REFERAT:

GESTIUNEA TREZORERIEI ÎNTREPRINDERII

Îndrumător ştiinţific: Student: Prep. drd. Sorin Gabriel Anton Grupa FB 22

-2007-

CUPRINS:

Pagina nr.

Cap I. Conceptul de trezorerie........................................................................3 1.1. Necesitatea şi conţinutul gestiunii trezoreriei întreprinderii…... 3 1.2. Fluxurile de trezorerie ale întreprinderii…………………...........5 1.3. Excedentul de trezorerie …………………………………...........8Cap II. Etapele funcţionării trezoreriei întreprinderii. …………………….. 9 2.1. Bugetul de trezorerie……………………………………………..9 2.2. Gestiunea soldului de trezorerie………………………………...10 2.3. Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a întreprinderii…..... 11Cap III. Decizii privind trezoreria……………………………………….. ..13 3.1. Previziunea şi controlul bugetelor de trezorerie……………….. 14 3.2. Elaborarea bugetului de trezorerie……………………………...16 3.3. Decizii de finanţare şi de plasament………………………….....17

2

Cap I. Conceptul de trezorerie

1.1. Necesitatea şi conţinutul gestiunii trezoreriei întreprinderii

Trezoreria constituie un element esenţial al gestiunii pe termen scurt. Aceasta constituie un instrument de acţiune pentru realizarea obiectivelor strategice. Trezoreria poate fi utilizată fie pentru achiziţionarea echipamentelor indispensabile creşterii interne, fie pentru procurarea titlurilor de participaţie care vizează creşterea externă. Trezoreria constituie deci, gajul flexibilităţii întreprinderii.

Conceptul de trezorerie este unul dintre cele mai greu de definit în domeniul financiar. El poate fi analizat din două puncte de vedere şi anume: organizatoric, trezoreria fiind un serviciu ce reprezintă o parte componentă în

organigrama unei entităţi economice, căreia îi revin sarcini şi atribuţii, are personal de specialitate şi funcţionează după reguli bine stabilite;

structural, în funcţie de elementele patrimoniale componente ale acesteia.Din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită din două puncte de vedere:

l) ca ansamblul disponibilităţilor ce includ lichidităţile din: casierie, conturi de la bănci, acreditive, conturi alimentate special pentru carnete cec cu limită de sumă şi titluri de plasament susceptibile de a se transforma în bani; 2) ca diferenţă între: - necesarul de active circulante (NFR) şi fondul de rulment (FR) - încasări şi credite bancare pe termen scurt NFR = FR + CT => CT = NFR - FR

Într-o accepţiune globală, trezoreria se poate defini ca diferenţă între active le şi datoriile a căror lichiditate şi exigibilitate sunt imediate.

Puterea de cumpărare la nivel macroeconomic este rezultatul eforturilor individuale conservate de fiecare firmă în produsele şi serviciile sale. Puterea de cumpărare reuşită de o firmă depinde de următorii factori: calitatea procesului de transformare - conservare (producţie, consum), dar şi de calitatea

resurselor financiare atrase prin repartiţia financiară; obiectivitatea activităţii de evaluare a produselor şi serviciilor (preţ, respectiv tarif).

În ambele cazuri pot apărea abateri cu efecte negative asupra puterii de cumpărare a întreprinderii şi mai departe, asupra puterii de cumpărare la nivel naţional. Astfel, abaterea de la valoarea reală conservată în produsele de producţie şi prin indisciplina muncii şi reducerea calităţii, face ca în bunurile rezultate la un preţ constant, valoarea efectivă să se reducă. Această abatere poate fi cauzată şi de inflaţia ascunsă în produsele şi serviciile care intră în aceste procese.

Plata lor trebuie însoţită de o analiză şi recepţie calificate, pentru a constata corelaţia dintre preţul plătit şi potenţialul sau valoarea reală cuprinsă în serviciile şi produsele cumpărate pentru producţie sau consum.

Obiectivitatea activităţii de evaluare este şi ea afectată de influenţa unor procedee care sfidează legile pieţei, mai ales în prezent, când în ţara noastră concurenţa este departe de a fi realizată la cote suficiente. Monopolul producătorului dar şi specula

3

intermediarilor face ca preţul să crească, fără o corespondenţă în privinţa valorii reale din produs sau serviciu, reducând puterea de cumpărare la nivelul întreprinderii.

Rolul serviciului financiar, în faza de proiectare şi de execuţie, se concretizează în măsurile de control şi reglare privind corectitudinea intrărilor, transformărilor şi conservărilor de potenţial prin producţie şi consum, precum şi în privinţa evaluării obiective a bunurilor livrate.

Printre obiectivele sale, se pot menţiona următoarele: evitarea pierderilor zilnice de valoare, fapt care necesită o bună cunoaştere a condiţiilor de creditate impuse de bancă, a sistemelor de preţuri şi tarife şi negociere; obţinerea de credite în condiţii de minimizare a costului capitalului de împrumut; asigurarea "soldului zero" al trezoreriei - când a fost realizată la timp fuziune a conturilor prin compensarea soldurilor creditoare cu cele debitoare şi s-a reuşit reducerea finanţărilor în perioade de excedente de fonduri sau au fost utilizate cele mai ieftine credite, în perioada de deficit de trezorerie . utilizarea într-o manieră profitabilă a fondurilor, în sensul că trezorierul are sarcina obţinerii celui mai bun plasament al disponibilităţilor băneşti excedentare, în vederea degajării unui profit maxim.

Gestiunea de trezorerie ocazionează intervenţia simultană, atât a deciziei de finanţare, cât şi a celei de plasament. Dacă trezoreria este pozitivă alegerea formelor de plasament pe termen scurt va fi prioritară; spre deosebire, când trezoreria este negativă, accentul va cădea pe alegerea modalităţilor de finanţare pe termen scurt. Gestiunea trezoreriei acţionează în următoarele trei direcţii componente fundamentale şi anume: l) accelerarea încasărilor şi reducerea fondurilor neutilizate existente în conturi bancare; 2) alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii; 3) optimizarea trezoreriei.

Accelerarea încasărilor este o preocupare care începe încă din faza de negociere a contractului economic, moment în care se stabilesc termenele şi instrumentele de plată ce se vor utiliza. Furnizorul poate acţiona în direcţia accelerării creanţelor de recuperat, cointeresând clienţii să plătească mai repede, oferind în schimb bonificaţii sau cote de rabat încă de la efectuarea livrărilor.

Alegerea mijloacelor de plată urmăreşte selectarea instrumentelor de decontare şi a termenelor reale• de plată adecvate necesităţilor întreprinderii. Procesul de alegere corectă poate avea ca efect fie accelerarea intrărilor de fonduri, fie amânarea termenelor de plată. De exemplu, plata cu cecuri efectuată de un client, nu înseamnă că furnizorul poate dispune imediat de suma respectivă. Între ordinul de plată dat băncii de un client şi înscrierea sumei respective în contul furnizorului, se scurge un anumit interval de timp, numit în literatura de specialitate, float.

Acest termen reprezintă numărul de zile în care banii se găsesc în circuitul poştal şi bancar. Altfel spus, float-ul reprezintă ansamblul sumelor intrate în sistemul bancar, fără a fi apărut în creditul contului întreprinderii, pentru a dispune de ele. Float-ul depinde de elementele materiale şi administrative, durata circuitului poştal al documentelor, practica bancară şi numărul zilelor de bancă. Zilele de bancă apar ca urmare a datei calendaristice folosite de bancă pentru înscrierea în cont a operaţiunii, în scopul calculării dobânzii debitorului.

Optimizarea trezoreriei se întemeiază pe trei principii:

4

• utilizarea corespunzătoare a creditelor, după ce în prealabil, au fost selectate cele mai ieftine şi mai flexibile; • promovarea unor tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie; • evitarea, pe cât posibil, a utilizării de conturi debitoare (care comportă anumite costuri) sau de conturi creditoare (care trebuie remunerate). O îndatorare optimă pe linia trezoreriei urmăreşte un credit redus şi o supleţe sporită a utilizării respectivei posibilităţi de creditare. Când se apreciază costul creditului trebuie să se ţină cont de: nivelul dobânzii, numărul şi valoarea diverselor comisioane bancare (de angajament, de neutilizare, de circuit bancar) . În ceea ce priveşte plasamentele pe termen scurt, trebuie să se aibă în vedere trei direcţii: randament ridicat, lichiditate bună şi risc redus. Însă plasamente care să întrunească cumulativ aceste trei condiţii nu există; prin urmare, întreprinderea trebuie să accepte un oarecare compromis, urmărind realizarea a una/două din condiţiile enumerate. Optimizarea trezoreriei presupune, de asemenea, ca întreprinderea să-şi organizeze într-o asemenea manieră relaţiile cu banca, încât să evite, pe cât posibil, deschiderea mai multor conturi în acelaşi timp. Unele dintre ele au solduri debitoare, ceea ce reflectă o folosire mai puţin eficientă a fondurilor, în sensul că disponibilităţile în conturi nu aduc decât dobânda bonificată de bancă. Alte conturi au solduri creditoare, reprezentând fonduri împrumutate, care comportă un cost superior ratei dobânzii practicate de bancă.

1.2. Fluxurile de trezorerie ale întreprinderii

Fluxurile de trezorerie ce decurg din desfăşurarea activităţii întreprinderilor din ţări cu economie concurenţială, inclusiv în practica financiar-contabilă din România, se foloseşte noţiunea anglo-saxonă de "cash-flow". De-a lungul timpului, conceptul de cash-flow a cunoscut interpretări şi modalităţi diferite de calcul.

Cash-ul se referă la ansamblul de disponibilităţi, este asimilat cu trezoreria netă şi cunoaşte două forme: cash efectiv care se referă la disponibilităţile băneşti în conturi bancare curente şi în casă; cash echivalent care se referă la disponibilităţi cvasilichide cum ar fi valorile mobiliare de plasament, respectiv titlurile financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.) şi titluri monetare (certificate de depozit bancar, certificate de trezorerie etc.) cumpărate pentru valorificarea temporară a excedentului de trezorerie. La rândul său, cash-fow-ul (CF) este variaţia (fluxul) trezoreriei nete (~TN) de la începutul până la sfârşitul exerciţiului financiar. Atât cash-ul, cât şi cash-flow-ul sintetizează variaţia rezultatelor din operaţiunile (de gestiune şi de capital) ale întreprinderiiCorespunzător celor două tipuri de operaţiuni ale întreprinderii rezultă două forme de cash-flow: o cash-flow-ul din operaţiuni (activităţi) de gestiune (CFgest) o cash-flow-ul din operaţiuni (activităţi) de capital (CFKap), structurat la rândul său în cash-flow-ul operaţiunilor de investiţii (CFinv) şi cash-flow-ul

5

operaţiunilor de finanţare (CFfin).oCash-flow-ul din activităţile de gestiune este cel mai important, fiind utilizat în următoarele scopuri: efectuarea plăţilor curente de gestiune, achiziţia de noi active prin auto finanţare şi/sau pentru rambursare a creditelor, precum şi pentru remunerarea acţionari lor cu dividende şi a creditorilor cu dobânzi. CFgest se poate explica pe baza veniturilor încasabile şi a cheltuielilor plătibile din contul de profit şi pierdere şi corectat cu variaţia nevoii de fond de rulment (ΔNFR).

Rezultatul operaţiunilor de gestiune îl constituie cash-flow-ul de gestiune. Deoarece mărimea acestuia este determinată în cea mai mare parte de operaţiuni de exploatare, acesta se evidenţiază sub forma cash-flow-ului de exploatare (CFexpD. Cash-flow-ul de exploatare se determină astfel:

CFexpl = Prexpl - Impozit + AmortizareImpozit = (Prexpl - Dob) x t

unde: Prexpl = profit din exploatare Dob = dobânda t = cota unică de impozit pe profit

Din relaţia de calcul rezultă că elementul fiscal are un rol important, cash-flow-ul de exploatare cuprinzând profitul din exploatare net minus impozitul pe profit, plus amortizarea. Se obţin două surse de finanţare însemnate, care atribuie cash-flow-ului de exploatare semnificaţia unei capacităţi potenţiale reieşite pe seama contului de profit şi pierdere. Cashflow-ul de exploatare se poate utiliza pentru auto finanţarea creşterii economice a întreprinderii şi pentru remunerare a investitorilor de capital reprezentaţi de acţionari (prin acordarea de dividende) şi creditori (prin plata de dobânzi).

La rândul său metoda in directă operează cu informaţii deja prelucrate: profit net, amortizări şi provizioane nete de reluări asupra lor, variaţia nevoii de fond de rulment etc. Prin metoda indirectă CFgest se calculează astfel:

CF gest = PN + Amo şi Proviz. nete - V fin - ΔNFRunde: PN = profit net Amo şi Proviz. nete = Amortizare şi provizioane nete de reluări asupra lor Vfin = venituri financiare ΔNFR = variaţia necesarului de fond de rulment

Din calculul CFgest s-au scăzut veniturile financiare, deoarece sunt incluse cash-flow-ului de investiţii. Cele două metode de calcul ajută la exprimarea cash-flow-ului de gestiune în două maniere diferite. Astfel metoda directă contribuie la calculul CFgest după originea elementelor de calcul, în timp ce prin metoda indirectă, CFgest se calculează ţinând cont de destinaţia elementelor de calcul. o A doua componentă a cash-flow-ului o reprezintă cash-flow-ul din activităţi de investiţii (CFinv). Acest tip de cash-flow se referă, de regulă, la plăţi pentru achiziţia de active fixe noi: • corporale, respectiv proprietăţi asupra terenurilor şi construcţiilor, maşini şi echipamente, inclusiv prin autodotare; " necorporale, respectiv licenţe, brevete, mărci; • financiare, respectiv participaţii directe, cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni emise de alte întreprinderi, acordarea de avansuri financiare către filiale.

6

Activitatea de investiţii cuprinde, totodată, încasări din vânzarea (cesiunea) de active fixe: vânzări de proprietăţi, maşini, echipamente, de acţiuni şi obligaţiuni deţinute sau răscumpărări, la scadenţă, ale obligaţiunilor deţinute sau ale avansurilor băneşti acordate filialelor. CFinv se determină atât prin metoda directă, cât şi prin cea indirectă. Prin metoda directă CFinv se calculează ca diferenţă între plăţile pentru achiziţia de active fixe şi încasările din cesiunea sau rambursarea lor şi din remunerarea active lor financiare sub formă de dividende şi dobânzi încasate. Prin metoda indirectă, CFinv se determină astfel:

CFinv = Imoo - (Imoo - Amo şi prev. nete) - Ven. Finîn care: Imoo = soldul iniţial al imobilizărilor (imobilizări iniţiale) oA treia componentă a cash-flow-ului o reprezintă cash-flow-ul din activităţile de finanţare (CFfin)' CFfin cuprinde atât fluxuri de venituri, cât şi fluxuri de cheltuieli, generatoare de plăţi. Încasările provin din operaţiuni de majorări de capital social (prin emisiune de acţiuni noi) şi/sau de majorările de datorii financiare (prin contractarea de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligaţiuni ale întreprinderii). Plăţile se manifestă sub forma rambursării de împrumuturi pe termen mediu şi lung şi, uneori, a răscumpărărilor de pe piaţa bursieră şi extrabursieră a propriilor acţiuni pe baza profitului net.

O întreprindere îndatorată beneficiază de economii fiscale determinate de deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale au majorat profitul net al întreprinderii îndatorate. Ca urmare, plata întreagă a dobânzii către creditori este suportată de întreprindere la nivelul dobânzii nete de impozit [Dob (1-0], iar restul, Dob x t este suportat din "sacrificiul" bugetului de stat care primeşte de la întreprinderea îndatorată un impozit pe profit (t) mai mic decât de la o întreprindere neîndatorată.

O delimitare între profitul net şi cash-flow se bazează pe următoarele argumente:1. Profitul net exprimă un potenţial de obţinere a unor încasări prezente şi viitoare, în timp ce cash-flow-ul exprimă din punct de vedere monetar,rezultatul echilibrului dintre încasări şi plăţi de la începutul până la sfârşitul anului. Numai în condiţii de creştere zero a întreprinderii şi de reinvestire a amortizării anuale, profitul net este egal cu cash-flow-ul. În condiţii de creştere economică diferită de zero, cash-flow-ul preia influenţa acestei creşteri economice asupra profitului net; 2. Profitul net (pe termen scurt) este rezultatul operaţiunilor de gestiune, adică de exploatare, financiare, excepţionale; la rândul său, cashflow-ul este generat atât de operaţiuni de gestiune, cât şi de operaţiuni de capital (investiţii, dezinvestiri, finanţări, rambursări); 3. Cash-flow-ul corectează veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile cu decalajele între momentul angajării şi a plăţilor acestora. Obligaţiile de plată la anumite scadenţe sunt decalaje favorabile, în timp ce drepturile de creanţă (de încasări) la anumite scadenţe sunt decalaje nefavorabile; diferenţa dintre obligaţiile de plată şi drepturile de creanţă o reprezintă nevoia de fond de rulment care corectează potenţialul veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii de a se transforma în lichidităţi.

Pornind de la aceste delimitări se poate preciza că, în materie de rezultat, cash-flow-ul furnizează informaţii indirecte şi incomplete cu privire la aptitudinea întreprinderii de a realiza profit şi trebuie utilizat cu precauţie în acest scop. Cash-flow-ul

7

îşi dovedeşte utilitatea în materie de finanţare, deoarece este o aproximare a capacităţii de auto finanţare şi permite obţinerea unei imagini asupra aptitudinii întreprinderii de a distribui dividende şi a finanţa investiţii, eventualelor nevoi privind emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni, posibilităţilor de corectare a insuficienţei de fond de rulment lichid şi, de aici, a situaţiei permanente a trezoreriei.

În concluzie impozitarea rezultatelor întreprinderii are relevanţă asupra fluxurilor de trezorerie (cash-flow). Incidenţa fiscală se răsfrânge atât asupra fluxurilor legate de operaţii asupra active lor, cât şi asupra fluxurilor asociate operaţiilor de finanţare, fapt care contribuie la dobândirea unui caracter hibrid al acesteia; chiar dacă, de regulă, impozitul pe profit se înregistrează în cash-flow-ul de gestiune.

Impozitarea rezultatelor are un impact diferenţiat asupra cash-flowului, deoarece se abordează atât în termenii unui flux de ieşire (cel mai adesea), dar şi ca flux de intrare. Astfel, în cazul fluxurilor de trezorerie aferente portofoliului de active (active industriale, active comerciale, active financiare), impozitul teoretic diminuează excedentul de trezorerie al exploatării sau veniturile financiare, deci reprezintă un flux de ieşire. În cazul fluxurilor asociate operaţiunilor de finanţare (fluxuri asupra datoriilor financiare), impozitul are un impact pozitiv, conducând la o economie de impozit aferentă cheltuielilor financiare, pe fondul îndatorării, deci reprezintă un flux de intrare.

1.3. Excedentul de trezorerie

Operaţiunile pe care o întreprindere le realizează la termen sau imediat, se

regăsesc sub firma fluxurilor de trezorerie. Menţinerea echilibrului acestor fluxuri reprezintă o condiţie necesară supravieţuirii şi dezvoltării întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată competitivă, numai dacă activitatea sa degajă în permanenţă excedent de trezorerie.

Trezorierul trebuie să se preocupe de plasarea eficientă a excedentelor de trezorerie pe termen scurt, înainte ca acestea să fie angajate de întreprindere, în decizii strategice pe termen lung. În cursul unui 'exerciţiu, excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent provine din două tipuri de operaţii distincte : • operaţii de gestiune, în principal operaţii de exploatare, dar şi alte operaţii de gestiune. Această categorie degajă excedentul de trezorerie al operaţiilor de gestiune (ETOG) şi excedentul de trezorerie al exploatării (ETE); • operaţii de investiţii şi finanţare care generează excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi de finanţare (ETOIF). În ansamblul operaţiilor de gestiune, un loc important îl ocupă operaţiile de exploatare, respectiv operaţiile ciclice caracteristice activităţii întreprinderii. Aceste operaţii degajă în cursul exerciţiului un excedent/deficit de trezorerie. Excedentul/deficitul de trezorerie al exploatării reprezintă expresia trezoreriei' generate/consumate în cursul exerciţiului financiar, numai de operaţiunile privind exploatarea.

8

Excedentul de trezorerie reprezintă surplusul efectiv de trezorerie degajat de activitatea de exploatare. El măsoară capacitatea întreprinderii de a face faţă nevoilor de auto finanţare a investiţiilor privind creşterea întreprinderii şi a nevoilor de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăţilor pentru impozite şi dividende.

Cap II. Etapele funcţionării trezoreriei întreprinderii

2.1. Bugetul de trezorerie

Bugetul de trezorerie reprezintă o situaţie previzională întocmită, în general, în fiecare lună cu privire la încasările şi plăţile întreprinderii. Ut1htatea lui este legată direct de volumul şi calitatea datelor financiar contabile de care dispune întreprinderea, plecând de la bugetul de exploatare şi planul de investiţii şi finanţări. Astfel, bugetul de trezorerie urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv, în condiţii acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investiţiilor sau în politica creditelor - clienţi . Diferenţele lunare cumulate dintre încasări şi plăţi conduc la evoluţia previzibilă a trezoreriei, care fundamentează deciziile de regularizare, astfel: • dacă diferenţele constatate sunt negative, în funcţie de amploarea şi durata lor se va decide, fie o sporire a fondului de rulment, fie apelarea la un credit pe termen scurt.• dacă diferenţele sunt pozitive, se creează posibilitatea de utilizare a acestor excedente pentru a nu rămâne neutilizate. Posibilităţi de utilizare sunt: plasamente pe termen scurt, extinderea termenului sau volumului creditului client, cu influenţe favorabile asupra cifrei de afaceri, plata mai rapidă a furnizorilor, ceea ce contribuie la creşterea credibilităţii şi bonităţii sau la reducerea fondului de rulment şi eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual pentru investiţii.

Bugetul de trezorerie se întocmeşte de marile întreprinderi anual sau semestrial, cu detalieri lunare. Astfel de previziuni permit aproximări ale creditului pe termen scurt, precum şi aprecieri asupra posibilităţilor de plasament pe termen scurt, dar nu oferă soluţii pentru menţinerea echilibrului financiar de la o zi la alta.

Orizontul de previziune al trezoreriei diferă, atât în funcţie de încasările şi plăţile întreprinderii, cât şi de interesele acesteia. Astfel, dacă încasările şi plăţile sunt trimestriale, iar întreprinderea urmăreşte soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetului poate fi de un an. Dacă scadenţa încasărilor şi plăţilor pe termen scurt, orizontul de previziune poate fi dat de câteva luni. Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o lună întocmindu-se în acest caz, graficul zilnic al încasărilor şi plăţilor cu scadenţe la 5, 10, 15 zile.

În elaborarea bugetului de trezorerie se parcurg două faze mai importante şi anume: • previziunea încasărilor plăţilor;

9

• determinarea şi acoperire soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor cu plăţile.Fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în patru mari categorii: 1. fluxurile de exploatare, generate de operaţiunile curente care includ: încasări din activitatea de exploatare şi plăţi pentru activitatea de exploatare.2. fluxuri de trezorerie în afara exploatării3. fluxuri pur financiare, legate de operaţiunile privind împrumuturile întreprinderii pe termen lung şi aportul acţionarilor sau asociaţilor la creşterea capitalului social; 4. fluxuri de investire sau dezinvestire ce cuprind încasările din vânzarea activelor imobilizate şi plăţile pentru achiziţionarea activelor fixe sau pentru cumpărarea titlurilor financiare.

Aceste fluxuri modifică zilnic nivelul conturilor bancare ale întreprinderii, antrenând o serie de decizii ale trezorierului .întreprinderii. Acesta trebuie să fie permanent preocupat. de acoperirea soldurilor de trezorerie, prin credite pe termen scurt (în caz de deficit) şi plasarea excedentului (în caz de excedent).

Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidenţă şi previziune, respectiv, bilanţul exerciţiului încheiat care reprezintă bilanţul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional şi bilanţul previzional.

2.2. Gestiunea soldului de trezorerie

Previziune a încasărilor este fundamentată pe cifra de afaceri şi trebuie să ţină cont de repartizarea acesteia pe luni, de modificările potenţiale în structura vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor întreprinderii care vor influenţa decalajul între termenele livrărilor şi cele ale încasărilor. In funcţie de ramura economică, între momentul vânzărilor şi cel al încasărilor corespunzătoare, există un decalaj de la 30 până la 90 zile. Aceste decalaje determină o eşalonare în timp a încasării veniturilor lunare care se vor înscrie în bugetul de trezorerie.

Previziunea plăţilor se face pornind de la previziune a cheltuielilor anuale şi de la eşalonarea previzibilă a plăţilor aferente acestor cheltuieli, În principiu, se ţine cont de natura diferită a cheltuielilor care va determina o serie de particularităţi, atât în privinţa previziunii mărimii lor anuale, cât şi a eşalonării scadenţelor de plată, astfel: • aprovizionările cu materiale se planifică în funcţie de stocurile existente şi de previziunea aprovizionărilor din programul de fabricaţie sau de comercializare a mărfurilor; • cheltuielile de personal (salarii plus cheltuieli sociale) se planifică în funcţie de politica întreprinderii privind forţa de muncă, în contextul obiectivelor financiare urn1ărite. Scadenţa la plată a salariilor nete este, de regulă, chenzinală,în timp ce plata cheltuielilor sociale este lunară; • obligaţiile fiscale (impozite şi taxe) se determină în funcţie de mărimea veniturilor (profitului) întreprinderii . Termenele de plată sunt, de obicei, lunare.

În previziunea plăţilor se va ţine cont de scadenţele previzibile ale plăţilor din celelalte bugete (bugetul investiţiilor, producţiei etc.).

10

Soldul trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plăţile, poate fi deficitar sau excedentar. Deficitul de trezorerie se poate acoperi prin noi credite, selectate în funcţie de mărimea costului real al acestora. Înainte de apelarea la noi credite, se impune luarea următoarelor măsuri: • avansarea unor încasări (reducerea duratei creditelor - clienţi sau solicitarea încasării în avans a unor vânzări); • amânare a legală a unor plăţi (prelungirea creditelor - furnizor); 10 reducerea temporară a plăţilor prin renunţarea (pentru moment) la efectuarea unor cheltuieli; • realizarea unor încasări din activităţi excepţionale.

Excedentul de trezorerie poate fi consecinţa unui fond de rulment prea mare, determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fără o întrebuinţare imediată (în principiu este interzisă atragerea de capital pe termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt). Totodată, prezenţa excedentului de trezorerie poate proveni dintr-o nevoie a fondului de rulment mai mică decât fondul de rulment. Această nevoie este determinată de scadenţa mult mai mare a plăţilor generate de activitatea de exploatare, decât cea a încasărilor (ca în cazul societăţilor cu activitate de comerţ). Trezorierul întreprinderii va urmări un plasament al excedentului de trezorerie, în condiţii de rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate crescută.

Costul creditelor de trezorerie generează plăţi suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele de trezorerie generează venituri care majorează încasările. De aceea, la determinarea soldului final de trezorerie, se vor avea în vedere şi aceste ultime influenţe.

Dacă plasarea excedentelor de lichidităţi constituie un obiectiv cu o importanţă deosebită în activitatea trezorierului, atunci reducerea cheltuielilor financiare aferentă creditelor de trezorerie reprezintă o sarcină de bază a acestuia, realizabilă prin: angajarea de noi credite numai când se justifică necesitatea lor; • alegerea creditelor care se adaptează cel mai bine la situaţia concretă din întreprindere; • obţinerea celor mai favorabile condiţii de acordare a creditelor privind costul, plafonul maxim şi flexibilitatea creditului.

2.3. Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a întreprinderii

Într-o manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. La nivelul fiecărui agent economic există un echilibru financiar propriu, ca parte componentă a echilibrului financiar general. El se sprijină pe relaţii economice specifice economiei de piaţă care prin forme, metode şi tehnici specifice participă la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti la nivel microeconomic, în scopul realizării proceselor de aprovizionare, producţie şi desfacere. Echilibrul financiar al întreprinderii este reprezentat de egalitatea ce trebuie să existe între resurse (R) şi necesarul de resurse (N), respectiv între venituri şi cheltuieli. Acţionând pentru realizarea propriului echilibru, întreprinderile contribuie la realizarea şi consolidarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic.

11

Aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii constituie obiectul oricărei analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora le este destinată. Estimarea echilibrului financiar8 la nivelul întreprinderii este dependentă de obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize: 1) din punct de vedere al intereselor acţionarului, se apreciază că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament, compensează riscul la care se expune. Riscul în cauză depinde de factori economici care determină rentabilitatea activelor şi de politica de îndatorare practicată de întreprindere. Această reprezentare a echilibrului financiar este legată direct de obiectivul acţionari lor care constă în maximizarea valorii întreprinderii.

Pentru acţionari, simptomele dezechilibrului apar atunci când nu obţin rentabilitatea fondurilor proprii pe care ei o cer, ţinând cont de riscul economic, riscul financiar şi riscul de faliment la care se expun. Exprimarea acestor simptome este dependentă de situaţia întreprinderii şi anume: • dacă firma este cotată la bursă, scăderea cursului acţiunilor sale este un indicator incontestabil şi obiectiv al deteriorării sănătăţii financiare a acesteia şi al unui dezechilibru financiar. Analiza trebuie continuată cu studiul evoluţiei pieţei financiare în ansamblu, pentru a distinge evoluţia factorilor specifici întreprinderii de cei ai mediului economic în care aceasta funcţionează; • dacă firma nu este cotată la bursă, cursul acţiunilor nu mai funcţionează ca un indicator; simptomele dezechilibrului financiar pe termen scurt sunt mai dificil de realizat şi impun recurgerea la alţi indicatori.

Posibilităţile de informare a acţionarilor sunt diferite, în funcţie de statutul şi poziţia lor. Acţionarii principali au acces la o cantitate importantă de informaţie şi de bună calitate, în timp ce micii acţionari au la dispoziţie o cantitate redusă de informaţie şi un grad de relevanţă redus. Aceştia din urmă vor efectua un studiu sumar bazat, în principal, pe rentabilitatea financiară pe care o vor obţine şi completat, eventual, cu anumite comparaţii cu întreprinderile concurente, cu piaţa şi alte forme de plasament. Dacă întreprinderea este cotată, micul acţionar va avea posibilitatea de a-şi transfera cu uşurinţă titlul; 2) din punct de vedere al intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legată, ca şi la alţi acţionari, de obiectivul maximizării valorii întreprinderii, la care se adaugă criterii de flexibilitate financiară, de creştere economică, de autonomie financiară şi de putere.

În aceste condiţii, cauzele dezechilibrului pot consta, fie în lipsa de flexibilitate financiară, fie în dorinţa de control sau de apărare a autonomiei financiare ori de maximizare a ratei de creştere economică. Astfel, pe termen scurt, apare problema dacă menţinerea autonomiei financiare şi a controlului sau obţinerea unei creşteri maxime sunt compatibile cu atingerea unui nivel satisfăcător al rentabilităţii.

Posibilităţile de informare ale acestei categorii sunt mai bune, atât în ceea ce priveşte cantitatea, cât şi calitatea informaţiei. Pe această bază, managerii pot să sesizeze simptomele dezechilibrelor, dar şi să identifice originea, cauzele şi factorii de influenţă; 3) din punct de vedere al intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legată de obiectivul acestora de a obţine rambursarea creanţelor lor şi de a primi remuneraţia convenită anterior. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate prin

12

situaţia firmei, prin prisma riscului de faliment având ca punct culminant, încetarea plăţilor.

O creştere a riscului de faliment determină creditorii fie să ceară rate mai ridicate ale dobânzii, fie să reconsidere creditul acordat; apariţia unor asemenea situaţii în viaţa financiară a întreprinderii reprezintă un semnal incontestabil al apariţiei dezechilibrelor financiare. Pentru creditori este mai uşor şi mai puţin costisitor să se bazeze pe o analiză a patrimoniului întreprinderii debitoare şi pe constituirea de garanţii. Analiza echilibrului financiar se poate efectua în două moduri: static şi dinamic.

Cap III. Decizii privind trezoreria

Rentabilitatea întreprinderii, volumul şi evoluţia nevoii de fond de rulment precum şi nivelul fondului de rulment determină marja de manevră şi rolul trezorierului, care va trebui să plaseze excedentele de trezorerie şi să finanţeze deficitele de trezorerie. Aceste două situaţii pot să se succeadă sau să se excludă reciproc (spre exemplu, cazul unei întreprinderi a cărei exploatare degajă un excedent de trezorerie important şi permanent). Obiectivele fundamentale urmărite de trezorerie sunt: - previziune a evoluţiei soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor de trezorerie ale întreprinderii; - reducerea, la un nivel minim, a lichidităţilor pe care întreprinderea nu le plasează şi care generează pierderi de oportunitate; - asigurarea celui mai bun plasament, în cazul excedentului de trezorerie; - finanţarea deficitului de trezorerie la cel mai avantajos cost, selectând creditele adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. Eficacitatea gestiunii trezoreriei decurge, evident, din calitatea previziunilor elaborate de trezorerie. Urmărirea şi previziunea trezoreriei necesită o analiză a încasărilor şi plăţilor privind ansamblul activităţilor întreprinderii. Această analiză se realizează cu ocazia elaborării şi controlului bugetelor de trezorerie. Urmărirea şi controlul fluxurilor de trezorerie fac necesare unele măsuri corective, menite să facă faţă dezechilibrelor prezente sau viitoare. Astfel, importante ieşiri nete de fonduri, observate sau previzionate, fac să apară pericolul unui deficit de trezorerie şi conduc la căutarea de surse de finanţare tranzitorii, care să permită menţinerea echilibrului financiar pe termen scurt. Invers, dacă se constată sau se anticipează încasări nete abundente, care pot lăsa să se prevadă excedente de lichidităţi, se vor efectua operaţiuni de plasament.

3.1. Previziune şi controlul bugetelor de trezorerie

Bugetul de trezorerie constituie un ansamblu de previziuni care privesc încasările şi plăţile pe termen scurt, având în vedere activităţile şi proiectele întreprinderii.

13

Elaborarea acestui buget trebuie să preceadă oricărei decizii concrete de căutare a mijloacelor de finanţare sau de plasare a excedentului de lichidităţi pe termen scurt (un an) poate fi completată cu o a doua serie de previziuni lunare pe termen foarte scurt. Acestea vin să anticipeze poziţia trezoreriei pentru fiecare zi, săptămână sau decadă, pe o perioadă de la una la trei luni.

Elaborarea acestor previziuni întâmpină două obstacole majore: • O primă serie de obstacole priveşte dificultăţile inerente tuturor previziunilor de gestiune.

Într-adevăr, previziunea socio-economică nu este o ştiinţă exactă şi nici o metodă, oricât de riguroasă ar fi, nu conferă o garanţie absolută în ce priveşte precizia. De asemenea, responsabilii întreprinderii, care caută să anticipeze evoluţia viitoare a activităţii, pot comite erori de previziune.

În materie de gestiune, efortul previzional este afectat de o dublă incertitudine. Pe de o parte, evoluţia mediului socio-economic, care influenţează activităţile fiecărei întreprinderi, ridică probleme complexe de anticipare. Dacă variabilele conjuncturii economice pot lăsa loc unui efort de modelare, variabilele sociale, politice şi culturale pot rezerva surprize celui care elaborează previziunea. Pe de altă parte, chiar atunci când evoluţiile globale din mediul socio-economic pot fi corect anticipate, aprecierea impactului acestora asupra fiecărei întreprinderi rămâne deosebit de delicată.

Deşi se pot comite erori, la nivelul întreprinderii se elaborează previziuni, se fac eforturi de anticipare cu ocazia lansării unei investiţii, a unui nou produs, a unei campanii publicitare etc. Aceste demersuri previzionale, sortite in exactităţii, pot să pară zadarnice dacă se consideră că obiectivul lor constă în anticipaţii exacte asupra activităţii viitoare a întreprinderii. Dar obiectivele lor reale sunt altele. Previziunile de gestiune au în primul rând scopul de a-i conduce pe responsabilii întreprinderii la un efort de reflecţie critică şi de vigilenţă în pregătirea oricărui proiect. Apoi, ele urmăresc să se pună la punct unele mijloace de acoperire (de protecţie) şi să se pregătească declanşarea reacţiilor de adaptare în cazul în care evoluţiile efective ar fi foarte diferite de evoluţiile previzonate. În ce priveşte trezoreria, programele informatice de gestiune a trezoreriei permit să se efectueze simulări corespunzătoare realizării diferitelor ipoteze. Astfel, se pot aprecia implicaţiile financiare ale diferitelor scenarii pentru a se lua măsurile necesare. • Dificultăţi tehnice specifice previziunii trezoreriei, care se alătură dificultăţilor generale întâmpinate în previziunea de gestiune. Gestiunea trezoreriei caută să acţioneze asupra decalajelor de plăţi, favorabile sau nefavorabile, antrenate de operaţiunile realizate de întreprindere. Previziunea acestor decalaje constituie una dintre problemele tehnice esenţiale pe care trebuie să o depăşească trezorierul. Elaborarea bugetului de trezorerie se bazează pe întocmirea unui scadenţar previzional al încasărilor şi plăţilor exerciţiului viitor. Majoritatea întreprinderilor care elaborează o previziune a fluxurilor lunare acoperă, în general, o perioadă de 12 luni în viitor.

Previziunea încasărilor şi plăţilor de exploatare Fluxurile de exploatare sunt legate de operaţiile privind activitatea de

aprovizionare, producţie, vânzare. Încasările sunt: în principal, generate de vânzările de mărfuri, de servicii şi produse finite. Aceste fluxuri ridică două probleme de previziune. în primul rând, previziunea vânzărilor

14

necesită studii comerciale; graţie cunoaşterii clienţilor şi pieţelor, compartimentul comercial poate face previziuni asupra cantităţii vândute şi preţului. în general, aceste previziuni se fondează pe o extrapolare a realizărilor din perioada anterioară; ele prezintă o fiabilitate satisfăcătoare pentru toate activităţile care cunosc o evoluţie regulată; în schimb, aceste previziuni sunt precare atunci când se fac pentru vânzări susceptibile de a fi afectate de fluctuaţii importante datorate mediului (lansarea de noi produse de către firmele concurente, apariţia unei tehnologii concurente etc.) sau unei iniţiative a întreprinderii (campanii promoţionale vizând creşterea, la un anumit moment, a vânzărilor; modificarea preţului sau a sortimentului de produse).

În al doilea rând, decalajele datorate termenelor de plată acordate clienţilor trebuie, de asemenea, să fie luate în calcul. Aceste termene fac obiectul practicilor din domeniul de activitate al întreprinderii sau reprezintă practici proprii întreprinderii. Ele pot să facă obiectul unei previziuni fiabile. În aceste condiţii, se poate stabili relaţia:

Plăţile privind exploatarea sunt determinate numai de cheltuielile monetare. Ele corespund, spre exemplu, cumpărărilor de mărfuri, de materii prime, materiale, cheltuielilor cu personalul, impozitelor şi taxelor legate de operaţiunile de vânzare (accizele, taxa pe valoarea adăugată), serviciilor prestate de terţi. În schimb, unele cheltuieli de exploatare nu duc la efectuarea de plăţi, ci la o evaluare contabilă a costurilor corespunzătoare deprecierii elementelor de activ (amortizare şi provizioane pentru deprecieri) sau la anticiparea unui risc (provizioane pentru riscuri şi cheltuieli); acestea nu vor fi luate în calcul la elaborarea bugetului de trezorerie.

Previziunea cheltuielilor plătibile de exploatare se bazează pe cunoaşterea practicilor comerciale, tehnice, sociale ale întreprinderii. Ea necesită, de asemenea, informaţii asupra comportamentului partenerilor externi şi asupra evoluţiilor posibile. Previziunile privind costul consumurilor intermediare necesită anticipaţii asupra preţurilor pe anumite pieţe (materii prime, energie, petrol etc.) şi asupra atitudinii furnizori lor faţă de acestea. Anunţarea unui calendar de creştere a preţurilor de către furnizorii de energie electrică sau de către transportatori constituie o practică excepţională. În schimb, preţurile materiilor prime negociate pe pieţe volatile ilustrează dificultăţile unor asemenea previziuni.

Previziunea evoluţiei pe termen scurt a cheltuielilor salariale se poate fonda pe indicatori privind numărul salariaţilor şi calificarea acestora. Totuşi, salariile pun probleme de anticipare delicate datorită tensiunilor sociale, conflictelor de muncă, adesea imprevizibile.

Plăţile legate de cheltuielile de exploatare trebuie' să fie prevăzute pe baza termenelor de plată de care întreprinderea poate beneficia, eventual, de la furnizorii săi, de la stat (pentru impozite şi taxe). Previziunea încasărilor şi plăţilor în afara exploatării Operaţiunile în afara exploatării corespund operaţiunilor de investiţii, de plasament, de finanţare, altor operaţiuni excepţionale generatoare de profit sau pierderi.

Plăţile pentru investiţii rezultă din deciziile luate de întreprindere şi fac, de regulă, obiectul unei anumite pregătiri anterioare, care-i determină pe responsabili să elaboreze un calendar pe termen mediu.

Cesiunile de active realizate în vederea obţinerii de resurse vor permite finanţarea unor proiecte noi (investiţii, achiziţii de întreprinderi etc.) sau redresarea unei trezorerii în dificultate. Cesiunile ridică, totuşi, probleme de evaluare. Suma ce se va încasa din

15

vânzarea activelor poate fi, uneori, prevăzută prin referinţă la preţurile de piaţă semnificative, cum ar fi cazul cesiunilor de imobile, de acţiuni. Chiar dacă există o piaţă de referinţă, volatilitate a preţurilor poate rezerva surprize favorabile sau nefavorabile pentru întreprindere. Atunci când nu există o piaţă sau când aceasta este foarte limitată, previziunile referitoare la încasările din cesiuni de active sunt afectate de o reală fragilitate.

Numeroase evenimente excepţionale, generatoare de încasări şi plăţi, ridică probleme de previziune aproape de nerezolvat, neputând fi incluse, într-un mod fiabil, în bugetul de trezorerie. In acest caz, experienţa responsabililor întreprinderii poate furniza o estimare intuitivă sau statistică referitoare la unele câştiguri sau pierderi excepţionale.

3.2. Elaborarea şi controlul bugetului de trezorerie

Se pot utiliza mai multe modalităţi de prezentare a bugetului de trezorerie. Unele dintre acestea au fost expuse în capitolul introductiv sub forma tabloului fluxurilor de trezorerie. În acest capitol vom prezenta o structură de bază a bugetului de trezorerie.Bugetul de trezorerie constituie un instrument fundamental al gestiunii financiare pe termen scurt, atât în faza de elaborare cât şi în cea de urmărire. În faza de elaborare, bugetul permite să se testeze coerenţa tuturor evoluţiilor previzibile, având în vedere atât deciziile luate de întreprindere, cât şi mutaţiile din mediul său. Însumarea diferitelor previziuni face să apară un risc de dezechilibru, datorită faptului că realizarea simultană a tuturor proiectelor vizate ar duce la o degradare de nesuportat a trezoreriei. Responsabilii financiari propun, în această situaţie, măsuri pentru restabilirea echilibrului previzional, fie prin modificarea unor proiecte (spre exemplu, amânarea unui proiect de investiţii care necesită importante lichidităţi sau accelerarea unui program de cesiune de active) fie prin căutarea de concursuri externe (spre exemplu un credit bancar pe termen scurt).

După elaborarea bugetului de trezorerie, responsabilul cu trezoreria dispune de cadrul general care îi permite să pregătească şi să adopte deciziile concrete de plasament sau de finanţare pe termen scurt. în faza de execuţie, bugetul de trezorerie constituie un instrument eficace de urmărire şi control al bunului mers al întreprinderii. Demersul de bază adoptat în această fază de urmărire constă în compararea sistematică a fluxurilor monetare prevăzute cu cele efective. în urma acestei comparaţii, foarte rar se constată convergenţă între previziuni şi realizări. în general, ele permit să se observe "derapaje" sau "deviaţii" corespunzând unor ecarturi semnificative între încasările şi plăţile din buget şi cele reale. Acestea se pot datora fie nerealizării proiectelor întreprinderii, fie unor evoluţii imprevizibile ale mediului, care au făcut necesară o modificare a proiectelor întreprinderii. Diferenţele dintre buget şi realizări pot releva erori în elaborarea bugetului iniţial, previziuni nerealiste, care trebuie corectate. Controlul bugetului de trezorerie declanşează, astfel, acţiuni de adaptare, reacţii rapide.

3.3. Decizii de finanţare şi de plasament

16

Elaborarea şi urmărirea bugetului de trezorerie permit fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind finanţarea complementară pe termen scurt în caz de deficit previzibil, precum şi căutarea plasamentelor suficient de lichide şi bine remunerate pentru perioadele în care apar excedente.

Întreprinderile au, în principiu, acces la o gamă de resurse pe termen scurt extrem de diversificată, dar nu pot apela la toate modalităţi le de finanţare decât întreprinderile care au o anumită mărime şi care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu financiar suficient de dezvoltat.

Din sursele de finanţare pe termen scurt fac parte creditele legate de exploatare (resursele de exploatare sau resursele ciclice, dacă avem în vedere toate resursele generate de activitatea curentă) şi resursele cu caracter financiar (resursele de trezorerie). Resursele ciclice sunt obţinute cu ocazia operaţiunilor legate de activitatea curentă; ele corespund termenelor de plată acordate de furnizori sau de organisme care încasează prelevările obligatorii (impozite, taxe, contribuţii). Creditele de exploatare nu au caracter financiar pentru că aceste resurse se obţin cu ocazia desfăşurării operaţiilor productive sau comerciale şi nu constituie decât un "subprodus" financiar al deciziilor de exploatare. Din această cauză ele nu pot fi considerate surse de finanţare ce rezultă din decizii autonome, ci resurse ciclice, care micşorează nivelul necesarului de finanţare a ciclului de exploatare, fiind abordate cu ocazia analizei şi previziunii nevoii de fond de rulment.

Resursele de trezorerie reprezintă resurse cu caracter financiar pentru că ele se obţin de la creditori financiar, pe baza unei proceduri în care obiectivele şi variabilele deciziei sunt, prin esenţă, financiare. Atunci când o întreprindere solicită un concurs de trezorerie, ea are în vedere considerente de ordin financiar: ameliorarea situaţiei lichidităţilor, alegerea între resurse cu costuri diferite, arbitrajul între costul resurselor şi randamentul active lor. Aceste resurse pot fi puse la dispoziţia întreprinderii fie de bănci, fie de alte instituţii de credit, fie de piaţa de capital; ele pot avea drept contrapartidă un activ deţinut sau achiziţionat de întreprindere, dar pot să nu fie legate de un anumit activ. a) Creditele pentru finanţarea activelor de exploatare Creditele destinate finanţării unui activ de exploatare privesc, în principal, clienţii şi stocurile.

Mobilizarea creanţelor reprezintă cea mai veche formă a finanţării bancare. Indiferent de modalitate, ea se traduce printr-un aport de monedă, de care beneficiază întreprinderea, din partea unei instituţii de credit. În contrapartidă, are loc remiterea unei creanţe comerciale pe termen scurt de către întreprinderea beneficiară a creditului.

Totuşi, acest principiu poate fi aplicat în practică prin mai multe proceduri. Scontarea este operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de comerţ, banca pune la dispoziţia posesorului creanţei valoarea efectului comercial diminuată cu agio (scontul + comisioanele aferente). Instituţia de credit îi dă, astfel, întreprinderii posibilitatea să-şi accelereze procesul de recuperare a creanţelor pe care ea le deţine asupra clienţilor. Întreprinderea cedează efectele comerciale şi primeşte moneda corespunzătoare valorii efectelor comerciale diminuată cu scontul (care. reprezintă costul operaţiunii pentru beneficiar şi remunerarea pentru bancă). Scontarea se finalizează ca o cesiune de efecte. Acestea sunt transferate din patrimoniul întreprinderii în cel al băncii, dar întreprinderea rămâne obligată la plata cambiei în condiţiile în care trasul sau alţi participanţi la procesul cambiei nu pot plăti.

17

Creditul de mobilizare a creanţelor comerciale este utilizat pentru a se depăşi unele constrângeri legate de scontarea clasică. În timp 'ce. scontarea nu priveşte decât efectele remise de debitori (bilete la ordin, cambii), creditul de mobilizare a creanţelor comerciale se aplică tuturor creanţelor, oricare ar fi forma lor. El permite, deci, accelerarea monetizării creanţelor pentru care nu existau mijloace de monetizare.

Factoringul implică participarea unei instituţii financiare specializate (factorul) care se angajează să achiziţioneze, în mod regulat, un portofoliu de creanţe-clienţi dobândite de întreprindere cu ocazia vânzărilor. În schimb, întreprinderea beneficiază de un flux regulat de lichidităţi. În plus, riscul recuperării creanţelor este transferat factorului, ceea ce-i conferă întreprinderii beneficiare o securitate sporită în gestiunea portofoliului său de creanţe comerciale. Întrucât factorul asigură atât finanţarea întreprinderii, cât şi preluarea riscului legat de eventuala neîncasare a creanţelor, facto_ ringul presupune un cost mai ridicat pe care îl suportă întreprinderea.

În afară de mobilizarea creanţelor, care presupune cedarea de active, unele credite sunt garantate prin constituirea de garanţii care îl protejează pe împrumutător. Garanţiile pot consta în gajarea creanţelor, titlurilor sau• stocurilor. Întreprinderile pot obţine de la bănci credite pentru achiziţia de active de exploatare: credite pentru finanţarea stocurilor temporare şi credite pentru finanţarea de stocuri sezoniere (credite de campanie). Creditele de campanie permit întreprinderilor care desfăşoară activitate sezonieră să-şi finanţeze stocurile, fie în cursul perioadei de aprovizionare cu materii prime (industria de prelucrare a materiilor prime agricole), fie în cursul perioadei de depozitare a produselor finite pentru întreprinderile ale căror vânzări sunt concentrate într-un interval redus. b) Creditele de trezorerie fără destinaţie precisă în timp ce instrumentele de finanţare menţionate corespund unor credite destinate achiziţionării sau deţinerii unui activ determinat, există şi resurse de trezorerie care pot fi obţinute fără să presupună o afectare determinată. Aceste resurse acordate de bănci prezintă, astfel, caracterul unei finanţări globale a trezoreriei întreprinderii.

Facilităţile de casă (sau credite pentru facilităţi de cont) sunt aporturi de monedă înscrise în conturile curente ale întreprinderii, care îi permit să depăşească dificultăţile temporare de trezorerie, ele acordându-se pe o perioadă foarte scurtă (15 zile).

Avansul în contul curent (utilizări de deschideri de credite permanente sau linii de credit) reprezintă o autorizare acordată; de către bancă, întreprinderii de a utiliza fonduri mai mari decât disponibilităţi le din contul curent. Banca efectuează plăţi în numele titularului de cont, chiar şi atunci când acesta şi-a epuizat disponibilităţile, până Ia o sumă maximă numită plafon de creditare. Atunci când încasările permit să se acopere acest deficit, întreprinderea îşi reconstituie capacitatea de a împrumuta. Această formă de credit este cea mai frecvent utilizată deoarece corespunde perfect nevoilor de trezorerie ale întreprinderii, este uşor de utilizat, plafonul fixat este renegociabil, iar dobânda se percepe de către bancă numai pentru sumele utilizate de întreprindere. c) Emisiunea de titluri pe termen scurt în ţări cu sistem financiar dezvoltat, întreprinderile au posibilitatea să emită titluri pe piaţa capitalurilor pe termen scurt.

Tradiţional, gestiunea trezoreriei este orientată spre căutarea de resurse de finanţare. Însă, întreprinderile care au excedente de trezorerie importante le pot plasa în depozite la termen, în bonuri de trezorerie etc., adică în plasamente de trezorerie, care pot fi:

18

a) plasamente monetare nenegociabile (contracte de plasament care nu pot fi vândute): depozit la termen, bonuri de casă etc.; b) plasamente monetare negociabile: certificate de depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur etc.; c) plasamente financiare: acţiuni, obligaţiuni etc.

19

BIBLIOGRAFIE:

1. Georgeta Vintilă, Gestiunea Financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, RA

2. Bran P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

3. M. Onofreie, Finanţele întreprinderii, Ed. Meteor press, Bucureşti, 2004

4. M. Teodorescu, Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

5. Stancu I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002

20