sau testamentari ai autorului;

- cesionarii dreptului de reproducere si distribuire a operei;

- unitatea angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui contract individual

de muncă şi pentru care există clauza de cesiune a drepturilor patrimoniale

(art.44); 105 C.Săucan, Probleme juridcie privind contractul de editare, Revista de Drept Comercial, nr.2/2004.

- unitatea angajatoare pentru programele pentru calculatoare realizate de

angajaţii unităţii, dacă nu există convenţie contrară (art. 74).

b.) Editorul este persoana care se obligă să reproducă şi să difuzeze opera pusă la

dispoziţie de către titularul dreptului de autor, în condiţiile convenite prin contractul de

editare. Legea stabileşte în mod expres clauzele ce trebuie incluse în mod obligatoriu sub

sancţiunea nulităţii în contractul de editare.

Obligaţiile părţilor în cadrul contractului de editare.

Titularul dreptului de autor are următoarele obligaţii principale:

- obligaţia de a preda originalul operei către editor;

- obligaţia de garanţie.

Principalele obligaţii ale editorului sunt:

- obligaţia de a reproduce opera ;

- obligaţia de a distribui opera ;

- obligaţia de exploatare a operei şi de plată a remuneraţiei cuvenite titularului

dreptului de autor ;

- obligaţia de restituire a originalului operei .

8.6.3.Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală

Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală este convenţia prin

care titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a

reprezenta sau de a executa în public o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică,

muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică sau o pantomimă, în schimbul unei

remuneraţii, iar cesionarul se obliga să o reprezinte ori să o execute în condiţiile

convenite (art.58). Se pot încheia şi contracte generale de reprezentare teatrală sau de

execuţie muzicală şi prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, art.58 (2).

Potrivit art. 59 alin.2 din Legea nr. 8/1996, contractul trebuie să prevadă termenul

în care va avea loc premiera sau singura comunicare a operei, după caz, caracterul

exclusiv sau neexclusiv al cesiunii, teritoriul, precum şi remuneraţia autorului.

Obligaţiile părţilor în contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală

sunt cele care rezultă din contract şi din dispoziţiile comune oricărei cesiuni. Astfel,

cesionarul are obligatia:

- de a asigura reprezentarea sau executarea publică a operei;

- de a plăti autorului sumele în cuantumul convenit ;

- de a respecta drepturile morale ale autorului ;

Pe lângă aceste obligaţii comune, Legea 8/1996 instituie anumite reguli şi

obligaţii speciale în sarcina utilizatorului operei, menite să asigure protecţia drepturilor

autorului. Astfel:

- cesionarul este obligat să reprezinte sau să execute opera în termenul stabilit;

- cesionarul este obligat să permită autorului să controleze reprezentarea sau

executarea operei şi să susţină în mod adecvat realizarea condiţiilor tehnice

pentru interpretarea lucrării; de asemenea, cesionarul trebuie să trimită

autorului programul, afişele şi alte materiale tipărite, recenzii publice despre

spectacol, dacă nu este prevazut altfel în contract;

- cesionarul este obligat să asigure reprezentarea sau executarea publică a

operei în condiţii tehnice adecvate;

- cesionarul trebuie să comunice periodic titularului dreptului de autor numărul

de reprezentaţii sau de execuţii muzicale, precum şi situaţia încasărilor;

- cesionarul trebuie să plătească autorului, la termenele prevăzute în contract,

sumele, în cuantumul convenit.

8.6.4. Contractul de închiriere

Prin contractul de închiriere a unei opere, autorul se angajează să permită

folosinţa pe timp determinat, cel puţin a unui exemplar al operei sale, în original sau în

copie, în special programe pentru calculator şi opere fixate în înregistrări sonore sau

audiovizuale, în schimbul unei remuneratii. Contractul de închiriere a unei opere este

supus dispoziţiilor de drept comun privind contractul de locaţiune.

În cadrul acestui contract, autorul păstrează drepturile asupra operei închiriate,

mai puţin dreptul de difuzare.

8.6.5.Contractul de comandă

Acest contract are ca obiect valorificarea dreptului patrimonial asupra unei opere

viitoare. În cazul acestui contract, autorul îşi asumă o dublă obligaţie : de a crea opera şi

de a ceda-o celui care a comandat-o.

Natura juridică a acestui contract este complexă : obligaţia autorului de a crea

opera apare ca un contract de executare de lucrări, iar dreptul dobânditorului de a utiliza

sau exploata opera este rezultatul unui contract de valorificare a drepturilor patrimoniale

de autor.

8.6.6. Contractul de adaptare audiovizuală

Prin încheierea contractului de adaptare, titularul dreptului de autor asupra unei

opere preexistente transferă unui producător dreptul exclusiv de transformare şi de

includere a operei respective într-o operă audio-vizuală.

Dreptul la adaptarea audio-vizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de

autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă

audio-vizuală.

Autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente

trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.


1. Definiţi dreptul de autor ca instituţie juridică şi ca drept subiectiv.2. Care este natura juridică a dreptului de autor?3. Analizaţi comparativ opera comună şi opera colectivă.4. Daţi exemple de opere protejate pe tărâmul dreptului de autor.5. Enumeraţi drepturile personal nepatrimoniale de autor.6. Ce este dreptul de suită?7. Ce sunt organismele de gestiune colectivă ?8. Ce reprezintă ORDA ?9. Ce este contractul de editare ?10. În afara contractului de editare mai există şi alte tipuri de contracte prin care

pot fi valorificate drepturile patrimoniale de autor ? Care sunt acestea ?11. Subiect al dreptului de autor nu poate fi :

persoana juridica cu sediul in Romania; persoana fizica ce a creat opera; persoanele fizice care creeaza impreuna o opera.

12. Subiecti secundari ai dreptului de autor sunt: persoanele fizice care elaboreaza in comun o opera; persoanele care dobandesc o serie de prerogative ale dreptului de autor, fie

in temeiul legii, fie in temeiul unor acte intre vii sau pentru cauza de moarte;

succesorii in drepturi ai autorului.13. Organismele de gestiune colectiva a dreptului de sunt :

societati comerciale cu personalitate juridica proprie; societati comerciale in nume colectiv;

asociatii non-profit.14. Distinctia intre opere comune sau realizate in colaborare si opere colective

este: la opera realizata in colaborare contributia fiecaruia dintre autori poate fi

determinata, pe cand opera colectiva, nu permite identificarea contributia acestora;

la opera in colaborare drepturile pentru autori sunt exercitate in comun de catre acestia, necunoscandu-se contributia fiecarui autor, iar la opera colectiva drepturile apartin persoanei fizice sau juridice care a comandat opera;

nu exista nici o distinctie intre cele doua categorii.15. Pot constitui obiect al dreptului de autor:

operele ce nu sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri; inventiile continute intr-o opera; ideile si teoriile.

Cuvinte cheie: drept de autor; operă comună; operă colectivă; drept de suită; contract de editare; contract de adaptare audiovizuală; contract de comandă.



Bucureşti, 2010, pp.419-491; C.Săucan, Probleme juridcie privind contractul de editare, Revista de

Drept Comercial, nr.2/2004. Andreea P. Săucan, Dreptul la divulgare, dreptul la nume şi dreptul la

paternitatea operei – drepturi morale ale autorului, Revista de Drept Comercial nr.11/2003 .

Sarmisegetuza Tulbure, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2002, p.111 şi urm.

V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Bucureşti, Editura Global Lex, 2000, pp.56 şi urm.

Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1994, pp. 8, 95-135;

Yolanda Eminescu, Limitele juridice şi etice ale dreptului de citare, Studii şi cercetări juridice, nr.3/1972, p.391.

Legea nr.8/1996 publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, modificată şi completată prin Legea nr.285 din 23 iunie 2004, publicată în M.Oficial nr.587 din 30 iulie 2004, Legea nr.329 din 14 iulie 2006 privind aprobrea

O.U.G.nr.123/2005, publicată în M.Oficial nr.657 din 31 iulie 2006, O.U.G. nr.190/2005 publicată în M.Oficial nr.1179 din 28 decembrie 2005, aprobată şi actualizată prin Legea nr.332/2006 publicată în M.Oficial nr. 629 din 20 iulie 2006.

Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 1886. Prin Legea nr. 152, promulgată prin Decretul nr. 1312 din 24 martie 1926, publicat la 22 septembrie 1926, ţara noastră a aderat la Convenţia de la Berna, în forma revizuită la Berlin în 1908 cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Prin Legea promulgată prin Decretul nr. 1471 din 1935, publicat în Monitorul Oficial nr. 123 din 31 martie 1935, România a ratificat forma revizuită la Roma la 2 iunie 1928 cu efecte de la 6 august 1936. forma revizuită la Stockholm 1967 a acestei Convenţii a fost ratificată prin Decretul nr. 549 din 31 iulie 1969 cu rezerva dispoziţiilor art. 33 alin. 1 privind competenţa în litigiile având drept obiect interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Actul de la Stockholm nu a intrat în vigoare decât pentru dispoziţiile administrative.


DREPTURILE CONEXE, GESTIUNEA COLECTIVĂ ŞI APĂRAREA

DREPTURILOR DE AUTOR



să definiţi dreptul de autor ca instituţie juridică şi ca drept subiectiv;

să înţelegeţi natura juridică a drepturilor de autor;

să identificaţi categoriile de opere protejate pe tărâmul dreptului de autor;

să distingeţi între opera comună şi opera colectivă;

să faceţi distincţia între citat şi plagiat;

să identificaţi drepturile morale şi cele patrimoniale de autor;

să identificaţi modalităţile de transmitere a drepturilor de autor;

să cunoaşteţi durata protecţiei drepturilor de autor.

Cuprins

9.1. Drepturile conexe dreptului de autor şi drepturi sui-generis 9.1.1. Noţiune 9.1.2. Titularii şi conţinutul drepturilor conexe dreptului de autor9.2. Gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor conexe9.3. Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe 9.3.1. Răspunderea civilă 9.3.2. Răspunderea penală 9.3.3. Răspunderea contravenţională

9.1. Drepturile conexe de autor şi drepturile sui-generis

9.1.1. Noţiune

Uneori, datorită naturii lor, operele ajung la public prin intermediul altor persoane

decât autorul. Astfel, aceste persoane execută, interpretează opera, o regizează, o

dirijează, o înregistrează ori o difuzează prin intermediul radioului sau televiziunii.

Noţiunea de drepturi conexe este consacrată, în legislaţia românească, de către

Legea nr. 8/1996, fiind inspirată de Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor

interpreţi sau executanţi încheiata la Roma în 1961.106

9.1.2. Titularii şi conţinutul drepturilor conexe dreptului de autor.

Sunt titulari ai drepturilor conexe drepturilor de autor :

- artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile interpretări sau execuţii;

- producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări audio-vizuale

pentru propriile înregistrări;

106 Convenţia de la Roma privind protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961, la care România aderat prin legea nr.76/1988, publicată în M.Of., P.I, nr.148/14.04.1998.

- organismele de radiodifuziune si servicii de programe de televiziune, pentru

propriile emisiuni.

Titularii drepturilor conexe drepturilor de autor beneficiază atât de drepturi

morale cât şi patrimoniale.

Astfel, art.96 prevede că artiştii interpreţi sau executanţi au următoarele drepturi

morale:

- dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii;

- dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat

la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;

- dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei

deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării sau execuţiei sale sau

oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea sau reputaţia sa.

Drepturile morale conexe nu pot face obiectul vreunei înstrăinări sau renunţări.

După moartea artistului interpret sau executant aceste drepturi se transmit nelimitat. Dacă

nu există moştenitori exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă

care a administrat drepturile artistului interpret sau executant ori, după caz, organismului

cu cel mai mare număr de membrii din domeniul respectiv.

Artistul interpret sau executant are, potrivit art.98, dreptul patrimonial exclusiv

de a autoriza :

a) fixarea interpretării sau a execuţiei sale;

b) reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate;

c) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate;

d) închirierea interpretării sau a execuţiei fixate;

e) împrumutul interpretării sau al execuţiei fixate;

f) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau

execuţiei fixate;

g) radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau execuţiei sale, în

afara cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau

radiodifuzată ori realizată pe baza unei fixări, caz în care are dreptul numai la

remuneraţia echitabilă;

h) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei sale fixate, astfel

încât să poată fi accesată, în orice loc şi în orice moment ales, în mod

individual de către public;

i) retransmiterea prin cablu a interpretării sau execuţiei fixate.

Acest capitol a suferit o amendare de amploare prin introducerea unor noi

dispoziţii prin care s-a consacrat faptul că artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii

de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă. Cuantumul acestei remuneraţii

se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art.131, 1311 şi 1312.

Cu această ocazie se precizează rolul consolidat al organismelor de gestiune

colectivă, care vor fi implicate în această procedură.

Art.1066 instituie şi în această materie principiul consacrat la nivel comunitar al

epuizării dreptului de distribuire odată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept

de proprietate asupra originalului sau a copiilor unor înregistrări sonore sau audiovizuale.

Cât priveşte drepturile sui-generis ale fabricanţilor bazelor de date se face

distincţia clară între autorul şi fabricantul unei baze de date. Acesta din urmă beneficiază

de un drept sui-generis care îl protejează din prisma investiţiilor substanţiale cantitative şi

calitative în vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului unei baze de date.

Astfel conform art.1222, fabricantul unei baze de date are dreptul patrimonial exclusiv de

a autoriza şi de a interzice extragerea şi/sau reutilizarea totalităţii sau a unei părţi

substanţiale din aceasta, evaluată calitativ sau cantitativ.

9.2. Gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor

conexe

Titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile

recunoscute fie în mod personal, fie, la cererea lor, prin organismele de gestiune

colectivă.

Gestiunea colectivă adrepturilor de autor nu este de dată recentă. Ea este

rezultatul dorinţei legitime a titularilor drepturilor de autor, de a se constitui într-un grup

suficient de puternic pentru a-şi apăra drepturile patrimoniale într-un mod mult mai

eficient faţă de posibilităţile modeste ale autorului izolat.

Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe sunt

persoane juridice constituite prin libera asociere, care au ca obiect de activitate, în

principal, colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţata de

către titulari (art.124). Organismele de gestiune colectiva sunt supuse reglementărilor

privind asociaţiile fără scop patrimonial şi pot dobândi personalitate juridică, în condiţiile

legii, cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.107

Ele acţionează în limitele mandatului încredinţat şi pe baza statutului adoptat după

procedura prevăzută de lege.

Până în prezent, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a avizat înfiinţarea

unor organisme de gestiune colectivă precum :

- Societatea pentru Drepturi de Autor în Cinematografie şi Audiovizual a

Autorilor şi Realizatorilor (DACIN-SARA);

- Societatea de Administrare a Drepturilor Conexe (SADCO);

- Asociaţia “Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România-Asociaţia

pentru Drepturi de Autor” (UCMR-ADA);

- Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi

(CREDIDAM),etc.

Organismele de gestiune colectivă au în conformitate cu art.130, ca principale

obligaţii :

a) să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând

drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în

vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de

exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de

drepturi;

b) să-i autorizeze pe utilizatori, în cazul în care s-au stabilit metodologii, la

cererea acestora efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în

schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă;

c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza

convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte

107 Cadrul legal privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi a corpului de arbitri, este asigurat de H.G. nr.401/2006, publicată în M.Of., Partea I, nr.292 din 31 martie 2006, precum şi Legea nr.8/1996 modificată şi completată.

generale cu organizatorii de spectacole, organismele de radiodifuziune ori de

televiziune sau ci distribuitorii de servicii şi programe prin cablu, având ca

obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat;

d) să protejeze interesele membrilor lor în ceea ce priveşte gestionarea

drepturilor cuvenite ca urmare a utilizării repertoriului propriu, în afara

teritoriului României prin încheierea de contracte de reprezentare cu

organisme similare din străinătate;

e) să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titulari

potrivit prevederilor din statut;

f) să asigure accesul propriilor membrii la informaţiile privind orice aspect al

activităţii de cercetare a sumelor datorate de utilizatori şi de repartizare a

acestora;

g) să acorde asistentă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi reprezinte în

cadrul procedurilor legale în limita obiectului lor de activitate;

h) să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii

şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului

remuneraţiilor pe care le colectează, precum şi informaţii privind operele

utilizate, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora;

utilizatorii sau intermediarii acestora au obligaţia să furnizeze, în format scris

şi electronic, în termen de 10 zile de la solicitare, informaţiile şi documentele

solicitate sub semnătura reprezentantului legal şi cu ştampila;

i) să asigure transparenţa activităţii de gestiune colectivă în raporturile cu

autorităţile publice care au drept de control;

j) să îndeplinească orice altă activitate conform mandatului special primit de la

titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele obiectului lor

de activitate.

Existenţa organismelor de gestiune colectivă nu împiedica pe titularii dreptului de

autor şi ai drepturilor conexe să se adreseze unor intermediari, persoane fizice sau

persoane juridice specializate, pentru a fi reprezentaţi în negocierile cu titlu individual

privind drepturile lor.

9.3. Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe

9.3.1. Răspunderea civilă.

Drepturile morale şi patrimoniale ale titularilor drepturilor de autor şi conexe sunt

protejate nu doar prin dispoziţiile Legii nr. 8/1996 astfel cum a fost modificată şi

completată, ci şi prin dispoziţiile dreptului comun art.139. Astfel, persoana care a suferit

o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în

dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de

inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei

judecătoreşti încetarea savârşirii faptei care aduce atingere acelor drepturi. Potrivit Legii

nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată şi completată, titularii drepturilor încălcate pot

cere instanţei de judecată sau organismelor competente, după caz, recunoaşterea

drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde repararea prejudiciului

calculat potrivit normelor legale. Titularii drepturilor încălcate pot cere instanţei de

judecată să dispună aplicarea oricăreia dintre următoarele măsuri:

a) remiterea, pentru acoperirea prejudiciilor suferite, a încasărilor realizate prin

actul ilicit;

b) distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea

făptuitorului, a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului

ilicit;

c) scoaterea din circuitul comercial prin confiscarea şi distrugerea copiilor

efectuate ilegal;

d) răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârii instanţei de judecată, inclusiv

afişarea hotărârii, precum şi publicarea sa integrală sau parţială în mijloacele de

comunicare în masă, pe cheltuiala celui care a săvârşit fapta; în aceleaşi condiţii

instanţele pot dispune măsuri suplimentare de publicitate adaptate circumstanţelor

particulare ale cazului, inclusiv o publicitate de mare amploare (art.139 pct.14).

9.3.2. Răspunderea penală

Drepturile de autor sunt protejate, concomitent, şi prin mijloace specifice

dreptului penal. Astfel, art. 140 din Legea nr. 8/1996 astfel cum a fost modificată şi

completată, incriminează fapte comise fără autorizarea sau consimţământul titularului

drepturilor cum ar fi: reproducerea, distribuirea, închirierea sau importul pe piaţa internă

a operelor ori produselor purtătoare de drepturi conexe, altele decât mărfurile pirat,

comunicarea publică, radiodifuzarea prin cablu a operelor sau a produselor purtătoare de

drepturi conexe, realizarea de opere derivate, fixarea în scop comercial a interpretărilor

sau a execuţiilor artistice ori a programelor de radiodifuziune sau de televiziunerea.

Art. 141 califică drept infracţiune, încălcarea drepturilor morale la paternitatea

operei şi la nume iar art. 143(1) sancţionează fapta persoanei care produce, importă,

distribuie sau închiriază, oferă, prin orice mod, spre vânzare sau închiriere, ori deţine, în

vederea comercializării, dispozitive sau componente care permit neutralizarea măsurilor

tehnice de protecţie, inclusiv în mediul digital, pentru ca art.143 alin.2 să enumere o serie

de fapte penale care pot conduce la obstrucţionarea actului de justiţie în materia dreptului

de autor.

Pedepsele prevazute de Legea nr. 8/1996 pentru faptele incriminate sunt cele cu

amenda penală, alternativ cu închisoarea .

9.3.3. Răspunderea contravenţională

În articolele 1392, 1394 sunt precizate faptele ce constituie contravenţii şi care se

încadrează în modalităţiile generale civile şi penale de protejare a drepturilor de autor şi a

drepturilor conexe.

Răspunderea contravenţionala vizează fapte de o gravitate mai redusă, dar care,

chiar dacă prezintă un pericolului social mai mic, se poziţionează totuşi, în sfera faptelor

ilicite în materia drepturilor de autor. Contravenţiile precizate în mod expres în lege, se

constată şi se aplică de ofiţerii sau de agenţii de poliţie din cadrul Ministerului

Administraţiei şi Internelor cu competenţe în domeniu (art.1395 alin.2 din lege).

În cadrul mai larg al protecţiei drepturilor de autor se recunoaşte, pentru prima

dată autorilor, dreptul de a institui măsuri tehnice de protecţie a drepturilor recunoscute

prin lege care pot consta în utilizarea oricărei tehnologii, a unui dispozitiv sau a unei

componente care este destinată să prevină sau să împiedice actele care nu sunt autorizate

de titularii drepturilor.

De asemenea pentru a se asigura mai multă eficienţă activităţii de control

exercitată de O.R.D.A. se consacră în art.148 din lege înfiinţarea Registrului Naţional de

Opere, cu forţă probatorie.

* * *

Asigurarea în mod eficient a protecţiei drepturilor autorilor unei creaţii

intelectuale, constituie un obiectiv prioritar urmărit atât pe plan naţional cât şi pe plan

internaţional. Un exemplu edificator îl constituie în acest sens, integrarea proprirtăţii

intelectuale în sistemul Organizaţiei Mondiale a Comerţului108, prin care s-au pus bazele

unui sistem de sancţiuni comerciale paralel cu sistemul tradiţional care îşi fundamentează

protecţia pe drepturile subiective şi principiile de drept privat. Se asigură prin această

protecţie cumulativă, ce deschide perspectiva unor riscuri de aplicare atât a unor sancţiuni

civile cât şi comerciale, o descurajare a încercărilor de încălcare a drepturilor intelectuale,

unanim apreciate ca un instrument eficace pentru expansiunea economică a unei ţări.

Pe plan intern, eficienţa protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală se

realizează fie prin armonizarea legislaţiei existente care să devină gradual compatibilă cu

exigenţele europene, fie prin elaborarea unor legi noi. Astfel protecţia drepturilor de

proprietate intelectuală va fi substanţial îmbunătăţită prin aplicarea noului cod penal, care

consacră un capitol întreg delictelor contra proprietăţii intelectuale. Astfel, de exemplu,

dacă în momentul de faţă, contrafacerea este lapidar încriminată, fără a fi definită, în

art.299 Cod penal cu referire, total nejustificată numai la obiectul unei invenţii, noul Cod

penal extinde aplicarea de sancţiuni, în caz de contrafacere, cum este şi firesc, la toate

celelalte obiecte de proprietate industrială la care se mai adaugă sancţionarea

nerespectării normelor privind protecţia drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor

conexe. Aceeaşi finalitate constantă, de ordin general, a fost urmărită şi de legea

nr.344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate

intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire109 prin care au fost instituite, prin măsuri

administrative, bariere vamale pe cât posibil etanşe, care să împiedice prejudicierea gravă

a titularilor de drepturi de proprietate intelectuală, printr-o activitate comercială.

Conchidem prin a constata că prioritar rămâne pentru atingerea acestui obiectiv,

ce constă în apărarea drepturilor creatorilor de valori intelectuale nu numai elaborarea

unei legislaţii pe cât posibil complete dar, mai ales, stricta sa respectare şi aplicare.

108 Acordul asupra aspectelor drepturilor de proprietate intelectuală care interesează comerţul (TRIPS), constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerş ratificat de România prin legea nr.133 publicată în Monitorul Oficial nr.360 din 27 decembrie 1991.109 Publicată în Monitorul Oficial nr.1093 din 5 decembrie 2005.


1. Definiţi dreptule conexe.2. Ce sunt organismele de gestiune colectivă ?3. Ce reprezintă ORDA ?4. Enumeraţi mijloacele de apărare a drepturilor de autor.5. Obiectul contractului de editare il constituie:

cedarea de catre autor editorului a dreptului de a reproduce si difuza opera; cedarea de catre autor editorului a dreptului de a exploata opera; cedarea de catre autor editorului a dreptului de a aduce modificari operei.

6. Se considera de legea ca o editie este epuizata atunci cand : au ramas nevandute peste 100 de exemplare sau 5% din tirajul tras; au ramas nevandute sub 100 de exemplare sau 5% din tirajul tras; au ramas nevandute 100 de exemplare sau 5% din tirajul tras.

7. In situatia in care editorul se hotaraste sa distruga exemplarele ramase in stoc: poate face acest lucru fara acordul autorului; poate face acest lucru numai cu acordul autorului; el este obligat sa le ofere mai intai autorului pe pretul pe care l-ar fi platit

in vederea operatiei de distrugere.8. Incetarea contractului de reprezentare teatrala( de executie muzicala) intervine

in cazul: presupune existenta unei culpe a partilor ; intreruperea reprezentarii sau executarii timp de 2 ani consecutive ; interpretarea operei in mod abuziv.

9. Durata de protectie a operei cinematografice este de : 70 de ani dupa moartea ultimului co-autor; durata vietii autorului plus 70 de ani dupa decesul acestuia; cat timp este in fiinta opera cinematografica.

10. Drepturile conexe dreptului de autor: sunt drepturi asupra creatiei interpretilor, regizorilor, dirijorilor, celor care

inregistreaza operele , celor care le comunica public prin radio-TV ; fac legatura intre operele autorilor si mijloacele prin care acestea ajung la

cunostinta publicului ; ambele variante de raspuns sunt corecte.

Cuvinte cheie: drepturi conexe; organism de gestiune colectivă; ORDA;



Bucureşti, 2010, pp.499-544;

V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Bucureşti, Editura Global Lex, 2000, pp.56 şi urm.

Legea nr.8/1996 publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, modificată şi completată.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Legislaţie

- Strategia naţională în domeniul proprietăţii intelectuale, Editura

O.S.I.M., Bucureşti ;

- Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, modificată şi

republicată în Monitorul Oficial nr.541din 8 august 2007 ;

- H.G. nr.547/2008 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii

nr.64/1991 privind brevetele de invenţii publicată în Monitorul Oficial

nr. 456 din 18 iunie 2008 ;

- Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată

în Monitorul Oficial nr.350/27.05.2010;

- H.G. nr.833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii

nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în

Monitorul Oficial nr. 455 din 27 noiembrie 1998 ;

- Legea nr.129/1992 privind desenele şi modelele industriale, modificată

şi republicată în Monitorul Oficial nr 876 din 20 decembrie 2007;

- H.G. nr.211/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii

nr. 129 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată

în Monitorul Oficial nr.181/10.03.2008;

- Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe publicată

în Monitorul Oficial nr.60 din 26 martie 1996 ;

- Normele Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. 242/1999 privind

sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti, publicate în

Monitorul Oficial nr.67 din 18 februarie 1999 ;

- H.G. nr.573/1998 privind organizarea şi funcţionarea O.S.I.M.

publicată în Monitorul Oficial nr.345 din 11 septembrie 1998 ;

- Legea nr.344/ 29 noiembrie 2005 privind unele măsuri pentru

asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul

operaţiunilor de vămuire publicată în Monitorul Oficial nr. 1093 din 5

decembrie 2005;

- O.G. nr.66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier

în proprietatea industrială, republicată în Monitorul Oficial nr. 758 din

17 octombrie 2002 ;

- Instrucţiunile O.S.I.M. nr.108/2002 de aplicare a O.G. nr.66/2000

privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate

industrială, publicate în Monitorul Oficial nr. 826 din 15 noiembrie

2002 ;

- Legea nr.79/1997 privind aprobarea O.G. nr. 52/1997 privind regimul

juridic al francizei, republicată în Monitorul Oficial nr.180 din 14 mai

1998 ;

- Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr.11/1991

privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în Monitorul Oficial

nr. 313 din 12 iunie 2001 ;

- Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, revizuită

la Bruxelles în 1900, la Washington în 1911, la Haga în 1925, la londra

în 1934, la Lisabona în 1958, la Stockholm în 1967 ratificată de

România prin decretul nr. 1177/1968, publicată în Buletinul Oficial nr.

1 din 6 ianuarie 1969 ;

- Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale a

Comerţului, încheiat la 15 aprilie 1994, ratificat de România prin Legea

nr.133/1994 publicată în Monitorul Oficial nr.360 din 27 decembrie

1994 ;

- Convenţia de la Munchen privind eliberarea brevetelor europene,

adoptată la 5 octombrie 1973 la care România a aderat prin Legea

nr.611/2002, publicată în Monitorul Oficial nr.844 din 22 noiembrie

2002 ;

- Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a

mărcilor din 27 iunie 1989 , ratificat de România prin Legea nr.5/1998,

publicată în Monitorul Oficial nr.11 din 11 ianuarie 1998 ;

- Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea internaţională a

desenelor şi modelelor industriale, semnat la 8 octombrie 1968 şi

revizuit la 28 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea

nr.3 /1998, publicată în Monitorul Oficial nr.10 din 14 ianuarie 1998 ;

Tratate, monografii, studii

- Ioan Macovei Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2010;

- Octavia Spineanu – Matei Proprietate intelectuală (4), practică

judiciară 2009, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

- Georgiana Tudor Proprietate intelectuală II, practică judiciară 2007 -

2008, ed.Hamangiu, 2009

- Teodor Bodoasca Dreptul proprietatii intelectuale, ed. C.H. Beck,

Bucuresti, 2007

- Claudiu Săucan, Probleme juridice privind contractul de editare, revista

de Drept comercial nr.2/2004 ;

- Viorel Roş, Octavia Spineanu – Matei, Dragoş Bogdan, Mărcile şi

indicaţiile geografice, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 ;

- Otilia Calmuschi, Constanţa Moraru, Protecţia indicaţiilor geografice în

cadrul Acordului TRIPS în Studii de Drept Românesc nr.1-2/2003 ;

- Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, 2 vol., Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2003 ;

- Andreea Paula Săucan, Dreptul la divulgare, dreptul la nume şi dreptul

la paternitatea operei – drepturi morale ale autorului, revista de Drept

comercial nr.11/2003 ;

- I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universităţii

Al.I.Cuza, Iaşi, 2002 ;

- Mihai Lucian, Condiţiile de fond ale brevetării, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2002 ;

- Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial,

Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002 ;

- Ghe. Gheorgiu, G.Turcu, Operaţiuniile de franciză, Bucureşti, Editura

Lumina Lex, 2002;

- Nicolae Puşcaş, Invenţiile salariaţilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2002;

- Sarmisegetuza Tulbure, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Didactică

şi pedagogică, 2002.

- Cristiana I.Stoica, R.Dincă, Consideraţii teoretice şi practice referitoare

la efectele Acordului TRIPS asupra sistemului de Drept românesc,

Rev, de Drept comercial nr.7-8/2001 ;

- Gabriel Boroi şi D.Boroi, Considerasţii referitoare la acţiunea în

concurenţa neloială, revista Juridica nr.4/2001 ;

- Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex,

Bucureşti, 2001 ;

- OMPI, Introducere în proprietatea intelectuală, tradusă de Rodica

Pârvu, Laura Oprea , Magda Dinescu, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001;

- Otilia Calmuschi, Indicaţiile geografice, importante valori economice şi

comerciale, revista de Drept comercial nr.12/2000

- Otilia Calmuschi , Inventatorul salariat şi regimul juridic al creaţiei

sale, Studii de Drept Românesc nr. 3-4/2000 ;

- Ion Băcanu, Firma şi emblema comercială, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1998 ;

- Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1997 ;

- Romeo Popescu, În legătură cu dreptul de preferinţă al unităţii la

încheierea unui contract privind invenţia salariatului său, în Revista

Dreptul nr.9/1995 ;

- Yolanda Eminescu, Legea brevetelor de invenţie, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1993 ;

- Yolanda Eminescu, Protecţia desenelor şi modelelor industriale,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993 ;

- Yolanda Eminescu, Concurenţa neleală, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1993 ;

- Otilia Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii

industriale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990 ;

- Ada Petrescu, Lucian Mihai, Drept de proprietate industrială, Editura

Universitatea din Bucureşti, 1987 ;

www.osim.ro www.orda.ro www.europa.eu

http://www.europa.eu/

http://www.orda.ro/

http://www.osim.ro/

Law

86576063 dreptul-proprietatii-intelectuale-curs-id-iunie-2011